Universitatea „Dunărea de Jos”

Facultatea de Litere

ION CREANGĂ
UNIVERS CREATOR
-REFERAT-

Coordonator științific, Student,

ELENA BOTEZATU
NICOLETA IFRIM ANDREEA-PETRINA IVAN

Galați
2022

1
 CUPRINS

INTRODUCERE 3

CAPITOLUL I: VIAȚA LUI ION CREANGĂ 4

1.1 PRIMII ANI 4

1.2 ANII DE FORMARE 5

CAPITOLUL II: OPERA LUI ION CREANGĂ 6

2.1 AMINTIRI DIN COPILĂRIE 6

2.2 HARAP-ALB 7

BIBLIOGRAFIE 8

2
 INTRODUCERE

Ion Creangă aparţine perioadei Marilor Clasici alături de : Mihai Eminescu, I. Slavici şi I.L.Caragiale.
Recunoscut datorită măiestriei basmelor, poveştilor şi povestirilor sale, Ion Creangă a intrat în istoria literaturii
române, în principal, datorită operei autobiografice „Amintiri din copilărie”.
Ion Creangă este unul din marii clasici ai literaturii române care s-au afirmat în cercul literar “Junimea”, în a II
jumătate a sec. al XIX-lea. E un scriitor realist, unul dintre cei mai cunoscuţi şi mai iubiţi. El a reuşit să ridice proza
româneasca din secolul trecut pe aceleaşi culmi pe care Eminescu propulsase limba literară în poezie, valorificând
vorbirea omului simplu si ridicând-o la un nivel neegalat până astăzi.
„Opera lui Creanga este epopeea poporului roman. Creanga este Homer al nostru. ”
(G. Ibrăileanu)

3
 CAPITOLUL I: VIAȚA LUI ION CREANGĂ
1.1 PRIMII ANI

Data exacta a nasterii lui Ion Creanga este necunoscuta. Conform operei sale “Fragment de biografie” s-a
nascut la 1 martie 1837, iar conform unui document care numeste toti noi-nascutii din Humulesti s-ar fi nascut in 1
iunie 1839. Creanga a mai avut înca sapte frati si surori: Zahei, Maria, Ecaterina, Ileana, Teodor, Vasile și Petre.
Copilaria sa este foarte cunoscuta de publicul larg datorita operei sale “Amintiri din Copilarie”. Incepe
scoala in 1847 la biserica locala. dar mai apoi este incredintat de catre mama sa, bunicului sau, David Creanga
pentru a il duce la scoala in Brosteni pe valea Bistritei.  După dorinta mamei, care voia sa-l faca preot, este înscris
la Scoala catihetica din Falticeni . Aici apare sub numele de Ion Creanga, nume pe care l-a pastrat tot restul vieții.
Dupa desființarea scolii din Falticeni, este silit sa plece la Iași, absolvind cursul inferior al Seminarului teologic
"Veniamin Costachi" de la Socola.
S-a desparțit cu greu de viata taraneasca, dupa cum marturiseste in Amintiri:
“Dragi mi-erau tata si mama, frații și surorile si baieții satului, tovarașii mei de copilarie, cu cari, iarna,
în zilele geroase, ma desfatam pe gheata și la săniuș, iar vara în zile frumoase de sărbători, cântând și chiuind,
cutreieram dumbrăvile și luncile umbroase, țarinele cu holdele, câmpul cu florile și mândrele dealuri, de după
care îmi zâmbeau zorile, în zburdalnica vârstă a tinereții! Asemenea, dragi mi-erau șezătorile, clăcile, horile și
toate petrecerile din sat, la care luam parte cu cea mai mare însuflețire.”

4
 1.2 ANII DE FORMARE

1846   septembrie. Ion Creangă începe cursul primar în satul natal, la şcoala înfiinţata de preotul Ion Humulescu
(Nemţeanu) cu dascălul Vasile a Ilioaei (Vasilicăi)
1847   primăvara. Dascălul Vasile fiind luat la oaste cu arcanul, Nică a lui Ştefan a Petrii trece în grija bătrânului
dascăl Iordache fârnâitul.
1848   Moartea dascălului Iordache de holera. Creangă trece la şcoala învăţătorului Nicolae Nanu din Broşteni.
1849   Până în primăvara învaţă la Broşteni, apoi cu un psalt de la Biserica Adormirea din Târgul Neamţ.
1852   ianuarie. Ştefan şi Petre Ciubotar capătă de la Iaşi o patenta pentru neguţătorii de starea a treia.
1853   Creangă termină clasa a treia primară la şcoala publica de la Târgul Neamţ, având ca profesor pe Isaiia
Teodorescu, "popa Duhu".
1854   Creangă, numit acum Ion Ştefănescu, termină clasa a patra şi toamna se înscrie la şcoala de catiheţi din
Humuleşti, "fabrica de preoţi".
1855-08-29   Catihetul ţinutului Suceava, Nicolae Conta, fratele lui Vasile Conta, eliberează adeverinţa lui Ion
Creangă şi altor nouă "clirici", printre care şi Zaharia Simionescu, spre a se înscrie la seminarul de la Socola, Iaşi.
1855-11-06   Ion Creangă, Zaharia Simionescu, Ştefan Posa şi Ioan Bradul cer stareţului Mănăstirii Neamţului să fie
primiţi în internatul şcolii din Tg. Neamţ. La recomandarea lui Nicolae Conta, catiheţii sunt admişi în anul al II-lea la
seminarul de la Socola.
Dupa ani de studii la diferite scoli isi ia atestatul, iar in 1859 se casatoerste cu fiica preotului Ioan Grigoriu
iar mai tarziu in acel an devinde diacon la biserica Patruzeci de Sfinti din Iasi. La 19 decembrie 1860 se naste fiul
sa Constantin.
Acesta devine profesor la o scoala primara din Iasi dupa ce este apreciat de Titu Maiorescu in anul 1864.
El colaboreaza la scrierea a 4 manuale scolare
12 ani este diacon la diferite biserici dar este exclus din randurile clericului in anul 1872 deoarece si-a
parasit nevasta, a tras cu pusca in ciorile de deasupra bisericii comportament considerat nepotrivit pentru un
diacon. In 1873 se incheie divortul iar copilul ii este dat in grija, Creanga cautandu-si o locuinta in mahalaua Țicău
In 1875, il cunoaste pe Mihai Eminescu, atunci revizor scolar la Iași și Vaslui, cu care se împrietenește.
Între 1875 și 1883, la indemnul poetului, scrie cele mai importante opere ale sale.
Intre 1883 si 1889 a suferit mult din cauza epilepsiei , dar si la aflarea decesului lui Mihai Eminescu si a
Veronicai Micle.
Ion Creanga moare pe data de 31 decembrie 1889, în casa sa din cartierul Ticau.

5
 CAPITOLUL II: OPERA LUI ION CREANGĂ
2.1 AMINTIRI DIN COPILĂRIE

„Amintirile din copilărie” reprezintă partea cea mai personală a operei lui Creangă. Acestea i-au stabilit
reputaţia de mare prozator. Într-adevăr, alcătuirea meşteşugită a frazei, în care se vede totuşi tonul poporan, -
scoaterea la iveală a multor provincialisme cu o putere de expresie deosebită, vivacitatea naraţiunii şi sinceritatea cu
care povesteşte cele mai intime detalii ale vieţii lui de copil, toate acestea fac din opera lui Creangă una din cele mai
însemnate opere ale literaturii române.
Amintirile au, dincolo de latura lor estetică, o valoare afectivă deosebită. Într-o măsură, ele sunt jurnalul de
suflet al unui om care nu a vrut să renunţe la copilăria sa, nici chiar pentru stropul de înţelepciune. "Şi, Doamne,
frumos era pe atunci, căci şi părinţii, şi fraţii şi surorile îmi erau sănătoşi, şi casa ne era îndestulată, şi copiii şi copilele
megieşilor erau de-a pururea în petrecere cu noi şi toate îmi mergeau după plac, fără leac de supărare, de parcă toată
lumea era a mea!"
„Amintiri din copilărie” este un roman autobiografic, scris de Ion Creangă la Bucureşti între 1880 şi 1882 (în
afară de partea a patra, scrisă şi citită în 1888 şi publicată postum în 1892). Romanul a apărut în revista Convorbiri
literare şi a fost reprodus în Timpul în 1881.
“Amintiri din copilărie” reprezintă opera de maturitate artistică a lui Creangă, dovedind un scriitor pe deplin
format, cu un stil rafinat şi cu o excepţională capacitate de fixare a unui univers uman necunoscut până atunci în
literatura română. Cartea este un “roman” al vârstei inocente şi al formării, al modelării umane. Proiectată în spaţiul
unui sat moldovenesc de munte de la mijlocul secolului trecut, copilăria nu reflecta numai dominanţele vârstei, ci şi
specificul mediului ambiant. De aceea, “Amintiri din copilărie” este şi o evocare a satului tradiţional, un tablou fidel al
unei lumi trăind în spiritul obiceiurilor fixate printr-o existenţă multimilenară. Principala grijă a autorului este însa
evocarea vârstei de aur pentru că, dacă prin amănunte Nică este propria sa ipostază, aşa cum i-o păstrează amintirea,
tipologic vorbind, eroul său este “copilul universal” (G. Călinescu): “aşa eram eu la vârsta cea fericită şi aşa cred că au
fost toţi copiii de când lumea asta şi pământul”. Izvoarele de inspiraţie sunt autobiografice, iar evocarea se face din
perspectiva îndepărtată a maturităţii, fiind dominată de un impuls afectiv greu de stăpânit: nostalgia.
Construcţia textuală nu urmează rigorile compoziţiei clasice. În cele patru părţi, scriitorul nu urmăreşte o
ordine cronologică a desfăşurării faptelor, ci selectarea acelor momente ce constituie puncte de referinţă în formarea
eroului. Partea I se deschide cu evocarea şcolii, ridicată prin strădania părintelui, unde s-a adunat o mulţime de băieţi
şi fete, printre care şi Nică. Dar copiii nu înţeleg rostul învăţăturii, aşa că primesc în dar pe “Calul Bălan” şi “Sfântul
Nicolai” pentru a-i îndemna în acest sens. Nică va răspunde numai la stăruinţele mamei şi ale bunicului David
Creangă. Rupt de vatra satului, Nică pleacă împreună cu bunicul său la şcoala din Broşteni. Aici, eroul va avea parte
de o serie de peripeţii: căderea în Ozana, şederea în gazda la Irinuca, umplerea de râie căprească, fuga cu pluta pe
Bistriţa.
Începutul părţii a II-a stă sub semnul lirismului nostalgic, evocarea îndreptându-se asupra casei părinteşti.
Apare chipul mamei, odată cu întâmplările din copilărie: uratul de Anul Nou, pupăza din tei, la scăldat etc.
Rememorările interesează în măsura în care au contribuit la formarea lui Nică, ca om, dându-i o imagine asupra lumii,
îmbogăţindu-i universul cunoaşterii.
Dialogul cu propriul cuget (din debutul părţii a III-a) este o modalitate de disimulare a intenţiilor unui artist
genial, conştient de valoarea propriei creaţii. În acest capitol, eroul devenit adolescent este înfăţişat urmându-şi în
continuare drumul, ca elev la şcoala domnească din Târgul Neamţului, apoi la şcoala de catiheţi din Fălticeni.
Scriitorul urmăreşte procesul formării adolescentului Nică în raporturile lui cu viaţa socială, cu condiţiile în care
tinerii urmau şcoala.
În capitolul al IV-lea, memoria afectivă a eului narator reface drama adolescentului care, în toamna lui 1855,
părăseşte satul pentru a urma seminarul de la Socola. Această despărţire reprezintă dezrădăcinarea din universul
Humuleştilor, ieşirea din tărâmul miraculos al copilăriei. Lumea în care pătrunde eroul este inferioară celei din care
tocmai a ieşit, iar Nică se simte aici lipsit de apărare în faţa vieţii şi a timpului ireversibil.
Numărul personajelor ce apar în “Amintiri din copilărie” este relativ mare, fără ca portretul care l-i se face să
fie adâncit în mod deosebit. Aproape toate sunt conturate sumar, prin caracterizare directă, prin acţiune ori limbaj.
Creangă reuşeşte să le schiţeze o individualitate prin tehnica detaliului, care îi permite să nuanţeze caracterele. Multe
personaje se reţin prin lăpidarele şi expresivele caracterizări pe care le face autorul: Smărăndiţa e o “zgâtie de fată”,
bădiţă Vasile - “harnic şi ruşinos ca o fată mare” etc. Altele seamănă cu eroii din basme: Mogorogea e certăreţ ca
Gerilă, Nica Oslobanu pare o variantă a lui Chirică din povestea “Stan Păţitul”. Mai bine conturate sunt portretele
părinţilor: Ştefan a Petrii e bărbat harnic şi gospodar, dar dispreţuieşte învăţătura. Ca fire e moale, dar Creangă îl lăuda
6
pentru plăcerea de a se juca cu cei mici şi pentru munca depusă pentru a-şi întreţine familia. Smaranda este fiică de
vornic şi având fraţi cu învăţătură se socoteşte superioară soţului ei ca putere de înţelegere a lucrurilor. Tipologic, ea
se înscrie în portretul clasic al mamei, ca o fiinţă autoritară, dar şi cu tact pedagogic, mânuind cu abilitate răsplata şi
pedeapsa. Absenţa portretului fizic concentrează atenţia spre cel caracteriologic. Creangă o evoca mai întâi ca pe o
fiinţă cu daruri fantastice: “cu adevărat că ştia a face multe şi mari minunăţii: alunga norii cei negri de pe deasupra
satului nostru şi abătea grindina în alte părţi, înfigând toporul în pământ, afară, dinaintea uşii” etc. Apoi este văzuta
prin modul în care îşi manifesta grija faţă de casă şi de destinul copiilor. Smaranda este o fire mai aspră, cu voinţă
neclintită, care îşi iubeşte copiii fără sentimentalisme, dar cu un devotament nemărginit.

2.2 POVESTEA LUI HARAP-ALB

"Povestea lui Harap-Alb" a aparut in revista "Convorbiri literare" la 1 august 1877 fiind una dintre operele de
capatai ale lui Ion Creanga si un titlu semnificativ in literatura clasica romana de la sfarsitul secolului al XIX-lea.
Dovedindu-si maiestria in conturarea lumii basmului, Creanga imbina caracteristicile populare cu elemente originale,
specifice opereri sale, precum evocarea realista a satului moldovenesc.
Acțiunea se desfășoară linear, succesiunea episoadelor fiind redată cronologic, prin înlănțuire. Aceste episoade
corespund din punct de vedere compozițional unor etape ale drumului inițiatic pe care feciorul de împărat trebuie să le
parcurgă (pregătirea pentru drum - parcurgerea drumului inițiatic - răsplata).
Modelul structural al basmului este dominat de stereotipie, implicând o serie de acțiuni convenționale, dispuse
în perechi opoziționale (interdicția - încălcarea interdicției etc). Structura este bine definita, recunoscandu-se mai
multe functii ale basmului: o pierdere, selectarea unui erou care va recupera ceea ce s-a pierdut, calatoria (drumul
initiatic), depasirea probelor, indeplinirea misiunii, pedepsirea vinovatilor, recompensarea. Aceasta structura
dovedeste ca basmul nu este o creatie spontana.
Creangă utilizează triplicarea sistematică a situaților ce compun schema logică a narațiunii, suprasolicitând
procedeul: a treia probă conține alte încercări impuse de Împăratul Roșu și de fată. Astfel eroul are de trecut mai multe
serii de probe, nu doar trei.
Aceste steriotipii vizează și construcția personajelor, care îndeplinesc o serie de roluri specifice basmului: eroul,
personajele ajutătoare, antagonistul eroului, fata de împărat (personajul căutat). Întâlnim și o serie de numere și
obiecte magice.
Coordonatele acțiunii sunt vagi, nedefinite, datorită convenției atemporalității și aspațialității
Timpul este unul mitic reprezentand un timp neexistent iar spatiul este unul fantastic, cu peisaje imaginare,
personaje supranaturale si intamplari fabuloase.
Opera lui Creanga este analizata in mai multe lucrari ale criticilor romani. In literatura noastră, Povestea lui
Harap Alb ilustrează realismul, deoarece „Creangă e altceva, nici narator ţăran, nici folclorist, culegător, prelucrător,
basmele lui nu sunt rescrise, împodobite, alterate în structura lor (ca ale lui Slavici). Fără a ieşi din schemele
basmului popular, fără a inventa nimic esenţial, Creangă retrăieşte cu ingenuitate întâmplările povestite.
Geniul humuleştean este această capacitate extraordinară de a-şi lua în serios eroii ( fabuloşi sau nu,oameni sau
animale), de a le retrăi aventurile, de a pune cu voluptate în fiecare propriile lui aspiraţii nerostite, slăbiciuni, tulburări
şi uimiri, adică de a crea viaţă. El este creatorul unei <<comedii umane>> tot aşa de profundă şi de universală în
tipicictatea ei precum a lui Sadoveanu” (Nicolae Manolescu, Lecturi infidele).
Povestea lui Harap Alb „e însăşi sinteza basmului românesc. Toată filosofia noastră populară,
între fatalitatea răului şi ideala căutare a binelui, se lămureaşte în încercărie grele ale fiului de împărat, robit
diavolului cu chip de om, preschimbat în Spân şi mântuit de bunătatea şi curăţia lui prin colaborarea uriaşilor
întruchipând principiul puterii cosmice şi al eticului popular” (Pompiliu Constantinescu, Scrieri).

7
 BIBLIOGRAFIE
 G. Călinescu, Istoria literaturii române dela origini până în prezent de [...], București, Fundația
Regală pentru Literatură și Artă, 1941
 Jean Boutière, Viața și opera lui Ion Creangă, Editura Junimea, 1976
 Dan Grădinaru - Creangă, monografie, Editura Alfa, 2002 (v. și comentarii despre această lucrare în:
Luminița Marcu, „O monografie spectaculoasă”, România literară, nr. 21, 2002)