Dezvoltarea filosofiei și a științelor în China antică

Drd. Macioca Dan Ivan

Situată în Extremul Orient, în zona fluviului Huang-Ho, una dintre cele mai mari
civilizații ale antichității, alături de civilizația indiană, civilizația chineză a supraviețuit până
astăzi. China a fost cunoscută în antichitate sub mai multe denumiri: Hoa-His –
strălucitoarea țară a fluviului, Tsin – după o dinastie care a condus China mai mult timp,
Seres, Sericus – Țara viermelui de mătase, denumire dată de greci și de romani în sec III î.Cr.
La sfărșitul epocii Shang este elaborată Marea Regulă, un cod juridic, administrativ,
informații religioase, morale structurate în două articole.
Statul chinez este supus timp de 8 secole de către triburile Zhou. Regii Zhou vor prelua
o serie de valori ale vechii dinastii, vor construi orașe fortificate, vor dezvolta meșteșugurile
și comerțul, vor dezvolta sistemul vasalității.
Pe baza vechilor principii etice și religioase se dezvoltă numeroase școli filosofice care
au la bază idei de nunanțată profunzime metafizică. În perioada dinastiei Zhou, se remarcă
cei mai mari filosofi chinezi: Kong-tzî (Confucius), Lao-tzî, Mo-tzî. Această perioadă
reprezintă un moment semnificativ al dezvoltării culturii și civilizației chineze.
Epoca Tang este perioada de vărf a civilizației chineze, când se realizează o serie de
cuceriri ale teritoriilor învecinate. Istoricii afirmă că pe timpul acestei dinastii China ajunge
cea mai mare țară din lume. Acum se răspândesc în China doctrinele budhiste și
zoroastrismul, maniheismul și apar primii misionari creștini.
Viața culturală cunoaște o impresionantă dezvoltare în toate domeniile, mai ales
pictura, sculptura și arhitectura. În secolul VIII biblioteca imperială numără 54.000 de
volume. Dinastia Tang este zguduită de răscoale fiind astfel îndepărtată.
În urma răscoalelor apare la 1644 dinastia Qing care domină China timp de 300 de
ani. Crește tot mai mult influența politică și economică a europenilor. Este o perioadă de
convulsii interne, de conflicte cu statele din jur, cu Rusia, cu Franța, cu Japonia. În anul 1911,
prin revoluția lui Sun Yat-tsen, China devine republică. În 1949 vine la conducere un regim
dictatorial, autocrat.

Dezvoltarea științelor în China antică.

Astronomia și matematica.
 În Cartea Documentelor (Su Ting) se dau o serie de informații despre fenomenele
naturii. Ideea centrală este aceea a alternanței celor două principii duale Yin (negativ) și
Yang (pozitiv), precum și a combinării elementelor materiale.
În Cartea de astronomie și despre gnom sunt expuse modele cosmologice, modelul
cerului acoperit, modelul cerului sferic și al nopții întinse. Această ultimă teorie discută
despre două elemente contrare: vidul cosmic și etherul.
Teoriile nu aveau caracter pur teoretic ci un scop practic pentru întocmirea
calendarului, primul fiind elaborat în anul 104 Î. Chr.
Vechii chinezi cunoșteau cinci planete (Jupiter, Marte, Saturn, Venus, Mercur) acestea
determinând râzboaiele și conflictele, momentele de pace. În vechile texte anul era format
din 365 de zile. Un catalog din secolul III Î. Chr. vorbea de un număr de 1464 de stele
grupate în 284 de constelații.
Medicina.
În perioada veche , medicina avea un puternic caracter magic. Se credea că bolile sunt
cauzate de spirite malefice, fiecare boală fiind cauzată de un anumit demon.
După tradiția chineză, medicina ar fi avea o vechime de peste 5000 de ani, unele
metode, cum ar fi acupunctura și moxicombustia, par să dateze din neolitic.
În medicina chineză este prezentată teoria principiilor antagonice: Yin și Yang. Când
funcționează în echilibru, domnește armonia, iar când sunt în dezechilibru se produce boala.
Medicii chinezi erau mari specialiști în analiza pulsului. Medicii acordau o importanță
deosebită echilibrării organului prin tehnici de gimnastică, masajul punctelor energetice
activate de asemenea prin tehnicile de acupunctură.
Medicina chineză s-a dezvoltat într-un sistem închis, independent de cel european și
are la bază concepții filosofice străvechi, ea având o incontestabilă valoare în cadrul
medicinei universale.
Filosofia chineză.
Din vremea dinastiei Zhou s-au păstrat idei referitoare la originea și organizarea lumii,
câteva variante cosmogonice și unele antropogonice interesante, prin finalitățile lor
umaniste. Ceea ce determină particularitatea culturii din această perioadă o constituie
marile cărți: Cartea schimbărilor, Cartea odelor și Cartea documentelor. Toate aceste cărți
se constituie într-o bază a tradiției spirituale chineze.
Cartea schimbărilor marchează începutul unei ontologii bazate pe o cosmologie
dialectică, pe o cosmologie a totalității. Este o tentativă de explicare a lumii și a universului
prin recursul la principii constitutive ale acesteia, la principii fundamentale.
 În Cartea schimbărilor, lumea a fost gândită prin principii, ce declanșează
multiplicitatea. În multiplicitate există unitatea. Lumea a fost privită ca o unitate, ca un tot
unitar.
Două școli filosofice se impun prin construcțiile spirituale originale: Taoismul și
Confucianismul.
Fondatorul Taoismului este Lao-tsî, întemeietor al religiei – Cartea depre cale și
virtute sec. IV Î. Chr.
Învățătura despre Tao înseamnă recunoașterea naturii ca o realitate de sine
stătătoare, guvernată de propria ei cauzalitate. Tao este esența tuturor lucrurilor, legea
fundamentală a naturii, principiul ordinii universale. Tao este calea prin excelență, nu una
obișnuită ci aceea care se manifestă în marile ritmuri ale universului, în alternanța
anotimpurilor, a zilelor și a nopților.
Tao exprimă ideile de putere, autoritate, soartă și virtute. Tao reprezintă principiu
unic, primordial, un continuum cosmic în care se conciliază toate contrariile: viața și
moartea, binele și răul. Tao este o lege a bunei organizări a lumii și a formelor.
Lao-tșî a teoretizat mult ideea supunerii omului față de Tao. În relația om-Tao
termenul din urmă este realitatea supremă care trebuie cunoscută de om, pentru a stabili
astfel armonia.
Lao-tșî vizează în opera sa valorile majore ale umanității, printre care și valoarea
supremă: dragostea de oameni.
Modelul uman ce se dorește a fi edificat este cel al înțeleptului care cunoaște calea
Tao. Individul uman are posibilitatea cunoașterii, a acțiunii și a non-acțiunii, acțiunea
presupune conformarea cu Tao.
Confucius sau Kong Fu Zi este o personalitate remarcabilă în domeniul filosofiei,
fondator de religie.
Filosofia sa este structurată intr-o serie de lucrări pe care tradiția le structurează în:
Cartea schimbărilor, Cartea odelor, Cartea documentelor istorice, primăvara și toamna,
Cartea regulilor.
Confucius consideră că ordinea supremă, norma cerului este principiul fundamental al
oricărei morale. Calea de a ajunge este calea perfecționării în trepte.
Reflecțiile confucianiste structurează o filosofie socială, o filosofie politică, o etică
marcate de un profund umanism.