In dulcele stil clasic

Nichita Stanescu

Epoca postbelica inregistra la inceput imixtiunea politicului in literatura, care

devine instrument de propaganda puterii politice. Treptat, poeiyia isi redobandeste
autenticitatea si valoarile estetice. Le continua nemodernismul, fenomenul literar care
descinde din modernismul interbelic lovinescian prin: problematica existentiala,
limbajul caracteristic de metaforizare, ambiguitate, polisemie, respectiv inovatie
prozodica.
Originalitatea neomodernismului este data de spirit ironic si ludic, imagini inedite
si insolite, intertextualitate si clisee verbale. Apogeul neomodernismului va fi atins de
Generatia ‘60 reprezentata de poeti precum Nichita Stanescu, Ana Blandiana, Marin
Sorescu. Liderul generatiei este Nichita Stanescu a carui lirica se caracteriza prin
surpriza permanenta, predispozitia ludica, intelectualism, ironie, prezentarea
abstractiei prin intermediul concretului, ambiguitate, metaforizare subtila.
Ovid Crohmalniceanu vede in opera lui Nichita Stanescu “o noua expresie lirica”,
iar pentru Nicolae Manolescu, Stanescu pune in lumina “o rasturnare de perceptii, o
metafizica a realului si o fizica a emotiilor”.
Nichita Stanescu a fost mereu preocupat sa-si lamureasca gandurile despre poezie,
sa se autodefineasca in spiritul creatiei. Intr-unul dintre eseurile sale pe aceste teme,
noteaza: “Clasicul vede idei, romanticul sentimente, modernul vede deodata idei si
sentimente, dar le vede cu cuvintele.”
Poezia “In dulcele stil clasic” face parte din volumul omonim publicat in 1970.
Titlul ironizeaza subtil “dulcele” stil clasic si orienteaza asteptarile receptorului catre
o anumita estetica. Textul dezvolta tema iubirii care este vazuta drept o cale de
transcendere, de atingere a absolutului si de vevelare a acestuia. Avand in vedere
aceasta tema, poezia “In dulcele stil clasic” este o poezie erotica. O alta tema abordata
este cea a tipului, poezia fiind o elegie existentiala construita pe motivul trecerii
timpului. Nu in ultimul rand, poezia dezvolta problematica creatiei poeticului, fiind o
ars poetica. Asadar, creatia poate fi interpretata in tripla cheie, ceea ce sustine
ambiguitatea operei, trasatura specifica modernismului si neomodernismului.
Poezia este alcatuita din 5 catrene si un vers izolat din care se disting 4 secvente
lirice: aparitia iubirii din primele doua strofe, revelatia iubirii din strofa a treia,
invocatia iubiriisi dorinta de a retine clipa din strofa a patra, repectiv disparitia iubirii
si starea contemplativa a eului liric din ultima strofa. Versul izolat are rol concluziv:
“Pasul trece eu raman”.
Prima secventa se organizeaza in jurul versului “pasul tau de domnisoara”, o
metafora-simbol de o desoebita originalitate, laitmotiv si cliseu neomodernist ce
semnifica frumusetea, farmecul, inefabilul iubirii impreuna cu efemeritatea acesteia.
Realitatea din care se naste, “coboara”, iubirea este figurata cu ajutorul unor metafore.
Prima, “dintr-un bolovan”, semnifica ideea ca iubirea este un sentiment al fiintei
umane. Este surprins Mitul Galacteei sculptata dintr-un bolovan si insufletita de zei ca
rasplata pentru spiritul creator al eului indragostit. “Dintr-o frunza verde, pala”
sugereaza ideea iubirii supuse efemeritatii sau perceputa voalat. Urmatoarea metafora
“dintr-o inserare-n seara” contureaza un spatiu si un timp romatice, dar limitat, care
nu mai invesniceste fiinta umana ce a cunoscut iubirea. O ultima structura metaforica
este “dintr-o pasare amare” ce sustine ideea transcenderii prin iubirii, dar care aduce si
dezamagire, parafrazand astfel spusele lui Mihai Eminescu ce percepe iubirea
“dureros de dulce”.
In acceasi secventa lirica se por identifica elemente care confera poeziei caracter
de arta poetica. Astfel, structura “dintr-un bolovan” marcheaza prima vasrta artistica:
miturile si antichitatile. A doua metafora, “dintr-o frunza verde, pala”, ar putea sugera
renasterea. “Dintr-o inserare-n seara” prin cadrul temporal construit sugereaza
romantismul. Metafora “pasare amara” numeste modernismul in prima lui forma:
simbolista, sugerand conditia poetului, care se afla de cele mai multe ori in situatia de
a nu fi inteles. Structura aminteste de poezia “Albatrosul” a lui Baudelaire. Din
aceasta perspectiva, metafora “pasul tau de domnisoara” trebuie inteleasa drept
metafora a creatiei.
A doua secventa lirica aduce revelatia eului poetic, intalnirea cu iubirea. Secventa
se construieste in jurul versului “Eu l-am fost zarit in unda” care pune in mod clar in
evidenta prezenta eului liric prin utilizarea persoanei I a pronumelui personal “eu” si
averbului in forma arhaica de mai mult ca perfect “am fost zarit”. Aceasta forma
verbala sublineaza indepartarea fata de momentul revelatiei. Acelasi vers pune in
evidenta iubirea perceputa indirect “in unda”. Lexemul “unda” face parte din campul
semantic al oglindirii si aminteste de comunicarea mediata de vis is oglinda din
peomul “Luceafarul”. Revelatia eului este o strafulgerare de o secunda. Recurenta
structurii “o secunda” sustine muzicalitatea poeziei si puncteaza clipei. Epitetul
cromatic “roscata funda” sugereaza ideea frumusetii, a cohetarii. Iubirea astfel
revelata a lasat in suflet o melancolie grava, un semn al consumarii fiintei “Inima
incet mi-afunda”.
Durerea provocata de iubire este subliniata cu intensitate si in cea de-a treia
secventa lirica. Aceasta incepe cu forma de imperativ a verbului “a ramane”
remarcata la Mihai Eminescu in versurile “O ramai, ramai la mine/ Te iubesc atat de
mult”. Ca Faust, ar vrea sa opreasca clipa si incearca sa obtina acest lucur macar la
nivel senzorial (“pe timpanul meu”). Iubirea a adus fericire si suferinta, fapt evidentiat
de dublul epitet oximoronic: “blestemat si semizeu” ce sustine ambiguitatea tipic
modernista a discursului liric. Secventa trimite la versul eminescian “suferinta, tu,
dureros de dulce.”
Ultima secventa lirica surprinde starea contemplativa a eului dupa disparitia
iubirii. In absenta iubirii, lumea nu mai are sens, are alte dimensiuni, este o lume in
care soarele este “pitic” si nu mai are stralucire, fiind doar “aurit” si nu de aur. In
urma experientei traite, lumea nu mai poate fi perceputa in ceorenta ei, ci doar
fragmentar, asemenea unui “mozaic”. Iubirea este inteleasa, astfel, ca liant intre
elementele universului.
Finalul aduce un monovers, construit pe ideea antitezei romantice
efemeritate/eternitate: “pasul trece eu raman”. Expresia concisa continua versul ca o
morala a poeziei, beneficiind de o varietate de interpretari ce sustin tripla cheie a
textului: iubirea, creatia, timpul. Astfel, este surprinsa originalitatea creatorului,
structura “eu raman” amintind de Hyperion. Acesta acea constiinta superioritatii sale,
dar si nefericirea singuratatii, alipsei de iubire. In plus, evidentieaza ideea ca esenta
omului ramane acceasi chiar daca iubirea trece la fel de repede precum a aparut. De
asemenea, exprima impasibilitatea peotului in fata iubirii pasagere.
In concluzie, poezia “In dulcele stil clasic” ilustreaza neomodernsimul prin spirit
ironic si ludic, imagini inedite si insolite, intertextualitate si clisee verbale. Nichita
Stanescu preia elemente din opera predecesorilor sai, pe care le va filtra, dand nastere
astfel “unei poezii a poeziei” (Eugen Simion). De la Eminescu, preia ilimitarea
combinatorie, de la Arghezi, utilizarea unor cuvinte “dure”, de la Blaga, proiectia
filosofica, de la Barbu, incifrarea, ermeticul si geometrizarea lirica, iar de la Bacovia
patreaza aplicari obsedante ale tonurilor.