Există în societatea actuală un interes deosebit pentru dezvoltarea creativităţii,

insistându-se asupra modului în care poate fi descoperită şi cultivată această

latură umană importantă. Noţiunea de creativitate este introdusă destul de
recent în lucrările de specialitate deoarece orientările tradiţionale asociau funcţia
creatoare cu geniul. Odată cu apariţia teoriilor unanimiste, creativitatea nu a mai
fost privită atât de restrictiv, ci mai degrabă a fost considerată o funcţie specific
umană.

Termenul de creativitate provine din latinescul ,,creare” şi înseamnă ,,a

zămisli”, ,,a făuri”. El a fost introdus pentru prima dată în psihologie în 1938, iar
din momentul în care acest concept a atras atenţia specialiştilor, au apărut
numeroase definiţii ale creativităţii. De exemplu, Alexandru Roşca vede în
creativitate un ansamplu de ,,factori subiectivi şi obiectivi care duc la realizarea
de către indivizi sau grupuri a unui produs original şi de valoare", iar în
,,Dicţionarul de psihologie” a lui Paul Popescu-Neveanu cuvântul este prezentat
astfel: ,,termen introdus de G. Allport în 1938, în urma înţelegerii faptului că
substratul psihic al creaţiei este ireductibil la aptitudini şi presupune o
predispoziţie generală a personalităţii spre nou, o anumită organizare (stilistică) a
proceselor psihice în sistem de personalitate, înlocuieşte şi include în baza unor
noi interpretări ştiinţifice, vechii termeni de spirit inovator, inventivitate, talent".

S-a observat că, după cum există mai multe tipuri de inteligenţă (spaţială,
simbolică, semantică, socială), aşa se întâmplă şi cu funcţia creativă, un individ
neputând fi creativ în toate domeniile.

Mediul familial şi şcolar sunt doi factori ce trebuie menţionaţi atunci când
vorbim de cultivarea creativităţii. Primul mediu de viaţă, cel familial, are un rol
decisiv, creând premisele dezvoltării unui copil creativ. Climatul familial trebuie
să aibă anumite caracteristici pentru a favoriza apariţia creativităţii:
nonconvenţionalism, libertate de exprimare, umor, permisivitate. Apoi, mediul
şcolar este cel care descoperă şi cultivă creativitatea prin mijloace specifice, iar
în momentul de faţă se subliniază rolul strategiile activ-participative.
 În cadrul şcolii există însă şi anumiţi factori perturbatori ai creativităţii. Unul
dintre ei ar fi tipul profesorului inhibitor. Acest tip este lipsit de entuziasm, este în
permanenţă critic (nu laudă niciodată elevii), este rigid şi indisponibil pentru
explicaţii suplimentare. Un astfel de profesor consideră elevul creativ o sursă
permanentă de indisciplină, fiind supraapreciat elevul mediocru, recitatorul fidel
al rândurilor din caiet. De asemenea este obsedat de parcurgerea cu sticteţe a
programei şi planificării, neaducând inovaţii în procesul de predare a noţiunilor.

Un alt factor perturbator este evaluarea. Un elev, atunci când când ştie că
este evaluat, va alege calea cea mai uzuală pentru găsirea soluţiei corecte şi nu
va încerca să experimenteze o cale nouă deoarece implică şi riscul de a greşi,
deci de a lua o notă mică. Competiţia este şi ea un element inhibitor. La cererea
profesorului ,, Cine rezolvă primul problema, are...” elevul se va grăbi să aleagă
calea cea mai scurtă.

E drept că în clasa de elevi climatul de creativitate este mai dificil de

realizat decât climatul obişnuit de predare - învăţare, deoarece presupune
crearea unor situaţii capabile să trezească spiritul de iniţiativă, de investigaţie, de
găsire a unor modalităţi de rezolvare originale. Acest lucru, însă, nu rămâne de
domeniul imposibilului, deoarece în prezent sunt utilizate la clasă numeroase
metode şi strategii activ-participative.

În cadrul orelor de Limbă şi literatură română sunt folosite trei tipuri de

activităţi menite să dezvolte creativitatea: de tip imaginativ-inventiv, de tip
problematic şi de tip combinat. Un exemplu pentru prima categorie este
realizarea unor compuneri care au ca punct de plecare un lucru simplu, din cele
care ne înconjoară. Astfel se pot crea scurte compoziţii pornind de la o hârtie
mototolită, de la o carte închisă sau deschisă, de la un nasture, etc. Pe de altă
parte, activităţile de tip problematic se bazează pe brainstorming, elevii fiind
capabili să găsească soluţii pentru rezolvarea unei probleme. De pildă, li se
poate cere elevilor să regândească finalul unei opere literare, iar răspunsurile pot
fi dintre cele mai inedite.
 Creativitatea poate fi sporită prin metode centrate pe elev, prin strategii
didactice care să abordeze unele aspecte ale programei interdisciplinar sau chiar
transdisciplinar. Trebuie valorizat impactul unor astfel de metode, deoarece
interesul elevului este activat, fiind stimulată motivaţia în învăţare. Din
multitudinea de metode activ-participative mă voi opri asupra studiului de caz.

Introdus doar de câţiva ani la Limba şi literatura română pentru clasele a

XI-a şi a XII-a, noţiunile însuşite prin studiile de caz sunt valorizate la proba orală
a examenului de Bacalaureat, şi nu numai. Această metodă permite confruntarea
elevilor cu o situaţie reală şi cuprinde elemente esenţiale dintr-un anumit
domeniu. Studiul de caz este o metodă care implică deprinderile şi cunoştinţele
anterioare ale elevilor pentru a fi utilizate într-o situaţie nouă de învăţare şi se
poate realiza fie individual, fie prin cooperare.

Pentru ca studiul de caz să fie o strategie care dă rezultate, elevii trebuie

să fie familiarizaţi cu modul de lucru, iar cazul trebuie să fie ales pentru a
dezvolta orizontul cultural al acestora. Bineînţeles, nici rolul profesorului nu este
de neglijat, deoarece el oferă sprijin în permanenţă pentru depăşirea posibilelor
dificultăţi cu care elevii se pot confrunta pe parcursul activităţii. Studiul de caz
este centrat pe discursul de tip argumentativ, adaptat la specificul temei propuse.

Metoda presupune respectarea câtorva etape:

 Etapa pregătitoare, în care se stabileşte cu claritate tema, se dă

bibliografia, se trasează modalităţile de documentare şi investigare, se
recomandă împărţirea sarcinilor de lucru între membrii echipei;

 Etapa documentării propriu-zise, când se studiază bibliografia propusă,

se redactează fişele de lectură sau un jurnal de lectură care să conţină
citate semnificative, comentarii critice, etc; tot în această etapă se propun
soluţiile care să conducă la finalizarea investigaţiei;

 Formularea concluziilor;
  Etapa aplicaţiilor şi a evaluării finale, prin care echipa prezintă rezultatul
muncii lor întregului colectiv de elevi.

Un exemplu de studiu de caz la clasa a XI-a este Dimensiunea religioasă

a existenţei (secolul al XVI-lea-al XVIII-lea), un caz vast care a presupus şi
colaborarea cu profesorul de religie şi de istorie. Elevii au pornit de la termenul
de creştinism, prezentând apoi principale confesiuni existente în Europa. S-au
trasat coordonate istorice ale perioadei respective. Grupa a restrâns sfera de
cercetare la începuturile literaturii româneşti care sunt strâns legate de
mentalitatea religioasă, dominantă în Evul Mediu. S-au prezentat date despre
primele tipărituri româneşti, despre rolul lui Coresi, despre mitropoliţii Varlaam,
Dosoftei şi Antim Ivireanul. S-a insistat asupra importanţei tipăriturilor cu caracter
religios care au contribuit, în primul rând, la introducerea limbii române în
biserică, înlocuind limba slavonă utilizată în oficierea serviciului divin. În al doilea
rând, cărţile religioase au influenţat şi dezvoltarea limbii române scrise.

Echipa a punctat de asemenea faptul că mentalitatea religioasă a

caracterizat şi umanismul. S-a evidenţiat, de asemenea, rolul mănăstirilor în
dezvolatarea culturii româneşti. Astfel, întreaga clasă a aflat date interesante
despre Tismana, Vodiţa, Cozia, etc. Preocuparea pentru estetic a fost susţinută
şi de miniaturile existente pe cărţile religioase. În prezentarea tuturor acestor
elemente, membrii grupei, pe lângă informaţii, au utilizat şi mijloace moderne,
realizând un document în Power-Point, iar fondul sonor al unor momente a fost
asigurat de muzica bizantină.

Acest studiu de caz a oferit posibilitatea de a aborda într-un mod original

tema propusă, membrii echipei şi-au împărţit sarcinile de lucru în funcţie de tipul
de inteligenţă, iar rezultatul prezentat clasei a trezit interesul elevilor neimplicaţi.
Îmbinarea armonioasă a informaţiilor teoretice cu imaginea şi muzica a contribuit
la reuşita studiului de caz.
 Ca temă finală, toţi elevii au primit o fişă de lucru care conţinea fragmente
din Psalmii din Vechiul Testament, din ,,Psaltirea pre versuri tocmită” a lui
Dosoftei, din psalmi de Tudor Arghezi şi Alexandru Macedonski. Pe baza acestor
texte elevii au avut de realizat un eseu cu titlul ,,Relaţia omului cu Dumnezeu –
temă fundamentală a literaturii române”.

În urma acestui studiu de caz elevii au descoperit prin activitate proprie

că există elemente ce conferă identitate fiecărui popor şi că aceste particularităţi
ce dau specificul unei naţiuni trebuie integrate, ca parte organică, în istoria
universală şi, în special, în cadrul european.

Epoca în care trăim impune fiecărei persoane un grad ridicat de adaptare

la situaţii noi, de rezolvare într-un mod ingenios a unor probleme profesionale, de
descoperire a unor soluţii diverse şi originale. Transformările din societatea
contemporană sunt extrem de rapide, iar tinerii trebuie să fie pregătiţi să facă faţă
acestor modificări accelerate. De aceea, mediul şcolar, prin intermediul
metodelor centrate pe elev, are un rol decisiv în dezvoltarea creativităţii elevilor
la toate disciplinele.

Bibliografie:

1. Bădulescu, S.M., Formarea formatorilor ca educatori ai creativităţii, Editura

Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1998;
2. Cosmovici, A., Psihologia generală, Editura Polirom, Iaşi, 1996;
3. Flueraş, V., Tehnica învăţării prin cooperare, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca,
2005;
4. Marcu, V., Filimon, L, (coordonatori ), Psihopedagogia pentru formarea
profesorilor, Editura Universităţii din Oradea, 2007;
5. Popescu-Neveanu, P., Dicţionar de psihologie, Editura Albatros, Bucureşti, 1978;
6. Roşca, A., Creativitatea, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1972