Adevărata bogăție

Cândva, într-un oraș mare, trăia un om foarte bogat care ducea o viață luxoasă. Se lăuda mereu cu
averea în fața prietenilor și a rudelor.
Fiul său, care studia într-un oraș îndepărtat, tocmai s-a întors acasă în vacanță. Omul cel bogat a
vrut să îi arate băiatului cât de bogat este, chiar dacă acesta nu era atras de stilul luxos de viață al
tatălui.
Omul nostru a plănuit o zi de vizită în oraș pentru ca fiul lui să vadă cât de mult suferă cei săraci și
cât de bogat este el.
Cei doi au luat o trăsură și au vizitat întregul oraș. Tatăl era bucuros că fiul a rămas tăcut în urma
vizitei gândindu-se că a fost impresionat de felul în care toată lumea îl respecta și de asemenea de
suferința celor săraci care trăiau fără toate lucrurile pe care el le avea și cu care să lăuda.
Îl întrebă pe fiul său: ”Cum a fost călătoria? Ți-a plăcut?”
”Da, mi-a plăcut” i-a răspuns băiatul.
”Ce ai învățat din excursie?” a insistat tatăl.
Fiul a rămas tăcut.
”Ai realizat în sfârșit cum cei săraci suferă și trăiesc în lipsuri?” continuă omul cel bogat.
”Nu tată. Noi avem doar 2 câini. Ei au 10. Noi avem o piscină mare în curte, dar ei se bucură de
marea fără sfârșit. Noi avem lumini scumpe și luxoase, importate din țări străine, însă ei au stelele
nenumărate și luna să le lumineze nopțile. Noi avem o casă mare, pe o mică bucată de teren, ei însă
au la dispoziție câmpii și păduri nesfârșite, care se întind până dincolo de orizont. Noi suntem
protejați de ziduri groase și înalte în jurul lucrurilor pe care credem că le posedăm, însă ei sunt uniți
și se înconjoară de prieteni. Noi trebuie să cumpărăm mâncare de la ei în timp ce ei sunt atât de
bogați încât trăiesc din propria grădină”.
Tatăl cel bogat a rămas tăcut auzind cuvintele fiului său care a încheiat: ”Îți mulțumesc tată că mi-ai
arătat cine este bogat și cine este sărac. Îți mulțumesc că mi-ai arătat cât de săraci suntem cu
adevărat.”
Adevărata bogăție nu se măsoară prin bani și proprietăți. Ea se măsoară prin prietenie și relații pline
de compasiune.

Ascetul
Akbar a moștenit tronul când avea numai 13 ani. În perioada următoare, a construit unul dintre cele
mai mari imperii ale epocii. A trăit într-o splendoare inimaginabilă, înconjurat de curteni care erau
de acord cu tot ce spunea, lingușindu-l și tratându-l ca pe un zeu. De aceea nu e surprinzător că
Akbar era uneori arogant și se purta ca și cum tot universul îi aparținea.
Într-o zi Birbal s-a decis să îl facă pe împărat să se oprească puțin și să se gândească la viață.
În acea seară împăratul se întorcea spre palat și a văzut un sadhu (ascet rătăcitor) odihnindu-se în
mijlocul grădinii sale. Nu-i venea să creadă ochilor. În ascet în haine ponosite, în mijlocul grădinii
palatului? Gărzile vor fi pedepsite pentru asta, gândi împăratul furios în timp ce se duse către sadhu
și îl împinse cu vârful papucilor săi brodați.
”Hei, ce faci aici? Ridică-te și pleacă imediat.”
Sadhu își deschise ochii și se ridică încet. ”Stăpâne, spuse cu o voce somnoroasă, să înțeleg că asta
e grădina ta?”
”Da, strigă împăratul. Grădina, tufele de trandafiri, fântâna arteziană și dincolo de asta curtea,
palatul, cetatea, imperiul, toate îmi aparțin.”
Încet Sadhu se ridică în picioare. ”Și râul, stăpâne? Și orașul, și țara?”
”Da, toate sunt ale mele, spuse împăratul. Acum pleacă!”
Însă înțeleptul fără să se grăbească întrebă: ”Și înainte de tine, cui au aparținut grădina și cetatea?”
”Tatălui meu, bineînțeles.” răspunse împăratul. În ciuda iritării, începuse să fie curios unde vrea să
ajungă înțeleptul cu întrebările sale. Îi plăceau discuțiile filozofice și părea că acest sadhu era un om
învățat.
”Și ale cui au fost înaintea lui?” întrebă mai departe ascetul.
”Tatălui lui, bunicul meu, după cum cred că deja ști.”
”Prin urmare această grădină, acești trandafiri, palatul, cetatea și celelalte sunt ale tale doar pentru
cât trăiești. Înainte de asta au fost ale tatălui tău, nu? Și după ce vei muri vor aparține fiului tău,
dacă înțeleg bine.”
”Da, răspunse împăratul care începu să se minuneze.”
”Prin urmare fiecare stă aici o vreme și apoi pleacă în drumul său?”
”Da”.
”La fel precum într-o dharmashala?” întrebă sadhu. (Dharmashala este un sanctuar, un loc de odihnă
pentru asceții rătăcitori, unde aceștia sunt îngrijiți și li se oferă mâncare în pelerinajele lor).
”Dharmashala nu este a nimănui, așa cum nu este umbra unui copac pe margine drumului. Ne oprim
și ne odihnim o vreme în pelerinajul nostru, după care continuăm. Cineva a fost acolo înaintea
noastră și cineva o să vină după ce noi vom pleca. Nu este așa?”
”Așa este” recunoscu împăratul.
”Prin urmare grădina ta, palatul tău, cetatea ta, imperiul tău... sunt doar locuri în care stai pentru o
vreme, cât vei trăi. Când o să mori, ele nu îți vor mai aparține. Te vei duce, lăsându-le în posesia
altcuiva, la fel cum a făcut tatăl tău și tatăl său înaintea lui.”
”Întreaga lume este o dharmashala, spuse împăratul încet și gânditor. În ea noi muritorii doar ne
odihnim o vreme, asta este ceea ce vrei să spui? Nimic pe acest pământ nu ne aparține cu adevărat,
pentru că suntem doar în trecere și va trebui să murim cândva?”
Sadhu aprobă solemn și apoi aplecându-se își îndepărtă barba cea albă și hainele ponosite și
portocalii de ascet, arătându-și adevărata față. ”Iartă-mă stăpâne, spuse Birbal, am vrut doar să te
rog să te gândești puțin mai mult la ce înseamnă a avea...”