Caietele NR 21

Caietele de la Ţinteşti
INDEX DE AUTORI
Emil ALMĂŞAN: 46 Lucian MĂNĂILESCU: 49

Teodor BACONSCHI: 5 Paul NEGOIŢĂ: 66
Horia BERNEA: 4 Petruţa NIŢĂ: 52
Laurenţiu BELIZAN: 55 Gheorghe POSTELNICU: 31
Grigoraş BRATOSIN: 54 Viorica POPESCU: 59
Carmen Elena BUCUR: 16 Alexandru PRIPON: 33, 64
Nicolae CABEL: 37 Roxelana RADU: 9, 25
Radu CAZAN: 78 Ion ROŞIORU: 39
Elena CĂPĂŢÂNĂ: 29 Paul SPIRESCU: 43
Viorel FRÎNCU: 74 Francisco STOICA: 62
Mihaela GOMOESCU: 7 Daniela ŞONTICĂ: 18, 69
Carmen Tania GRIGORE: 27 Magda URSACHE: 12
Stelian GRIGORE: 19, 34 Corneliu VASILE: 95
Marin IFRIM: 3 Costel VÎNĂTORU: 69
Caietele de la Ţinteşti | 3
LIRICE
Coperta I: Horia Bernea – „Coloane“ (O propunere Teodor BACONSCHI)

Coperta IV: George Beldescu & Marin Ifrim – (O propunere Carmen Tania GRIGORE)
Caietele de la Ţinteşti
ISSN 2457- 8223 | ISSN -L 2457- 8223 | FONdATOR: MARIN IFRIM (01.XII.1955 – 14.03.2019)
Senior editor: Teodor BACONSCHI
director: Stelian GRIGORE (profsteliangrigore@gmail.com)
Redactor şef: Mihaela GOMOESCU (mihaela.gomoescu26@gmail.com)
Redactor şef-adjunct pt. diaspora: Grigoraş BRATOSIN (grigorasbratosin@gmail.com)
Secretar general de redacţie & layout editor: Nistor TĂNĂSESCU (nistortanasescu@gmail.com)
Adresă corespondenţă poştală: Prof. Stelian GRIGORE, com. Ţinteşti, nr. 105, Jud. Buzău, cod 127640
 Un proiect FUNDAŢIA „ORIGINI CARPATICE“
Tipărit la ALPHA MDN SRL
www.alphamdn.ro
4 | Caietele de la Ţinteşti
TARGET
să vină pompierii!
Marin IFRIM
La un interogatoriu ocazional, un analfabet cu abecedarul pe umeri te întreabă
Ce ai citit în ultimii două mii de ani. Te gândești la Biblie, ca să scapi
Repede de febra de sub nările mâncătorului de furnici: puncte, virgule,
Cratime, sedile, litere. Nu-i spui nimic despre cuvinte, că devine nervos cu
Oasele nervilor. El urăște cuvântul, carnea în care acesta dospește.
În mintea sa structurată în stomac, doar litere digerând. Punct și virgulă.
Nu te poți pune cu întunericul în care el își ascunde cuvintele, în gânduri
Ferecate cu lanțuri. Nu-i poți spune: aici sunt toate cuvintele tale, dincolo
De cărți i se arată sub nas cuvinte vopsite cu aer meteoric. Mirosuri fecunde.
El e cuvântul cifrat, cu permis de zgomote în șoapte, în țipete, în dezmăț
Vătuit, în sinonime întoarse pe dos, împotriva firii, a gravitației în cămașă
De forță a relativității. Alfa și omega. El nu citește, el vede semne rele
În orice trecere de pietoni printre pagini interzise de ai săi de când lumea.
Are trei ochi în fiecare iluzie umană, întuneric cu lingurița. E peste tot
Unde cuvântul se ascunde: în solfegii, în cifre cu miez de litere, în picturi
Rupestre, în capul lui Picasso, de exemplu. Are știința începutului de
Lume, a pândit Creatorul și i-a luat tot mărunțișul din portmoneu. Uneori
Devine critic precum o centrală nucleară, i se încălzește stronțiul
Și înșiră literele invers, într-un congelator în care, de regulă, își ține
Placa dentară sfincteriană. E și el om, unul programat să programe.
Pe vremea noastră, ministrul cărților era în aceeași clasă cu noi, când
La catedră, când în spatele clasei, dând ordonanțe direct din lumea
Misterioasă a tablei pe care niciunul dintre noi, nici măcar el, nu reușeam
Să o albim complet. Bietul nostru învățător care ne-a transformat în table
Pentru scris viața! Am făcut ce n-am făcut și tot la maimuțe am ajuns.
Mă uit la creatura asta, ferecată între banane și aspartam, mimând
Limba română, vorbind despre cărțile prezentului, direct din bobul său
De piper cu pretenții de hipotalamus. Îl văd cum caută intrarea în carte,
Gata să rupă cotorul acesteia. Să vină pompierii, să-i descarcereze mâna!
Și limba cu care graseiază direct în urechile sale cu nicovale de ceramică.
FACSIMIL
vă gândiţi că...
Horia BERNEA
HORIA BERNEA:
„Vă gândiţi că în faţa morţii toate
ierarhiile mai mult sau mai puţin falsificate ale felului nostru
de a gândi şi simţi nu mai sunt valabile, că atunci apare
adevărata ierarhie şi că dacă ne-am putea apropia de ea am
lucra şi conlucra mult mai ziditor?!…“
TEME PENTRU ACASĂ
bernea forever
Teodor BACONSCHI
A u trecut două decenii de când Horia Bernea ne-a părăsit, în plină putere, la
numai 62 de ani. Fiul etnologului Ernest Bernea (care ne-a lăsat cărți esențiale
de etnografie, din școala lui Dimitrie Gusti) a străbătut deșertul comunist sub pavăza
discret disidentă a grupului PROLOG, descoperind sporadic Occidentul, dincolo
de o existență artistică bazată pe exil intern și elitism de nișă. Părinții săi au fost
arestați de Securitate când viitorul artist avea 11 ani... Bernea s-a format, prin urmare,
în cultul României interbelice și al Europei străvechi, prizată din perspectiva avan-
gardelor artistice ale veacului 20. La pictură ajunge după studii de fizică și arhitectură,
lucrând frenetic în generația artistică a primilor ani ‘60. A profitat, desigur, de scurta
deschidere (1966-1972) și s-a apropiat de ucenicii lui Noica, începând cu Andrei
Pleșu, precum și de Sorin Dumitrescu. Ei formau, în anii ‘80, cultura alternativă, ne-
aliniată, de catacombă, gata să recupereze, în artă și estetică, imaginarul bizantin al
Ortodoxiei. Amintesc o perioadă în care, deocamdată elev și apoi student în Teologie,
priveam cu ochii mari și mintea deschisă aceste grupuri reunite aproape clandestin,
la seratele Casei Kalinderu, unde aveam să-l ascult, înainte de plecarea sa, pe un Vic-
tor Ieronim Stoichiță, dar și pe alți, nu prea numeroși, intelectuali veritabili.
Pe Horia Bernea l-am întâlnit prima dată în decembrie 89, când am format Gru-
pul de reflecție pentru înnoirea Bisericii, un corp consultativ informal, auto-mobilizat
pentru a căuta liniile de acțiune ale Ortodoxiei românești după lunga ei captivitate
într-o dictatură roșie, „ateist-științifică”. Eram acolo, ca mezin, coleg cu oameni de
seamă precum arhimandritul Bartolomeu Valeriu Anania, viitorul Patriarh Daniel,
Părintele Dumitru Stăniloae, Părintele Constantin Galeriu, Părintele Justin Marchiș,
Sorin Dumitrescu, Octavian O. Ghibu. Grație acelor întâlniri mereu furtunoase, m-
am apropiat de Horia Bernea, pe care am început să-l vizitez fie la atelierul său din
strada Pangrati, fie la biroul său de recent instalat director al nou-înființatului Muzeu
al Țăranului Român. Prietenia noastră – în care el asuma o figură paternă – avea să
se aprofundeze câțiva ani mai târziu, când eram ambasador la Sf. Scaun: Bernea a
lucrat vreo șase luni la Accademia di Romania. Atunci am conceput împreună car-
tea-album Roma caput mundi (apărută inițial la Humanitas și reeditată de curând,
TEME PENTRU ACASĂ
sub numele Roma bizantină, la editura Basilica). Pot spune fără greș că dialogurile
din acest volum, însoțite de fotografii și lucrări de Bernea, reprezintă cel mai bogat
manifest al esteticii acestuia, axată pe câteva concepte precum fragmentul, materiali-
tatea, transfigurarea, vestigiul și continuitatea organică. Pictorul adora moștenirea
Romei antice (începând cu pictura pompeiană) și Bizanțul latin al peninsulei, pro-
iectat până în zorii proto-renașterii toscane. Anii 98-99 au fost frenetic folosiți de
artist. Terminase în linii mari proiectul MȚR, era dornic să picteze cât mai mult și
mai bine, pe temeiul experiențelor italiene, care completau în uriașa lui memorie vi-
zuală, acumulările din sudul Franței și România bisericilor vechi. După ce isprăvise
studiile seriale intitulate Prapor, Hrană, Deal, Vechi peisaj românesc, Grădină, Iconostas,
Coloană, Bernea se lansa acum în noi cicluri dedicate Ovalului (în care decorația „sa-
sanidă” sintetiza epifanic elementul vegetal) și Pavimentului roman (unde celebra pe-
renitatea grosier-medievală a pietrei policrome). Întors acasă – unde, în premieră,
avea o casă personală, construită cu greu la Otopeni – Bernea lucra tot mai bine, de-
clarând, cu o modestie plină de orgoliu ascuns, că abia acum, sexagenar, simte că va
deveni un pictor important. Se alinta, grav. Știa că e deja un artist matur, care și-a
găsit limbajul, tematica și maniera, dar se socotea încă neterminat...
Avea însă să-l isprăvească propria inimă, mare, suprasolicitată, palpitant bucu-
roasă ori secret amărâtă. Țin minte că, aflat încă în misiune diplomatică la Vatican,
eram la masă cu soția mea și criticul de artă Aurelia Mocanu când ne-a sunat de la
București, pe 4 decembrie 2000, Sorin Dumitrescu, aducătorul veștii incredibile că
iubitul nostru Horia Bernea s-a prăpădit, la Paris, unde suferise o intervenție chirur-
gicală. A fost înmormântat în curtea bisericii Mavrogheni, peste drum de Muzeul pe
care-l definise, atât de original, ca pe un gigantic auto-portret în cheie atemporală.
De vreme ce însuși patriarhul Teoctist a ținut să oficieze slujba funebră, putem spune
că Biserica Ortodoxă Română l-a asumat pe deplin pe artistul mărturisitor, a cărui
operă degajă o luminoasă vibrație doxologică. O harnică asociație din Alba Iulia
(Eleon) a organizat, la mijlocul acestui septembrie pandemic, trei zile de evocare a lui
Horia Bernea: o expoziție la MȚR, cu 37 de piese din colecții particulare (în special
din cea a doctorului Costina) și trei seri cu dezbateri filmate, în casa soților Doina și
Constantin Xifta, la care s-au străduit să-i omagieze memoria colegi de breaslă (Mihai
Sârbulescu, Horia Paștina), teologi (Pr. Coman și Pr. Pintea, fost slujitor la Mavro-
gheni) iar, la sfârșit, prieteni precum Horia-Roman Patapievici, Costion Nicolescu,
pe care i-am însoțit cu drag. M-am bucurat că entuziasmul, firea lui vulcanică, lim-
pezimea morală a duhului său și urma aristocratic-ancestrală lăsată de creația ber-
niană în cultura țării noastre și-au găsit ecoul, peste timp, spre neuitarea unei figuri
vădit irepetabile. Firește că, deasupra acestor rememorări, mai importantă decât orice
rămâne speranța noastră că Horia Bernea figurează în Cartea Vieții, acolo unde
Dumnezeu îi pomenește pe cei vrednici de mântuire. Rugăciunile fiecăruia vor aduce
această speranță mai aproape de certitudine.
TEME PENTRU ACASĂ
am dreptul
să scriu despre marin ifrim?
Mihaela GOMOESCU
D acă ar mai fi în viață, poate n-aș avea curajul, nu dreptul. L-am perceput întot-
deauna ca fiind intransigent față de ceea ce considera lipsă de talent sau de va-
loare/valori. Mi-ar fi fost teamă că pierd pariul...
De ce mă întreb dacă am dreptul să scriu despre Marin Ifrim? Pentru că nu l-
am cunoscut îndeaproape, așa cum l-au cunoscut alții. Am totuși câteva motive pen-
tru care aș putea să scriu despre Marin Ifrim.
Un prim motiv îl reprezintă cărțile pe care le am în bibliotecă: ,,Nume și cărți”
(2009), ,,Invitație la vals literar” (2014), ,,Blocat în lift, spre cer” (2015), ,,Cartea tea-
trului” (2016), ,,Cartea de muncă” (2016). Nu am niciun merit pentru asta. Le-am
primit de-a lungul timpului, mi-au fost dăruite, așa cum a procedat autorul cu toate
cărțile sale, după cum însuși mărturisește. „Cartea de muncă” am citit-o de două ori.
Regăsesc în paginile acesteia nume de oameni cunoscuți. Asupra identității altora
planează însă misterul. Și, în loc să fiu preocupată, ca absolventă de studii filologice,
de descifrarea convențiilor scriiturii autobiografice, mă văd tentată de anecdotic, mă
întreb adesea, ca babele iscoditoare: „Hm...oare cine o fi «maimuța accidentată de
secolul viitor»? Dar «insul cu față de maimuță»? Dar «lăutarul» care «imită versuri
în neștire, în rimă, după ureche»?”
Un alt motiv pentru care aș avea dreptul să scriu despre Marin Ifrim este că ne-
am întâlnit, de mai multe ori, la diverse evenimente culturale pe care, de regulă, le
organiza. Participa, de pildă, în fiecare an, la început de septembrie, la întâlnirea cu
oameni de cultură prilejuită de ziua comunei Țintești. În acest context, îi eram mereu
recunoscătoare, fără să știe. Iată de ce: venea mereu momentul în care erau invitați să
ia cuvântul participanții la aceste întâlniri. Simțeam priviri care se îndreaptă și spre
mine. Dar vorbitul în public nu e deloc o activitate care să-mi fie la îndemână, am
evitat-o sistematic, cu excepția prestației mele de la catedră. Și când stinghereala atin-
gea cote... înalte, se ridica Marin Ifrim „să spună câteva cuvinte”. Ce ușurată răsuflam!
Am scăpat! Iar Marin Ifrim vorbea întotdeauna mai mult decât își propunea. Și vor-
TEME PENTRU ACASĂ
bea frumos, atrăgător, asezona discursul cu cuvinte care nu-ți dădeau voie să te
plictisești, nu se îneca în clișee și în corectitudine politică.
Încă un motiv ar fi faptul că Marin Ifrim este unul dintre cei trei magnifici care
au pus la cale și au scos la iveală revista asta, „Caietele de la Țintești”. Domnul Grigore
Stelian îmi povestea că, la începutul aventurii Caietelor, Marin Ifrim îi spunea că, dacă
unul dintre ei va dispărea, tare-i e teamă că același lucru se va întâmpla și cu revista.
Dă, Doamne, să se fi înșelat!
Și un ultim motiv ar fi acea zi destul de rece de martie, din 2019, când l-am văzut
ultima dată pe Marin Ifrim. I-am dus câteva crizanteme albe, cam bățoase, și o lu-
mânare, la cimitirul Dumbrava. Nu știu dacă au fost primite, dar trebuia ca, măcar
în ultimul ceas, să-i mulțumesc pentru toate foloasele pe care le-am tras de pe urma
neobosirii Domniei Sale!
TEME PENTRU ACASĂ
spuneţi că suntem fraţi!

Roxelana RADU
Motto:
„Vreme este să taci
și vreme să grăiești“
(Ecclesiastul 3-7)
...Pe urmă paserile cerului au coborât din Înalt și puteau fi văzute cu ușurință cân-
tând în copaci, nu ca până atunci, când trebuia să mijești ochii ca să le zărești prin
frunzișul în care, de la facerea lumii, se tot ascunseseră de om. Ba de la o vreme,
văzând că afară nu mai sunt oameni, au luat în stăpânire strada și curțile. Mierlele
țopăiau fericite prin iarbă, porumbeii își dădeau roată în jocul dragostei și uguiau
tandru pe stradă, în perechi.
Păsările luaseră locul oamenilor.
De după perdea, din case, oamenii priveau spectacolul primăverii și-al vieții, cu
spaima morții în suflet.
... Pe urmă n-au mai existat flori. Pentru că oamenii nu mai aveau ochi pentru
splendoarea lor, și nu mai voiau să aibă flori în casă, ci măști pe față, așa că Florăriile
și-au tras obloanele. Privite, nu păreau doar spații pustiite, ci niște orbite goale, de-
finitiv părăsite de lumină și culoare. În piața din centrul orașului nu mai erau florile
frumosului și-ale vieții, acum se vindeau numai coroanele și jerbele din plastic ale
urâtului și ale morții. Am intrat pentru o clipă și văzându-le rânjetul hidos, am plecat,
vai, degrabă... nu te vom uita niciodată, pandemie!... veșnică pomenire, frică!... ne
vom aminti de tine, omenire!
Ajunsă afară, am ridicat ochii către cer și am zărit un pescăruș, alb precum
căruntețea lui Dumnezeu (cum spunea poetul) cu aripile mărinimos desfăcute, țipând
fericit că în jur e totul verde. Dar pe stradă nu mai erau oameni care să-l audă.
... Pe urmă Mântuitorul a Înviat din morți. În Întuneric. Au venit mai întâi și au
semănat panica virusului letal, apoi au închis oamenii în case, după aceea au împânzit
TEME PENTRU ACASĂ
orașul cu mașini de poliție și blindate de armată. Amenda a devenit regula și coșmarul
vieții, străzile au rămas pustii, iar speranța a leșinat sub bastoanele jandarmilor. La
urmă au pus lacăt pe cimitir și au țintuit în piroane ușa bisericii. Târziu în noapte o
dubiță traversa fantomatic orașul cu lumini stinse și oameni îngroziți. În remorcă era
o icoană mare de vreun metru jumate, care se hurduca, sălta și gemea din toate
încheieturile când trecea peste limitatoarele de viteză. Un difuzor hârâit aflat în
mașină amplifica sunetul unei cântări religioase pe care oricum n-o asculta nimeni.
Absurdul și grotescul își dăduseră mâna precum în filmele lui Kusturiça. În zilele ce-
au urmat, lingurița cu care se împărțea Sfânta Cuminecătură a fost scoasă în afara
legii, cimitirul a devenit pericol public, iar biserica focar de infecție. Vă spun vouă,
celor ce veți citi aceste rânduri, că mă gândisem să ne desenăm cu toții pe casă semnul
peștelui, simbol al creștinismului. Și n-am nici o îndoială că eram mulți care am fi
făcut asta. În ziua în care întreaga creștinătate suferea pe Drumul Crucii și al
Răstignirii, Statul a anunțat că a închis Biserica, Baraba a mai învins o dată, Iisus a
fost răstignit din nou. Trei zile mai târziu, aceia care peste zi împărțeau cu osârdie
amenzi sau bastoane au distribuit și lumina Învierii. Nenăscuții câini îi lătraseră încă
o dată pe nenăscuții oameni.
...Pe urmă oamenii s-au obișnuit să nu mai fie. Să fie doar niște siluete fără chip.
Purtatul măștii a devenit obligatoriu, astfel că oamenii nu se mai cunoșteau între ei.
„Vorbește ca să te cunosc" spunea Socrate, dar măștile nu doar că ascundeau chipul,
ci deformau și vorbirea, astfel că era din ce în ce mai greu să comunici și să te cunoști.
Cetatea a devenit peste noapte un fel de Turn Babel, în care semințiile nu mai știau
vorbi, iar neamurile nu se mai înțelegeau unele cu altele. Tot atunci a dispărut și
adevărul. Mitul peșterii reînviase! Siluetele fără chip și fără mâine se mișcau mecanic,
pustia rânjea sardonic pe străzi, viața devenise un film de inimaginabil coșmar!
Trăiam pe viu, zi de zi, coșmarul unui Matrix reloaded. Dar Matrix este un film SF,
în vreme ce noi mișunăm în realitate sau, mă rog, în ceea ce până mai ieri părea rea-
litate. Nu vi se pare un scenariu cunoscut? Izolarea, distanțarea socială, transformarea
realului în artificial? Iluzia vieții transformate de fapt în anomalie? Controlul maselor
de către inteligența artificială, prin programe și mașini? Dar Nolli me tangere al prezen-
tului acestuia? Nu vă atingeți fața, nici mâinile, nu ieșiți din casă, purtați masca pe
față tot timpul...!?! Dar botnița pusă pe suflet, pe sufletul vârstnicilor mai ales...!...
care s-au văzut condamnați la moarte pentru simpla „vină" că erau în viață ...!?!
Și mi-aduc aminte acum că etimologia cuvântului „personalitate" vine de la „per-
sona". În limba greacă, „persona" înseamnă, printre altele, mască. Măștile pe care le
purtăm acum ne-au transformat în persoane fără față și fără personalitate. Sunt
TEME PENTRU ACASĂ
măștile depersonalizării, acestea care ne-au fost puse pe chip. Măștile
depersonalizării, trase ca niște viziere peste chipuri îngrozite, înspăimântate.
Și abia acum îmi dau seama că, nu cu mult timp în urmă, fuseseră niște semne.
În 13 martie urcasem să văd o biserică vestită în județ. Când am ajuns, locul era
pustiu, iar ușa bisericii ferecată cu un lacăt cât toate zilele, pe care scria (ce ironie!?!)
„Forever power". Am plecat mai departe să văd o mânăstire de renume, și am găsit-o
în genunchi, amestecată cu țărâna din care venim și-n care ne întoarcem, strigându-
și agonia ultimelor clipe, păzită de un câine fără glas. Nu am știut atunci să înțeleg că
urâciunea și pustia erau aproape.
Dar, poate că din tot ce v-am istorisit aici, cel mai tare m-a înfricoșat faptul că,
sub pretextul grijii față de om, a fost trimisă în exil – Iubirea! Singura care dă viață!...
Despre iubire, dar și despre speranță: când timpul s-a oprit în loc și nu mai puteai
respira decât cu Declarație pe proprie răspundere mi-am văzut într-o zi nepoțeii
stând ascunși după o mașină, împreună cu o prietenă de vârsta lor. – De ce stați
ascunși, copii, ce s-a întâmplat...?!... i-am întrebat. – Ssssst, e poliția pe stradă, ne
prinde și ne amendează, că nu avem voie, e pandemie!
M-am uitat la ei cum stăteau tustrei așa, chirciți, mititei și înfricoșați că-i prinde
poliția. Voiau să meargă să se joace acasă la prietena lor. Dar nu știau ce să spună,
dacă vor fi opriți. Răspunsul a venit de la fetiță:
– Dacă ne oprește, SPUNEȚI CĂ SUNTEM FRAȚI...!!!
TEME PENTRU ACASĂ
viaţa ca literatură...
Magda URSACHE
... și literatura ca viață! În plin delict de vârstă (a treia) și de delict

de opinie, diferită de cea oficială, dar și de cea a intereselor de grup, eseistul, cri-
ticul și istoricul literar, prozatorul, reporterul, epigramistul, memorialistul (e o va-
rietate a genurilor de invidiat, invidie empatică), Florentin Popescu așează pe coperta
cărții Viață și literatură (Ed. Rawex COMS, București, 2020) cifra 75. Dacă ar fi
uzat de numărul volumelor publicate, cifra ar depăși-o cu prisosință pe cea din cartea
de identitate.
L-am cunoscut pe liceanul brunet cu guler rabattu, poet (atunci) de Cenaclu bu-
zoian („Al. Sahia”, frecventat de Ion Băieșu, Ion Gheorghe, A.I.Zăinescu). După
debut în revista „Luceafărul, își înmulțește talantul cu hărnicie în „Viața studențească”
(red. șef Niculae Stoian) și în „Amfiteatru” (red. șef Ion Băieșu). Norocos? Ba cu fa-
buloasă putere de muncă, devenind scriitor la ziar(e), dar și la reviste. Nu faci nimic,
nu riști nimic. Eu, una, cred că norocos a fost Florentin când Gheorghe Constanti-
nescu l-a dat afară de la Editura Sport-Turism și a ajuns la Ed. Albatros, în 1985.
Însă cu adevărat marele noroc a fost întâlnirea cu viitoarea soție, poeta Iuliana Paloda.
Unde altundeva decât la Cenaclul „Bacovia”? Iată „întâmpinarea”sa : „Scriitorul Flo-
rentin Popescu nu poate fi cuprins decât cu sufletul deschis. Alături de el viața este
plină de lumină și bucurie. Felul în care se închină Cuvântului este cel mai frumos
poem, din care, din voia Bunului Dumnezeu fac parte și eu, trăindu-l aievea. La mulți
ani, „scribul” meu drag!”
Mereu-peregrinul (titlu de volum apărut la CR, în 1972) și-a întreținut pasiunea
pentru călătorii: de pe picioarele de plai și gurile de rai din munții Buzăului până la
Ninive, din vatra Mioriței până în Babilon. A fost și-n Țara lui Papură-Vodă (a lui
Băieșu), iar de pe Bulevardul Crângului din Buzău a ajuns pe strada Apolodor 13-
15, în „blocul scriitorilor”. Trebuie încălțări rezistente pentru toate astea.
Obsesia păsărilor (debut editorial, 1970) apare și ea în Diligența cu păsări (Ed.
TEME PENTRU ACASĂ
Eminescu), dar și în numele revistei „Colibri”, alcătuită după an 1989. Am apucat
să scriu și eu despre placheta Mereu-peregrinul , în „Cronica” anului 1973. Cam la fel
aș scrie și azi, ca atunci când nu împlinisem 30 de ani. Florentin a păstrat prezentarea
mea. Când Liviu Leonte m-a dat afară de la revistă cu ajutorul lui M.R. Iacoban și
am început lungul drum al semnăturii interzise vreme de 13 ani, am aruncat toată
colecția „Cronicii”. Ce a decupat Florentin m-a întristat și bucurat în același timp:
„Scăldate într-o lumină nostalgică, tradusă într-un vers dacă nu insolit, cel puțin plă-
cut fluent, elementele naturiste trec din planul decorativului în acela al simbolicului.
Florentin Popescu nu se rezumă la colorarea afectivă a peisajului, răspunzând cerinței
poeziei moderne de a transforma decorul în obiect de reflecție. Astfel, peregrinarea
devine o veritabilă aventură a cunoașterii, imaginația redeschizându-se spre reliefurile
interioare ale poetului.Este calea spre vocația citirii peisajului cu unghiul întors în-
ăuntru, unind în spațiul poemului reprezentarea cu alegoria.”
M-am tot întâlnit cu Florentin: pe scara liceului „B.P.Hasdeu”, în triunghiul Bâs-
celor, Bâsca Mare, Bâsca Mică și Bâsca Chiojdului, prin locuri cu nume ciudate:
Grajdu Zmeilor, Dealul Balaurilor, Genunea Dracului, Valea Rosilei, Vadu Cornului,
Gura Milei, Calea Hoților. V. Voiculescu a căutat și el Comoara Manciului, îmi po-
vestea tatăl meu, care visa la tezaurul vizigotului Athanaric. Mergând pe drumurile
lui V. Voiculescu, în zona Pârscov, Florentin Popescu o fi văzut lostrița din râul Bă-
lăneasa, plaurul plutitor din lacul Mocearu, focul viu de la Lopătari, poate și peștera
Agathon. S-o fi întâlnit cu solomonarii și cu vrăjitorii „buzăieni”, o fi auzit lucruri
de neînțeles. Florentin pare a fi cunoscut puterea lor de a face și desface lumea, exor-
cizând răul.
Intenția de a alcătui o antologie a poeziei creștine am avut-o și noi, Petru Ursache
și cu mine. A lui, Antologia poeziei religioase românești, în 1992, la Albatros, iar ed.
II, în două volume, la Minerva, 1999, în colecția Biblioteca pentru toți; a noastră,
Duh și slovă, cu prefața lui Petru Ursache, la Editura Institutul European, în 1996 și
la Junimea, în 2002. Iar Florentin n-a întâmpinat rezistența unei redactore de carte
care găsea titlul Duh și slovă prea... slavon, în neștiința faptului că era titlul revistei
lui Mircea Vulcănescu, așa cum sta scris în nota ediției.
Florentin Popescu a fost mai bun cu Buzăul decât mine. Când am pornit spre
Iași, voiam să mă depărtez de un oraș legat de numele torționarului Alexandru Dră-
ghici și de pușcăria de pe Bulevarul Gării, ridicată de Chivu Stoica, analfabetul din
Smeeni ajuns om de stat. Tatăl meu mi-a cerut atunci să gândesc pozitiv: Sava Gotul
a fost martirizat prin înec la Vadu-Pașii; ortodoxistul Voiculescu a fost martirizat
pentru poemele religioase. Un sfânt. A refuzat cât a trăit –79 de ani –compromisul.
TEME PENTRU ACASĂ
I-a spus testamentar fiului: „Ionică, eu mor. M-au omorât. Nu le dau nimic.” Se re-
ferea la manuscrise. Și n-a scris niciodată poezii pentru regim. De Sava Gotul și de
V. Voiculescu trebuie legat Buzăul. Cât despre „fotoliul de onoare” pe care Florentin
Popescu îl are acolo, în orașul castanilor roz, cred că se datorează și prozei intitulate
Povarna și alte povestiri (Ed. Ion Creangă, București, 1987 și Pallas-Focșani, 2004),
țesută din imaginarul buzoian, povestașii aducând însă cu cei poposind la Hanu-
Ancuței: uncheșul sfătos se ivește în multe locuri, ca și țărănușul isteț ca un proverb.
Ca să-și întregească portretul ambițios făcut sieși „scrijelind pe nisipurile Universu-
lui”, trebuia mers spre orizonturi îndepărtate, peste nouă mări și țări. Florentin Po-
pescu a auzit răsunetele Sumerului „în Pind și Carpați”, cum scrie Petru Ursache în
„Convorbiri literare”, urmărindu-i pașii spre „culturi gemelare”, „ale vechilor cucute-
nieni și sumerieni”. Încercat de ispita mitică, ivește Dicționar de mitologie orientală
(Ed. Bibliotheca, Târgoviște, 2005), ceea ce îl determină pe Petru Ursache să constate
încă o dată că „întoarcerea la modele mitice este întăritoare pentru ființă.” Cât despre
acte magice, Florentin Popescu le-a cunoscut cu siguranță „pe teren”, la fața locului,
în munții Vrancei, ca să confirme ideea că vrăjitorul carpato-dunărean se asemuie cu
magul asiatic și cu inițiatul european din primul mileniu creștin. Iar el crede în ma-
gicianul anonim din vatra satului.
S-a înțeles că tot, toate s-au transformat în cărți: falimente de reviste și edituri,
transferuri peste transferuri, până la pensionarea anticipată (2005), pentru a se dedica
predilect scrisului. Truda de monografist (viețile lui Odobescu, Voiculescu, Labiș,
N. Porsenna) i-a adus alte premii. Ultima carte a sa primită de mine este Convorbiri
cu Theodor Damian (Ed. Rawex COMS, 2020).
În flora (și fauna) exegetică, Florentin Popescu e floare rară: ne citește pe toți.
Preț de șapte volume, ne face portrete în peniță, de la seniori la debutanți, scrie despre
recunoscuți și necunoscuți (Ana Dobre îi descoperă „surâsul sarcastic” sub „zâmbetul
cald” al criticului), fără a-i uita pe marii boemi. „Lectură captivantă” este, pentru C.
Stănescu, O istorie anecdotică a literaturii române. Citește atent și senin, cu bucurie,
fără suspiciuni, comprehensiv, impresionist (nu-i un defect) și scrie convingător, ni-
ciodată detașat. Prietenii săi, cărțarii, nu sunt nici ei detașați în ce-l privește. Nici eu.
Prietenia noastră e statornică, deși el e... capitalist, iar eu –provincială.
Bunul mers al muncii sale este apreciat la unison: Ioan Adam vorbește de „ex-
plorarea tradiționalismului; Ion Rotaru vede în el – ca și Ioan Adam – „un
tradiționalist neoromantic”. Așa și este: Florentin aude plânsul pământului, „într-un
dor nepotolit de cai”. Lucian Mănăilescu îi poate recita, peste ani și ani, poezia La
clopote , dintr-un volum de tinerețe. Iar Romul Munteanu admiră „frumoasa poezie
TEME PENTRU ACASĂ
a tandreței umane ” din discursurile îndrăgostite. Tudor Cristea se oprește pe ciclul
de poeme Sumeriene, Florin Costinescu preferă Peregrin la Ninive. Slavă Domnului,
are fiecare de unde alege. Mihai Stan scrie repetat despre „polihistor”și-l publică în
„Litere”.
Pentru Șerban Codrin Denk, „Don Florio” e „meseriaș”: „povestitor subtil”, iar
Mihai Milca ascultă „povești cu rosturi și rostuiri”, ca și mine. Voi reveni la Povestiri
din Anul Cocoșului de foc, Editura Antim Ivireanul, 2017.
Florentin a strâns multe reverențe și îmbrățișări în volumele omagiale. Spune-
mi cine te citește ca să-ți spun cine ești. Liviu Grăsoiu îl găsește harnic și inspirat. Au-
reliu Gogi îl prețuiește pentru „tonusul vital invidiabil”, Dumitru Ion Dincă pentru
că e „uimitor de tenace” în proiecte, Marin Ifrim pentru că este „singurul care a făcut
ceva durabil pentru impunerea literaturii buzoiene. Buzăul îi este dator lui Florentin
Popescu”.
Șerban Cioculescu a remarcat „devoțiunea” cu care Florentin Popescu a scris Pe
urmele lui V. Voiculescu. Și de atunci, din 1982, au urmat 6 cărți despre doctorul fără
arginți. Gheorghe Istrate l-a iubit pentru „lacrima ceremonioasă la căpătâiul unor
mari dispăruți”, Stancu, Cioculescu, Ivașcu, printre care se numără și el, Gheorghiță.
Spune acad. Gh. Păun că Florentin Popescu „nu are nevoie să pună o Ană în zid,
pentru că îi place ce face”, menirea sa „face improprie ideea de sacrificiu”. Sunt și eu
un fel de Ana (lui Petru), mă zidesc de bunăvoie în cărțile lui, cu bucurie și cu durere.
Petru Ursache nu s-a întors viu din clinica blestemată, dar s-a întors altfel: în cele 15
cărți tipărite postum de Eikon, în 7ani.
Mă întâlnesc cu colegul meu de liceu și în credința că viața e un pretext pentru
scris, că scrisul e un mod de a supraviețui. Altfel spus, existența ca textistență, zile
goale fiind cele fără scris-citit. Și-nainte mult mai este, Florentin!
TEME PENTRU ACASĂ
despre iluzie şi... asumare

Carmen Elena BUCUR
A u trecut aproape 20 de ani (Doamne, ce mult pare!) de pe vremea când,

studentă fiind, trăiam plăcerea vinovată a visatului. Și a iluziei. Ce frumos era
să vizualizezi utopic o viață perfectă, într-o societate pefectă, în care meritele anilor
de studiu erau recunoscute și toată lumea valoriza efortul intelectual!
Ce iluzii! Ce utopie! În cele două decenii am învățat a înțelege cu greu cât de
periculos este să visezi în vremurile de azi... fără a pica în plasa unei filosofii a pe-
simismului, mărturisesc că am ajuns să realizez că am visat mult... și degeaba.
Realizez că trăim zi de zi iluzia unor vremuri mai bune.. după serviciu ne
încurajăm singuri că „mâine nu va mai fi așa obositor, sigur voi avea o zi mai ușoară”.
Abia așteptăm sfârșitul de săptămână, când ne propunem să facem atâtea! Ce
iluzie! Duminică seara realizăm că ne propuseserăm prea multe și că începe o nouă
săptămână pe care ne-o dorim... altfel. Construim o nouă iluzie!
Filozofia iluziei intră în existența noastră încă din primii ani. Copii fiind, con-
struim o lume ideală, în care părinții sunt atotputernici și le știu pe toate. Nu există
copil care să nu îi transforme pe adulții din preajmă în zei. Pentru unii, asumarea
realității vine, din păcate, prea devreme. Alții, mai norocoși, sparg bula lumii perfecte
a copilăriei mai târziu, în pragul adolescenței. Există și o a treia categorie, a celor
superprotejați, cărora familia le oferă tot ce își doresc, din dorința de a avea o viață
lipsită de griji. Asumarea vine și în cazul lor, dar, de multe ori, târziu și cu consecințe
grave și incontrolabile asupra propriului psihic.
Tinerețea, adolescența, aduc, de la sine, iluzia iubirii... prima iubire, primele vi-
suri. Prea puțini sunt cei pentru care durează tot restul vieții. Așa că e necesară
asumarea primei despărțiri. Urmează a doua iubire, a doua despărțire... și tot așa.
Uneori șirul devine atât de lung, încât, undeva, pe drum, se pierde însăși esența
căutării. Momentele trăite cu intensitate dau iluzia fericirii. Dar fericirea e iluzie, al
cărei eșec nu poate fi asumat. Toți visăm la ea, nimeni nu îndrăznește să se gândească
TEME PENTRU ACASĂ
la o lipsă definitivă a ei din viața sa. Chiar și în cele mai negre momente, undeva, în
adândul sufletului, iluzia fericirii încă licărește. Altfel, ce ar mai fi viața fără un strop
de speranță?
Asumarea faptului că viața cotidiană e de multe ori o iluzie a visurilor presupune,
de multe ori, evadarea. Vacanțele, concediile petrecute cât mai departe de casă
reprezintă o rupere necesară a ritmului cu care suntem obișnuiți zi de zi. Departe de
locurile obișnuite, de serviciu și chiar de cei cunoscuți, trăim iluzia unei alte vieți.
Sunt mulți cei care, deși au o existență relativ modestă, în vacanță se distrează pe
săturate. Să vadă, astfel, că SE POATE. Trăiesc, din plin, iluzia fericirii. Cu atât mai
mare este șocul reîntoarcerii acasă. Depresia de după vacanță. Asumarea...
Din când în când, odată la câțiva ani, ni se vând iluziile politice. Media e plină
de promisiuni. Fiecare partid, fiecare politician încearcă să ofere mai mult și mai in-
teresant. Să epateze pentru a fi votat. Apoi, după depășirea momentului, uită să își
asume iluziile vândute. Cel care o face este tot cetățeanul, care înțelege, încă o dată,
că a fost un simplu și nesemnificativ cumpărător de iluzii. El e cel nevoit să trăiască
cu realitatea, așa cum e, zi de zi...
Nu cred că puteam să închei fără a aduce în discuție rețelele de socializare. Face-
book, Instagram... cei mai mari vânzători de iluzii ai timpurilor noastre. Cu greu ne
mai putem, astăzi, imagina viața fără tehnologie. Copiii noștri, cu atât mai puțin.
Trăim într-o deplină simbioză cu telefonul mobil, ne însoțește peste tot. Nimic din
ceea ce ne impresionează nu scapă lentilei aflate veșnic la îndemână a camerei de fil-
mat. Vacanțele, evenimentele din familie, meniu mesei de seara sau, pur și simplu
cafeaua de dimineață băută în singurătatea balconului, toate sunt expuse pentru a
crea iluzia unei vieți fericire. Ceilalți văd și admiră. Chiar dacă fiecare este conștient
că celălalt expune doar iluzia fericirii, de multe ori stima de sine are de suferit. Iluzia
celuilalt este percepută, în mod inexplicabil, drept realitate. Fericirea lui pare mai
palpabilă decât a noastră. Nimeni nu vrea să își mai asume o existență în care să fie
el însuși. Sinele se pierde printre imagini trucate, fotografii modificate, filosofii arun-
cate neglijent pe taraba banalității..
Trăim iluzii. Pentru ele și întru ele. Până și creștinismul, religia de căpătâi a
omenirii în ultimii 2000 de ani, tot cu ele se ocupă. Viața veșnică, raiul... nu sunt o
certitudine, dar ne încăpățânăm să credem în ele. Fără iluzii nu putem trăi. Asumate
sau nu, ele ne fac să mergem înainte, să sperăm, să continuăm, să luptăm... Să fim!
HALTA ŢINTEŞTI
călătorie / journey
Daniela Şontică
l Translation Daniel Ioniţă
urmează halta de lux next is the luxury flag-station

prin venele retezate, through my severed veins
trenul cu femei trase la sorți the train with women from drawn lots
plutește în aer până la peron sails through the air up to the platform
un accelerat prin venele mele tăiate an express train through my severed veins
de atâta bunăcuviință from so much propriety
norocul îți surâde luck is smiling at you
dincolo de ușa cușetei – beyond the sleeping carriage door –
o umilire necesară pentru a supraviețui. a necessary humiliation in order to survive.
MOMENTUL MARIN IFRIM
meşterul cel mare

Stelian GRIGORE
N ici cum, nu-mi vine să cred că scumpul nostru prieten şi talentat scriitor,
Marin Ifrim, e plecat dintre noi (14.03.2019). Dacă viața mai avea răbdare, cu
acest distins scriitor al ținutului buzoian, pe 1 Decembrie 2020, ar fi împlinit vârsta
de șaizeci şi cinci de ani.
Când ajung la Buzău, îmi îndrept pașii spre Cimitirul „Dumbrava” – „dormitorul
etern” al scriitorului, cu dorința sinceră ca, acolo, la a sa cruce, să rememorez clipe de
vis, din prietenia noastră.
A fost un condeier înzestrat cu har dumnezeiesc, deschis şi drept, cu dragoste
de adevăr. Ne-a dăruit mult, din ceea ce a fost... Ne-a dăruit bunuri sufletești, ce-şi
au izvorul într-o viață de om, trăită, la cea mai înaltă tensiune.
Tot ceea ce a scris e brodat pe sinceritate şi pe aleasă simțire, în adâncimi de
suflet în lumină. Însuși, poetul ne mărturisește: „Viața mea este sufletul cărților, care
se ridică, la ceruri” – („Între secera culturii şi ciocanul fabricii”, din „Carte de muncă”
– 2016). A scris mult şi frumos, pentru noi şi pentru eternitate, păstrându-și cu
sfințenie jurământul: „am jurat/cu degetul/la tâmplă/ să nu apăs/pe cuvânt/ decât
în/caz de poem” („Tăcere” - din volum de debut „Spre orașul cu un milion de ferestre”
- 1986). Iată deviza vieții acestui om între oameni şi pentru oameni, venerabil fer-
ment, liant şi promotor al fenomenului literar şi cultural buzoian.
Nu există zi, ce-mi este lăsată, de la Bunul Dumnezeu, ca să nu vorbesc cu duhul
acestui adevărat artizan al sfintelor cuvinte, care m-a uimit, din clipa fericită, când l-
am cunoscut, cu neasemuitul său altruism. Îl simt lângă mine, mereu, strălucind ne-
încetat în a mea minte, trăsăturile sale nobile, câteva, dintre ele, fixându-mi-le, în
următoarele versuri, pe care i le-am dedicat: „Era/O matcă-n stup /Magnet cu suflet,/
Uimind,/ Prin sănătoasa sa/ Rostire,/ Prin inima-i deschisă,/ Arzând,/ Pentru semeni,/
Înălțând/ Stele cântătoare,/ Pe bolta/ Sfântului cuvânt” („Poetul altruist” - Din volumul
„Elogii” – 2011).
În anii prieteniei noastre, uniți, în gânduri şi-n proiecte îndrăznețe, am adus în
discuție multe probleme, legate de viața fiecăruia, dintre noi. Acest om plin de
înțelepciune şi cu o memorie sclipitoare, mi-a destăinuit, în stilu-i cunoscut, secvențe
din anii copilăriei, ai adolescenței şi ai tinereții, momente cruciale din viața sa, din
activitatea profesională, dar şi aspecte, ce evidențiază pasiunea sa, pentru lectură, în
general drumul său, spre împlinirile de mare scriitor, cu acte, în regulă.
Voi încerca să punctez câteva momente semnificative, din parcursul vieții acestui
mare autodidact. Un prim moment este legat de emoțiile proaspătului absolvent de
ciclu primar, prezent, pe scenă, la serbarea de sfârșit de an școlar.
Pentru serbarea de sfârșit de an școlar, domnul învățător Marin Macovei a pre-
gătit, împreună cu cei treizeci şi cinci de absolvenți, ai clasei a IV-a, un bogat program
artistic compus din piese corale, teatru, dansuri, grup vocal, brigadă artistică, soliști
vocali şi instrumentiști, recitatori. Pentru că elevul Marinică nu prea le avea cu cân-
tatul şi cu dansatul, domnul învățător l-a prins, în programul serbării, numai cu re-
citarea unei poezii, de două strofe. În prima parte a acestui important eveniment,
domnul învățător a prezentat situația la învățătură şi disciplină, scoțând în evidentă
că toți, cei treizeci şi cinci de elevi înscriși, la începutul anului școlar, sunt declarați
promovați, urmând să fie înscriși, în clasa a V-a. Elevul Ifrim M. Marin, nominalizat
al șaisprezecelea între cei treizeci şi cinci, potrivit mediei obținute, a primit şi ultima
mențiune, din cele șapte.
A urmat programul artistic şi, pe la jumătatea acestuia, elevul Marinică a fost
invitat, pe scenă, să recite poezia. Cu emoție, în glas, a început să recite, dar, după
numai două stihuri s-a oprit. Mama sa, Floarea, prezentă la serbare, surprinsă de sta-
rea în care se afla copilul, i-a făcut semn să iasă din scenă, dar nu avea putere, rămâ-
nând împietrit locului. Totuși, cineva l-a tras de-o parte a scenei. După ani, ironia
sorții: de la copilul, care s-a intimidat, pe scenă, după primele două versuri ale poeziei,
la poetul câștigător a zeci de concursuri de creație, autorul a treizeci şi două de cărți
şi scriitor – membru USR.
Am participat cu distinsul scriitor, la foarte multe întâlniri, cu elevii din școli ale
municipiului şi ale județului Buzău, cu care ocazie se prezentau şi scurte programe
artistice, în onorarea oaspeților. Au apărut câteva situații similare celei prin care a
trecut școlarul de la Bălăceanu, dar poetul reușea să-i scoată din încurcătură, îmbăr-
bătându-i şi dându-le exemplu, propria pățanie.
Acum, un moment determinant pentru viitorul său. Iată-l pe Marin, în clasa a
V-a. Nu prea avea gând de învățătură. Erau două clase de-a V-a. Fusese repartizat în
clasa formată din mulți elevi foarte zburdalnici, dezinteresați de învățătură şi puși,
permanent, pe harță. Neastâmpăratului Marinică îi convenea climatul din cadrul
acestui colectiv de elevi. Cine, totuși, l-a schimbat în bine ? Cine i-a insuflat dragostea
pentru citit?
Mi-a povestit cu lux de amănunte despre felul cum profesoara de limba română,
doamna Maria Dinu, model de competență şi generozitate, a reușit să-i insufle dra-
gostea pătimașă pentru citit. Cu emoție, îmi spunea că, într-una din primele zile ale
începutului de an școlar, într-o marți, la ora de lectură, doamna a oferit fiecărui elev
din clasă, lista cu cărțile pentru lectura suplimentară, după care i-a anunțat că sâm-
bătă, ziua când aveau numai patru ore de curs, vor rămâne în clasă pentru a primi de
la biblioteca școlii, sub formă de împrumut, câte o carte, sau chiar două, din cele re-
comandate, în funcție de felul cum se descurcă fiecare, cu cititul.
Sâmbătă, după ultima oră de curs, doamna profesoară s-a prezentat în clasă cu
cărțile promise. I-a rugat să fie foarte atenți, pentru că le va prezenta o carte dintre
cele recomandate pentru citit şi anume volumul „Cuore” de Edmondo De Amicis.
După câteva informații despre viața şi opera respectivului scriitor italian, a făcut o
prezentare succintă a conținutului cărții, insistând asupra unor povestioare ce ur-
mează a fi citite, cu multă atenție. Cu vocea sa plăcută şi inconfundabilă a citit elevilor
săi, povestirea „Naufragiul” apoi, a numit pe rând, pe elevi, să citească fiecare, câte
un mic fragment. Unii au citit, cu mare greutate, alții au fost apreciați. I-a venit rândul
şi elevului Ifrim M. Marin, care citește ireproșabil, cu intonație de actor. Profesoara
a rămas impresionată, de felul în care Marinică a citit şi, din tot sufletul, l-a felicitat.
I-a împrumutat, lui Marinică, nu o carte, ci două cărți: „Amintiri din copilărie”, de
Ion Creangă şi „Poezii”, de G. Coşbuc. Era tare fericit că a fost lăudat şi, acasă, s-a
luat în serios de citit. După o săptămână, s-a prezentat la doamna cu cele două cărți
citite, nedormind ultima noapte. Profesoara s-a arătat mulțumită că elevul a citit
cărțile atât de repede, dar i-a pus câteva întrebări legate de conținutul acestora. Ma-
rinică a excelat prin răspunsuri ce au încântat-o pe profesoară. În recreație, îl cheamă
la cancelarie şi îi mai oferă încă două cărți pentru a le citi, în zilele ce urmează: „Bas-
mele românilor” de P. Ispirescu şi „Poezii”, de Mihai Eminescu.
Acest om de o noblețe rară a rămas recunoscător întreaga viață, până când a pă-
răsit această lume, profesoarei sale de limba şi literatura română, Maria Dinu, căreia,
dacă ar fi avut posibilitatea, în anii din urmă, i-ar fi ridicat un monument în fața școlii
din Bălăceanu natal.
Un alt moment, ce trebuie punctat, este legat de prietenia cu cel mai bun elev la
învățătură, din clasă, Cornel Neculce, fiul maistrului mecanic de la Secția de trac-
toare.
Mama lui Cornel, poreclită Smântânica, era tare mulțumită, că fiul ei s-a îm-
prietenit cu copilul destoinicului gospodar Marin T. Ifrim. Marinică îl vizita, des,
pe Cornel, fiind primit cu mare bucurie, de către familia Neculce. E atras, aici, de i-
mensa bibliotecă, cu vreo două-trei mii de volume. A descoperit, în această casă o co-
moară. Împrumută cărți pe care le citește cu pasiune, acasă, zi şi noapte, câteodată la
ore, fiind surprins de către profesori şi chiar, pe câmp, „la umbra unui copac sau bos-
chet”, când era trimis cu vaca la păscut. Simțea că nu mai putea să se despartă, de
acești prieteni fideli-cărțile. După biblioteca lui Cornel, descoperă biblioteca din co-
mună, situată în apropierea școlii. Era tare bucuros că, pe măsură ce citea, devenea
tot mai bun şi mai înțelept.
Spre sfârșitul gimnaziului, chiar în prima zi a lui „cireșar” tatăl său, un fel de
Moromete al Bălăceanului, îşi chemă odrasla şi cu mama sa de față, îi arată o hârtie
decupată din „Scânteia”, cu un anunț important, pentru cei interesați, că, la Brăila
„Combinatul de Fire şi Fibre Artificiale” organizează concurs de admitere, în Școala
Profesională de Chimie, cu durata de trei ani, cu pregătire pentru următoarele me-
serii: lăcătuș mecanic, electrician, operator, sudor, etc”. După o discuție scurtă, în fa-
milie, s-a luat hotărârea ca Marinică să meargă să dea examen la Școala Profesională
de Chimie, Brăila, pentru meseria de lăcătuș mecanic.
Băiatul ar fi dorit să fie mai aproape de casă, să se înscrie la un liceu, din Râmnicu
Sărat, la o distanță de 14 km, de Bălăceanu, dar nu îndrăznea să sufle în fața lui „Mo-
romete”, pentru că acesta nu știa decât un singur lucru, că fiul său trebuie să învețe o
meserie, pentru că nimic nu-i mai sigur, pe lume, decât o meserie, că „meseria e
brățară de aur”.
Vine ziua plecării celor doi – tată şi fiu – la Brăila, pentru înscriere, la examenul
de admitere. Apoi a urmat examenul, pe care l-a trecut cu succes. În toamnă, în sep-
tembrie 1970, iar, pe drumul Brăilei pentru începutul cursurilor. Teorie mai puțină,
foarte multă practică. Cazarea elevilor, în șase barăci, la marginea fabricii, câte șaizeci
de elevi, între-o baracă. La cantină, mâncare proastă. Condiții, ca în pușcărie. Nu a
rezistat decât un trimestru şi s-a îmbolnăvit de hepatită. A fost internat, de urgență
în spital, iar, după ce s-a însănătoșit, tatăl a hotărât să îl ducă, la gazdă, în oraș. Îi
găsește, foarte repede, o gazdă, în cartierul Radu Negru, strada Scânteii, nr. 12, în
persoana pensionarului Ion Bobohalma, fost marinar, apoi maistru electrician, însă
„un om de o cultură fabuloasă”. Iată un nou moment – întâlnirea cu omul care îi va
„rostui mintea”! În podul casei acestuia, proaspătul elev, de școală profesională, des-
coperă o nouă comoară – foarte multe cărți, reviste și ziare, din anii dintre cele două
războaie mondiale, care îl vor delecta, zile și nopți brăilene, pe împătimitul cititor. Și
mai e ceva. Bătrânul Bobohalma folosește timpul său liber, rezolvând careuri de cu-
vinte încrucișate. Nu trece mult timp şi Marinică se molipsi de la gazdă, completând
zilnic rebusuri cumpărate de la un chioșc, din apropiere. Iată că, în joacă, își va forma
noi coordonate pentru o cultură generală temeinică.
După trei ani de școală profesională, la nici optsprezece ani, tânărul lăcătuș me-
canic a intrat în câmpul muncii, dar cititul cărților va rămâne, pentru totdeauna, pa-
tima ce îi va marca întreaga viață. În prima etapă a activității sale profesionale, lucrează
șaisprezece ani, în trei mari întreprinderi: l Combinatul de Fire şi Fibre Artificiale
Brăila – 7.08.1973-7.11.1974 l Întreprinderea Metalurgica Buzău – 29.01.1975-
19.05.1975 l Întreprinderea de Mase Plastice Buzău – 21.12.1976-14.01199. După
satisfacerea serviciului militar, în perioada 21.06.1975-27.11.1976, în a doua etapă
a activității sale, de peste douăzeci şi opt de ani, şi-a aflat locul în domenii ale vieții
social-culturale, după cum urmează: l În presa buzoiană, ca redactor: 14.01.1991-
15.03.1996 l La Teatrul „George Ciprian”, ca regizor tehnic: 15.03.1996-15.01.2001
l La Casa de Cultură a Sindicatelor Buzău, ca referent bibliotecar, din 15.01.2001,
până la pensionare (2016), dar şi-a continuat activitatea, prin colaborare, atât la Casa
de Cultură a Sindicatelor, cât şi la Teatrul „George Ciprian”, până a părăsit această
lume.
Acest om cu minte luminată îmi povestea cu bucurie în suflet că, după cititul a
sute şi sute de cărți, chiar mii, a sosit un moment când a descoperit că nu a mai citit
la întâmplare, ci a ajuns cu adevărat, la lectură, care l-a orientat, spre studiul intens,
pentru însușirea de noi cunoștințe, în diferite domenii ale vieții economico-sociale şi
culturale, studiu ce i-a adus mari satisfacții. Cu examene de diferență sau participând
la cursuri organizate, conform legislației în vigoare, a reușit să obțină diplomă de ab-
solvent al Liceului Agricol Buzău şi apoi, pe cea de absolvent al Școlii Tehnice de
maiștri. Nu s-a oprit la această specializare, ci a continuat studiul, urmând cursurile
fără frecvență ale Facultății de Istorie, Muzeografie şi Arhivistică, din cadrul
Universității „Spiru Haret” București.
Mai sunt multe momente de evocat, din viața distinsului meu prieten, dar acum,
aş încheia cu secvența, în care, în prim-plan, apare tatăl scriitorului. Ca lăcătuș me-
canic în cadrul Combinatului de Fire şi Fibre Artificiale Brăila, la Atelierul de
reparații capitale, tânărul muncitor era cotat destul de bine, se bucura de popularitate
în cadrul colectivului în care se integrase destul de repede, dar se simțea prea departe
de cei dragi, de la Bălăceanu. Dorul de cei de acasă îl strunea să ajungă la sfârșit de
săptămână, în satul natal. Lua trenul, de la Brăila, până la Făurei, de aici, autobuzul,
până la Galbenu şi, apoi, 4 km, pe jos, până acasă.
Se simțea bine între ai săi şi discuta mult, cu tatăl său, un țăran cu principii clare
şi sănătoase despre viață şi muncă. Într-o discuție pe care a avut-o cu bătrânul Ifrim,
i-a mărturisit că îl bate gândul să urmeze liceul şi, apoi, o facultate. Fără să stea mult
pe gânduri, tatăl i-a spus răspicat şi pe un ton de comandă: – Să nu aud că vrei să te
faci inginer, profesor, doctor, avocat, milițian sau funcționar ca ăștia, de la birourile,
de la CAP sau de la Sfat ! Eu te vreau maistru pentru că acela e adevărat meseriaș,
iubit şi respectat, de toată lumea ! Trec anii şi băiatul lui „Moromete” de la Bălăceanu
a absolvit, după cum am scris mai sus, Școala Tehnică de Maiștri, Buzău. A venit,
acasă, cu diploma de maistru și i-a arătat-o tatălui, care, uimit a exclamat „– Bravo,
așa te-am vrut !”. Da, a ajuns maistru..., maestru șlefuitor de sfinte cuvinte!
păcat, doar, că atât de puţin...

Roxelana RADU
Motto:
„Vom face treabă bună împreună!“
“ Ca urmare a suspendării activităților culturale din cauza epidemiei de coronavirus,

manifestarea In memoriam Marin Ifrim care urma să aibă loc în data de 17 martie
la Centrul Cultural Alexandru Marghiloman se amână la o dată pe care o vom co-
munica în timp util. Având în vedere că mâine, 14 martie, se împlinește un an de la
plecarea dragului nostru Marin la Domnul, vă rog să îndreptați o rugăciune pentru
sufletul lui frumos acolo Sus...“
Privesc mesajul pe care l-am primit și mi se strânge inima la gândul că a trecut
deja un an de când Marin Ifrim a plecat la mai senin. De parcă n-ar fi fost destul,
Facebook îmi amintește crud și impersonal că în urmă cu doi ani, eram împreună la
o lansare de carte. Imaginile mă tulbură. Le privesc și mă gândesc ce oameni am avut
printre noi...
Aș da procletul de timp înapoi, de-aș putea...!, furul ăsta neobosit care se
numește „timp” l-aș întoarce de-aș putea...! să fie ca altădată, să ne întâlnim în barul
de lângă Casa de cultură, el în tovărășia unui pahar cu vin, eu în cea a unei cești cu
ceai aburind.
Ne spuneam „domnul Ifrim” și „doamna Roxelana”. N-aș fi cutezat vreodată să
mă adresez altfel decât folosind pronumele de politețe, atât de mare era respectul pe
care i-l purtam. Atât de uriașă era statura lui umană și profesională! Nu fac parte din
branșa scriitoricească și, așa stând lucrurile, nu m-a îndrumat în vreun fel în sensul
ăsta, nu m-a lansat sau adus în lumea literară în nici un fel. Ne-a adus viața față către
față venind din direcții opuse, el dinspre regatul cărților, eu de sub domnia legilor.
Dar am colaborat la diferite lansări de carte ale doctorului Valeriu Bistriceanu – un
alt mare dispărut, și la Concursul de creație literar-artistică “Vasile Voiculescu – arc
de suflet peste timp” – al aceluiași Valeriu Bistriceanu. Pornind de la acest punct de
plecare, ca oameni ale căror istorii personale s-au scris în același oraș, ni s-au inter-
sectat drumurile de-a lungul timpului, pe diverse probleme de-ale urbei. Totdeauna,
lucrurile s-au așezat între noi cu temei.
Nu-mi amintesc să-l fi văzut vreodată zâmbind. Poate pentru că Marin Ifrim
zâmbea cu sufletul, atunci când credea că nu-l vede nimeni. Poate pentru că muncise
din greu toată viața și nu-i mai ardea de zâmbit. Poate pentru că atunci când locuiești
în cărți, așa cum locuia el, se-ntâmplă până la urmă că-ți porți zâmbetul doar în inimă
și-n suflet. Poate pentru că era cel mai bun, și asta presupune totdeauna să plătești
un preț. Nu sunt sigură de nimic din toate astea. Dar știu sigur că atunci când spunea
ceva, așa rămânea, era om de cuvânt. Dintr-o bucată. Și pentru că era dintr-o bucată
avea o singură față, nu mai multe. Cu acea singură față lăuda și ajuta și lansa talente
și dădea aripi pentru zbor, și tot cu ea suduia când vedea nedreptate și micime umană.
Poate că felul ăsta de-a fi a fost un motiv pentru care, în ultimele luni de viață, Valeriu
Bistriceanu m-a rugat să continui organizarea Concursului de creație literar-artistică
Vasile Voiculescu, împreună cu Marin Ifrim. „Te rog, ajută-l pe Marin, are nevoie
să-l ajute cineva, cât crezi că o să mai poată...!?, are și el destule probleme de
sănătate!”... mi-a spus atunci dr. Bistriceanu. Nu m-aș fi gândit în ruptul capului că
în mai puțin de doi ani de zile Marin Ifrim avea să nu mai poată nimic. Și să plece
pentru totdeauna.
Dacă ne-am întâlni acum la un pahar cu vin, domnule Ifrim, aș vrea să vă pot
spune că lumea e la fel cum ați lăsat-o acum câteva clipe, dar uite că nu-i deloc așa,
lumea e mai săracă fără domnia voastră, e mai dezbinată fiindcă nu mai are cine să
adune oamenii laolaltă în jurul unor lucruri bune, uite că ne-au năpădit și nu-știu-ce
viruși din cauza cărora nu mai putem ține nici măcar manifestarea în memoria dvs.
Și-aș mai vrea să vă pot spune că pe-aici, prin lumea literară, se scriu în contin-
uare poeme de iubire grozave, ca cele pe care le scriați domnia voastră pe malul altui
timp, când iubeați tot ce v-a fost dat pe inventar în lumea aceasta. Dar nici pe-asta
n-o pot spune, fiindcă între timp poeților li s-a chircit sufletul, sunt mai „zgârciți” în
a-și mărturisi sentimentele, și degrabă înclinați spre nepăsare și indiferență.
Și aș mai vrea să pot spune că suntem tot atâția câți ne-ați lăsat adineauri când
v-ați dus dincolo de albastru, dar din păcate nici pe-asta n-o pot spune, iar
dumneavoastră știți prea bine acest lucru, pentru că sunteți deja acolo cu unii dintre
noi, care s-au grăbit să vă urmeze. Iar între timp, alții s-au îmbolnăvit grav și trec prin
încercări grele de viață.
Și nu v-am mărturisit niciodată, domnule Ifrim, dar cel mai frumos lucru pe care
mi l-ați spus în toți anii ăștia a fost: „– ... Îmi place foarte mult cum gândiți, doamna
Roxelana! Vom face treabă bună împreună!“ Și așa a fost. Păcat, doar, că atât de
puțin...
cuvinte vii
Carmen Tania GRIGORE
P e regretatul scriitor Marin Ifrim l-am cunoscut epistolar în adolescență, prin

anul 1978, în cadrul cenaclului literar prin corespondență „Prietenia”, când,
pe lângă textele poetice și comentariile aferente lor, am început să avem și un dia-
log mai consistent despre viață, dezbătând în zeci de scrisori probleme
existențiale și idei care ne frământau imaginația! Am păstrat cu sfințenie acele
scrisori, ca pe un bun de patrimoniu sufletesc, fără a bănui că, după o pauză de
aproape 30 de ani, se vor adăuga multe alte pagini virtuale, pline de „cuvinte
vii”! În semn de neuitare și prețuire eternă, cu mare tristețe am extras din aceste
pagini un florIlegIu „MArIn“, având convingerea că am dezlegare să dau
tiparului câteva semințe de gând vizionar!
l „Cred că am scris o carte către tine. Poţi folosi acele cuvinte cum vrei, sunt ale
tale, doar ai grijă pentru că sunt cuvinte vii.”
l „Sunt întâmplări care nu au nevoie de nicio explicaţie.”
l „Nu am înţeles niciodată timpul cum se cuvine, după regulile matematicienilor.

De-aici şi o uşoară senzaţie de ieşire din timp, de alunecare în neant.”
l „Cel mai dureros lucru e să-ți petreci sărbătorile doar cu sărbătorile; fără ni-
meni drag lângă tine”.
l „Cum putem noi, oamenii, complica lucrurile simple, cum în loc de ce simţim
punem atitudini şi avem orgolii?”
l „Dacă nu mai pot da timpul înapoi, promit să fiu mai grijuliu cu scurgerea lui.”
l „Uneori sunt înconjurat de sentimentul bacovian al încarcerării în natură sau

aiurea. Încerc să nu mă las dus de valuri. Încă am convingerea că se mai poate cârpi
câte ceva, căci, după ce ne-a plămădit, Dumnezeu ne-a dat zdrenţe, ne-a zdrenţuit.”
l „Aşteptarea e o stare de spirit, de voinţă, de putere şi crez. Nu aş vrea să ajung
să nu mai am ce aştepta.”
l „Pentru mine, aşa chinuită cum o văd, literatura e ceva sacru.”
l „Am intrat haotic în cărţi, am citit până mi-au plesnit sprâncenele, am de-
scoperit lumea mea adevărată.”
l „După firea mea despicată în 14, doar femeile ar trebui să scrie poezie. E rostul
lor. Doar ele au o roată de rezervă a sufletului.”
l „Poezia ta e ceva ce numai sălbaticii spiritului şi iniţiaţii cuvintelor pot pricepe.
E un fel de tămâie colectată tehnic, cum să-ţi spun, am văzut prin păduri nişte cupe
aşezate pe brazi pentru a colecta tămâia. Treaba asta nu-mi mai iese din minte.”
l „Mă simt foarte ocupat de zădărnicie, de nimicul infinitului. Asta nu înseamnă
că am astenia lui Cioran.”
l „E haos. Ne destructurăm. De-asta refuz eu Dumnezeul tuturora. Îl am pe al
meu şi, ca să vezi că sunt zdravăn la icoană, nu-l discut cu nimeni. Îl ţin ascuns în
peştera de la începutul neamului dinspre care mă însingurez, El fiind, acum, ca pâl-
pâirea aceea miraculoasă a lumânării din biserica eforiană de la malul unei ape ce-o
putea stinge oricând.”
l „Dacă nu pot lăcrima, o să râd până la rouă.”
l „Am nevoie de linişte, nu de ispitele gloriei deşarte. Sufletul e mai important

decât orice şi acum înţeleg că moartea şi izbăvirea în această lume vin abia după ce
pleacă sufletul şi, dacă tot e sufletul meu, dacă tot pleacă, vreau să mă ia şi pe mine
cu el.”
l „Nu-mi găsesc locul de odihnă, iar alţii mă vor în cel de veci.”
l „Nu vreau să mor într-o statuie, vreau să mor lângă o energie umană.”
l „Vreau să-mi petrec ultimul timp lângă o femeie adevărată, lângă un neam de
cruce, lângă o promisiune a eternităţii. Să mă obişnuiesc cu călătoria în sens unic.”
acum, ratează tristeţile!

Elena CĂPĂŢÂNĂ
P e Marin Ifrim l-am văzut de multe ori la Teatrul „George Ciprian” Buzău.
Sobru, preocupat de munca sa. Pe atunci era regizor tehnic. Activitatea din spa-
tele scenei era la fel de importantă ca și cea a actorilor care își interpretau rolurile pe
scenă. Rolul lui Marin Ifrim, bine jucat, contribuia la succesul spectacolului. Cred că
a fost un om fericit în perioada cât a lucrat la teatru, în această „lume fascinantă”, cum
îi plăcea ca să spună. Câți dintre noi au avut ocazia sa întâlnească atât de mulți și
mari artiști ai României? Câți s-au pus în slujba lor? Câți s-au simțit utili în preajma
acelor artiști, așa cum s-a simțit Marin Ifrim? Doar el a reușit să surprindă și să ne
lase scris, ca amintire, în „Cartea Teatrului – evocări din culisele Teatrului „George
Ciprian“” (Editura Teocora, Buzău, 2016) și în cartea „Din/spre Teatrul «George Ci-
prian»”, (Editura Teocora, Buzău, 2017), momente demne de invidiat pe care le-a
petrecut alături de „primul și singurul meu mentor acceptat”, așa cum îl numea pe
Paul Ioachim, pe care l-a „considerat întotdeauna un expert în domeniu”, dar și despre
mari actori.
Având șansa de a fi angajat al Teatrului „George Ciprian”, încă din 1996 când a
fost premiera inaugurală cu „Omul cu mârțoaga” de G. Ciprian, Marin Ifrim a cu-
noscut o trupă de actori cu care s-a mai întâlnit și cu ocazia altor spectacole. Nume
de referință precum Sebastian Papaiani, Geo Costiniu, Radu Panamarenco, Adriana
Trandafir, Mircea Diaconu, Diana Lupescu, Emil Hosu, Ion Bătinaș, scenograful
Puiu Antemir și regizorul Tudor Mărăscu au constituit tot atâtea personaje inter-
vievate de la care a avut ce învăța, transmițându-ne din trăirile lor, din omenia și dra-
gostea cu care reveneau pe scena teatrului buzoian ori de câte ori aveau ocazia. În
calitatea sa de regizor tehnic a avut ocazia de a fi prezent la repetiții și spectacole, pu-
nându-se în slujba și altor mari actori: Ion Lucian, Tamara Buciuceanu-Botez, Ileana
Cernat, Cristian Șofron, Oana Ioachim, Ștefan Bănică-jr., Carmen Tănase, Gelu
Nițu, Iurie Darie, Cornel Vulpe, Valentin Uritescu și mulți tineri actori care s-au
afirmat pe scena buzoiană.
„Ar trebui să despicăm fiecare an în parte, fiecare zi, fiecare oră, fiecare minut și
secundă... Trecutul meu e mult mai lung decât vârsta biologică. Am trăit vreo trei
sute de ani dacă țin cont prin câte am trecut.” Așa scria Marin Ifrim în poemul „Viața
e ca o secundă. Mama ei de viață!” (publicat în Luceafărul din 15 martie 2019). Și
cred că avea dreptate!
Era imposibil să mă gândesc la plecarea lui Marin Ifrim într-o lume, poate mai
bună, așa de repede. „Discutam” mai mult prin intermediul poștei electronice. Am
păstrat câteva mesaje ca pe orice lucru de valoare. Primeam articolele publicate sub
semnătura sa în Armonii Culturale, Opinia și Luceafărul. Îi trimiteam câte ceva din
scrierile mele și îmi răspundea: „OK. Cu mulțumiri, M.I.” (14/9/2017), sau „Am
primit. Mulțumiri. Publicăm! Cu prețuire, M.I.” (22/7/2017). Întotdeauna simțeam
o bucurie atunci când Filiala Buzău a Ligii Scriitorilor era invitată în biroul lui Marin
Ifrim de la Casa de Cultură a Sindicatelor pentru a-și desfășura sedințele de lucru.
Participa, cu mare drag, la discuții, făcându-se util prin propria-i experiență. Accep-
tase firesc rolul de „membru de onoare” al Filialei Buzău. Participa la acțiunile im-
portante ale Ligii Scriitorilor, cu aceeași bucurie și respect pentru membrii ei care se
preocupau ca prin activitățile culturale să promoveze inclusiv tinere talente. Fie la
sărbătorirea revistei “Uscând o lacrimă” și a Monumentului de la Ursoaia, desfășurat
la Școala Gimnaziala din Ursoaia, fie la sărbătorirea a doi ani de când Liga Scriitorilor
era pe harta Județului Buzău, fie atunci când Revista „Uscând o lacrimă”, fondată de
Dumitru K Negoiță (președintele Filialei Buzău, în prezent membru UZPR), a găz-
duit și Liga Scriitorilor-Filiala Buzău, Marin Ifrim își rezerva un timp pentru a trimite
câteva rânduri de apreciere la ziarul Opinia (28 august 2017).
Ii sunt recunoscătoare celui care a fost și va rămâne Marin Ifrim. Din teancurile de
cărți pe care le avea de citit a ales, într-o zi, “Trei cărți de Elena Căpățină “ și a scris
trei cronici, conform titlului fiecărei cărți: „Psaltirea Iubirii”, „Decembrie de poveste”
și „Bucuria primăverii”. Au fost trimise spre publicare la Revista „Armonii Culturale”
(16 iulie 2017) și la „Opinia Buzău” (19 iulie 2017). Mesajul primit pe email m-a
emoționat: „Sunt cărți frumoase, merită citite. Aștept oricând texte de-ale dumnea-
vaostră pentru revistele noastre. Cu prețuire, Marin Ifrim.”
Sunt convinsă că mai avea multe de spus în cultura buzoiană! Poate că acolo,
printre îngeri, împrumută câte o pană ca să scrie doar despre bucurii. De acolo poate
rata tristețile, amănuntele care acum contează mai puțin sau chiar deloc.
scepticul nevindecat
Gheorghe POSTELNICU
D e un an, literatura şi cultura buzoiană au rămas fără un luptător fascinant şi

neobosit, Marin Ifrim. El nu a avut o viaţă uşoară. A cunoscut lipsuri materiale
umilitoare, adversităţi stupide şi respingeri orgolioase. A rezistat cât a putut, iar re-
zultatul înseamnă raftul de cărţi şi sertarul cu manuscrise. Şi-a câştigat simpatia to-
varăşilor de drum şi, în ultimii ani, s-a identificat cu revista pe care a fondat-o,
„Cartelul metaforelor”, pe care a menţinut-o la cote respectabile. Deşi bolnav, a mun-
cit cu o dăruire de care nu se bucură oamenii sănătoşi, pentru că nu avea altă mulţu-
mire decât să-i fie recunoscute eroismul şi abnegaţia.
Ca un cititor care cunoaşte cam tot ce a încredinţat Marin Ifrim tiparului şi me-
diului virtual, l-am considerat întotdeauna un spirit liber, curăţat de prejudecăţi şi
de rutină şi, dacă aş căuta o formulă care să-i definească personalitatea, i-aş spune
scepticul nevindecat, care practica un soi de comunicare aflată la frontiera dintre su-
portabil şi insuportabil, într-un spaţiu în care se întâlneau reflecţia amară şi contem-
plaţia resemnată, jurnalul cu eseul, pamfletul cu poemul, observaţia realistă cu
ficţiunea, într-un postmodernism asumat în care autorul se reinventa cu fiecare cu-
vânt, cu fiecare rând.
Dificultăţile privind analiza operei sale vin dinspre istorie, adică din faptul că şi-
a derulat biografia în două perioade politice total diferite. Cert este că în ultimii doi-
trei ani de viaţă trăia tot mai acut impresia că este respins de cultura română, deşi
cuvântul său atârna greu în deciziile autorităţilor culturale. Ca orice creator genial
dorea mai multă preţuire, simpatie şi înţelegere. Teama sa era că societatea îşi pierde
cultura, că cei care ar fi trebuit să o apere, elita intelectuală a artiştilor şi filozofilor, o
trădau şi o vindeau pe câţiva arginţi. Atunci, paginile sale se încărcau de revoltă şi de
însufleţire, cuvintele vibrau şi străluceau. Din nenorocire, Marin Ifrim a plecat, tică-
loşii au rămas să otrăvească limba, morala şi fibra naţională. În acest context, pam-
fletele lirice erau incizii în ţesutul rănit al societăţii contemporane. Imprevizibil şi
paradoxal, el staţiona în locuri înalte, în care lumea se vedea reală, neînfrumuseţată
de culori şi parfumuri, ci ornată cu păcate şi slăbiciuni netratabile. Aşadar, el a trăit,
a văzut, a suferit şi a scris zi şi noapte, deoarece „nimic nu este autentic dacă nu este
exprimat, şi nimic nu poate fi exprimat dacă nu este trăit”.
Crescut în cultul părinţilor şi al strămoşilor, nu se ruşina nici de originile sale
rurale, nici de patriotismul său onest. Şi cea dintâi şi cea de-a doua latură a persona-
lităţii nu l-au împiedicat să fie un scriitor modern. Patriotismul şi tradiţionalismul
au constituit materia germinativă a versurilor, iar modernismul, maniera de exprimare
a acelui şuvoi liric pe care însuşi l-a numit, cu ironia binecunoscută, curentul marin.
Marin Ifrim a lăsat în urma lui, nu numai o operă bogată, ci şi amintirea unui
om generos, a unui prieten şi a unui scriitor nemulţumit de iluziile unei civilizaţii în
agonie. În tot ce a făcut a rămas un om al Buzăului: în creaţie şi în existenţă, în dra-
goste şi în moarte, dar, mai cu seamă, în POEZIE.
tu nu mai eşti iar eu prea sunt

Alexandru PRIPON
Aici Până la urmă

Tu nu ești Ne-am revăzut după un timp
Și nici eu Prea lung
Nici alții Necesar
Nu suntem suficienți Maturizării mele
Pentru a umple Și ne vom revedea
Golul colosal După ce voi învăța
Lăsat în umbra universului Să fiu ca tine
De plecarea ta Absent din prezent
Ancorat în etern
Mult prea curând
Mult prea grea este Până atunci
Tăcerea Îți doresc
Care a rămas Să ai
Stingheră O veșnicie frumoasă
În urma pașilor tăi Și te rog să ne păstrezi
Discret îndreptați Un loc la masa ta
Către veșnicie Căci
La ceasul Marilor Plecări
Iar acolo unde locuiești acum Te vom urma
Este alt anotimp În acel loc
Fără îndoială Pe care Dumnezeu
Căci Sunt sigur
De câte ori mă gândesc la tine Îl păstrează doar pentru cei
Simt mirosul florilor Care au ținut
Care te-au însoțit În pumnul strâns
Pe drumul de plecare Poemul
Ca pe ultima nădejde
Știu că mă auzi A veșniciei celeste
Și te miră
Aceste cuvinte Te iubim
Rostite la ceas târziu Bun prieten
În care tu nu mai ești Până atunci
Iar eu prea sunt Să nu ne uiți şi
Aici Nu ne lăsa
Să te uităm
MOMENTUL GEORGE BELDESCU
o sută de ani de la naştere

Stelian GRIGORE
16 noiembrie 1920 și 22 martie 2009 sunt date care marchează viața exemplară
a marelui profesor, cercetător, lingvist și doctor în filologie – George Belde-
scu. Deci, anul acesta, pe 16 noiembrie, se împlinesc o sută de ani de la naștere, iar
pe 22 martie, s-au împlinit 11 ani, de când acest strălucit pedagog ne-a părăsit,
trecând în lumea liniștii eterne și dormindu-și somnul de veci, în Cimitirul din Deal
,,Sfânta Vineri”, din Odobeștiul natal, județul Vrancea. În acest context, mă simt
dator să-mi exprim câteva gânduri despre ilustrul meu profesor și diriginte.
Refac cu mintea-mi învăluită în amintiri, unele momente, din anii de școală
pedagogică buzoiană ( septembrie 1953- iunie 1957 ) – anii când distinsul profesor
ne preda limba și literatura română.
Așteptam, cu nerăbdare și cu emoție, orele acestui mare spirit novator, care se con-
stituiau în adevărate demersuri de studiu și cercetare.
Maestru, în arta conversației, utiliza, la nenumărate lecții, în dialogul cu clasa, o
gamă largă de tipuri de întrebări care, puse cu abilitate și în alternanță cu răspunsurile
primite, ne conduceau spre ceea ce își propunea să ne comunice, declanșând, în noi,
marea bucurie de a fi descoperit, parcă singuri, noile date.
Modelator de excepție de cugete, în orele sale, nu se adresa numai minții raționale,
ci și inimilor noastre, făcând să plutească, în atmosfera creată în clasă, o notă de
solemnitate. Știa să se facă ascultat, să trezească, în noi, interesul pentru învățătură,
creând, permanent, un veritabil climat pentru studiu eficient. Profesorul și dirigintele
nostru era pătruns de marea răspundere de a fi mentorul celor care urmam să de-
venim învățători.
Încă din anul III, de școală pedagogică, ne-a oferit un bogat material didactic,
necesar predării foneticii, ortografiei, ortoepiei, punctuației și gramaticii în școală, pe
care fiecare dintre elevii clasei noastre l-am transcris într-un caiet, astfel că, la ter-
minarea școlii, în iunie 1957, toți absolvenții, de la anul IV B, aveam un adevărat în-
drumar, pentru predarea limbii române, viitorilor noștri învățăcei. Toți am înteles că
materialul didactic oferit și transcris, în caietele noastre, era rodul îmbinării activității
didactice a vrednicului profesor, cu o laborioasă cercetare științifică, desfășurată chiar
sub ochii noștri.
Nu a trecut mult timp și, după ce am ajuns la catedră, multe secvențe, din filmul
lecțiilor predate, au fost dezvoltate, treptat, în lucrări de specialitate, pe care le
evidenţiez şi în fişa bio-bibliografică din final.
În perioada de dictatură comunistă, înfruntând piedici de neînchipuit, prin
muncă asiduă, prin perseverență, prin inteligența sa, pusă cu dăruire, în slujba
învățământului românesc, bravul profesor a urcat, una câte una, treptele importante
ale cunoașterii, ale catedrei, ale activității creatoare, în general, ale succesului clădit
pe vrednicie și adevăr întotdeauna cu răspundere și legitimitate, fără a face compro-
misuri. Era cu totul un înțelept, prin conștiința sa de adevărat educator. Exprima
prin întreaga sa ființă o splendidă tinerețe sufletească.
Suflet sensibil, până la emoție ne-a îndrumat cu adevăr, cu folos și cu credință,
astfel că mulți dintre foștii săi elevi ne-am străduit și ne străduim să-i perpetuăm
învățătura.
Acest cuget limpede și generos a știut să ni se dăruiască cu tot ceea ce a avut mai
de preț: OMENIA. Ne-a învățat să fim OAMENI.
Prin valoroasa sa operă, doctorul în filologie GEORGE BELDESCU rămâne în-
scris cu litere sfinte, în cartea de aur a arhitecților și a reformatorilor de seamă ai
graiului românesc.
__________________
george BelDeSCu
Studii: l Școala primară din Odobești, 1927-1931 l Liceul ,,Unirea” din
Focșani, 1931-1939 l Facultatea de Litere și Filosofie, București, 1939-1946 (cu în-
trerupere cauzată de încorporare și război) l Licență în litere, 1946 l Seminarul
Pedagogic ,,Titu Maiorescu”, București, 1945-1946, specialitatea română-principal,
franceză-secundar; examen de capacitate, la aceleași specialități, 1946 l Doctorat în
filologie la Facultatea de Litere și Filosofie din București – cu probleme de dosar; în-
scris în 1969, fără rezultat, reînscris în 1972, cu susținere posibilă abia în 1979 ( ,,Or-
tografia în perspectiva învățării”, rescrisă pentru tipar și publicată, 1984 ).
Activitatea profesională: l Profesor de limba română la Seminarul Teologic din
Buzău, 1946-1948 l Profesor de limba română (Constituție, educație fizică...) la
Școala Pedagogică de Băieți din Buzău, 1948-1957 l În București: redactor principal
la Editura Didactică și Pedagogică, 1957-1958 l cercetător principal la Institutul de
Științe Pedagogice, 1958-1964 l lector la Catedra de Metodologie a Universității
București, 1964-1969 l lector la Institutul Central de Perfecționare a Personalului
Didactic, 1969-1979 llector la Facultatea de Limba Română a Universității din
București, 1979-1980 l Între 1966-1971, secretar științific, în cumul, la Societatea
de Științe Filologice.
Activitatea științifică și publicistică:
l Domenii abordate: psihopedagogia lingvisticii școlare, cu raportare la limba
română, ca limbă maternă; descrierea structurii gramaticale a limbii române;
chestiuni normative în descrierea structurii și a sistemului limbii române literare;
mai puțin didactica literaturii și literatura română, cu probleme ale ei la nivelul man-
ualelor școlare l Comunicări la sesiuni științifice, festivaluri, dezbateri, cursuri in-
formative, organizate de instituții centrale precum: Societatea de Științe ( Istorice )
și Filologice, Institutul de Științe Pedagogice, Universitatea Populară București, Cen-
trul de Lingvistică Aplicată.
Articole și studii:
lÎn periodice (Limba română – București, Limba română – Chișinău, Revista
de pedagogie, Gazeta învățământului, Contemporanul, Limbă și literatură pentru
elevi) l În culegeri de studii: Limbă și literatură (1960-1980); Studii de didactică
experimentală, 1965; Studii de metodică a limbii și literaturii române, 1974; Prob-
leme de metodică a predării literaturii, 1962; Îndrumări metodice pentru studierea
limbii și literaturii române în școală, 1980;
Manuale:
l În colaborare: Limba română ( Lecturi literare ) , clasa a VII-a ( premiat la
concurs ) , 1959; Limba română, anul I, 1963, anul II, 1962, școli profesionale; Li-
teratura română, școli profesionale, 1966; Gramatica limbii române, anii I și II ai
liceelor pedagogice, 1967 l Personale: Limba Română (Teorie literară ), anul I, școli
profesionale, 1966.
Studii personale în volum:
l Contribuții la cunoașterea numelui predicativ, 1967 l Ortografia în școală,
1973 (o psihopedagogie a ortografiei, în întâmpinarea amendării practicii școlare de
atunci și de acum) l Ortografie, ortoepie, punctuație, ed.I și ed. a II-a, 1982 (ambele
difuzate în școli) l Ortografia actuală a limbii române, ed.I 1984, ed. a II-a 1985 –
Teză de doctorat, rescrisă pentru tipar (cu deschidere spre cunoașterea și însușirea
rațională și motivată a ortografiei – și nu numai, în instituții de învățământ) l
Punctuația în limba română, ed.I 1995 (difuzată exclusiv în școli), ed. a II-a, revăzută
și adăugită, 1997, ed. a III-a, revăzută, 2004 și retipărită, post-mortem, 2009 (lucrare
despre punctuație larg explicativă, depășind caracterul de cod de norme al în-
dreptarelor și puterea de cuprindere a acestora și acoperind situații mai apropiate de
diversitatea și complexitatea realităților din scriere; text cu mai multă apetență la
lectură).
CARTELUL METAFORELOR
sonete
Nicolae CABEL
* nu te-ai grăbit, tăcerea ta-i vioară,

...sub vînt e marea – o femeie-gînd;
statura ei, uimire necreată, cu zîmbetul mi-ai descuiat vecia,
pe pat ceresc aşteaptă fremătînd iar scoicile din calcar se-nfioară
ecoul pur s-o îmbăieze toată, trezindu-şi din uitare fecioria...
într-o icoană de văzduh şi har, din iarbă nouă îmi brodezi poveşti
cu-o seară pură-n mîngîieri sonore, şi-o oaste prin oglinda fermecată,
sub tatuajul buzelor de jar silabele cu dor le primeneşti,
adus de-un fulger chiar din Aurore... să-mi regăsesc uimirea de-altădată...
acolo dragostea-i un anonim sechestru, acesta-i carstul inocenţei tale,

ce-1 pune viaţa dincolo de moarte, cînd din lumină mi-ai croit sandale...
prin chiar uimiri, ca fluturi în buiestru,
ce doar norocu’ ştie a le-mparte... *
....la moara asta măcinasem umbre,
pe fruntea ta, atîtea flori-talaz dresam tăcut să sufle-n orgă vîntul
ascund în mine ancestral extaz... şi răzuiam chiar visurile sumbre,
cînd ocroteam, cu un suspin, cuvîntul;
* în galerii, cu fresce de-mprumut
...mişcări-delfin au flăcările-n vatră,
valuri de vise mai despică lin; şi chiar tablouri, ca pridvoare goale,
lucidă taină din astrala şatră noi rătăceam în timpul absolut,
mi-ai strecurat sub perna de pelin; cu spini-lumină şi speranţe pale;
Cititorule, cuvintele bolduite reprezintă titlul poemului!

utrenia se arăta virgină, căluţi de lemn, curajul întristării
secundele-i focoase tremurau şi-acei corali în astre metisaţi...
în castitatea zorilor, felină,
iar curcubee cerul devorau... femeie eşti... şi-n zorii mult albaştri
şi-n serile zbătîndu-se în carne
doar tu, femeie, provocai divinul, şi-n clipa evadată din pilaştri,
cînd vieţii însăşi îi dădeai tainul... ce timorarea va putea s-o sfarme...
în somnul tău, ştiu, zburdă şi lăstunii,

* gonind himere, fermecînd păunii...
...a fi frumoasă, nu e simplu dar
şi nici uşoare, calpe artificii;
e-al sufletului anonim cîntar, *
ce ţi-1 dă soarta, chiar cu... sacrificii... ...în insula Crusoe e fumul serii,
cu palmieri în scîncet unduit,
tu, ştii că eşti... ca ploile de vară, doar Robinson, visînd corăbierii,
cu abur fremătînd de fîn cosit, îi cere lunii pline un cuţit;
incandescentă taină ce-nconjoară
chiar cuibu-n care doru-ai primenit; iubita lui e doar un vis, departe,
un abur, cu un zîmbet cam stingher,
povara primă, repetată azi, iar aşteptarea încă-şi mai împarte,
iubire de se cheamă, n-alunga; cu steaua neguroasă de pe cer...
chemarea ei în care, iată, cazi,
e din divin trimisă... şi-i a ta, şi El şi Ea tot mai imploră marea:
speranţa, tandru, ea să le vegheze,
surîzătoare-n blîndul ei mister... cu gîndul pur să le comprime zarea,
a vieţii e... şi-i legămînt, sever... prin a iubirii tainic-metereze...
* acestui ceas i-am descuiat caliciul,

...în golf, cu timpul-soartă ai venit, să ne-mpărţim, fermecător, supliciul...
fără vapor, doar lotca unui gînd,
ca o legendă fără de sfârşit,
ce o-ndrăgeşti, să nu o ştii trecînd...
e fruntea ta o insulă-a mirării,

pe ea încap doar zeii aripaţi,
***
Ion ROŞIORU
Pantum 14
Mă tem de ziua când pe stradă mă pomeneşte clopotarul.

Mă tem de clipa ce-o să vină fără-a mai fi cu totu-a mea.
Mă tem de seceta ce-mbracă în straie sângerii arţarul.
Mă tem de cumpăna fântânii pe care cântă-o cucuvea.
Mă tem de clipa ce-o să vină fără-a mai fi cu totu-a mea.

Mă tem de crivăţul ce noaptea pe Lethe-mi stinge felinarul.
Mă tem de cumpăna fântânii pe care cântă-o cucuvea.
Mă tem de calul ce-n copite-şi striveşte crâncen potcovarul.
Mă tem de crivăţul ce noaptea pe Lethe-mi stinge felinarul.

Mă tem de nesfârşirea stepei ce-şi trage drumurile-n ea.
Mă tem de calul ce-n copite-şi striveşte crâncen potcovarul.
Mă tem de arma ce pe fruntea herminei zămisleşte-o stea.
Mă tem de nesfârşirea stepei ce-şi trage drumurile-n ea.

Mă tem de gheaţa care-n cleşte îi prinde morii stăvilarul.
Mă tem de arma ce pe fruntea herminei zămisleşte-o stea.
Mă tem de ziua când pe stradă mă pomeneşte clopotarul!
Pantum
Să fim statornici în iubire cum Penelopa în Ithaca.

Să traversăm întru izbândă întregul şir de aşteptări.
Să scoată cloşca pui de aur, tripleţi de soi să fete vaca,
Să cumpărăm o carte rară, să nu trăim din amânări.
Să traversăm întru izbândă întregul şir de aşteptări.

Să ardă focul şi-n ferestre să se topească promoroaca.
Să cumpărăm o carte rară, să nu trăim din amânări.
Să retrăim copilăria, să nu se mai sfârşească joaca.
Să ardă focul şi-n ferestre să se topească promoroaca.

Să i se dăruie privirii tot mai gurmande alte zări.
Să retrăim copilăria, să nu se mai sfârşească joaca.
Să vină-o nouă primăvară, să ne-mbătăm de depărtări!
Să i se dăruie privirii tot mai gurmande alte zări.

Să ne întâmpine cu zumzet şi miere proaspătă prisaca.
Să vină-o nouă primăvară, să ne-mbătăm de depărtări.
Să fim statornici în iubire cum Penelopa în Ithaca!
Insomniacă-i, Doamne, noaptea...
(Coplă cu variaţiuni)
Insomniacă-i, Doamne, noaptea dinspre duminică spre luni:

S-o traversăm cu frenezie, să fim frumoşii ei nebuni!
Insomniacă-i, Doamne, noaptea dinspre duminică spre joi:

Să întrupăm doi maci albaştri, să plângă roua peste noi!
Insomniacă-i, Doamne, noaptea dinspre duminică spre rai:

Să-i dăm hazardului tributul, să punem şeile pe cai!
Insomniacă-i, Doamne, noaptea dinspre duminică spre iad:
Să vin să te salvez din flăcări, să-ţi cânt din flautul de jad!
Insomniacă-i, Doamne, noaptea dinspre duminică spre han:

Să urle lupii-n urma troicii, s-aud zăpezile d’antan!
Insomniacă-i, Doamne, noaptea dinspre duminică spre pisc:

Să nu mai iei în calcul riscul, să vreau primejdia s-o isc!
Insomniacă-i, Doamne, noaptea dinspre duminică spre frig:

Să inventez o limbă nouă, să-ncep cu patos să te strig!
Insomniacă-i, Doamne, noaptea dinspre duminică spre grind:

Să-ţi scape-n valuri vâsla ruptă, să mă topesc de-atâta jind!
Insomniacă-i, Doamne, noaptea dinspre duminică spre nard:

Să te gândeşti că eşti vestală, să -ncerc în templul tău să ard!
Insomniacă-i, Doamne, noaptea dinspre duminică spre vad:

S-aprinzi comori demult uitate, în mreaja Ielelor să cad!
Insomniacă-i, Doamne, noaptea dinspre duminică spre Styx:

Să nu-i mai dai de cap lui y, să nu-l mai îmblânzesc pe x!
Insomniacă-i, Doamne, noaptea dinspre duminică spre vid:

S-aduci flori albe la troiţă, să sting războiul fratricid!
Insomniacă-i, Doamne, noaptea dinspre duminică spre plumb:

Să-ţi cânte-o cucuvea pe casă, s-o uşuiesc cu glasul zgrumb!
Insomniacă-i, Doamne, noaptea dinspre duminică spre zar:

Să-ţi dea ţiganca-n cărţi turbate, să-mi vând trecutul la bazar!
Insomniacă-i, Doamne, noaptea dintre duminică spre nord:

Să-ţi joci Zahirul marţea neagră, să-nchei cu moartea un acord!
Insomniacă-i, Doamne, noaptea dinspre duminică spre ring:

Să te visezi din nou mireasă, să reînvăţ cu dor să ning!
Insomniacă-i, Doamne, noaptea dinspre duminică spre cer:

Să-mi fii alături toată moartea, să înteţim un nou mister!
Insomniacă-i, Doamne, noaptea dinspre duminică spre Zen:

Să nu-ţi mai oropseşti norocul, să nu-ţi mai scriu anxiogen!
Insomniacă-i, Doamne, noaptea dinspre duminică spre sud:

Să nu mai plângi că trec cocorii, să vreau râzând să te aud!
Insomniacă-i, Doamne, noaptea dinspre duminică spre Lot:

Să nu mai rătăceşti prin Hades, să vin cu naiul să te scot!
Insomniacă-i, Doamne, noaptea dinspre duminică spre har:

Să semeni mei pe malul apei, să-ţi ar cu plugul de arţar!
Insomniacă-i, Doamne, noaptea dinspre duminică spre mâlc:

Să-ţi iasă-n drum totemul dacic, să nu-i mai caut sorţii tâlc!
E târziu şi e-n zadar
Ciutura din puţul negru nu mai scoate nici nămol:

Golul verighetei tale a rămas de-a pururi gol!
Crucea putredă şi ştearsă stă să cadă pe hotar:

Că vorbesc prin ea cu tine n-o să ai nicicând habar!
Bate-n roşu lăurusca pe stodolna fără cai:

Sub sărutul meu fierbinte niciodată nu erai!
Plâng crăiţele strivite în rondoul din scuar:

Să-i schimbăm macazul sorţii e târziu şi e-n zadar!
***
Paul SPIRESCU
Faptul divers
Ceva-ceva urmează totuși să se întâmple-aici în casă

deja perdelele sunt trase și candelabrele sunt stinse
pesemne că la miezul nopții, cu brațe reci și plete ninse
îmi va suna discret la ușă neîmblânzita mea mireasă
în curte explodează bombe și țăcănesc mitraliere

și eu aștept cu disperare s-o văd intrând dar ea nu vine
zăpezi de ger siberiene mi se așează pe retine
și-mi trec prin creier gloanțe oarbe și am în gură gust de fiere
așa că pendulez bezmetic între-ntuneric și lumină

fluturii-mi îngrădesc intrarea spre estuarul dintre ape
și nici singurătatea parcă de-o vreme nu mă mai încape
și doar copoii destrămării îmi mai aleargă prin grădină...
Era o vreme cam ciudată
Era o vreme cam ciudată cu zile reci și nopți de smoală

când ne treceam copilăria ducându-ne cuminți la școală
și-n buzunarul uniformei purtam cu noi pulberi de astre
era, dacă-ți aduci aminte, chiar vremea tinereții noastre
parcă și astăzi mai țin minte cum doamna noastră profesoară

ne-amenința cu note proaste că n-am citit „Viața la țară”
iar noi, câțiva băieți mai șmecheri, mai răsăriți și mai golani
fugeam la birt să bem o vodcă de câțiva lei și câțiva bani
era o vreme cam ciudată, când ne tundeau militărește

și ne pândeau milițienii să afle cine cum gândește
când, de atâtea reguli stricte care par astăzi desuete
era aproape imposibil să vezi buricul unei fete
era o vreme cam ciudată, cu visuri mari și nopți albastre

era, dacă-ți aduci aminte, chiar vremea tinereții noastre...
Vânzător de nori
Sunt vânzător de nori pe-această stradă

taraba mea e singura întinsă
și parcă e abulică și ninsă
de prima și de ultima zăpadă
voi tot veniți la mine-n poezie

să-mi spuneți că nu-i clipa cât e anul
și eu mă fac prieten cu dușmanul
ca să vă dau la toți pe datorie
sunt vânzător de nori pe-această stradă
Protestul meu însingurat
Deci nu mai sunt nici păsări nici flori nici cai nici câini
pierit-au printr-un joc al cărui sens ne scapă
azi ne spălăm cu toții cu păcură pe mâini
bem păcură și izotopi în loc de apă
când cade dimineața în noi ca-ntr-o cascadă

fardându-ne tăcerea cu măști hexagonale
unii mai cred în fluturi în pomi și în zăpadă
spre rânjetul acelor cu sufletele goale
unii mai cred că omul e Om atâta vreme
cât nu-i căpăstru-n lume să-l țină în sclavie
spre rânjetul acelor făcuți doar să blesteme
pământ și ape cer și poezie
îndurerat cu trupul și sufletul fierbinte

vin înaintea voastră plângând să v-amintesc
c-a mai rămas destulă putere în cuvinte
să-mbogățească omul cu tot ce-i omenesc
c-a mai rămas destulă iubire pe planetă

în stare să mai țină copacii prin păduri
că dragostea de mamă adâncă și secretă
mai urmărește încă destinul celor puri
dar câtă vreme ura își mai ascute dinții

speranța condamnând-o să zacă printre morți
cât prin războaie fiii își mai ucid părinții
și poezia încă cerșește pe la porți
cât sufletul mai doarme ascuns printre firide

să nu trezească somnul obtuzului obez
eu vin spre voi cu trupul ivit din crisalide
și-n numele dreptății protestez...!
***
Emil ALMĂŞAN
Rugă
Dă-mi putere înc-o toamnă, suflete, să mai privesc

cerul care mă îndeamnă ca nebunul să iubesc;
lasă-mă să cred că timpul ne-a-ncercat necontenit,
că, deși sfidam Olimpul, chiar și zeii ne-au iubit
Am fost tânăr, clipa rară n-am simțit-o trecătoare,

i-am fost inimii povară, n-am știut-o când mă doare,
din bătăile-i stelare și din lacrima-i amară
am umplut fântâni de sare de-am crezut că mă omoară
Am iubit fără măsură...Niciodată n-am iertat

dulcea cuminecătură a-nserării... M-au furat
când iubirea, când uitarea, și adesea te-am vândut,
numai pe înstrăinarea unui efemer sărut
Sub atâtea nopți cu stele te-am mințit și te-am uitat

toate cântecele mele prin taverne le-am lăsat,
am fost logodit cu marea și trădări m-au răstignit,
suflete, dar fără tine, niciodată n-am murit
Am crezut că tu ești tare, că statornic îmi rămâi

înjugat la Carul Mare, ca să-mi arzi la căpătâi
toate lacrimile-n care am urcat spre căi lactee,
amăgirii-ntâmplătoare dându-i nume de femeie
Inima ce-n mine bate, bate-ntruna, ne-ncetat

de-a fost rău sau de-a fost bine, a tăcut, și-a îndurat
jar de diavoli, plâns de îngeri, că-n furtunile-i de sânge
între Rai și-un Iad de plângeri am crezut că se va frânge
Dacă m-a iertat vreodată?.... Suflete, mai dă-mi putere
pentru viața-mi vinovată să-mi port crucea de tăcere...
N-am fost singur niciodată, am fost amândoi mereu,
de ne-așteaptă vreo răsplată știe numai Dumnezeu
Ne-am promis o veșnicie că străbatem amândoi

ceru-n care va să fie judecata de apoi...
Mă simt teafăr, fără vină.... De la tine doar aștept,
să-mi fii cruce și lumină, să mă porți spre stele drept
Și de n-ai să-mi fii uitare pentru ce-am păcătuit,

Suflete, să-mi fii iertare pentru tot ce n-am iubit
Elegia sufletului
Prietenului, colegului, fratelui meu, Nistor Tănăsescu
Și timpul se făcea depărtare. De piatră,

de sare.
De-atâta liniște secundele cădeau
ca niște aripi triste,
trecătoare...
Le simțeam cum în locul meu mureau
Mă vedeam copil.
Ochii mei
sprijineau un cer de mirare.
Făceam primii pași, flori de tei
ningeau deasupra-mi
sfântă iertare
Visam fericit. Doar timpul știa
singurătățile ce-aveau să vină,
cum tot ce iubeam
se va preschimba
în țărână și tăceri
din lumină
Am vrut să-nteleg
doar o parte din drum,
doar o parte din calea ce mi-a fost
hărăzită,
dar am văzut cum se face deznădejde și scrum
carnea pe oasele mele răstignită
Așa că mi-am schimbat trupul
pe cuvinte
să pot să-mi văd sufletul,
și să-l ascult…
Poate de-aceea știu taina ce mă poartă-nainte:
dacă voiam să trăiesc, muream demult
A venit toamna, Nichita
A venit toamna.... Nesfârșit de frumoasă

se leagănă dulce, mereu....
Toate cuvintele lumii își lasă
dorul de tine în sufletul meu
A venit toamna.... „Până la nori”,

cântă pe dealuri și văi, despletită,
și ne îmbrățișează cu brațe de flori,
de mesteceni ruginii și răchită
Dau în rod cuvintele tale

și curg prin tâmplele noastre, lin…
Chiar toamna aceasta, ce se-așterne în cale,
e un cântec despre tine, de dragoste plin
Îmbujorate, fecioarele-și pun

busuioc sub pernă să-și afle ursita..
Aș vrea, cu toate suspinele lor, să îți spun:
a venit toamna, Nichita…
***
Lucian MĂNĂILESCU
NUNTĂ LA CANA GALILEII
Nu pune pe seama mea,,,

toatre crimle...
Da, eu ţi-am ucis zâmbetul
în fiecare moarte,
iar şi iar, până ai rămas
o păpuşă cu gheare şi colţi.
până când am îmbătrânit
în adolescenţă
călcaţi în picioare de hoardele
scăpate din vitrine...
Dar nu mă acuza pe mine
de Orient-Express-ul care trece
prin gară, nu-mi pune în mână
pumnalul blândeţii,
lasă-mă să mă adpostesc aici,
sun ghilotina ploilor repezi
care înmulţesc sângele la Cana Galileii
JOC DE-A RĂZBOIUL
Soldatul necunoscut se întoarce de pe front,

fără să ştie de ce a luptat şi pe cine-a ucis...
În piept îi zornăie o inimă de tablă: „ Pentru eroism!”
a spus generalul; „ Petru rănile tristeţii!” a adăugat
ministrul de război, agăţându-i cu delicateţe de piept
sclipitoarea medalie...
Acum războiul s-a tererminat, va fi pace
1000 de ani, s-au bucurat copiii soldatului,
împârţind pâinea mucegăită din rucsac
şi continuând să se joace în praf de-a războiul
şi de-a „Uite-l pe tata!! „
PODUL LUI CAROL I
Oraşul meu rotund este pătrat

cu oameni spânzuraţi de cer
cu elevi care învaţă să zboare
printre mese şi scaune la pătrat,
cu profesori severi care meditază
la nemurire şi hanici culegători
rătăciţi pe hărţile castelelor de nisip.
Mai sunt şi blonde comunitare
care visează în lună
şi poliţişti care au viteza mai mare
cu câteva kilograme
decât cea a Astrului celest,
ce sare în aer cu bancomatele
mereu cu o secundă
înalintea oamenilor legii...
Un oraş ciudat, vă spuneam eu
cu statui ce ţin locul
unor personalităţi mai mult
sau mai puţin celebre, cum ar fi
ţăranul din regiunea Ploieşti
care s-a rătăcit la Buzău.
Un oraş care-şi constuieşte un pod
de câteva decenii, visând să ajungă
pe celălai mal, printre ninsorile de salcâm,
în plin război dintre albine şi prigorii.
POIANA LUI IOCAN
Am obosit să ne cărăm în spate,

să învăţăm o viaţă pe furate,
să ne prefacem că venim la masă,
Copii fugiţi din raiul de acasă.
Din când în când, mai înjuru şi ei
Că satul era plin de derbedei.
Dar vorbele aveau garduri înalte
şi casele tot cerul într-o parte.
Iar seara se adunau vecinii-n porţi.
tăcând o vorbă-două despre morţi
apoi intrau, uituci, să buchisească,
dint-o gazetă, ce-au să mai trăiască.
MOARTEA VECINULUI DE LA PARTER

Azi noapte, vecinul de la parter
şi-a mutat singurătatea în cer.
Pe holul blocului o momâie
afumă tăcerea cu tămâie,
alta pâlpâie lumânările
şi trânteşte uşa şi zările,
iar a treia şterge soarele din ferestre,
pune o cană cu întuneric pe masă
şi scoate oglinzile şi amintirile din casă.
Doar un copil, cine ştie al cui,
plânge cu lacrimi căprui,
în timp ce oamenii din bloc
îşi dau capetele de-a dura pe trepte
şoptind în grabă un: “Dumnnezeu să-l ierte!”
cine sunt...
Petruţa NIŢĂ
***
cine sunt eu fără dragoste
când umplu zidul cu încă o ană
în fața eșecului mă înscriu la rubrica legendă
în avizier la oficiul pentru șomeri
cauze pierdute
***
cine sunt eu după cupa cu ambrozie
pe jumătate goală
când o beau în picături letale
merg în spatele meu
cel care merge înaintea mea
sunt mai puțin
***
cine sunt aceea cu picioare dureroase
după un tango furibund pe tocuri
pe jumătate adormit
trupul meu ce poartă nume de lut
frământă iluzia
***
cine sunt în spatele meu
când nu sunt
decât mama palmelor fecunde
în care-am dospit chipuri

pentru zile de sărbătoare
ce nu sunt trecute
în niciun calendar
***
cine sunt se întreabă cel care nu-s

la frontiera cuvântului nerostit
mereu de strajă
sunt în spatele vidului de gând
chiar cine sunt
ochii mei sunt
***
Grigoraş BRATOSIN
De gustibus
îmi place zeama de zare dreasă cu gândul,
nu-mi place ochiul care nu vede rotundul!
îmi place culoarea care spune-o poveste,
nu-mi place tăcerea care-n ea clocotește!
îmi place tăcerea când e educată,
nu-mi place culoarea ștearsă, opacă!
îmi place cărarea deschisă de mine,
nu-mi place să-aștept ce nu vine!
îmi place parfumul, aghiazma, tămâia,
nu-mi place a doua, ci numai întâia!
îmi place femeia, ca marea să fie,
nu-mi place frumoasa care e, dar nu știe!
îmi place de tine, cititor mofturos,
nu-mi place de mine, când scriu colțuros!
îmi place că nu-mi place urâtul mereu,
nu-mi place stăpânul ajuns din lacheu!
îmi place, nu-mi place, asta e viața,
îmi place, nu-mi place, trece ea, greața!
îmi place cuvântul, subtil ricoșeu,
îmi place, nu-mi place, ăsta sunt eu !...
Popas lăuntric
Stau uneori sub arborii uitării,
Ca un oștean cu armele în cui,
Ca un năier fără de harta mării,
Ca fumul fără focul lui
Cu inima-așternută căpătâi,
Visez cel mai cuprinzător nimic
Și parcă sunt în ziua mea dintâi
Și din rărunchi, la lume iarăși țip!
***
Laurenţiu BELIZAN
Bonnie & the slide

revăd filmul întâmplărilor
întotdeauna apare o nuanță-n plus:
piatra cu nervuri verzi este în altă poziție
salamandra ba înghite soarele după-amiezii ba îl regurgitează
actorii sunt aceiași dar nouă nu ne pasă
și uite îmi spui/ tu ești Piatra

eu doar colțul ei răsturnat peste lume
și fără să vreau în Iris îmi crește-o inimă nouă
un soare ghemuit și ghebos din care ies viermi de lumină
împreună ținem pe brațe orașul

sărutul nostru despică noaptea
Marele Regizor se agită deasupra sufletelor goale
iar figuranții aruncă poeme-n focuri bengale
noi/ două ape/ actori principali pe câmpul de luptă

de unde nimeni nu pleacă/ de unde nimeni nu cade cu gâtul tăiat
noi/ două ape/ una sărată ca o salină plângând/ cealaltă dulce ca mierea
ne întâlnim acolo unde nu e durere nici suspin
într-o lume de hârtie din care răzbate când și când un dangăt de iubire
15 iunie
Mihai
astăzi am băut bere pe o terasă de lângă bloc
aveam căști minuscule la urechi și nimeni nu credea că vorbesc singur
într-o zi trotuarul va fi un display și nimeni nu se va mai mira că acel copil din tine
și din mine
numără frunze căzute în miezul arșitei
singura masă liberă era lângă un bancomat
și mă gândeam ce ciudat că au fixat ziua de salariu tocmai în sămânța lunii
și coada se lungea și bancnotele sâsâiau în fantă ca un șarpe
altă ciudățenie ar fi toți teii ăștia muți
care vaporizează aghiasmă în vârtejul de smog al orașului
nu știu dacă s-au gândit la tine când i-au plantat
chiar nu vor ști ce să facă peste alți 39 de ani
un zid de flori va separa mașinile de oameni
și oamenii vor plânge la el lovindu-l cu capete țuguiate
îndesând în crăpături și scorburi holograme cu iubitele de o zi
Mihai
te înțeleg ai mult de scris
și oricum ai fi întârziat nepermis de mult
cu toate că ai hainele înșirate pe o sârmă de tungsten
Mihai
ascultam The Wall și-mi părea bine că niciodată nu vrei să ne întâlnim pe 15
e ziua aia când le-ai dat cu flit
nu
nu a fost renunțare nu a fost complot
te-ai otrăvit doar cu frumusețea îndoielnică a lumii
în timp ce-i aveai încă deschiși te-au căutat în buzunare
au găsit hârtii mototolite și frunze
tu râdeai și râsul tău era un curcubeu
și râsul tău era o ploaie de gheață
și o palmă și o gură și o pereche de ochi
niște ochi întorși
ca pielea ei printre frunze
inima dimprejur tăiată
soarele a răsărit
partea dinspre tine este şi mai rece
uneori îmi spun că stai în acelaşi oraş cu mine

desenăm elipse perfecte
ca nişte păpuşi mecanice care ies dintr-un orologiu
dăm bani aceluiaşi orb
l-aş întreba de mirosul tău de toporaşi striviţi
el ar zâmbi şi mi-ar da toate monedele să-ţi caut
căldura
cel mai mult mi-e teamă că trăieşti

ca şi cum ai mima un orgasm
mă gândesc la tine şi realitatea se schimbă
am învăţat să te iubesc
aşa cum învăţăm să mergem
acum nu mai pot uita
trecutul este o reptilă
în maţele lui se amestecă totul
până într-o zi când regurgitează
intrăm la loc în ceasul ruginit

orbul ridică pleoapele
în fiecare orbită o inimă
film noir
îmbrăţişaţi semănăm cu un androgin
când pleci vânez semnele îmbătrânirii
rândurile devin riduri
încerc să mă dezic de viitor
îmi cos degrabă hainele direct pe corp să pot încăpea
mi-e ruşine nu pentru goliciunea corpului
ci pentru cuvintele trezite din somn
ai lăsat palmele în ciment ca o promisiune inutilă a întoarcerii

fotografiile au extras aproape tot din tine
tăcerea devine sărut
noaptea este o seringă în care stă ascuns veninul incolor al zilei

ieşim la plimbare printre gunoaie
visele nu pot fi reciclate
se dezintegrează greu
sunt radioactive
se înjumătăţesc numai între două vieţi
culorile sunt doar muniţie de paintball
rătăcim pe caroiajul străzilor

e un joc de şah care începe doar cu noi
din ochii noştri apar turnuri care pâlpâie
şi nebunii de la intersecţii
caii-putere nechează pe roşu prinşi în zăbalele întunericului
paradisul s-a mutat în mall

3D-ul a început
te ţin strâns
şi mă gândesc dacă nu cumva suntem

un lapsus al lui Dumnezeu
***
Viorica POPESCU
PLINĂ DE CER
Pregătisem de la naştere pentru prezenţă

un nor şi-o umbrelă, cu cai albi
să renasc la nevoie, sângerând în poveşti
să ating câte-un dor... cu tăceri
în neuitări…
să mă scutur de ploaie
eu, cea de pământ, Caii tăi albi
și să mă spăl nărăvaşi totuşi
în genunchi plină de cer, ne-au dus
să iubesc, să mă rog şi să cânt: pe piscuri de cer
şi s-au retras apoi
- Slavă ţie, Doamne, discret şi stingher
că iubesc şi că sunt! fără aviz, fară motiv
şi iar ne-au lasat
CICLU ROTUND DE POVERI să rătăcim în destin…
Mi-ai promis că m-aştepţi Apoi a trebuit

în aceeaşi gară să-i cărăm noi pe ei
cu tren vinovat în ciclu rotund de poveri
şi iubirea furată şi de viu gând
cu noi în absenţă regretând trenul pierdut-
şi mult prea stingheri
şi azi mari noduri în revederi…
şi mirate-ncercări
Dar am râs ca de-o farsă Frunze crezute perene
bine pusă la punct Sau incerte , plăpânde
neprevăzut, Să facă loc celorlalte
am mâncat cireşe Și ele la fel efemere
la fel de sângerii, Bine contabilizate
am găsit un izvor De Măria-sa Timp
binefăcător
cu sensul lui Care mereu scade ceva
de răzor între noi Din ochi din visare-
Și nu numai la aniversare...
şi abia aşa am înţeles
că locul acela Acest anotimp aniversar
ca un sat de poveri Jubileu sau desfrunzit anual
nu-i pentru noi... Nu știi : să-l iubești
Sau să-l sari?
Poate rândul viitor
de vieţi… UITAȚI PE ROGVAIV
aduse de cai albi
pe poteci Suspendați de-un fir de timp
într-un alt dorit Mai Meru mai viu
ceva mai tolerant Ca o chemare
şi mai regal,
va fi și pentru noi… Din zări se-aprinde
Un ecou
COPAC DESFRUNZIT Dintr-o poveste
Colorată-n curcubeu
Cad necontenit frunze
Din copacul lumii Ca-ntr-un concert
Din noi de Claidermann
Din toți copacii Și-o tot mai vie
La toate aniversările Baladă pentru Adeline
Cad frunze mari rotunde Din noi zidind

Sau cu număr impar Alt tainic curcubeu
Cu noi la câte-un capăt
În fiecare zi cad și se scad De visare
Călătorind astfel pe el Să vină o greșeală
Ca-ntr-o dorită sărbătoare să ne lățescă drumul!
Așteptăm și-acum în zori
Caleașca ta de zburător Să vină o rană mai veche
să ne deschidă ochii
Dar curcubeul efemer să fim aidoma crinilor
A scris pe cer doar un poem în a căror mireasmă
Și-un deziderat de curcubeu poți visa o moarte...
,,Așteaptă-mă ieri!,,
Și tu și eu
GENETICĂ să ne aprindem candela
până nu-i prea întuneric
Lumea aceasta a noastră în marele nostru târziu.
ca și a oricarei generații
nu e moștenire OMUL
de la părinți
ca oricare zestre; Copac de april
Între crengi aprinde lumina
Ea este
trebuie să fie Pipăie cu ochi de muguri tăriile
în dreptul divin Leagă lumea înaltului
un împrumut Între cer și pămînt
de la copiii ce vin… -Vameș lumii adîncului
la fel ca eroii Măsoară anotimpurile

cu glas de temut Vibrând de mesaje
din viitor -Clepsidră, osie-
spre trecut. Atlas, Prometeu, Icar
Nici numai cer

MARELE TÂRZIU
Nici doar pământ
Cine știe cum -În toate simbol
se doarme iepurește
stie că până mâine
nu-i de trăit decât
o clipă scurtă de om...
GÂNDURI FĂRĂ SOŢ
de 7 ori 77 de cuvinte
Francisco STOICA
Ne zâmbeşte toamna
Cred că vântul doarme între ramurile copacilor, se miră frunzele că nicio adiere
nu le îmbrăţişează. Nu se aud nici păsările, stau pe raze de soare, adună căldura lor.
A înţepenit parcă în frumuseţe toamna, stă aşa, tandră, vrea să fie admirată. Îmi va
fi dor şi de ziua aceasta superbă, un tablou cu atâtea culori... Şi mă gândesc ce am fi
noi fără dor, cât de săraci am fi! Şi poate ştie şi toamna, şi zâmbeşte...
Dansăm?
Vă place toamna? Eu tot privesc în jur, văd cât de multe culori aduce, adevărate
tablouri unice... Dar nu văd pictorii, am impresia că au fost convocaţi cu toţii pentru
acest anotimp, că nu au somn, au primit prea multe culori! Poate le combină noaptea,
sub liniştea stelelor, iar noi ne trezim într-o expoziţie deschisă, nu ştim la ce să privim
mai întâi. Ne lăsăm cuprinşi de frumosul lor, ne invită la dans pe acorduri interioare,
neştiute...
Jigniţi-vă după pandemie!
Ei bine, vreau să fiu preşedintele ţării pentru o zi! Să adun pe toţi liderii partide-
lor politice şi să le cer să termine cu certurile între ele până se termină pandemia. Să
colaboreze. Să găsească soluţii. Este ceva mai important decât sănătatea românilor?
Decât nivelul lor de trai? Economia este pe butuci şi reprezentanţii partidelor se jig-
nesc pe toate ecranele televizoarelor. Sunt care de care mai deştepţi. Nu înţeleg ce se
întâmplă. Ce aşteptăm. Până când aşteptăm.
GÂNDURI FĂRĂ SOŢ
Aţi garanta cu viaţa?
Zici că o vei vindeca pe prinţesă? Doctorul din faţa regelui a răspuns afirmativ.
Ştii că în caz contrar îţi vei pierde viaţa? Da. Dialogul l-am ascultat într-o secvenţă
dintr-un film sud-coreean, acţiunea se petrecea în urmă cu mult timp. Cam dure reg-
ulile pe vremea aceea, nu? Şi mă gândesc cum ar fi fost pe la noi dacă toate promisi-
unile aleşilor ar fi fost garantate cu viaţa lor. Nu ai făcut autostrada la timp? N-avem
ce-ţi face...
Ce bizar!
Încă noapte, un întuneric lângă gardul zilei, toamnă dezlâţuită. Tunete ce curg
în cascadă, ce voce să mai ai? La ce bun? Fulgere nestăpânite, păleşte factura la curent,
ce chin pământean neînsemnat... Ploaie puternică, unde suntem? Cât de importanţi?
Dezlănţuire care ne duce pe tărâmul neînsemnaţilor, suntem mici, foarte mici... Parcă
nu mai există politică, viruşi. ambiţii, guverne, voturi, gânduri. Totul se retrage în
aşteptare, aşteptăm ca natura să ne lase şi pe noi să ne desfăşurăm...
Recuperăm?
Nu cred că am sărit vreo lecţie în timpul anilor de şcoală. Manualele erau par-
curse fără pierderi de acest fel. Îmi mai amintesc cât de greu recuperam orele atunci
când un profesor lipsea câteva zile. Şi mai ştiu că atunci când săream eu peste unele
lecţii, nu învăţam, mă ajungeau din urmă! Mă întreb ce se întâmplă cu lunile întregi
în care nu s-a făcut şcoală, cu zilele care se pierd şi acum din motive şi motive...
Se întâmplă ceva cu noi
Am avut o perioadă când pictam şi mi-am dat seama că tablourile mele nu aveau
viaţă, gama de culori pe care o foloseam era cenuşie. Şi m-am întrebat ce se întâmplă
în interiorul meu, de acolo pleca totul. Mă întreb acum dacă nu cumva multele locuri
din jurul blocurilor, neîngrijite, nu reflectă o indiferenţă a locatarilor care s-a cimentat
în ani şi ani... De ce oare? Unde este dorinţa pentru frumos, plăcerea de a planta o
floare?
ORA DE RELIGIE
pe plaiurile deşertăciunii
Alexandru PRIPON
U nii oameni, când emit un concept, indiferent de valoarea lui, se privesc (ei înșiși)
cu alți ochi: ușor contemplativi și admirativi. De parcă acel stingher moment
de posibilă inspirație i-ar transforma, printr-o întreită tumbă, în Feți Frumoși ai cu-
getului. Îi vedem, auzim și citim zi de zi. Sunt – grație unor hibe survenite în dezvol-
tarea mass-media – omniprezenți și, firește, atoateștiutori. Se străduiesc să fie vizibili,
pentru ca, la scurt timp, orice idee apărută în agora să pară complet lipsită de sens
dacă nu apar ei, ei înșiși, să o lămurească.
Mai grav este faptul că se dovedesc destul de convingători. Au tribune pline la
fiecare reprezentație, chiar și când inspirația îi părăsește, rușinată. Chiar și când vor-
bele care i-au făcut cunoscuți se transformă, curând, în bolboroseli și giumbușlucuri
naive. Stârnesc, în cadrul acestei involuții barbare, nu reacții de dezaprobare, ci zâm-
bete, rânjete și rictusuri de mulțumire deplină, deoarece este, se pare, un motiv de
bucurie să vezi persoane aflate sub nivelul tău de judecată, dar aburcate în poziții ne-
firesc de înalte, menite liderilor de opinie.
Și ce mai înseamnă astăzi „lider de opinie”, când existența noastră se desfășoară
preponderent online, iar mișcările noastre sunt postate, voluntar, pe rețelele sociale?
Cine mai este vrednic de a fi urmat și respectat, atâta timp cât orice gând și orice
informație există, bine digerate, la maximum două clicuri distanță, pe internet? Răs-
turnarea valorilor este o realitate crudă. Mimetismul este un loc comun. Noi suntem
alții, mereu alții, în funcție de zbaterile momentului și de mereu schimbătoarea modă.
Așadar, toți cei care își clădesc un piedestal îndeajuns de modern sunt persoane
importante, iar strădania de a jongla, printre salturi deloc mortale, cu vorbe, chiar și
goale, trebuie răsplătită cu admirație, apoi cu supunere necondiționată. Când ne-am
schimbat atât de mult? Trebuie că a existat un moment de cotitură, o ultimă clipă în
care am fost lucizi, până la apariția acestei nebunii. Așa cum a existat un ultim mo-
ment când am ieșit la joacă, pentru ca, imediat după aceea, copilăria să apună, lăsând
locul unei veșnic clamate maturități. Când o fi fost cea din urmă privire aruncată
către firesc, urmând ca dansul acesta macabru al deșertăciunii să ne cucerească defi-
nitiv existența? Astăzi, ajunge ca un personaj modern să facă o glumă sau să mimeze
indignarea, în orice privință, pentru ca mulți dintre noi să se încoloneze, obedienți,
ORA DE RELIGIE
în spatele lui, imitându-i mimica și cuvintele, cu mulțumirea bizară a celor care fac
„ceea ce trebuie”. Iar aici apare o mare problemă: ținem enorm la libertatea noastră –
măcar declarăm răspicat acest lucru –, dar ne lăsăm conduși în mai toate privințele
de siluete la modă, cu idei de împrumut. Preluăm tot ce ni se cere, apoi ne considerăm
independenți în cuget și simțire, iluminați, de parcă acest lucru ar mai fi posibil în
bezna temniței la care ne condamnăm cu bună știință.
Am remarcat, ușor amuzat inițial, debutul propagandei anti-credință în mediul
online. Erau câțiva, ori plictisiți, ori cu adânci convingeri sădite de educația „ateist-
științifică”, dornici să lovească în diverse aspecte ale trăirii religioase, mutând orice
discuție în derizoriu. Părea ceva inofensiv. Și mulți dintre noi au tăcut, în acele mo-
mente, fără să înțeleagă faptul că o aberație necombătută va ajunge să se dezvolte, în
mințile multora, ca o teoremă îndelung demonstrată, pentru a deveni un postulat,
categoric implantat într-o mare parte din societate. Astfel s-a ajuns la această situație
uimitoare, în care cei expuși derizoriului de atunci, devenit, între timp, o propagandă
bine pusă la punct, să respingă, din start, nădejdea și dragostea, dacă sunt alăturate
credinței.
Suntem într-un punct de nefericită cotitură. Deșertăciunea a cucerit teritorii
vaste din sufletele noastre, instalându-se, confortabil, în mijlocul societății, conducând
cu dezinvoltură noile generații către... nimic. Lideri de opinie, așezați meteoric la pu-
pitrele televiziunilor ori în fața monitoarelor aferente new media, ne învață ce și cum
să facem, copiind de pe internet diverse neghiobii și oferindu-ni-le, într-o traducere
șleampătă, ca pietre de temelie pentru întreaga noastră devenire. Amețiți și
dezorientați, pășim pe un drum fără finalitate evidentă, având încredere în cei care
ne trasează liniile călăuzitoare.
Unde vom ajunge? Unde ne va duce următorul pas? Nimeni nu știe cu adevărat.
Mimăm cunoașterea și înțelepciunea, când, de fapt, suntem înspăimântați de nimicul
care ne înconjoară. Iar adevăratele certitudini, izvorâte din gândirea lucidă și trăirea
frumoasă, din credința, nădejdea și dragostea care ar trebui să ne fie călăuze, acestea
au fost negate vehement de jonglerii cugetului, de maeștrii deșertăciunii, de cei care
ne îndrumă spre genune cu gesturi copy/paste.
„M-am uitat cu luare aminte la toate lucrările care se fac sub soare și iată: totul este
deșertăciune și vânare de vânt. Ceea ce este strâmb nu se poate îndrepta și ceea ce lipsește
nu se poate număra” (Ecclesiastul 1, 14-15).
Privesc în jur, la tot ceea ce se întâmplă, și cred că astăzi, mai mult ca oricând, ne
rămâne o singură cale pentru a ieși din mlaștina nimicului: revenirea la Dumnezeu.
Este simplu să ne declarăm pompos ieșirea dintru har, dar trebuie să înțelegem că
astfel de decizii, neînțelepte, găunoase, dăunătoare, ne-au adus aici, printre ruinele
cugetului strămoșilor noștri. Iar Mântuitorul ne-a sfătuit cândva, vorbind parcă exact
despre aceste clipe nefericite: „Rămâneţi în Mine şi Eu în voi [...], căci fără Mine nu
puteţi face nimic” (Ioan 15, 4-5). Existența întru Hristos este singura cale de scăpare
de pe plaiurile deșertăciunii. Și totul capătă sens.
ORA DE RELIGIE
clericul swift şi catedrala

Paul NEGOIŢĂ
A nticlericalismul nu este o modă nouă. Uneori oamenii vor să fie teribili. S-ar
lua de piept cu Dumnezeu, mai ales în văzul lumii, dar cum Dumnezeu se face
că nu vede, iar agresorul, în sinea lui este fericit peste cap de situație, având în
vedere adversarul, rămâne preotul țintă. Anticlericalismul nu e confesional, așa cum
nu este nici rațional. Nu are sezon sau motiv direct. Există pentru că există clerici.
Spre exemplu, privesc rostogoliri ale unor afirmații violente la adresa Bisericii, în ul-
timele zile. Teme mai vechi sunt dezgropate și contondenții vor cu orice chip să fim
cu toții de acord că drama românilor în plină pandemie este cauzată de… Catedrala
Mântuirii Neamului.
Poze cu Catedrala sunt aruncate în postări repetate. Toți trebuie să credem că
din cauza edificiului nu avem spitale. Că acolo sunt banii sistemului sanitar. Evident,
manipulări ieftine, iar reacțiile celor care văd asemenea postări sunt dezaprobatoare.
Cu toții știm că un sistem administrativ neperformant și necinstit ne-a dus în situația
aceasta. Mai știm că, fiecare dintre noi purtăm o vină, unii prin aprobare, alții prin
tăcere, alții prin fugă.
Uimitor nu este faptul că e blamat un edificiu. Monumentele mereu s-au născut
greu. Nu toți avem aceleași dimensiuni ale firii, să ne putem raporta egal la lucruri și
evenimente. Surprinzătoare este ideea că respectiva construcție ar putea deveni sediul
unui spital pentru infestații cu Covit-19. Evident, nu este posibil. O știu și promotorii
inepției. Tratarea unei boli contagioase, presupune, evident, o clădire, dar o clădire
conformă cu destinația. Statul deține suficiente clădiri în care ar putea organiza spi-
tale. Spiritul, personalul, dotările dau viață clădirii. Aici suntem deficitari. Aici suntem
depășiți, nu la cantitatea de ziduri.
Și dacă nu ar dispune de alte spații, cu ochii din dealul Catedralei, dai peste un
edificiu care ar putea fi cel mai mare spital din lume: Casa Poporului. Această clădire
imensă, finalizată, locuită abuziv de mulți dintre cei care se vor lideri politici, poate
deveni locul de asanare a bolilor. Infecția pentru care sistemul sanitar are genunchii
ORA DE RELIGIE
moi în fața bolii, pleacă mai ales de aici. De ce nu ar pleca și vindecare? Deci, dacă
vrem să fim practici, transformăm Casa Poporului în spital, iar Catedrala Națională
va deveni paraclisul spitalului.
Evident, nu soluție căută autorii de articole anticlericale, ci își satisfac pofta in-
ternă de umilire a unei categorii umane, care nu provine din cer, ci dintre oameni,
care, dă dovadă că-și respectă misiunea și face ceea ce știe că trebuie făcut. Face și se
vede că face. Iar pentru că face are de îndurat, după o vorbă a lui Jonathan Swift: Ca-
lomnia îi lovește de obicei pe cei mai buni dintre oameni, așa cum viermii se aruncă cu
precădere asupra celor mai bune fructe. De ce am ajuns cu gândul la Swift? Tot el spu-
nea: Nu mi-a fost dat niciodată să văd, să aud sau să citesc cărți în care clerul să se bucure
de iubire într-o țară creștină. Doar preoții supuși la persecuții pot câștiga simpatia popo-
rului.
Mai mult sau mai puțin adevărat, este bănuitor totuși cum, în loc să ne analizăm
pe noi, ca popor, în loc să vedem cum a fost posibil să ajungem în acest punct al
nemulțumirii, căutăm să construim un vinovat care, poate fi certat pentru unele sau
altele, dar nu pentru starea sistemului de sănătate. Dar, probabil clericul Swift știe
ce spune, așa cum știe ce afirmă și în fraza: Noi suntem atât de legați unii de alții numai
pentru că suferim de unele și aceleași boli.
În fine, părăsind subiectul Catedrala Neamului, să mergem spre amfitrionul spi-
ritual al textului: Jonathan Swift. Scriitorul satiric englez, cleric, politician, dar și ga-
zetar spumos, a lăsat lumii una dintre cele mai frumoase opere: Călătoriile lui
Gulliver. Pe lângă celebra alegorie, care doar aparent se adresează copiilor, parohul
Bisericii Sf. Patrik din Dublin, și-a înmuiat penița și în satiră. Povestea unui butoi este
cea mai concludentă dovadă. Și pentru a ne îndrepta amarul creat de neadecvările
anticlericale, pe lângă scrierile aminte, pentru fiecare treaptă de Catedrală să ne amin-
tim câte o perlă a gândirii din recuzita adeptului Tory: l Oricine este în stare să cultive
două spice de grâu, acolo unde înainte a crescut numai unul, merită respectul suprem al
omenirii și face multe pentru țara lui decât toți politicienii luați la un loc l Geniul sare
imediat în ochi, măcar pentru faptul că împotriva lui fac front comun toți proștii și
neînzestrații l Un demnitar trebuie să respecte două reguli: să-și înfrâneze totdeauna sen-
timentele și să nu-și înfrâneze niciodată tendința de a realiza promisiunile l Uneori are
sens să trăiești după mintea altuia, dar de bazat te poți baza doar după mintea ta l Com-
plotul pus la cale de niște minți mărunte împotriva unui om care se bucură de faimă în
lume, nu face decât să confirme genialitatea cuiva l Nu poți face un portmoneu de mătase
din urechea unui porc l Toți vor să trăiască mult, dar nimeni nu vrea să îmbătrânească.
S-ar părea că minciuna e un lucru atât de simplu și la îndemână. Dar nici cei mai abili
ORA DE RELIGIE
mincinoși nu au reușit să mintă de trei ori la rând l Pe om îl poți cunoaște după societatea
pe care o frecventează și după modul în care se exprimă l Stau câțiva măgari la birt vor-
bind aiurea și deja li se pare că reprezintă vocea poporului l Critica este un impozit pe
care un om renumit îl plătește publicului l Pe lângă bolile reale suntem expuși la o mulțime
de boli imaginare l Se spune că lingușeala este hrana proștilor, dar sunt destui învățați
care vor să aibă un dumicat din hrana asta l Numai foarte puțini trăiesc în prezent. Ma-
joritatea se pregătesc să trăiască mai târziu l Înțeleptul este cel mai puțin singur, când se
află în singurătate l Faptul că oamenii sunt răi nu m-a surprins niciodată, dar că nu le
este rușine pare ciudat l Mincinosul politic se deosebește de cel obișnuit pentru că are me-
moria mai scurtă.
Nu știu câte dintre treptele Catedralei le-am acoperit cu texte, dar revenind la
contestatarii clerului tot printr-o vorbă de Swift pot fi caracterizați: sunt nevinovați,
ca niște prunci nenăscuți. În rest, sună bine cam tot ce scrie englezul din Dublin, atât
de bine încât mai că îmi vine să-i dau dreptate când spune: Pe cuvânt de onoare, asta
sună atât de bine de parcă am spus-o eu!
Deci, să fim mai pașnici în aceste vremuri și în general, chiar și cu preoții! Să
cerem îndurare pentru crucea vremurilor și să depășim împreună povara momentului,
apoi să învățăm să ne iubim mai mult și să trăim mai bine. Ura contra unei misiunii
pe care o înțelegem mai puțin, nu e nici firească și nici practică. Clericii sunt, fără în-
doială, și rezultatul timpului și societății lor. Vorbele se duc, Catedralele rămân. Dar
nu e păcat să ne scăldăm în atâta venin?!
Închei pledoaria pentru normalitate, măcar în vreme de molimă, gândind precum
confratele din Dublin: Să vă dea Dumnezeu să vă trăiți toate zilele vieții!
ORA DE RELIGIE
nu am putea trăi
fără jertfa seminţei
Daniela ŞONTICĂ & Costel VÂNĂTORU
l Un interviu de Daniela Şontică, dăruit spre republicare de ziarul „Lumina“ al Patriarhiei Române
I nginerul Costel Vînătoru lucrează de 35 de ani la Staţiunea de Cercetare şi Dezvoltare pentru

Legumicultură Buzău, unde coordonează Laboratorul de Genetică, Ameliorare şi Conservare a
Biodiversităţii. Este cercetător științific, membru corespondent al Academiei de Ştiinţe, al Societăţii
Internaţionale a Horticultorilor şi are peste 200 de lucrări publicate. Poate vorbi ore şi zile în şir
despre „plăntuţele” pe care le iubeşte şi ale căror caracteristici clare doreşte să le ştie la adăpost de
neglijenţa umană, de calamităţi şi de furtul intelectual, conservându-le ştiinţific într-o bancă de gene.
I-au trecut prin mână peste 10.000 de soiuri de legume şi este atât de absorbit de cercetare, încât, în
toţi aceşti ani, a avut doar două săptămâni de concediu de odihnă. Consideră fotosinteza şi sămânţa
în sine nişte minuni ale lui Dumnezeu, pe care Îl slujeşte şi ca preot la Catedrala Veche Arhiepiscopală
din Buzău.
– Domnule inginer, cum aţi putea defini pe scurt activitatea din cei 35 de ani la
Staţiunea de Cercetare în Legumicultură Buzău?
– Am avut ca obiectiv păstrarea patrimoniului genetic al soiurilor autohtone, a
creaţiilor româneşti vechi şi recente, tot ceea ce am putut eu cunoaşte din creaţia lui
Dumnezeu semănată peste ţara noastră. Munca mea ştiinţifică am canalizat-o pe trei
obiective. Primul este obţinerea unor creaţii valoroase, competitive, care să fie agreate
de cultivatori şi consumatori. Un alt doilea obiectiv: reintroducerea unor specii scoase
din cultură şi aproape uitate, dar care erau foarte cunoscute în trecut la noi: fasoliţă,
linte, bob, amaranthus, topinambur. Un alt obiectiv: aclimatizarea de specii şi soiuri
care nu au fost cultivate în România.
– Ce rezultate aveţi în sfera aclimatizării plantelor aduse din alte ţări?
– În sfera aclimatizării, eu şi colectivul pe care îl conduc avem în studiu peste
150 de specii de plante, din care peste 30 s-au aclimatizat foarte bine, iar în jur de 8
specii au fost înscrise în catalogul oficial al plantelor de cultură din România. M-a
inspirat faptul că, deşi primul document privind cultivarea tomatelor în România îl
avem la 1835, în care se vorbea de tomate ornamentale, nicidecum de cultură, românii
ORA DE RELIGIE
au ajuns să spună „roşii cu gust românesc”. Aşadar, dacă le consideră strămoşeşti, deşi
Ştefan cel Mare nu le-a gustat, m-am gândit că putem la fel de bine să adoptăm şi
legume din alte zone care să devină populare. Am aclimatizat castravetele amar (Mo-
mordica charantia), denumit popular şi insulina verde, pentru că scade glicemia, unde
am obţinut până acum două soiuri pe care le-am şi înscris în catalog. Mai avem Cu-
cumis metuliferus, Kiwano, sau castravete ţepos, pepenele-jeleu, pepenele cu coarne.
Provine din deşertul Kalahari, dar s-a adaptat foarte bine la noi, poate fi cultivat în
spaţii protejate şi în câmp. Am obţinut un soi nou, omologat, brevetat şi înscris în
catalogul de cultură, poate fi cultivat cu succes în România. Avem aici o plantă
considerată de americani printre primele melifere din lume, Lophanthus
anisatus, care s-a adaptat atât de bine, încât în jurul staţiunii o găsim şi în flora
spontană. Este o plantă foarte iubită de albine pentru polenul şi nectarul ei. Are virtuţi
antidepresive şi se fac lucrări de doctorat despre ea, chiar azi am trimis la laborator
la Facultatea de Chimie din Bucureşti o cutie cu probe pentru a fi analizate. Suntem
foarte mândri că avem în cultură şi am aclimatizat o plantă care provine din Bulgaria
din Munţii Rodopi, Sideritis scardica sau iarba de fier, o plantă în care lumea
ştiinţifică şi-a pus mari speranţe în tratarea Alzheimerului. Eu şi colectivul pe care îl
conduc am obţinut un soi nou, l-am omologat. Am aclimatizat şi obţinut două soiuri
noi dinspanacul de Malabar (India), un spanac care poate ajunge până la 20 m dacă
spaţiul îi permite, cu frunzele foarte mari, suculente, şi care poate fi cultivat şi în tim-
pul verii. Am aclimatizat aici şi dovlecelul-şarpe, care poate ajunge până la 2 metri
lungime şi poate fi consumat ca orice dovlecel, dar când ajunge la maturitate se
transformă în tomată. Avem apoi pepenele de iarnă al cărui suc, spun studiile re-
cente, distruge cel mai repede celula canceroasă.
– Câte soiuri aţi cercetat în toţi aceşti ani?
– Mi-au trecut prin mână peste 10.000 de soiuri. În 35 de ani, am avut doar
două săptămâni de concediu de odihnă. Nu respect codul muncii să lucrez opt ore,
aşa că eu cel mai liber sunt după ora 16:00, când colegii pleacă acasă. Atunci plec la
câmp cu aparatul de fotografiat, cu agenda şi tot ce trebuie ca să fac poze şi
măsurători, să-mi notez totul despre plăntuţele pe care le studiez. Este un univers
greu de cuprins. Metaforic, este ca şi cum ţi-ai propune să iei marea în braţe şi să o
muţi câţiva kilometri mai la dreapta şi să constaţi că tu nu ştii nici să înoţi, dar să
poţi face acest lucru! Un raport ştiinţific recent arată că, prin cercetare, omenirea a
ajuns să cunoască sub 5% din tainele plantelor.
– Cu ce sentiment vă apropiaţi de plantele pe care le studiaţi?
– Plantele sunt daruri pe care noi trebuie să le păstrăm curate, să veghem în
ORA DE RELIGIE
permanenţă să nu ne strice semănăturile cel rău, să avem grijă să fie roditoare, să le
lăsăm curate urmaşilor noştri. Dacă cineva m-ar întreba dacă am trăit vreo minune
în cariera mea de cercetător, aş pune că o minune care mă copleşeşte este fotosinteza!
Noi trebuie să înţelegem creaţia lui Dumnezeu şi s-o păstrăm pentru că fără covorul
verde toată piramida lanţului trofic s-ar surpa. O altă minune care te lasă fără cuvinte
este sămânţa. Când a plecat la încolţire, la germinat, în interiorul seminţei se creează
nişte forţe uluitoare. O maşină are doar 2 atmosfere în cauciuc şi poate purta o
încărcătură de zeci de tone, dar la nivelul unei seminţe se creează presiuni de peste
3.600 de atmosfere! Nu am putea trăi fără jertfa seminţei, ea poartă viaţă şi dăruieşte
viaţă, constituie hrana pentru celelalte vieţuitoare şi pentru om. Aş defini sămânţa
drept o microcapsulă de viaţă pentru viaţă, dar şi o microtrinitate pământească, fără
a aduce vreo blasfemie. O sămânţă este compusă din trei elemente: embrion, en-
dosperm şi tegument şi, dacă lipseşte un element din cele trei, ea nu mai poate ger-
mina. Sămânţa este cel mai preţios dar pe care l-a lăsat Dumnezeu pe pământ, fără
de care viaţa nu ar putea continua.
– Cum s-a născut ideea unei bănci de gene la Buzău?
– Ideea înfiinţării unei bănci de gene la Buzău a plecat din 1982. În 1970 s-a
semnat un protocol între noi şi statul italian conform căruia noi luam elemente din
cercetarea lor şi urma înfiinţarea unor bănci de gene pe domenii. S-a decis înfiinţarea
băncii de seminţe pentru cultura mare la Suceava, unde lucra specialistul de marcă
Mihai Cristea. Am putea numi acea bancă mai mult un depozit de seminţe. Atunci
s-a făcut documentaţia pentru înfiinţarea unei bănci de gene la Buzău. Dar au venit
evenimentele din 1989 şi proiectul a rămas nerealizabil. Eu am preluat documentaţia
de la înaintaşul meu, Dumitru Diţu, un specialist de mare calibru, şi mai ales de la
directorul Institutului Naţional de Legumicultură, Ştefan Răduică.
– Ce înseamnă o bancă de gene?
– Banca de gene este total diferită de o bancă de seminţe. În lume, seminţele sunt
gestionate de trei mari instituţii: depozitele de seminţe, cum avem la Svalbard în
Norvegia, băncile de seminţe şi băncile de gene. O bancă de gene este oarecum
superioară ştiinţific pentru că are capacitatea să protejeze intelectual, juridic şi
ştiinţific resursele pe care le gestionează, le amprentează genetic, le cunoaşte până la
nivel de gene. Eu mi-am propus ca toate creaţiile româneşti pe care le-am strâns în
cei 35 de ani să le depozităm într-un loc sigur, într-o bancă de gene, dar şi să le
cunoaştem foarte bine, să le descriem după normele internaţionale, mergând până la
amprentarea genetică. Astfel, putem să arătăm străinătăţii că sunt ale noastre şi ni-
meni nu are dreptul să se atingă de ele fără acordul nostru. Această bancă impune
ORA DE RELIGIE
existenţa unor laboratoare acreditate, aparatură specifică, specialişti. Am adus lângă
mine tineri, i-am trimis la studii, am încercat să-i pregătesc pentru a face faţă acestui
proiect. Sunt 10 ingineri cu diverse grade, doctori şi doctoranzi, şi am speranţe că
vor duce mai departe tot ceea ce au învăţat de la mine. Am reuşit în 2019 să obţinem
o hotărâre de Guvern (HG 690/12.09.2019) pentru înfiinţarea acestei bănci de gene,
am primit o locaţie foarte bună cu ajutorul Primăriei Buzău şi al primarului Con-
stantin Toma, care ne-a oferit teren, clădiri şi utilităţile aferente, am făcut angajările
şi, când să lucrăm efectiv, s-a intervenit politic şi a fost blocat acest proiect. Am atras
atenţia că eu personal nu am fost niciodată înrolat politic şi că acesta este un proiect
ştiinţific, economic, pentru ţară. Banca va servi la conservarea biodiversităţii.
Resursele biogenetice vegetale sunt expuse la mari pericole din partea omului şi din
cauze naturale. În toată lumea s-au luat măsuri pentru a pune la adăpost aceste
resurse, cu valoare de tezaur. Dacă pierdem un soi, o specie, o sămânţă, pierdem ceva
din viitorul nostru. Am spus, în situaţia acestei pandemii, că dacă am închide acele
culoare pentru aprovizionarea cu alimente, în câteva luni noi, românii, am deveni
canibali, nu am mai avea ce să mâncăm pentru că nu producem cât ar trebui. Asta în
condiţiile în care noi avem un potenţial agricol atât de mare şi am putea să ne hrănim
singuri de aici, în mod sănătos, şi să aducem bani şi din exporturi. Noi ar trebui să
fim pregătiţi să avem nu numai această bancă de gene, ci ar trebui să avem şi depozite
de seminţe în caz de calamităţi sau de dezastre naturale. În Italia există 33 de bănci
de gene şi în alte ţări sunt multe. Am făcut, împreună cu colegii mei tineri, o trecere
uşoară în revistă prin lucrările ştiinţifice şi am constatat că din 1990 încoace, în
România s-au pierdut peste 2.000 de soiuri de plante legumicole. Ce resurse genetice
valoroase au dispărut din România! În clipa aceasta, cu metodele pe care le avem e
greu să demonstrăm în lume că soiuri precum Varza de Buzău, Ceapa de Buzău sau
Pepenele de Dăbuleni sunt ale noastre.
– Care sunt soiurile specifice Buzăului şi ce aţi obţinut în urma cercetărilor?
– Cel mai cunoscut soi este Varza de Buzău, neîntrecut până acum de nici un
alt soi al vreunui institut de cercetare din lume. Ceapa de Buzău este iarăşi cunoscută
în toată lumea. Este un soi obţinut prin punerea în pământ a seminţei. Imediat după
1957, specialiştii de la Buzău au creat soiurile Aurie de Buzău şi Diamant, cunoscute
în toată lumea. La Congresul mondial de genetică din 2010, laureaţi ai Premiului
Nobel au început discuţia spunând că această creaţie biologică a stat la baza a peste
60% din soiurile create în această grupă. O placă turnantă pentru noi şi noi soiuri.
Dar este un tezaur care se află într-un mare pericol pentru că am ajuns să-l pierdem,
nefiind bani pentru cercetarea şi păstrarea soiurilor. Când am încercat să obţin câteva
exemplare de seminţe de Aurie de Buzău, nu am găsit nicăieri în România şi în Eu-
ropa. Am găsit doar la Departamentul de stat pentru agricultură din Statele Unite
ORA DE RELIGIE
şi nu am primit decât după un an de negocieri cu ei. Acum o cultivăm din nou. S-au
păstrat celelalte soiuri, Ceapa diamant şi Ceapa roşie. Apoi avem tomatele de Buzău,
apreciate pentru gustul şi aroma lor. Avem un soi valoros care a câştigat competiţii,
Buzău 1.600, „cu gust şi aromă de altădată”. Staţiunea deţine peste 100 de brevete de
invenţii şi certificate de omologare la diverse specii. Avem o colecţie de peste 1.500
de soiuri de tomate, peste 400 de soiuri de ardei iute. Avem şi un record, cel mai iute
ardei din lume cu premiu la Congresul mondial de la Brisbane, 2014. Avem sute de
soiuri de vinete, am realizat şi soiuri noi, am adus şi din afara ţării pentru aclimati-
zare.
– Cum împăcaţi cele două vocaţii: cercetarea şi preoţia?
– De aproape 25 de ani slujesc la Catedrala Veche Arhiepiscopală din Buzău,
am fost diacon, apoi preot duhovnic, m-am ocupat de îndrumarea tinerilor preoţi,
de practica lor liturgică, o misiune destul de grea, au trecut prin faţa mea peste 700
de candidaţi la preoţie. Cu fiecare am stat de la intrarea în biserică şi până la încuiatul
bisericii. Revenind la horticultură, sunt foarte mulţi care nu înţeleg misiunea de a
lucra în acest domeniu al geneticii. Dacă de-a lungul timpului nu ar fi fost ameliora-
torii, nişte oameni care să facă o selecţie a plantelor, probabil că acum am fi mâncat
pir! Grâul pe care noi îl mâncăm provine dintr-un pir sălbatic. O istorie a civilizaţiei
plantelor ne spune că în timpurile străvechi omul se hrănea cu ceea ce îi oferea flora
spontană. Când nevoia a fost mai mare, au început să fie introduse în cultură anumite
plante. Au apărut apoi unităţile de cercetare care au creat soiuri. Un soi înseamnă o
plantă cu o identitate mai clară, mai precisă. S-a constatat după aceea că sunt plante
care produc mai mult decât soiurile, acestea sunt hibrizii, foarte valoroşi: un gram de
sămânţă hibrid de tomate echivalează la preţ cu un gram de aur. Dar vorbim de
încrucişare între tomată cu tomată, ardei cu ardei şi aşa mai departe. Recent, în ştiinţă
s-a ajuns la organisme modificate genetic, obţinute prin transgeneză. Adică dacă
Dumnezeu a pus bariere între specii, fiecare având numărul ei clar de cromozomi,
de unde şi identitatea, prin modificarea genetică s-a intervenit la acest nivel. Labora-
toare prestigioase ale lumii au reuşit să preleveze anumite segmente genetice de la o
specie şi să le pună la alta, de exemplu, de la peşte la tomată. Aceasta înseamnă mod-
ificare genetică. Eu sunt reţinut pentru introducerea lor în România din două motive:
nu avem proba timpului şi nu avem puse la adăpost resursele noastre genetice
moştenite din moşi-strămoşi şi prin ani de cercetare. Amestecând în cultură ceea ce
avem natural cu ceea ce se modifică genetic noi impurificăm culturile şi natura. Adică
facem ceea ce a făcut vrăjmaşul din Evanghelie care a venit şi a semănat noaptea
neghină printre seminţele curate de grâu.
CONTRIBUŢII MONOGRAFICE
delaţiuni în presa comunistă

Viorel FRÎNCU
U nele generaţii, trecute de 50 de ani, îşi mai amintesc de celebrele „Condici de

sugestii şi reclamaţii” agăţate pe pereţi, mai la vedere, mai pitite, prin magazinele
alimentare, aprozare, frizerii, bodegi etc. Acolo îşi vărsa oful clientul, ba de lipsa de
curăţenie din spaţiul comercial şi din... vitrina frigorifică, ba de modul de servire sau
al halatelor murdare şi de câte şi mai câte.
O altă parte din cei nemulţumiţi de anumite aspecte ce vizau viaţa socială, aşa
numiţii „curajoşi”, se adresau redacţiei ziarului „Viaţa Buzăului”, oficiosul comitetului
judeţean PCR. Fiind în posesia unei mape cu astfel de reclamaţii, din anii 1980-
1981, să dăm curs câtorva dintre acestea.
Pe vremea când produsele de bază erau cartelate, un anume D.A. trimite o sesi-
zare ziarului, cu numărul de înregistrare 573 din 24 XI 1980, prin care reclama o
faptă „odioasă” întâmplată în Magazinul alimentar „Dacia”: „Marţi, 11 noiembrie
1980, ora 10.30, era lume multă, aşezată cuminte, la coadă, pentru a plăti cele 2 kg de
zahăr cumpărate [raţia pe luna respectivă – n.n.]. Dar această linişte este curmată dintr-
o dată de glasul unei femei care cerea să nu fie bruscată pentru că va merge singură să
dea socoteală de faptele sale. Dar nu era lăsată să meargă, ci era dusă mai mult pe sus, în
pumni şi îmbrâncituri şi cu cuvinte pe care această hârtie nu le-ar suporta. Ce se întâm-
plase? Femeia ceruse 3 kg de zahăr şi pentru că nu i se explicase că nu poate lua sau poate
nu că nu se găsise destulă înţelegere pentru doleanţele femeii, aceasta, fără să-şi stăpâ-
nească, probabil, nervii, «i-a jignit» pe vânzători cu câteva cuvinte”.
Din aceeaşi epistolă mai aflăm că, după incident, „vânzătorii (...) au lăsat cum-
părătorii la cozi şi au intrat în magazia unităţii. La insistenţele cumpărătorilor, uşa a fost
descuiată şi cel care o dusese îmbrâncită pe femeie a ieşit şi s-a repezit la cumpărători tot
cu braţele şi cu cuvintele care nu pot fi scrise aici. «Marfa şi magazinul este al meu şi eu
răspund!» Oare aşa să fie?” Sesizarea este trimisă Direcţiei comerciale a judeţului,
spre prelucrare cu şefii de unităţi. Nu am aflat dacă „stăpânul” magazinului a păţit
ceva, dar sigur femeia a intrat în atenţia altor organe.
În acelaşi context, a lipsei alimentelor din magazine, de data aceasta în mediu
rural, un bucureştean, Dumitru Mocanu, cu oarece preocupări trecute în judeţul nos-
tru, scria ziarului „Viaţa Buzăului”, la 10 decembrie 1980: „Doresc să vă rog, dacă este
posibil, să propun o rubrică statistică privind rezultatele economice concrete a comunelor
şi viaţa socială, culturală şi sportivă, în perioada de iarnă, în special aprovizionarea aces-
tora (a comunelor –n.n.), în raport cu veniturile. Spre exemplu, comuna Verneşti, care
nu are decât magazine mici şi veniturile sunt foarte mari (!!??), în special a satului Zoreşti,
aflat pe şosea turistică, care nu are decât conserve, iar pâine nu există, iar magazinul uni-
versal, propus de 10 ani şi aprobat, cu toţi banii strânşi, ani la rând, nu a fost început, cu
toate că avem C.A.P., I.A.S., Vinalcool şi alte unităţi economice”. La finalul sesizării,
bucureşteanul propune publicarea unui pluguşor, din care redăm ultima strofă...
„apoteotică”: „Să luptăm cu mic cu mare/ Pentru a noastră sărbătoare,/ Să avem numai
succese,/ Să trăim pentru a ne întrece!”. Să trăiţi, n-a găsit altă rimă!
Într-o altă sesizare, din 27.I.1981, semnată de un grup de „oameni ai societăţii
socialiste”, în fapt „pacienţi bolnavi de T.B.C. internaţi la Secţia Ftiziologică de pe
lângă Spitalul judeţean”, se plângea de unele fapte, ce s-au perpetuat şi după 40 de
ani. Spicuim din „plângere”: „Începând de la intrarea în această secţie, ne-a luat în primire
tov. Ionescu, că fără 10 - 25 lei nu am putut obţine nici un fel de lenjerie (pijama, halat,
papuci) şi alte obiecte pentru pat. Oare această salariată nu este plătită de Direcţia sanitară
pentru a-şi face serviciu conform legilor statului nostru democrat?”
O altă sesizare se referă la starea precară de igienă din sala de mese: „La sala de
mese sunt 2 (două) sufrageroaice permanente, mai este încă una care vine la orele 12 şi
17,30. Oare femeile de servici, care umblă cu urina, cu scuipătoarea, cu tăviţe şi alte obiecte
contagioase, să ne servească şi la masă? Tov. magazioneră Ionescu lucrează la diferite lu-
crări tricotate ce nu aparţin secţiei (particulare). Ne întrebăm dacă tov. şef de secţie dr.
Bernevic ştie de acest lucru sau chiar Direcţia sanitară? De mâncare nici nu mai putem
vorbi. Mâncare până ajunge la noi, începând de la pâine până la felul trei, nu ştiu dacă e
ceva normal, fiindcă este complet insuficient”. Aşa îşi încheie „plângerea” grupul de „oa-
meni ai societăţii socialiste”, în fapt „pacienţi bolnavi de T.B.C.”.
Un anume Roşca Iancu, probabil navetist, sesiza, la 15.IV.1981, faptul că „în
satul Sudiţi, com. Poşta Câlnău, până acum 6 luni în urmă au funcţionat două staţii de
autobuz, acum mai este una, cea de-a doua a fost desfiinţată” şi „pentru că fiind departe
staţia, de multe ori scăpăm maşina şi întârziem de la program. Care unii din noi lucrăm
la puncte principale şi când am întârziat câteva minute a stagnat producţia la sute de
muncitori. Şi după toate acestea vin unele sancţionări şi chiar desfacerea contractului de
muncă”.
Se pare că sesizarea nu a avut niciun ecou, rezoluţia fiind clară: „Răspundem că
normativele cu privire la reducerea de carburanţi prevăd rărirea (??!!) staţiilor”.
Revenim la lucruri mai vesele. Un tânăr agricultor „du pe meleagurile comunei
Vintilă-Vodă”, T. I. Bisoceanu, propunea, la 10.III.1981, „Redacţiei şi administraţiei”
oficiosului comunist, „o micuţă poezie cu titlul «Viaţa de fiecare zi a satului»”, inspi-
rată de un articol critic publicat de ziar la 21 februarie 1981. Autorul combate în ver-
suri, atât cât poate, leneşii satului, în special pe acei „oameni cărora nu le plac vitele”,
dar şi pe două femei „fotografiate în ziar, tot la fel, şi ele încă mai leneşe”. Pe acestea,
tânărul rapsod din Vintilă-Vodă le critică cu mânie... lirico-rurală: „Dacă comuna ar
avea/ Numai cinci oameni aşa,/ Am avea-n comuna noastră/ O viaţă mult mai fru-
moasă. / Da ce să faci cu Sofia/ Şi cu ţaţa Maria,/ Că toată ziua e prin sat,/ Umblă
după căpătat,/ Ele vite-n curte n-are,/ Parcă le-ar ţine-n spinare”. Decizia redactorului
şef este fermă: „Am criticat o dată, nu mai revenim”.
Pe 27.I.1981, la redacţie se înregistrează reclamaţia unui cetăţean, M. N., care
semnează în numele unui „grup de oameni ai muncii de la I.U.T. Buzău”, privind
unele aspecte negative de la Cinematograful C.F.R., cunoscut pe vremuri ca un sta-
biliment de odihnă al călătorilor, în aşteptarea vreunui tren, şi al navetiştilor.
Ca elev de liceu, am fost de multe ori la acest cinematograf, unde se proiectau
filme „în continuare”, adică plăteai 3 lei biletul şi puteai să vezi filmul de dimineaţă
până seara. E drept, nu erau bilete cu loc. Relatarea îmi este cunoscută, parcă „ruptă
din viaţă”: „Luni, 12 ianuarie, ora 14.15, am intrat la Cinematograful C.F.R. Când am
intrat în sală, filmul începuse. Am încercat să găsesc un loc. Toate erau ocupate. Mulţi
priveau în picioare. Aşa de mulţi oameni erau pe căile de acces încât nu am reuşit să mă
deplasez de la uşă. Mulţi spectatori nu vedeau decât o parte din ecran, de aici gălăgia din
sală. Se fuma mai ceva ca la cafenea. Am ieşit afară. Era 14.30 şi încă se mai vindeau bi-
lete. De ce, când sala era arhiplină? Oare edilii oraşului nu văd ce se întâmplă la acest ci-
nematograf?”
Urmează apoi o bruftuluială la adresa conducerii ziarului: „Oare de când cineva
din colegiul de redacţie nu a mai trecut pe la acest cinematograf? Iar dumneavoastră, tov.
Mihai Bâzu, de ce nu inseraţi în paginile ziarului un articol despre acest cinematograf
uzat fizic şi moral?”.
Răspunsul vine prompt din partea directorului Întreprinderii Cinematografice,
I. Dogaru, care anunţă măsurile cele mai aspre: „S-a instruit personalul de la cinema-
tograf, în vederea menţinerii ordinei şi curăţeniei în sală, iar tov. Bălan Eugenia, contro-
loare de bilete, a fost sancţionată cu reducerea retribuţiei cu 10% pe luna ianuarie 1981”.
Ultima misivă prezentată este a unei june din Grebănu, care solicita sfatul zia-
rului „Viaţa Buzăului” în vederea unei posibile căsătorii: „Băiatul cu care vreau să mă
căsătoresc este văr primar cu cumnatul meu (soţul sorei mele). După sfaturile bătrânilor,
am aflat că nu ne putem căsători pentru că spun ei «nu ne putem face rude de două ori»”.
Disperată, juna doreşte să afle şi părerea redacţiei, care este categorică: „Nu se
poate realiza căsătoria legal”. Nu ştim ce s-a mai întâmplat în această dramă personală
şi nici cu cine s-a mai căsătorit fătuca.
Acestea au fost doar câteva din „sugestiile, sesizările şi reclamaţiile” buzoienilor,
din anii ’80, „rupte din viaţă”.
TABLOURI DRAMATICE
saloanele 13, 14, 15...

Radu CAZAN
PERSONAjE:
Asistentă medicală
Medic de salon
Medic şef
Pacienţi
Poliţist
Doi oameni în civil
Vânzători ambulanţi
Personal din spital
SCEnA 1
Decorul prezintă un salon de spital cu multe paturi.În proscenium şi lateral, se deschid
două culoare, cel din faţă ducând spre ieşire, celălalt mergând în adâncul scenei, către alte
saloane. La ridicarea cortinei, animaţie mare, cărucioare şi oameni în halate albe duc ac-
cidentaţi pe tărgi spre paturile din salonul la vedere, cât şi spre altele, pe culoarul lateral.
Agitaţie mare, mişcări dreapta – stânga, comenzi scurte acoperite de vaietele
pacienţilor.Aceştia sunt aşezaţi în paturi, dându-li-se primul ajutor.
Scena poate dura 10 -15 minute, detaliile fiind stabilite de către regizorul artistic. O so-
cotim scenă în sine deoarece prezintă, fără comentariu, unele dintre caracteristicile acelor
întmplări. Fundalul sonor va menţine, pe ton abia perceptibil, un sunet de alarmă care
nu se va stinge până la final.
SCEnA 2
MEDIC (unui pacient):
– Spuneţi cum s-a-ntâmplat?
PACIENT 5 (de sub pătura cu care era învelit pe faţă):
– I-am zis unuia care dădea în altul ca-ntr-un sac: Dacă-l loveşti aşa de tare cu
ciomagul nu te gândeşti că-l omori? Atunci, bătăuşul se întoarse spre mine: Ce-ai zis,
mă?... Vasile, se adresă altuia, uite ăsta cu barbă ia apărarea derbedeului! –Cine-i ăsta
TABLOURI DRAMATICE
cu barbă? Cine eşti, mă?–Sunt preot venit în Capitală pentru nişte cărţi de la Mitro-
polie să le duc enoriaşilor mei din comună şi, în drumul spre gară mă plimbam prin
oraş... – Lasă vrăjelile! Eşti preot ca şi mine... Vezi că şi eu am barbă... M-am uitat la
el: bărbat solid, chel, dar cu barbă stufoasă pe care puse mâna şi-o trase de fire în jos
dezgolind osul neted al bărbiei, părul fiind lipitură. Aşa o fi şi barba ta! Ia vezi, Vasile,
a lui e ca a mea?... Bărbatul numit astfel veni la mine şi cu-o lovitură mă puse la pă-
mânt. Aşezat cu un genunchi pe piept, mă apucă de părul bărbiei trăgând cu toată
puterea. –Mă Gheorghe, la el nu-i lipitură! – Nu se poate că doar nu-i popă, se pre-
face... Ia să pun mâna mea cunoscătoare!... Timp de minute am încasat pumni ca să
îmi poată extrage bucăţi de păr din barbă, de-a rămas carnea vie...(plâns înăbuşit)
MEDIC (Îl mângâie asigurându-l că va fi îngrijit. Apoi către alt pacient care, tot
mişcându-se, căzuse din pat):
– Te doare tare?
PACIENT 3 (mişcându-se continu pentru a-şi găsi o poziţie favorabilă):
– Nu mai pot...
MEDIC:
– Azi noape te-au adus?
PACIENT 3:
– Da...
MEDIC:
– Calmante ţi-au dat?
PACIENT 3:
– Le-am refuzat.
MEDIC:
– De ce-ai făcut asta?
PACIENT 3:
– Pentru că nu mă ajută!
MEDIC:
– Dacă pe alţii îi ajută, de ce nu şi pe dumneata?
PACIENT 3:
– Pe mine mă poate calma numai ceva ce vine de la mine...
MEDIC:
– Ce anume te linişteşte?
PACIENT 3:
– Doar dacă mă dezbar de o stafie!
MEDIC (pentru sine):
– Ţine-mă, Doamne! (Bolnavului) Ce stafie? Şi de unde să vină?
TABLOURI DRAMATICE
PACIENT 3:
– „O stafie bântuie Europa...” (repetă de câteva ori propoziţia cu glas teatral şi tărie
adecvată, ca de pe o scenă) Aţi citit vorbele astea? Vă aduceţi aminte de ele? Dar cartea
care le conţine ştiţi cine-a scris-o?... Sunteţi tânăr, să nu fi auzit, oare? Eu, fraza asta
o am înfiptă în creier, demult... Ei bine, autorul cărţii, devenit stafie, nu-mi dă pace,
îmi cutreieră nopţile nelăsându-mă să dorm...
MEDIC:
– De multă vreme?
PACIENT 3:
– Ăhă!
MEDIC:
–Poate-i numai o părere!
PACIENT 3:
– Nu! Nu! El este, ca o umbră!! Vine, îmi dă târcoale, stă un timp, după care
pleacă...
MEDIC:
– Şi când stă, cum se manifestă?
PACIENT 3:
– Mă sfidează! Râde de mine, de noi, în toate felurile... Zice: Prost eşti!, proşti
sunteţi!... Să vă intre bine în cap, proştilor!... Se satură de râs cu gura până la urechi,
în fiecare noapte... Iar când îşi face plinul batjocorindu-ne, îmi întoarce spatele os-
tentativ, adică, un gunoi ca mine nu merită mai multă atenţie, şi dispare...
MEDIC (gândind cum să adune mărturisirile lui într-un diagnostic):
– Şi ce-ar putea să însemne asta? Ce legătură are stafia cu faptul că aseară ai fost
molestat şi azi te afli în spital?
PACIENT 3:
– Are, cum să nu!... Ăia care m-au bătut nu-s vinovaţi, să-i ierte Dumnezeu, n-
am nimic cu ei, nu-i cunosc, nu mă interesează... Legătura cu stafia e veche, îmi vizita
şi înainte somnul... Mai precis, de când sunt obsedat de întrebarea: cum a fost posibil
ca omenirea întreagă să dea atenţie unei bărbi, prima din şirul cunoscut: barbă albă,
barbă neagră, barbă-n cioc, barbă deloc..., patru râmători la liniştea univerului! Înce-
pând cu pereţii Căminului Cultural din satul în care m-am născut, apoi din şcoli, fa-
cultăţi pe unde-am învăţat ori unde-am avut serviciu, peste tot el, din tablourile
atârnate, m-a urmărit... Spuneţi dumneavoastră, ce trebuia să ştiu eu despre ură de
clasă? Ori dictatură! Dictatura-i o pacoste... Sau despre omul nou cu creierul nearat
de gânduri?... Copilul nu vrea să dea jucăria altui copil, măcar să pună mâna pe ea.
TABLOURI DRAMATICE
Atunci, cum puteam crede că omul matur nu va hrăni mai abitir egoismul copilului?
MEDIC:
– Bine... Bine. Stai liniştit, o să-ţi aducă, totuşi, un medicament...
PACIENT 3:
– Nu! Nu! Nu! V-am spus: nu-mi trebuie! Nimic nu mă linişteşte până nu ter-
min cu stafia... De curând s-a încercat ceva pe plan naţional, stiţi şi dumneavoastră,
am sperat şi mai sper încă! Ca să fiu sigur, îmi revine mie datoria să-l fac dispărut,
nu-i altă soluţie! Fluturii de molii, mi-au inundat casa..., nu le fac nimic! Stafia, însă,
n-o iert!
MEDIC: (îndulcind situaţia)
– Poate nu mai vine? S-o fi speriat de tot ce-a văzut în ultimele zile pe străzi şi-
n spitale...
PACIENT 3:
– Să se sperie? Nici vorbă! I-a plăcut! Îi place! Ăsta i-a fost rostul: să dezbine!
N-are altă treabă! Vine oricând! De pildă, după amiază, acum, dacă adorm se stre-
coară-n somnul meu... Haţ! o apuc şi gata! Se linişteşte lumea, mă liniştesc şi eu...
Doar atunci!... Fiindcă l-am urât şi-l urăsc!... (De-atâta patimă în rostire, brusc rămase
nemişcat, ghemuit pe patul lui)
PACIENT 4 (prin două degete ridicate, ceru voie să intre în vorbă):
– Dacă-mi permiteţi, nu sunt de acord cu părerea dânsului, îl compătimesc pen-
tru suferinţă, dar nu-i împărtăşesc ideile! Eu îl apreciez pe Karl, îmi place să-i spun
numele mic! Îl iubesc cum iubea domnişoara Magda Minu pe Alexandru Machedon,
din „Ultima oră” de Mihail Sebastian. Să vă spun: deseori i-am luat apărarea lui
Karl, în colocvii ori pe holurile Universităţii, polemizând cu acei colegi studenţi de
altă părere. Chiar în ziua de ieri, ziua cu cu pricina, am purtat împreună o discuţie
straşnică, cu argumente solide, exact pe această temă. Bucuros că mi-am făcut datoria,
am părăsit holurile facultăţii respirând adânc aerul de-afară, într-o mică plimbare...
În jur linişte, ici colo, oameni pe carosabil, lume puţină, mici grupuri staţionând pe
trotuar. Am trecut colţul Universităţii şi în dreptul librăriei „Sadoveanu”, dedesubtul
căminului „Carpaţi” , mă rog, al fostului cămin, acum e altceva acolo, am observat doi
inşi uitându-se în vitrină... Când am ajuns în dreptul lor, brusc s-au întors, apu-
cându-mă unul de cap, altul de picioare, şi, până să-mi dau seama ce se-ntâmplă,
m-au aruncat în librărie, prin geam!, căzând dincolo, împreună cu toate cioburile,
într-un zgomot asurzitor. Ajuns printre vrafuri de cărţi şi vânzătoare năuce..., pe piep-
tul meu ce credeţi că văd? O carte! Care, dintre sutele căzute de-a valma? Una! Doar
una!... Să nu se supere domnul ce-a vorbit mai devreme, dar era cartea cu fraza cele-
TABLOURI DRAMATICE
bră: O stafie bântuie prin Europa..! Luând de pe pieptul meu cartea subţirică şi ci-
tindu-i titlul, am înţeles gestul ocrotitor şi-am zis pe loc: Îţi mulţumesc, dragul meu
Karl, pentru că mi-ai venit tu în braţe de pe raftul cel mai înalt şi nu, de pildă, vreun
Omagiu ori volume cât cărămida de-ale poetului iubindu-se pe tunuri, şi trăgând, în
răstimpuri, salve de fericire!... Tu m-ai salvat, Karl!... Altfel, nu mai stăteam acum în
patul ăsta cu schijele geamului în ochi şi-n trup... Concluzia: nu suferă doar „inami-
cii”, dar şi unii care-l iubesc... Poate asta vă linişteşte, domnul meu!(Ultimele cuvinte
le-a strigat, dar cel căruia îi erau adresate nu se mai afla în stare de veghe)
PACIENT 6 (după o pauza mai lungă):
– Domnule doctor, daţi-mi voie să-mi spun şi eu păsul... În Salvarea cu care am
fost adus aici, vorbeau însoţitorii despre o carte..., i-am notat în cap numele ca să o
găsesc, „Crimă şi pedeapsă”, scrisă de... Ce te interesează? mi-a zis unul dintre înso-
ţitorii din Salvare, doar n-oi fi citit multe cărţi în viaţă! Şi-apoi chiar dacă afli ce scrie
acolo, nu o să te vindece! –Ba da!, i-am răspuns. Poate! Îmi spune de ce se-ntâmplă
asemenea fapte şi-mi vindecă sufletul. De asta aş vrea s-o citesc! Crima-i crimă, mă
gândesc, n-ai cum s-o numeşti altfel! Pedeapsa mă interesează, despre ea aş vrea să
ştiu ce spune autorul, dacă se plăteşte aici, pe pământ. Eu sunt în vârstă, bătaia pe
care-am primit-o din senin, poate să-mi fie fatală... Nu mă sperii, doar îmi pare rău,
de ce să mi se-ntâmple la modul ăsta urât? Sunt câteva feluri în care nu vreau să mor:
în baie, de exemplu, lovindu-mă cu capul de ce-i pe acolo... ori din răutate vărsată
peste mine, ca acum... Aş vrea să petrec ultimele clipe cu oameni liniştiţi şi buni...
Cel care mi-a dat în stradă lovituri, el ce gândeşte oare despre sfârşitul său?... Aveam,
la întreprinderea unde lucram, un paznic de închisoare care, pe vremea lui, a omorât
în bătaie un deţinut... Şi l-am văzut apoi, mai bine nu-l vedeam!... Omul care mi-a
grăbit şfârşitul va fi tras la răspundere? Ca să-i aflu pedeapsa, dac-o fi vreuna, pentru
asta aş vrea să trăiesc... Dar dacă n-oi putea... rog pe cineva de-aici... ori vreo rudă a
dumneavoastră, nu contează cine, nu contează când, mai devreme, mai târziu... îl rog
să pună la biserică o foaie, pomelnic îi zice, şi să scrie acolo numele meu, Gheorghe
Botezatu, mă cheamă. Atât. Pentru mine e de ajuns... Acolo unde voi fi atunci, înţeleg
că s-a împlinit, şi-mi voi urma somnul mai liniştit... Rog pe cineva de-aici s-o facă!...
Vă rog!... Din inimă vă rog!... (Un oftat din rărunchi se auzi de parcă şi-ar fi dat suflarea
din urmă)
PACIENT 7 (după ce, iute, se înălţă pe un cot să-l vadă pe cel ce părea a-şi fi dat
duhul, ridică glasul oţărât):
– Vă rog, domnule doctor, luaţi atitudine! Ce sunt eu obligat să ascult mărturisiri
care mai de care?Am prostata operată alaltăieri, n-am legătură cu întâmplările de-
TABLOURI DRAMATICE
afară! Dumnealor da! Ei ştiu bine ce-au făcut şi ce nu trebuia să facă! Unul a păţit
aia, altul ailaltă?... Şi totul de la o plimbare! Ca nişte domnişoare nevinovate declară:
(imită) Mi-era dor de aer curat... Mă sufocam în casă... Voiam să schimb aerul stătut
cu cel de-afară... Am făcut câţiva paşi şi m-au bătut degeaba... Culmea! Ieşeau la plim-
bare, dar nu ştiau ce se-ntâmplă în oraş! Putem să credem? Toţi care-au păţit necaz
asta declară: ieşisem la o plimbare şi de-acolo mi s-a tras... Oare aşa să fie? Domnilor,
de ce nu sunteţi cinstiţi să spuneţi că aţi ajuns pe strada aceea... pentru alte lucruri!
Acum, toţi cu gura... că ar fi vinovaţi unii şi alţii... Nu-s vinovaţi, aşa să ştiţi! Apără
statul, pe cetăţeni! La violenţă se răspunde cu violenţă, îmi pare rău... Dumneata ti-
nere, de ce ai ieşit din Universitate prin spate în loc să ieşi prin faţă, cum trebuia?
Doar Universitatea are ieşire de toată frumuseţea pe centru, cu statuile ecvestre, cu
trepte mari pentru a păşi pe ele... Au fost făcute pentru aşa ceva... De ce ai ales partea
din dos a clădirii? Nu cumva ai făcut-o intenţionat ca să provoci? Şi-apoi de unde să
ştim noi că nu te-ai aruncat singur în vitrina librăriei de care vorbeai? Tocmai ca să
produci o diversiune... Uşor acum să dai vina pe nu ştiu cine... Iar dumneata, părinte,
ce-ai căutat la Teatrul Naţional venind tocmai de dincolo din Piaţa Unirii, de la Pa-
triarhie, ca s-ajungi la gară?... Luai frumuşel maşina 35, ori metroul, şi te ducea direct,
acum erai acasă... Nu mai minţiţi că aia şi ailaltă... Omul cinstit şi curat la suflet
doarme liniştit ori face treabă în casă sau în curte, nu merge la scandalul din stradă,
că uite ce se întâmplă! Şi, să spună adevărul c-aşa-i frumos! Să fie învăţătură pentru
alţii...
VÂNZĂTOR AMBULANT (uşa salonului se deschide şi se adresează celor di-
năuntru:)
– Doriţi pijamale, cămăşi noi, ieftine...
PACIENT 7 (îşi varsă nervii pe cel din uşă):
– Dumneta crezi că am venit aici în concediu? Du-te!... (acela dispare) Eu nu ştiu
cine îi lasă să intre. Zău, domnule doctor, nu este paznic?
MEDIC:
– Este, este paznic...
PACIENT 7:
– Mă întreb dacă suntem în siguranţă!
MEDIC:
– Fiţi fără grijă!
PACIENT 7:
– N-aţi văzut ce-a fost afară? Orice turbulent poate s-ajungă aici ca să-şi facă
mendrele! Eu unul n-aş avea ce face, cu plosca agăţată de-abia pot să mă mişc...
TABLOURI DRAMATICE
MEDIC:
– Fiţi liniştit, vă rog!
PACIENT 5:
– Cui îi convine ce ce întâmplă? Nimănui, desigur.
PACIENT 7:
– Ia mai lasă-mă-n pace şi dumneata, acum te-ai găsit să vorbeşti! Adineaori
părcă-ţi dădeai duhul, acum ţi-ai revenit! Ori te prefăceai, ori...
PACIENT 5;
– Era mai bine să-mi dau duhul ca să ai dumneata dreptate. Strâmbă judecată!
PACIENT 7:
– Te rog nu mă jigni!
PACIENT 5:
– Nu te-am jignit. Am spus doar că nu moartea unuia sau altuia înseamnă bi-
ruinţă, ci mulţumirea celor mai mulţi o împlineşte.
PACIENT 7:
– Ia te uită! Nu mă învăţa pe mine cum să gândesc! Trăiesc aşa de o viaţă, iată
am 78 de ani şi nu mă plâng... Tu câţi ani ai? (acela nu răspunde) Treizeci, poate... Îl
învaţă puricele pe elefant!
PACIENT 2 (pe ton glumeţ):
– S-a urcat scroafa în copacul cel mai înalt şi de-acolo a început să fete purcei cu
grămada, unul după altul, albi la piele, numai buni de fript în tigae. Dar ţi-ai găsit!
Nu tu picior rupt din cădere, dimpotrivă, fătarea ca şi căderea din copac le-a dat
avânt nemaipomenit! Nu de a imita turma biblică de porci aruncându-se în prăpastie
ci, începând a se căţăra, individual, pe un hectar de pădure, sau mai multe, ori de pă-
mânt arabil luat cu japca, pe mormane de gulere albe, au intrat în bănci şi n-au mai
ieşit de-acolo până nu le-a secătuit... Sau, când se-ntâmpla să iasă şi vedea un biet
om mergând pe stradă: Pe el, mâncătorul de porci! (de fapt, tâjitorul, pentru că ma-
teria primă nu s-a prea găsit în galantare). Aceste animale murdare se înfruptau acum
ele din bieţii oameni, fără jene, nici migrene... Vrând să-şi asigure viitorul, au născocit
strategii... Ai primit o măciucă-n scăfârlie, au identificat o strategie... Am primit în
fund o pingea, eu v-am spus povestea aşa... Am mai primit şi-o sulă-n coaste ca s-o
fac cunoscută domniilor voastre... (După care, se aşternu tăcere, fără răscoliri, ca pătura
bine întinsă pe pat de către o asistentă, în trecere).
SCEnA 3
(Doi oameni de spital poartă un accidentat spre cel mai apropiat pat. Îl lasă, apoi,
repede, se întorc spre uşă, în treacăt dând răspunsuri scurte unor întrebări venite de la
TABLOURI DRAMATICE
bonavii din salon. Asistenta apare, dar rămâne cu privirea fixă pe noul pacient)
ASISTENTA:
– Ăsta când a apărut?...Doamne, că nu se mai termină!...
PACIENT 2:
–Adineaori l-au adus...
ASISTENTA:
–Cine erau?
PACIENT 2:
– Doi inşi... Nu le-am văzut faţa, purtau pelerină cu glugă...
ASISTENTA:
–N-are importanţă îmbrăcămintea! Din partea cui veneau?
PACIENT 2:
–A zis..., dar n-am înţeles...
ASISTENTA:
–Să fi luat legătura cu cineva din spital înainte de a-l pune pe pat!
PACIENT 2:
–Nu era nimeni aici, în momentul ăla...
ASISTENTA:
–Nu erau aici, dar holurile şi saloanele cu răniţi sunt pline de oameni în alb!
Numai să fi atenţionat pe careva dintre ei să-l ia în primire!
PACIENT 2:
–L-au adus imediat după ce-aţi ieşit dumneavoastră din salon, ultima dată...
ASISTENTA:
– Unde-a fost găsit?, ce-a păţit?, de ce?, cum s-a-ntâmplat?... Cine răspunde la
întrebările astea?... Nu tu fişă cu scurt istoric, nu tu diagnostic... Halal!...
PACIENT 2:
– La periferie, zicea unul, acolo l-au găsit leşinat lângă un tufiş. Altceva n-au
spus...
ASISTENTA:
– Din mijlocul oraşului a ajuns tocmai la periferie? (se apropie de rănit) Maică
Precista, dar pe pat de ce nu l-au aşezat ca lumea?! Se vedea de la o poştă că mai stă
un bolnav pe el! Să-l fi pus unul lângă altul, nu unul peste altul! Uite cum li s-au în-
câlcit picioarele...!
TABLOURI DRAMATICE
PACIENT 2:
– Erau grăbiţi, spuneau că mai au încă de adus...
ASISTENTA:
– Oricât de grăbiţi..., nu-l arunci şi pleci! Legea efortului minim, asta e! L-au
trântit ca pe-un sac de cartofi pe cel mai apropiat loc... şi gata, lasă că au alţii grijă de
el!...Noi adică... Da’ cât mai putem şi noi că de ieri şi-alaltăieri întruna du-te- vino...
Suntem orbiţi de nesomn, fuga de la un pat la altul, du aia, adu alta... Parcă orbecăim,
am uitat de odihnă...
PACIENT 2:
– Aveţi dreptate, doar vedem şi noi...
ASISTENTA (lăsă mâna să-i cadă a lehamite şi părăsi încăperea. Reveni curând,
în braţe cu suluri de faşe şi bandaje. Făcu semn scurt celuilalt din pat să lase locul liber ca
să se aşeze ea. Imediat, degetele-i iuţi începură să desfacă, peticind bucăţile mici, scur-
tându-le pe-alea mari, pe toate aşezându-le în şiruri, după mărime, culoare şi trebuinţă.
Le unse cu o soluţie roşie, şi începu modelarea rănitului din faţa sa. Discuţia ce urmează
se poartă pe timpul lucrului. Un vaiet al pacientului la prima atingere a unei răni)
– Şezi binişor, eu dreg ce-ai stricat cu mâna ta... De la ce ţi se trage?
PACIENT 1(vorbeşte greu):
– De la o plimbare...
ASISTENTA (în timp ce lucrează):
– N-o să spui că plimbându-te te-ai împiedicat de-ai ajuns în halul ăsta...!
PACIENT 1:
– Nu. Îmi făceam rondul obişnuit pe străzi cunoscute, ca de atâtea ori... De după
un colţ, a apărut deodată un grup mare de oameni mergând repede, care m-a înghiţit
pe loc...
ASISTENTA:
– Cum aşa?
PACIENT 1:
– Cei de la margine m-au împins spre mijlocul grupului ca să fie mai mulţi... Iar
când au întâlnit alt grup de oameni, la fel de mare..., întâmplările s-au precipitat că
n-am avut timp nici măcar să gândesc ce ar trebui să fac ca să scap...
ASISTENTA:
– Ştiai ce se petrece în oraş, de câtăva vreme?
PACIENT 1:
– Auzisem...
TABLOURI DRAMATICE
ASISTENTA:
– Dacă ştiai, trebuia să laşi naibii plimbarea!
PACIENT 1:
– Nu m-am temut...
ASISTENTA:
– Paza bună trece primejdia rea! Mai bine stăteai acasă!
PACIENT 1:
– Sigur era mai bine, dar mintea cea de pe urmă vine după...
ASISTENTA:
– Când n-are omul treabă şi iese, ca şarpele, în drum, îl calcă roata...
PACIENT 1:
– Aveţi dreptate...
ASISTENTA:
– Plimbarea ca plimbare, ţi-ai făcut-o după cum ai spus, dar la manifestaţie –
că manifestaţie a fost acolo – de ce -ai stat? Puteai să pleci!
PACIENT 1:
– Nu puteam...
ASISTENTA:
– Te ţinea cineva legat?
PACIENT 1:
– Se aprinseseră atât de tare cele două tabere, că nu ştiai încotro s-o iei ca să stai
deoparte... Auuu!
ASISTENTA:
– Te-a durut... Numai am atins rana...
PACIENT 1:
– Faceţi cum ştiţi dumneavoastră...
ASISTENTA:
– Dar spectacolul ţi-a plăcut, recunoaşte!
PACIENT 1:
– Glumiţi!
ASISTENTA:
– Las’ că ştiu eu... Mulţi se-nghesuie la scandaluri pe stradă... Le dă inima ghes
să fie în mijlocul evenimentelor ca să povestească apoi...
PACIENT 1:
– Păi... eu... v-am spus...
ASISTENTA (odată cu ultimele lui cuvinte molhăite, trei plasturi abia lipiţi săriră
TABLOURI DRAMATICE
de la locul lor, cu pocnet scurt. Ca să le oprească pe celelalte, asistenta apăsă cu palma
buzele oblojite):
– Gura! Ce-am lipit, lipit rămână!...Altfel rănile nu se mai vindecă cât îi hăul şi
bârgăul...
SCEnA 4
MEDIC (intră medicul de salon, având un dosar în mână):

– Cu cine vorbeşti?
ASISTENTA:
– Cu... ăsta...
MEDIC:
– Cine-i?
ASISTENTA:
– Nu ştiu. Abia a venit, l-au adus nişte necunoscuţi... Uitaţi-vă la el, dom’ doctor,
ce vânătăi are pe faţă, n-am mai văzut aşa ceva, parcă a făcut transplant cu coajă de
lubene turcesc...
MEDIC:
– Fişă are?
ASISTENTA:
– Da de unde! Ăia care l-au adus, ca pe-un sac de cartofi l-au trântit peste cel
care staţiona în patul lui, după care au dispărut fără să dea ochii cu cineva din spi-
tal...
MEDIC:
– De unde l-au adus?
ASISTENTA:
– De pe la nu ştiu care margine a Bucureştiului, zice ăla cu picioarele-n gips că
le-a spus la plecare... De ce tocmai acolo, mă întreb...
PACIENT 2:
– Prin partea Străuleştiului, a precizat, era leşinat lângă-un tufiş...
MEDIC:
– Să nu-l predea mai întâi celor din spital!? Nu-mi vine să cred... Bietele cadre
medicale de alaltăieri dimineaţa fac de gardă primind şi îngrijind răniţii! Iar ăştia
parcă s-ar fi ferit de noi, zău aşa...!
PACIENT 2:
– Erau foarte grăbiţi...
TABLOURI DRAMATICE
MEDIC:
– Oricât de grăbit ai fi, pe bolnav îl laşi pe mâna unui doctor sau a unei asistente!
Asta-i ştiută! Omul e cel mai preţios capital, parcă aşa se spunea până nu demult.
Să-nţelegem că nu mai e?... Multe trebuie puse la punct în ţara asta!... (către asis-
tentă)Cine e pacientul...,l-ai întrebat?
ASISTENTA:
– Nu.
MEDIC:
– Te-am auzit vorbind cu el.
ASISTENTA:
– De-abia am schimbat câteva vorbe. Am vrut să văd cum se exprimă după ac-
cidentare...
MEDIC:
– Şi cum se exprimă?
ASISTENTA:
– Întârzie, probabil are ceva la gât, oboseşte..., dar răspunde.
MEDIC:
– Şi nu l-ai întrebat de nume?Identitatea era primul lucru care te interesa!
ASISTENTA:
– Întâi, am vrut să-i văd comportamentul să ştiu dacă este dintre cei agitaţi care
să fi făcut în stradă mari nenorociri, răni deschise...
MEDIC:
– Te mai surprinde încă? E ceva obişnuit ca oamenii să-şi dea-n cap deschizându-
şi răni pe care noi să le închidem! Ăsta-i circuitul, asta-i soarta noastră, Verona...
Nu te-ai obişnuit?
ASISTENTA:
– Ba da. Dar de fiecare dată sunt luată, parcă, pe nepregătite... Mai multe vom
afla diseară, la bilanţul poliţiei, la telejurnal!
MEDIC:
– Haide, fă-i fişa! Chiar acum! Te rog, află-i numele ca să-l scriu în registru! De
asta am venit. Cel mai târziu într-o oră trebuie să predau toate datele, vine de la Cen-
tru să le ia, m-a atenţionat şefu.... Mă grăbesc, saloanele 13, 14, 15 sunt pline cu ac-
cidentaţi! Nu mai e niciun loc... La fiecare sfert de oră venea Salvarea cu câte doi,
trei... Auzi-i cum se vaită!.. Simt că-mi plesnesc venele la cap, nu mai suport! Nu
mai su-port, Verona, în-ţe-legi!... L-aş strânge de gât imediat p-ăla care m-a făcut s-
ajung în halat alb!..
TABLOURI DRAMATICE
ASISTENTA (speriată de vehemenţa vorbelor lui):
– Pe cine... ce...? Nu înţeleg!
MEDIC:
– Pe... Hipo... campus, ăla... cum îi zice... că nu-mi vine acum în minte... Îmi
crapă capul de oboseală, abia pot să mă adun...
ASISTENTA (mai apăsat):
– Cine?
MEDIC:
– Îl ştii şi tu, dragă! Ăla de-am jurat pe el la absolvire... Părintele medicinii! Zi
să-i zic!
ASISTENTA:
– Aaa! M-am liniştit. Gândeam c-aveţi hibă pe cineva de-aici care vă face zile
fripte! Dar cu tatăl nostru Hipocrit nu-i niciun pericol...
PACIENT 1:
– Hipocrate...
MEDIC:
– Ăsta e!... Mulţumesc! Ai zis bine.
ASISTENTA:
– Nu eu am vorbit...
MEDIC:
– Dar cine?
ASISTENTA:
– Accidentatul ăsta... Uite, vorbind neîntrebat i-a sărit un petic de-abia pus, pe
lângă altele mai înainte!...
MEDIC :
– Cum îl cheamă?
ASISTENTA:
– Nu ştiu!
MEDIC :
– Află!
ASISTENTA:
– Ar trebui lăsat baltă... Ca şi pe ăilalţi care acum ţipă, dar ieri strigau lozinci şi-
şi dădeau în cap...
TABLOURI DRAMATICE
MEDIC:
– Hai, întreabă-l de nume!
ASISTENTA:
– La urma urmei, facă ce vor, ei între ei îşi scot ochii şi-şi sparg capetele! Dicta-
tura nu le-a plăcut, au vrut libertate! Să-şi pună poalele-n cap cât le place...
(Asistenta, gesticulând larg, la un moment dat, rămasă fără susţinere, se dezechilibră că-
zând peste cel de sub ea, gura aşezându-i-se, cum s-a nimerit, exact pe obrazul accidenta-
tului.)
MEDIC (atent la amărâtul ce se zbătea pe alt pat, i-a scăpat din vedere momentul
dezechilibrării ei, iar când s-a-ntors văzu scena ultimă):
– Ce faci, îl pupi? Asta-i culmea!...
ASISTENTA (repede se ridică şi, cu figura schimonosită, şopti direct spre medic):
– Domnule...
MEDIC:
– Ai aflat numele? Spune-l, hai!...
ASISTENTA:
– Miroase de te trăzneşte!..
MEDIC:
– Alta acum!... Cine?
ASISTENTA:
– Ăsta!
MEDIC:
– A tutun, băutură?
ASISTENTA:
– A mort! Parcă-i scos acum de la morgă!...
MEDIC:
– Ai tu în nas mirosul..., vezi-ţi de treabă!
ASISTENTA:
– Dacă vă spun!
MEDIC (tot cu ochii la patul celălalt):
– Ţi se pare!... Şi te rog nu mai repeta! La şedinţa de dimineaţă ni s-a spus cu
claritatea unui ordin: n-a murit nimeni! Ai fost şi tu la şedinţă! De unde miros de
mort?!... Aşa că vezi ce vorbeşti...
ASISTENTA:
– Totuşi, damful ăsta... Ar trebui atenţionat cineva ca să investigheze...
TABLOURI DRAMATICE
MEDIC:
– Nu e nimic de investigat... Nu ştim, nu ne interesează. Ne facem treaba, atât...
Ai înţeles, Verona?
ASISTENTA:
– Domn doctor poate nu mă credeţi! Dacă nu mă credeţi, mirosiţi-l!
MEDIC:
– Asta ne lipseşte-acum, să amuşinăm fundul bolnavilor! Soră, ai luat-o razna
rău de tot!
ASISTENTA:
– Vă rog să mă iertaţi dar...
MEDIC (se apropie de ea, şi-i şopti direct în pavilionul urechii):
– Mai înainte-l boscorodeai, adineaori l-ai sărutat creştineşte, acum crezi că s-
ar întoarce de dincolo, asta insinuiezi...
PACIENT 1 (tare):
– Aşa este...
ASISTENTA (ca înţepată):
– Auziţi, confirmă!
MEDIC:
– Cine confirmă?
ASISTENTA:
– Chiar el! Recunoaşte că este cum aţi spus dumneavoastră!
MEDIC:
– Eu, chiar de auzeam, n-aş fi auzit! Clar?... Totuşi, fiindcă voi vă-nţelegeţi, admit
că s-ar fi întors de „dincolo”! În cazul ăsta îndeamnă-l să precizeze de unde anume
vine: din rai sau din iad?
PACIENT 1:
– Din iad!
MEDIC (ridică tonul, aproape ţipând):
– Eu stau aci pentru fişa medicală nu pentru altceva...! N-am chef de paranteze
mici sau mari! Sunt medic de urgenţă nu popă de parohie...! La unsprezece jumătate
mă întâlnesc cu şefu şi-n locul materialului cerut să-i spun că am ţinut o slujbă la sa-
loanele cu accidentaţi?... Pentru ultima oară, te rog să-mi dai urgent numele lui!
ASISTENTA:
– Zău, dom doctor, nu pot să mă prefac... Totuşi, ar trebui văzut de ce miroase aşa...
TABLOURI DRAMATICE
MEDIC:
– Verona, ştiu că-ţi plac dedesubturile..., dar acum nu-i vreme, înţelege! Poli-
ţia-i prin saloane, vaiete, strigăte, peste tot. Şefu, peste o jumătate de oră mă cheamă
la el... Obosiţi cum suntem toţi, poftim, putem accepta că ne aflăm în infern..., da,
infern, uite, îi dau dreptate bandajatului! De-acolo şi mirosul... Vezi cum se leagă!...
Eşti mulţumită? Am ajuns la înţelegere?... Hai, întreabă-l de nume, să încheiem odată!
ASISTENTA (celui din pat):
– Omule, după câte-ai păţit mai ştii cum te cheamă?... Vorbeşte încet, cu buzele
strânse, să nu sperii faşa!
MEDIC:
– M-a dat pe spate indicaţia ta: cu buzele strânse!... Dragă Verona, cu buze
strânse cine poate vorbi? Din experienţa ta de femeie, dintre buze strânse nu iese ni-
ciodată nimic...(mai încet) Şi nici nu intră...!
ASISTENTA:
– Hai, omule, spune-ţi numele!... (dar cum porni acela să vorbească, un muşchi de
pe faţă îşi luă adio de la pansament, ea sărind ca arsă:) Stop!
MEDIC :
– De ce-l opreşti dacă l-ai întrebat? (ridicând necontrolat braţele, dosarul voluminos
din mâna dreaptă îi lovi zdravăn tâmpla stângă.) Poftim!...asta-mi trebuie, să-mi fac
răni... Să creadă colegii c-am fost şi eu la manifestaţia cu pricina! Verona, de ce l-ai
oprit?
ASISTENTA:
– Când deschide gura aia mare îi sar plasturii de-abia puşi! Eu muncesc de-
geaba?...
MEDIC:
– Să-i sară ce-o fi... dinţi... păr din cap...! Altfel îmi sar mie capacele! E mai bine?
Ţi-am spus că nu mai suport... Uite, m-am lovit rău la tâmplă... Ia vezi, sângerez?
ASISTENTA:
– Nu.
MEDIC:
– Înţelege, pe lista asta, aici, (bătu cu degetul exact locul din catastif) îmi trebuie
neapărat numele lui şi, culmea! de câteva minute bune, nu reuşesc să-l obţin! Mă-
nvârţi pe loc şi nu ştiu de ce! Lasă-l să vorbească, am văzut că poate, mai greu, dar
poate! După nume întrebi de naştere, de bolile ce le-a avut, etc, pentru o fişă ca
lumea... Dar întâi şi-ntâi numele! Numele neapărat! Ca să-l scriu aici! Vrei să pun
altul de la mine? Am făcut-o mai-nainte pentru câţiva, ăia măcar nu aveau gură
deloc...
TABLOURI DRAMATICE
ASISTENTA (către pacient):
– Hai, spune-ţi numele încet, rar, fără să-ţi mişti rănile-alea sângerânde, că se
duc plasturii, şi-apoi alţii nu-ţi mai pun, cu gropi pe faţă şi vopsit ca la circ te duci la
nevastă-ta! Să-ţi tragă ea o mamă de scatoalcă pentru ce-ai făcut...Dacă n-o fi şi aia
ca tine!...
(Aşteptând, medicul înţepa nervos cu pixul coperta dosarului. Timp în care, dinspre
cel bandajat veni ceva greu de stabilit. Femeia, mai receptivă la şoapte, descifră. Vru să-
i transmită medicului, dar acesta nu mai era lângă ea, se deplasase brusc spre locul unde
necăjitul, tot zbătându-se, căzuse iar din pat).
MEDIC (revenit la asistentă):
– Ei, ai aflat numele?
ASISTENTA:
– Da.
MEDIC:
– Care-i? (asistenta îi spuse prenumele) Şi mai cum? (auzind numele întreg, medicul
se opri din scris tresărind ca înţepat de viespe) Cum ai zis?
ASISTENTA:
– Cum aţi scris... (ridică privirea şi-l văzu „în priză”) Da’ ce-i dom’ doctor?
MEDIC (fixând ochii partenerei):
– Chiar aşa ţi-a spus el?
ASISTENTA:
– Da.
MEDIC:
– Sigur?
ASISTENTA
Sigur, dom’ doctor! M-apuc să mint!?... Da’ ce-i?
MEDIC:
– Haide!
(Ieşiră, mergând spre cabinetul medicilor. De acolo, curând, veni un grup de feţe
zâmbitoare, în prim plan, desigur, cu medicul şef, cel de salon, asistenta şi câţiva oameni
din spital. După ei, ceva mai departe, se vedea şapca unui poliţist. Grupul se opri la capul
accidentatului, aplecându-se, toţi deodată sau pe rând, şoptindu-şi ceva, în limbaj intra-
ductibil, de reţetă, specific instituţiei unde se aflau).
AMINTIRI EXEMPLARE
eu şi buzăul, inclusiv buzoienii

Corneliu VASILE
l „Gandabijul făcea gangune într-un hileav“
D e la bun început vă spun că sunt familiarizat cu frumosul oraș Buzău, chiar și

cu unele trasee din interior și din exterior, parcurse fie per pedes, fie la volan,
de la Pogoanele la Sărata Monteoru, de la Bâlhacu (jud.Brăila) la Măgura, de la Pâr-
scov la Mărăcineni, de la Padina la Cilibia, de la Glodeanu la Vulcanii Noroioși și de
la Mizil până mai sus de Râmnicu Sărat. Cred că sunt multe asemănări ale zonei cu
zona Oltului inferior și a Oltețului, unde am copilărit și am locuit destul timp.
Iubitor de natură și încrezător în foloasele fructelor, legumelor și altor produse
naturale, de câte ori am ocazia iau miere, ceapă roșie de apă, mere, pere, struguri, că-
tină, nuci și multe altele, din piața mare a Buzăului și din piața duminicală de la Po-
goanele, de unde este originară soția mea, care a făcut acolo liceul, ca și ceilalți cumnați
ai mei, și a predat câțiva ani, până să ne căsătorim, la școala din Smeeni. Îmi culeg
singur, de pe câmpurile mănoase, măceșe, păducel, mentă, pătlagină, păpădie, rădăcină
de brusture, pelin...
În Buzău am scos prima carte, un compendiu de literatură, în anul 1993, și altele,
în ultimii ani. La Măgura, la Casa Memorială Vasile Voiculescu de la Pârscov și în
sala de festivități a Prefecturii am fost la un simpozion, pe când eram inspector școlar
la Slatina, iar colegul meu de facultate, de an și de cameră Paul Androne, era inspector
la Buzău, de asemenea la câteva simpozioane pentru profesori, organizate de școli
din reședința de județ. La Biblioteca Județeană „Vasile Voiculescu” am permis de in-
trare, de pe când studiam pentru teza de doctorat. Aici am găsit multe lucrări rare și
folositoare, iar Viorel Frîncu mi-a oferit cărți trimise de autori buzoieni, pe care în
acest fel cred că și eu i-am făcut cunoscuți. Am fost la acordarea numelui Ion A. Ră-
dulescu-Pogoneanu bibliotecii din Pogoanele, alături de Gheorghe Ene și de alți oa-
meni de cultură, pe la Cenaclul „Nigrim”, la lansări de carte de la biblioteci, de la
Muzeul Județean, de la Casa Monteoru, de la Casa de Cultură „Ion Caraion”. În presa
buzoiană (căci se știe că Buzăul a fost un important centru de cultură, destin urmat
și astăzi, cu tipografii, centre bisericești, pedagogice, și de presă) am publicat versuri,
recenzii, interviuri, epigrame: „Viața Buzăului”, „Opinia”, „Amprenta”, „Cartelul me-
AMINTIRI EXEMPLARE
taforelor”. Citesc cu interes edițiile online ale unor publicații, apărute în localități mci,
prin strădania și sufletul pe care îl pun autentici promotori de cultură, precum „În-
trezăriri”, editată de Gheorghe Postelnicu la Pârscov, sau „Caietele de la Țintești”, di-
rector Grigore Stelian, alături de care am avut onoarea de a fi alături la o lansare de
carte a regretatului Marin Ifrim. Este o zonă de permanentă efervescență culturală,
despre care aici, la București, discut cu foștii mei colegi de facultate, poeta Passionaria
Stoicescu sau scriitorul Florentin Popescu (redactor-șef al revistei „Bucureștiul literar
și artistic”), cu care mă întâlnesc la manifestări literare unde sunt foarte activi. Din
județul Buzău era originară și altă colegă de facultate, Mariana Ionescu, din păcate
dispărută, ca și Gheorghe Ene.
Iată despre scrierile căror autori buzoieni și de origine buzoiană am scris în re-
viste și în cărțile mele de cronici: Denisa Comănescu, Gheorghe Ene,Viorel Frîncu,
Nicolae Gâlmeanu, Gina Zaharia, Mihai Sălcuțan, Marin Ifrim,Lucian Mănăilescu,
Nicolai Tăicuțu, Ion Aldeniu, Ramona Muller, ca și despre despre revista
„Renașterea buzoiană”.
A fost o perioadă când veneam, împreună cu soția, apoi și cu copiii, la Pogoanele
(cu incursiuni la Buzău, la Sărata Monteoru sau la Amara, pe când trăia mama soției,
și stăteam câte o lună vara și alte săptămâni în vacanțele școlare), astfel că m-am fa-
miliarizat cu vocabularul regional, despre care buzoienii spun că e cea mai curată
limbă românească. Ca să-i îndemn pe elevii mei să citească, să studieze, să se infor-
meze, le ceream (încă le mai cer, la un liceu din București) să explice în termeni uzuali
următorul enunț, fabricat, desigur, din elemente reale, adunate: „Gandabijul făcea
gangune într-un hileav”.
Să vă mai spun că i-am învățat pe copiii mei, când erau mici, să cânte nu numai
„Foaie verde măghiran”, dar și „Cât e Siriul de mare” și „Hai Buzău, Buzău”...

Caietele NR 21

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Caietele NR 21

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Caietele de la Ţinteşti

Emil ALMĂŞAN: 46 Lucian MĂNĂILESCU: 49

Coperta I: Horia Bernea – „Coloane“ (O propunere Teodor BACONSCHI)

spuneţi că suntem fraţi!

... și literatura ca viață! În plin delict de vârstă (a treia) și de delict

despre iluzie şi... asumare

A u trecut aproape 20 de ani (Doamne, ce mult pare!) de pe vremea când,

l Translation Daniel Ioniţă

urmează halta de lux next is the luxury flag-station

meşterul cel mare

păcat, doar, că atât de puţin...

“ Ca urmare a suspendării activităților culturale din cauza epidemiei de coronavirus,

P e regretatul scriitor Marin Ifrim l-am cunoscut epistolar în adolescență, prin

l „Nu am înţeles niciodată timpul cum se cuvine, după regulile matematicienilor.

l „Uneori sunt înconjurat de sentimentul bacovian al încarcerării în natură sau

l „Am nevoie de linişte, nu de ispitele gloriei deşarte. Sufletul e mai important

acum, ratează tristeţile!

D e un an, literatura şi cultura buzoiană au rămas fără un luptător fascinant şi

tu nu mai eşti iar eu prea sunt

Aici Până la urmă

o sută de ani de la naştere

* nu te-ai grăbit, tăcerea ta-i vioară,

acolo dragostea-i un anonim sechestru, acesta-i carstul inocenţei tale,

Cititorule, cuvintele bolduite reprezintă titlul poemului!

în somnul tău, ştiu, zburdă şi lăstunii,

* acestui ceas i-am descuiat caliciul,

e fruntea ta o insulă-a mirării,

Mă tem de ziua când pe stradă mă pomeneşte clopotarul.

Mă tem de clipa ce-o să vină fără-a mai fi cu totu-a mea.

Mă tem de crivăţul ce noaptea pe Lethe-mi stinge felinarul.

Mă tem de nesfârşirea stepei ce-şi trage drumurile-n ea.

Să fim statornici în iubire cum Penelopa în Ithaca.

Să traversăm întru izbândă întregul şir de aşteptări.

Să ardă focul şi-n ferestre să se topească promoroaca.

Să i se dăruie privirii tot mai gurmande alte zări.

Insomniacă-i, Doamne, noaptea...

Insomniacă-i, Doamne, noaptea dinspre duminică spre luni:

Insomniacă-i, Doamne, noaptea dinspre duminică spre joi:

Insomniacă-i, Doamne, noaptea dinspre duminică spre rai:

Insomniacă-i, Doamne, noaptea dinspre duminică spre han:

Insomniacă-i, Doamne, noaptea dinspre duminică spre pisc:

Insomniacă-i, Doamne, noaptea dinspre duminică spre frig:

Insomniacă-i, Doamne, noaptea dinspre duminică spre grind:

Insomniacă-i, Doamne, noaptea dinspre duminică spre nard:

Insomniacă-i, Doamne, noaptea dinspre duminică spre vad:

Insomniacă-i, Doamne, noaptea dinspre duminică spre Styx:

Insomniacă-i, Doamne, noaptea dinspre duminică spre vid:

Insomniacă-i, Doamne, noaptea dinspre duminică spre plumb:

Insomniacă-i, Doamne, noaptea dinspre duminică spre zar:

Insomniacă-i, Doamne, noaptea dintre duminică spre nord:

Insomniacă-i, Doamne, noaptea dinspre duminică spre ring:

Insomniacă-i, Doamne, noaptea dinspre duminică spre cer:

Insomniacă-i, Doamne, noaptea dinspre duminică spre Zen:

Insomniacă-i, Doamne, noaptea dinspre duminică spre sud:

Insomniacă-i, Doamne, noaptea dinspre duminică spre Lot:

Insomniacă-i, Doamne, noaptea dinspre duminică spre har:

Insomniacă-i, Doamne, noaptea dinspre duminică spre mâlc:

E târziu şi e-n zadar

Ciutura din puţul negru nu mai scoate nici nămol:

Crucea putredă şi ştearsă stă să cadă pe hotar:

Bate-n roşu lăurusca pe stodolna fără cai:

Plâng crăiţele strivite în rondoul din scuar:

Ceva-ceva urmează totuși să se întâmple-aici în casă