Ai nevoie de un atestat sau referat la informatică? Vizitează www.atestateinformatica.lx.ro!

MEMORIA EXTERNĂ.
DISCHETA(FLOPPY-DISC), HARD DISCUL
CD-ROM, DVD-ROM

Memoria externă a unui calculator electronic este tot atât de importantă şi necesară ca şi
memoria internă, având rolul de a păstra informaţiile (programe şi date), pe o durată
nedeterminată. Pentru orice calculator, memoria externă constituie o completare şi o extindere a
memoriei interne, prezentând două particularităţi deosebite faţă de memoria internă şi anume:
 este practic nelimitată ca volum;
 nu este volatilă, informaţiile rămân stocate pe o durată nedeterminată.
Datorită acestor avantaje, memoria externă este absolut necesară pentru stocarea şi
păstrarea unor volume foarte mari de informaţii, în vederea utilizării lor ulterioare.
La calculatoarele personale memoria externă este constituită din două tipuri de discuri:
 discul flexibil şi discul fix
 discul optic (CD-ROM - Compact Disk Read Only Memory, CD-WORM - Write
Once Read Many, DVD - Digital Versatile Disc).

Trebuie făcută distincţie între floppy-discurile şi hard discurile ca suporţi de memorie

externă, şi unitatea fizică ce asigură rotirea şi scrierea/citirea acestor suporţi.

1. Discheta - Discul flexibil (floppy-disk-ul)

Discul flexibil sau floppy-disk-ul reprezintă suportul de memorie externă întâlnit la toate
calculatoarele personale. El este confecţionat dintr-o folie de plastic flexibil acoperită cu un strat
de material feromagnetic şi introdus într-un suport de protecţie (plic, casetă). În prezent la
calculatoarele personale sunt utilizate discuri standard floppy (figura 1).

1 - fantă de protecţie fizică;

2 - fantă de fixare şi antrenare;
3 - discul propriu-zis;
4 - fanta pentru scriere/citire;
5 - suport de protecţie (plic sau casetă);
6 - fanta - început fizic de pistă.

Figura 1. Floppy disk-ul de 3,5"

Informaţiile sunt înregistrate pe aceste discuri în format standard, pe piste. Pistele sunt
cercuri concentrice, care în funcţie de tipul şi caracteristicile discului, pot fi în număr de 40 sau
80, toate având aceeaşi capacitate.
Pentru creşterea vitezei de lucru, dar şi pentru prevenirea abandonării totale a unui
floppy-disk parţial deteriorat, pistele au fost împărţite în sectoare. Un sector nu este altceva decât

1
un segment de pistă. Numărul lor poate fi de 9, 18 sau chiar mai mult depinzând de
caracteristicile discului. Principalele caracteristice ale celor două variante de discuri flexibile
sunt redate în tabelul 1.

Tabelul 1 Principalele caracteristici ale variantelor de discuri flexibile

Tip disc Nr. Piste Nr.sect/ pistă Capacitate Observaţii

3,5” 80 9 720 Kb DS-DD
80 18 1,44 Mb DS-HD
LS-120 1736 18 120 Mb 2490 piste/inch

Notaţii
DS = dublă faţa (Double Sided); SD = simplă densitate (Simple Density); DD = dublă
densitate (Double Density); HD = înaltă densitate (High Density).

Evident, floppy - discul este lent faţă de hard-disk. De exemplu, pentru un disc DS-HD,
viteza de transfer se situează în jurul a 20 Kb pe secundă. Înainte de prima utilizare orice
dischetă trebuie formatată. Prin operaţia de formatare se realizează următoarele:

 iniţializarea discului din unitatea specificată la un format standard acceptat de

către sistemul de operare
 analiza întregii suprafeţe a discului pentru detectarea eventualelor clustere (zone
de alocare a spaţiului pe disc) defecte, pe care le marchează ca indisponibile în tabela de alocare
a fişierelor (FAT)
 crearea directorului rădăcină
 crearea tabelei de alocare a fişierelor (File Alocation Table - FAT) a tabelei
ROOT, Directory (directorul rădăcină) şi BOOT (zona în care se pot găsi adresele programelor
de încărcare a sistemului de operare).

În urma formatării discului sunt definite şi etichetate pistele şi sectoarele necesare

pentru identificarea rapidă a oricărei informaţii. Poziţia unui fişier pe disc este indicată de tabela
de alocare, care este încărcată la înscrierea informaţiilor în fişiere, ţinând seama şi de etichetele
de pistă/sector definite în urma formatării.
Cu toate că discurile de 3,5" - l,44 Mb sunt foarte utile, se dovedesc neîncăpătoare pentru
aplicaţiile de ultimă oră. Pentru a depăşi acest handicap, a fost creat un nou standard pentru
dischetele de 3,5" cu o capacitate de stocare de 80 de ori mai mare (120 Mb). Noua tehnologie
poartă numele de LS-120 şi a fost elaborată prin colaborarea dintre 3M, Compaq, Matsushita şi
OR Technology.
În realizarea noului suport au fost combinate tehnologiile optice şi magnetice consacrate.

2. Hard-disk-ul

Hard-disk-urile (figura 2 ) sunt denumite şi discuri fixe, dure, rigide sau Winchester (după
tehnologia primei firme constructoare). Sunt formate din mai multe discuri (plăci) asemănătoare
celor flexibile, însă confecţionate dintr-un material mai dur şi fixate pe un ax comun. Prin rotire,
sistemul permite scrierea/citirea concomitentă a informaţiilor de pe pistele situate pe aceleaşi
generatoare. Plăcile numite şi platane sunt acoperite cu un material feromagnetic şi încorporate

2
într-o casetă de protecţie.

Figura 2. Hard-disk-ul

Denumirea de disc fix, atribuită iniţial, a avut în vedere faptul că acesta se fixează în
interiorul calculatorului şi nu poate fi detaşat de către un utilizator obişnuit. În ultimul timp însă,
această denumire a devenit improprie deoarece au fost create şi hard discuri care pot fi cu
uşurinţă conectate şi deconectate în/din exteriorul calculatorului prin porturile de intrare/ieşire
ale acestuia.
Principalele caracteristici ale hard discului se referă la:
 capacitatea de stocare a informaţiilor sau de manipulare a datelor - PC Data
Handling , care depinde de numărul plăcilor ce compun hard discul şi de tipul
discului;
 timpul de căutare (seek time);
 rata de transfer a hard-discului {media rate);
 numărul de rotaţii/minut (rpm)
 cantitatea memoriei cache.

Aceste caracteristici îşi pun amprenta asupra performanţelor sistemului de calcul în

ansamblul său. Printre factorii care influenţează performanţa unui hard-disk se numără
întârzierile mecanice. Întârzierea mecanică este handicapul pe care orice producător caută să-l
limiteze şi pe care utilizatorul îl are în vedere atunci când optează pentru un tip de hard-disk.
Această importanţă rezidă din faptul că valorile înregistrate de întârzierile mecanice sunt de peste
o sută de ori mai mari decât cele electronice (acestea fiind asociate sistemului de date)
Întârzierile mecanice se referă la:
 timpul de căutare (ce reprezintă o măsură a vitezei cu care hard discul îşi
deplasează capetele de citire/scriere la o anumită locaţie);
 întârzierea generată de rotaţia discului (timpul necesar pentru ca sectorul dorit să
ajungă în dreptul capului de citire/scriere, după ce acesta s-a poziţionat pe pista
respectivă).

Viteza de rotaţie a discului sau numărul de rotaţii pe minut este esenţială, ea mai poartă şi
numele de spindle speed (Spindle = arbore sau ax, în engleză). Una dintre particularităţile hard
discurilor este aceea că este utilizată în mod constant o singură viteză de rotaţie: 3600, 3880,
4500, 5200, 5400, 7200 rpm. Cu cât rotaţia este mai mică cu atât întârzierile datorate poziţionării
mecanismelor fizice sunt mai mari. Astfel, viteza de rotaţie are un impact direct asupra:
 aşteptării generate de mişcarea de rotaţie;
 asupra ratei de transfer a discului.

Rata (medie) de transfer a hard discurilor reprezintă viteza cu care sunt transferate datele
către şi dinspre platan (mediul propriu-zis de stocare). Este măsurată în MB/sec. La ultimele
modele de hard discuri, se constată o creştere a ratei de transfer pe măsură ce pistele sunt mai

3
îndepărtate de diametrul interior al platanului, respectiv mai apropiate de cel exterior. Aceasta se
datorează tehnicii de "înregistrare zonală".
Capacitatea de înregistrare pe suportul de stocare este determinată de densitatea de platan.
Parametrii care reflectă această stare de lucruri sunt:
 număr de piste/inch (track per inch sau tpi - reprezintă numărul de piste care pot
încape într-o zonă cu dimensiune de 1 inch);
 biţi/inch (bpi - defineşte cantitatea de biţi ce pot fi scrişi pe o distanţă de 1 inch,
de-a lungul unei piste de pe suprafaţa hard discului).
Rata la care datele sunt scrise şi citite pe disc (rata de transfer a discului) este dependentă
de viteza de rotaţie (rpm) şi de densitatea datelor pe hard disc (bpi). În acest sens chiar şi un hard
disc cu 5200 rpm este limitat la o rată de transfer de maximum 9-10 Mb/secundă.
Datele transmise prin cablul IDE, de la hard- disk la interfaţa sistemului gazdă, sunt sub
influenţa unor factori care pot afecta performanţa acestuia, aşa cum este capacitatea de
manipulare a datelor. Acest factor nu este direct dependent de hard-disk, ci de:
 "sisteme de cache" utilizate de unele aplicaţii (de exemplu, Smartdrive, drivere
sistem de acces pe 32 biţi etc);
 capacitatea memoriei RAM/memoriei cache şi viteza la care aceasta lucrează;
 microprocesor şi viteza acestuia;
 funcţiile sistemului BIOS (tipologiile moderne de BIOS-uri care includ
funcţii speciale pentru hard-disk);
 viteza de transfer a unităţii centrale de prelucrare etc.

Rata de transfer a sistemului gazdă reprezintă viteza la care sistemul de calcul gazdă
poate transfera date prin intermediul IDE sau EIDE14.
Ultimele generaţii de discuri dispun de interfeţe de transfer foarte performante care
asigură rate de transfer de ordinul zecilor de megabaiţi pe secundă. Aceste interfeţe sunt de tipul
ATA 66, ATA 100, S-ATA sau SCSI (I, II sau Fast).
O relaţie care trebuie subliniată la nivelul hard discului este aceea realizată cu Cache
Buffer-ul. Atunci când se scriu date pe hard-disk sau se citesc, calculatorul gazdă va "umple"
acest cache - buffer, pe care apoi îl va "goli". Deci, chiar dacă viteza cache-buffer-ului este mai
mare decât cea a hard discului, aceasta nu va conduce la creşterea performanţei sistemului
electronic de calcul.
Un exemplu este hard discul Caviar AC31600 (produs al firmei Western Digital),
caracterizat de 5200 rpm, timp de căutare sub 10ms, întârziere mecanică de 5,76ms, rată de
transfer de 9,625 Mb/s şi asigură un suport real pentru o funcţionare în Mode 4.

3. Discul optic

Compact Discul constituie un suport de memorie externă care, datorită unor performanţe
superioare faţă de discurile flexibile, tinde să se generalizeze.
Putem defini compact discul ca pe un suport pe care sunt stocate informaţii prin
intermediul mijloacelor optice (tehnologia laser) atât în procesul de scriere cât şi în cel de citire.
Succesul tehnologiilor optice, nu numai pe piaţa calculatoarelor electronice, se datorează
progreselor realizate în domeniul laserilor, suporţilor optici şi a procesării semnalelor.
Unităţile CD-ROM permit în mod obişnuit numai citire, dar, există şi modele care permit
înscrierea informaţiilor. Unităţile de CD pot fi încorporate în carcasa unităţii centrale,
similar unei unităţi de floppy-disk sau pot fi detaşabile (Figura 3).

4
 Figura 3. Unitate CD-ROM (DVD)

CD-ROM-ul este mai avantajos decât discul flexibil şi concurează discul fix în sensul că
are o capacitate de stocare de ordinul sutelor de Mb sau Gb. Viteza de lucru este uneori mai lentă
decât la hard-disk.
Se numeşte înregistrare optică de informaţii, procesul prin care sunt înscrise date cu
ajutorul unui fascicol de lumină pe un suport sensibil din punct de vedere optic. Citirea se
bazează pe decalarea unor modificări survenite în fascicolul de lumină reflectată pe suport, iar
scrierea reprezintă un proces care foloseşte un fascicol laser pentru modificarea unui material
sensibil la lumină, amplasat pe suport.
Conţinutul este scris de către producător şi citit de utilizator cu ajutorul unei unităţi
compatibile. Tehnologia de înscriere utilizează un fascicol laser, care va trasa pe stratul reflector
depus pe un suport din policarbonat, adâncituri de 0,85-3,5 microni . Produsele acestei tehnologii
sunt volume mari de date, care nu sunt supuse modificărilor pe perioade mari de timp, cum sunt
cataloage, biblioteci, manuale, kit-uri de distribuire a software-ului, documentaţii etc. CD-ROM-
ul poate avea diametrul de 5,25" şi capacitate de 700 Mb - cca. 80 minute înregistrare audio.

Viteza de lucru a unui CD-ROM reprezintă cantitatea de informaţie care poate fi utilă în
unitatea de timp (s). Viteza standard corespunzătoare este de 150Kb/s. Un CD-ROM care
transferă 150Kb/s se spune că are o singură viteză (single speed) 1X. Vitezele de lucru au crescut
ajungând astăzi la viteze de 48X, 50X, 52X. Creşterea vitezei de lucru a CD-ROM-ului a fost
însă urmată de apariţia vibraţiilor în ansamblul unităţii de citire, ca urmare a excentricităţii
discului ceea ce face ca citirea să se facă uneori eronat şi in acest caz fiind necesare corecţii.
Aceasta are ca efect secundar încetinirea vitezei de lucru.
La generaţiile mai noi de CD-ROM-uri viteza de lucru este dată ca fiind viteza maxima.
Aceasta se atinge atunci când se citesc pistele exterioare.

Discul CD-R are aceiaşi parametrii cu CD-ROM-ul . Domeniile de aplicabilitate sunt:

arhivare-distribuire informaţii, proiectarea software-ului, radiologie, publicistică etc. Dintre
avantajele acestuia în faţa suporţilor amovibili amintim: sunt foarte compacte (acces rapid la
date), cântăresc puţin şi prezintă siguranţă în exploatare (nu există pericolul prăbuşirii capetelor
sau deteriorarea câmpurilor magnetice, asigurând stabilitatea informaţiei la 100 de ani).
Performerul pentru această clasă este Pioneer 5004, capabil să stocheze 500 de CD-uri, cu patru
inscriptoare CD-R, acces la 300 GB de date.

CD Eraseable sau CD-E este un disc compact de pe care informaţia poate fi ştearsă.
Discul poate fi scris, şters şi citit pe baza tehnologiei schimbării de fază, respectiv, prin
modificări termice ale unui aliaj sau material compozit, ce comută între starea cristalină şi cea
amorfă. Prin efectul unui fascicol concentrat şi modulat de raze laser, materialul îşi va modifica
starea şi implicit reflectivitatea. La citire, fascicolul de o intensitate mai mică, nu va modifica

5
starea, ci doar va ajuta la interpretarea gradului de reflexie.

Rewritable Optical Disk sau ROD adică discul optic reinscriptibil, foloseşte tehnologia
magneto-optică, înregistrare magnetică şi citire optică. Această tehnologie are la bază o substanţă
cu proprietăţi magnetice influenţate de temperatură. Sub această temperatură substanţa este
feromagnetică şi are un câmp magnetic foarte greu de modificat. Peste această temperatură,
aceeaşi substanţă devine paramagnetică şi deci are un câmp magnetic uşor de modificat.
Unităţile magneto-optice utilizează pentru scriere şi ştergere un fascicol laser şi un câmp
magnetic, aplicate asupra unui disc magneto-optic.

Photo CD au cunoscut succesul în următoarele domenii: cataloage, mijloc de schimbare a

informaţiilor şi sisteme de stocare pentru imaginile vizuale. Aparatele PhotoCD sunt proiectate la
fel ca echipamentele audio - nu fac decât să reproducă imaginile, fără să le manipuleze.
Elementele de control cele mai avansate permit oprirea la o imagine sau parcurgerea discului în
căutarea unei anumite imagini. Pentru discurile PhotoCD de calitate comercială, rezoluţia
maximă a oricărei imagini este 3072 x 2048 pixeli.

Video CD au fost iniţial destinate unor echipamente de redare speciale, deşi pot fi folosite
şi pentru PC-urile echipate corespunzător sau în echipamentele CD cu extensii video digitale.
Pentru a putea reda discuri Video CD, un PC trebuie să fie echipat cu o unitate de CD-ROM/XA,
un decodor MPEG-1 (hardware sau software) şi un program de redare. Sistemul Video CD
operează cu o rată de bază de 1,44 MB/s. Fluxul de date include nu numai informaţiile video
modificate MPEG-1, ci şi două semnale MPEG comprimate, precum şi informaţii de captură.

DVD (Digital Versatile Disc) reprezintă generaţia de sisteme de stocare fotomecanică,

care tinde să ocupe din ce în ce mai mult piaţa limitată, de acum tehnic, de către CD-ROM-uri.
Tehnologia de fabricaţie a fost dezvoltată iniţial de mai multe firme de renume printre
care Toshiba, Philips, Sony, Creative etc. Încă de la început au apărut probleme de standardizare
la nivelul pieţei. Ulterior problemele au fost rezolvate iar producţia şi comercializarea au intrat
pe făgaşul normal.
Mediile de stocare DVD seamănă cu CD-urile obişnuite având însă capacităţi de stocare
de până la 26 ori mai mare.
DVD-ul este "dubled sided" informaţia se stochează pe ambele feţe ale discului şi de
asemenea, pe fiecare faţă a discului, se folosesc 2 straturi de memorare care conduce în final la
un număr de 4 straturi. Pentru citire se foloseşte un laser cu lumină roşie (la CD-ROM se
foloseşte lumina infraroşie) cu o focalizare mai precică care să ducă la o densitate mai mare a
informaţiei pe disc.
Pentru a se asigura citirea şi a discurilor CD-ROM se fabrică şi DVD-uri cu lentile
speciale (holografice) care să permită citirea ambelor standarde de discuri atât CD-ROM cât şi
DVD.
O primă caracteristică a DVD-urilor o reprezintă capacitatea de stocare. Pentru a se obţine
o capacitate de stocare mai mare pe lângă faptul că se folosesc 4 straturi de memorare, intervalul
dintre pistele DVD-ului sunt mai mici, distanţa dintre zonele adiacente (recording pitch) fiind de
0,74 microni (1,6 la CD-ROM).
O a doua caracterizare o reprezintă viteza de lucru (rata de transfer).
Datele de pe DVD sunt citite cu o viteză de 26,16 Mb/s. În urma proceselor de prelucrare,
detectare/corectare a erorilor, decodificarea şi decriptarea informaţiei folosită ca procedeu
împotriva pirateriei se ajunge la rate de transfer standard (IX) de 1350 Kb/sec.
În tabelul 2 se prezintă comparativ parametrii celor mai folosite medii de stocare optice.

6
 Tabelul 2
Caracteristicile mediilor de stocare: CD-ROM, DVD

Parametri CD-ROM DVD

Diametru disc (mm) 120 120
Grosime disc (mm) 1,2 1,2
Structură disc 1 substrat 2 substraturi
Tipul laserului utilizat la citire Infraroşu Roşu
Pasul pistelor de pe disc (microni) 1,6 0,74
Numărul de straturi de date 1 1,2 sau 4
Numărul de feţe de date 1 1 sau 2
Capacitatea de stocare 650 - 800 Mb 4,7..... 17Gb
Ratele de transfer (Kb/s) 150 1108 (1350)

Alte caracteristici ale discurilor DVD sunt:

 capacitatea de stocare de până la 8 ore de imagini video digital de înaltă calitate
cu sunet Dolby Digital (AC-3)
 posibilitatea setării la afişare pe ecran în formate 4:3 (monitoare normale) sau
16:9 (monitoare wide-Panasonic);
 sunet de calitate cu 8 canale pe fiecare pistă;
 32 piste pentru subtitrare;
 identificator de limbaj pentru titlu;
 derulare înainte/înapoi fără sacadări;
 meniuri şi facilităţi de exploatare şi interactivitate;
 sistem de fişiere independente de platforma folosită.

În concluzie putem spune că DVD-ul este mai mult un mediu de prezentare şi mai puţin o
colecţie de date stocate. Este folosit cu precădere în sistemele multimedia unde se doreşte o
performanţă ridicată mai ales la rularea fişierelor video.