Romanul realist postbelic

MOROMETII, de Marin Preda

I. Încadrarea autorului în context:

Marin Preda, important romancier posbelic, se impune în literatură ca o adevarată conştiinţă, ca
un autor care a rezistat în epoca ameninţată de cenzura comunistă, prin romanele sale (Risipitorii,
Delirul, Moromeţii, Cel mai iubit dintre pământeni), care certifică rezistenţa prin cultură a
autorului lor.
Romanul Moromeţii creează în manieră realist-obiectivă universul specific al satului românesc
din Câmpia Dunării, aflat la răscrucea istoriei. Prin această operă Marin Preda analizează
probleme legate de mica proprietate ţărănească in raport cu relaţiile capitaliste şi socialiste.
Romanul corespunde realismului prin prezentarea obiectivă a faptelor de către un narator
obiectiv, omnipresent şi omniscient, prin aspectul social al prezentării vieţii rurale interbelice,
prin crearea unei tipologii determinate istoric şi social, prin structura circulară a primului volum.
II. Tema o constituie destrămarea unei familii de ţărani din satul Siliştea-Gumeşti din
Câmpia Dunării, în perioada de dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial. Problematica celor
două volume este diferită, dar tematica este unitară, reconstituindu-se imaginea satului românesc
într-o perioadă de criză şi înregistrând transformări ale instituţiilor şi mentalităţilor. Romanul are
mai multe niveluri de interpretare: poate fi roman de dragoste, din perspectica cuplului Polina-
Birică, dar şi roman al formării unei personalităţi, prin evoluţia lui Niculae. Volumul al II-lea
propune altă lume şi alte concepţii şi vizează o realitate socială mai întinsă.
III. Indicii spaţio-temporali Romanul incepe simbolic cu aşezarea acţiunii sub semnul
unui timp ingăduitor, tolerant, care avea “nesfârşită răbdare cu oamenii”. In ceea ce
priveşte spaţiul intâmplărilor, acesta este satul Siliştea-Gumeşti din Câmpia Dunării.
Finalul primului volum arată că “timpul nu mai avea răbdare”, deci se poate vorbi despre
o structură circulară. După cum se observă, relaţiile temporale şi spaţiale sunt fixate incă din
incipitul romanului. Tensiunea romanului decurge tocmai din această pendulare între timpul
istoric şi timpul individual, aşa cum observă însuşi Moromete: “Nu am decât o singură viaţă de
trăit, în timp ce istoria este înceată şi nepăsătoare”.
IV. Structura romanului:
Acţiunea volumului I este cuprinsă în trei mari secvenţe epice. Cea dintâi începe într-o sâmbătă
seara şi continuă până în după-amiaza zilei următoare, aspecte precum dragostea dintre Polina şi
Birică, foamea achizitivă de pământ a lui Tudor Bălosu şi fiul său, Victor, boala lui Vasile
Boţoghină, ţăran suferind de ftizie, pus pe neaşteptate in faţa destinului
ireversibil, răzvrătirea lui Tugurlan, spiritul distructiv al Guicăi, sora lui Ilie Moromete,
realităţile rurale (“premilitara”, adunările din poiana fierăriei lui Iocan, Căluşul din curtea lui
Bălosu).
A doua mare secvenţă epică surprinde satul în febra secerişului. Oamenii treieră şi macină îndată
spre a gusta din pâinea noii recolte. Culegerea roadelor pământului este un moment de bucurie,
de consonanţă deplină a omului cu ritmurile naturii.
Secerişul are reguli precise, impuse de tradiţia străbună: cel mai vrednic dintre copii este cel
care, simbolic, porneşte recoltarea grânelor, măsurând cu pasul "staţiile", părţile de loc pe care va
trebui să le ducă fiecare secerător la capăt, apoi "începe să taie spicele şi să arunce mănunchiurile
în urmă", iar tatăl leagă snopii şi-i aşază în clăi. Femeile se ocupă de mâncare pentru secerători,
iar în anul acesta recolta fusese foarte bună, de aceea o veselie nemaipomenită îi cuprinsese pe
toţi, Catrina lăudându-l pe Cel de Sus pentru "mana cerească", cum îi spunea ea grâului, "cu care
îi milostivise Dumnezeu".
Ultima secvenţă infăţişează conflictul direct dintre Ilie Moromete şi fiii săi. Băieţii se află în
conflict şi cu tatăl lor, fiindcă acesta "nu face nimic, stă toată ziua", iar pe ei îi scoală cu noaptea
în cap ca să plece la muncă şi nu-i slăbeşte toată ziua cu ordine şi porunci. Il acuză pe Moromete
că nu e în stare de nimic, pe când "alţii, ca alde Bălosu", ştiu să câştige bani din vânzarea
produselor şi-l silesc să plece şi el la munte cu cerealele, dar nu iese nimic din această călătorie.
Băieţii cei mari plănuiesc să plece cu oile la Bucureşti, ca să facă bani, calculele teoretice pe care
le fac îl conving chiar şi pe Moromete că familia s-ar alege cu un câştig important.
Monografia satului este completată, în afara celor relevate, prin ilustrarea câtorva obiceiuri şi
datini populare: jocul băieţilor cu bobicul, aldămaşul băut după vinderea salcâmului, chemarea
fetelor la poartă prin fluieratul flăcăilor, jocul căluşarilor în curtea lui Bălosu realizează o
imagine sugestivă a spiritualităţii ţărăneşti, a satului interbelic din Câmpia Dunării. Viaţa
oamenilor este legată direct de cea a animalelor, care devin uneori adevărate personaje în roman,
având nume şi participând la intâmplări. Oaia Bisisica îl enervează peste măsură pe Niculae,
câinele Duţulache fură brânza pusă pe masă pentru cina familiei, caii sunt îngrijiţi cu drag de
băieţii mai mari, restul orătăniilor fiind mereu în preajma oamenilor prin zgomote specifice.
Celelalte planuri de acţiune sunt reprezentate de destinele altor familii, care nu se
intersectează cu destinul familiei Moromete şi nu se influenţează reciproc.
Un destin priveşte conflictul dintre Tudor Bălosu şi fiica Iui Polina, pentru că aceasta "fuge" cu
un băiat sărac din sat, Birică, cu care tatăl nu e de acord. Fata este aprigă, nu renunţă şi-l sileşte
pe Birică să secere grâul de pe pământul care i se cuvenea ca zestre, apoi dă foc casei părinteşti,
iscându-se şi o bătaie între Birică şi tatăl şi fratele Polinei.
V. Conflictul este o contradicţie între două categorii sociale, idei. Personajul central, Ilie
Moromete, locuitor al satului Siliştea-Gumeşti este un ţăran tradiţionalist care are două loturi de
pământ. Unul este al său, iar celălalt ii aparţine Catrinei, cea de-a doua soţie a sa. El are forţa de
muncă asigurată de familie, adică de Achim, Nilă şi Paraschiv, feciori din prima căsătorie, şi de
Tita, Ilinca şi Niculae, copiii săi şi ai Catrinei. Pentru muncă are cai, iar hrana şi imbrăcămintea
familiei sunt asigurate de creşterea unor oi. Unitatea familiei Moromete este măcinată de un
triplu conflict.
Unul constă in dezacordul dintre tată şi fiii din prima căsătorie. Aceştia au impresia că tatăl
lor economiseşte banii obţinuţi din cultivarea loturilor pentru a face zestre Ilincăi şi Titei şi
pentru a-l da la şcoală pe Niculae. Părerea celor trei fraţi este intreţinută cu rea voinţă de Guica,
sora lui Moromete, care speră de fapt să fie ingrijită de cei trei băieţi. In cele din urmă, ei fug la
Bucureşti cu oile şi caii familiei. Familia intră intr-un grav declin financiar.
Al doilea conflict, prezentat mai amplu in al doilea volum, este cel dintre Ilie şi Catrina.
Moromete nu reuşeşte nici măcar să-şi petreacă bătrâneţea alături de soţia sa. Supărată că Ilie a
vrut să-şi aducă băieţii de la Bucureşti şi pentru că nu a trecut casa şi o parte din pământ pe
numele ei, Catrina se mută la fiica ei din prima căsătorie.
Al treilea conflict de familie este desfăşurat in volumul intâi. Cei implicaţi sunt Moromete şi
sora sa , Maria, poreclită Guica. Ea ar fi vrut ca fratele ei să nu se recăsătorească şi să o ţină in
casă. Moromete insă i-a construit un bordei departe de casa lui, fapt care a atras ura mistuitoare a
Mariei. Ea este autoarea morală a plecării băieţilor celor mari. Guica moare uitată de nepoţi şi de
fratele ei, care nici nu participă la inmormântare.
Conflictul interior cu cea mai mare importanţă în roman este cel al lui Ilie Moromete, al
cărui sistem de valori este infirmat de alegerea fiilor. Diferenta dintre concepţia de viaţă a
protagonistului, autoiluzionarea lui referitoare la rezolvarea poblemelor şi importanţa valorilor
legate de viaţa spirituală, şi dificultatea de a accepta că acest sistem nu poate fi perpetuat de copii
face din Moromete, “cel din urmă ţăran în romanul deruralizării satului”.
VI. Personaje:
In centrul romanului stă Ilie Moromete – ţăranul care priveşte modul său de viaţă ca pe singurul
posibil. Ilie Moromete este păstrătorul neclintit al valorilor patriarhale, ţăranul cu spirit
meditative şi contemplativ, convins de importanţa existenţei sale. Marin Preda îşi modelează
personajul prin caracterizare directă şi indirectă.
a.Direct:
· Naratorul prezinta vârsta lui Moromete, aflat la a doua căsnicie ( “acum avea acea vârstă intre
tinereţe şi bătrâneţe, când numai nenorociri sau bucurii mari mai pot schimba firea cuiva”; ”Era
cu zece ani mai mare decât Catrina (contingent ‘911, făcuse războiul)”), îi conturează un vag
portret fizic (“fruntea largă, descoperită de golul părului căzut de o parte şi de alta a creştetului”),
îi precizează simpatia politică pentru liberali.
· Caracterizarea făcută de alte personaje: Catrina îl vede negru la suflet “de păcate şi de
tutun”, “mort după şedere şi după tutun”, în timp ce Bălosu intuieşte spiritual duplicitar al
vecinului său: “om care eu îi zic una şi el se face că n-aude”.
· Autocaracterizându-se, Ilie Moromete insistă, în finalul volumului al doilea, asupra
verticalităţii sale şi a modului de gândire tradiţionalist, neinfluenţabil: “eu totdeauna am dus o
viaţă independentă”
b. Indirect: cele mai multe trăsături ale lui Ilie Moromete sunt construite indirect, prin reliefarea
gândurilor, acţiunilor sau atitudinilor sale.
prima scenă care conturează imaginea tatălui autoritar este cea a cinei Moromeţilor, în
care este prezentat ca “stând deasupra tuturor” şi stăpânind “cu privirea pe… fiecare”. Mediind
conflicte, el este cel care refuză şcolarizarea lui Niculae sau priveşte cu neîncredere propunerea
fiilor celor mari de a pleca la Bucureşti cu oile.
Disimularea este o trăsătură definitorie a lui Moromete. Scena dialogului dintre el şi Tudor
Bălosu este semnificativă. La intrebarea vecinului dacă s-a hotărât să-i vândă salcâmul,
Moromete se gândeşte că acest lucru este posibil, dar se comportă ca şi cum aspectul nu l-ar
interesa. La fel, aflând că Paraschiv şi Nilă vor să fugă de acasă, Moromete reuşeşte să-şi
ascundă gândurile care il frământă, amânând sa intervină.
Marin Preda creează un personaj de o inteligenţă ieşită din comun. Simţind nevoia hranei
spirituale, ţăranul cu fire reflexivă citeşte ziarele in fiecare duminică, impreună cu alţi săteni, in
Poiana lui Iocan. Aici el incearcă să clarifice ideile din articolele publicate, să descifreze
sensurile profunde ale politicii vremii.
Ironic fiind, Moromete reuşeşte în situaţii critice să atenueze gravitatea momentului. De
exemplu, în scena tăierii salcâmului nu pierde nici o ocazie de a i se adresa caustic lui Nilă, la
care constată neputinţa de a raţiona în situaţii elementare.
Finalul volumului I prezintă drama paternităţii rănite, Moromete trebuind sa accepte plecarea
fiilor şi abandonarea statutului de ţăran, în ciuda eforturilor lui de a le insufla acelaşi sistem de
valori ca al lui.
Om al pământului şi al satului tradiţional, Ilie Moromete este considerat unanim de criticii
literari drept cel mai complex tip de ţăran din literatura română prin adâncimea şi frumuseţea
spiritului său. Prin realizarea acestui personaj, Preda a infirmat prejudecata interbelicilor potrivit
căreia numai un intelectual poate fi eroul unei drame interioare, cu revelaţii la nivelul conştiinţei.

VII. Tehnica narativă:

Naratorul este obiectiv, relatează la persoana a III-a, iar viziunea sa se completează cu cea a
naratorilor reflectori. Ca tehnici de compoziţie, Marin Preda utilizează în primul volum tehnica
decupajului şi naraţiunea lentă, iar în cel de-al doilea apare tehnica rezumativă, cu întoarceri în
timp şi eliminări de fapte. În ceea ce priveşte stilul, textul se remarcă prin oralitate, prin
îmbinarea stilului direct cu cei indirect şi cu cel indirect liber, cu rolul ambiguizării vocii narative
şi al prezentării gândurilor personajelor.
CONCLUZII: Romanul Moromeţii reflectă estetica realismului postbelic prin tematica socială,
prin caracterul de frescă a lumii rurale ante- şi postbelice, prin persepctiva auctorială din care
sunt relatate evenimentele, prin verosimilitatea faptelor. Totodată, ambiguizarea vocii narative
prin împletirea stilului direct cu cel indirect liber şi cu intervenţiile naratorului, precum şi crearea
unui nou tip de ţăran în literatura română reprezintă elemente de modernitate ale cărţii.