O ALTFEL DE MOARTE

Motto: ,,Și Domnul Dumnezeu l-a chemat pe Adam

și i-a zis <<Adame, unde ești?>>” (Facere 1, 9)

Învățătura de credință a Bisericii noastre descoperă pentru moarte un întreit

înțeles: moartea fizică, văzută ca despărțirea sufletului de trup; moartea morală,
urmare a neascultării omului de Dumnezeu (Romani 6, 13) și moarte veșnică,
adică despărțirea pentru totdeauna a omului de Dumnezeu, ca urmare a necredinței
și nepocăinței. Ne propunem în continuare dezvoltăm subiectul legat de moartea
duhovnicească (morală). Sfânta Scriptură ne spune că la un moment dat un cărturar
s-a apropiat de Hristos, cerându-I voie să vină după El. Răspunsul a fost unul de
respingere: ,,Vulpile au vizuini și păsările cerului cuiburi, dar Fiul Omului nu are
unde să-Și plece capul.” (Matei 8, 21) Altădată, unul dintre apostolii apropiați
Domnului Îi cere să meargă pentru a-și îngropa tatăl, mort de curând. Răspunsul
primit este surprinzător și profund: ,,Tu vino după Mine și lasă-i pe cei morți să-și
îngroape morții.” (Matei 8, 21) Cine sunt cei morți, ce-și îngroapă morții? După
Teofilact al Bulgariei, acel cărturar, în calitate de bun cunoscător al Legii, socotea
că Iisus adună bani și de aceea ar fi fost bine să facă și el la fel. Hristos însă,
dorește să-i îndrepte cugetul, spunându-i că urmăritorii Lui nu adună bani și nu fac
case, însă cuvintele se dovedesc a fi de prisos. De aceea, îi spune ucenicului ce-și
pierduse tatăl ,,Lasă morții, adică pe cei necredincioși, ,,să-și îngroape morții lor.”1

Prin urmare, putem vorbi despre două morți și despre două învieri, moartea
trupului și a sufletului, prin săvârșirea păcatului și învierea celor două componente
ale ființei umane. Distincția o face tot Mântuitorul: ,,Nu vă temeţi de cei ce ucid
trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă; temeţi-vă mai curând de acela care poate şi
sufletul şi trupul să le piardă în gheenă.” (Matei 10, 28). Partea sufletească a
omului este mai importanță decât cea văzută deoarece supraviețuirea sufletului
1
TEOFILACT AL BULGARIEI, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Matei, Editura Sophia, București, 2007, p. 214.
1
acordă o șansă învierii trupului. Așadar, moartea sufletului este dezastruoasă,
grăbind pierderea definitivă și a trupului, ce așteaptă Învierea de obște.
În acest sens, cel mai cunoscut caz de moarte și înviere duhovnicească, din
Biblie, îl reprezintă cel al fiului risipitor (Luca 15, 11-32), despre care tatăl său
spune că ,,mort a fost și a înviat, pierdut a fost și s-a aflat.” Este vorba de acea
părăsire a casei părintești și despărțire de Dumnezeu-Tatăl. Textul lucanic anunță
perioada Postului Mare, timp liturgic de restaurare a chipului lui Dumnezeu și
întoarcere prin Hristos la demnitatea cea dintâi. 2 Plecând de lângă tatăl iubitor, fiul
cel mic ajunge în urma unei amare experiențe să fie ucis de păcat, într-un pustiu
spiritual. Salvarea vine din adâncul său, unde libertatea este pusă din nou la
încercare, iar întoarcerea acasă (învierea) înseamnă refacere. Lumea în care trăim
este plină de fii risipitori, iar între aceștia ne numărăm și noi. Părăsind credința și
neînțelegând pe deplin libertatea în Hristos, dar întorcându-ne cu părere de rău, în
chip tainic și invizibil devenim alții, mai bogați spiritual decât eram înainte de
experiența tragică a păcatului.
Amărăciunea morții spirituale o întâlnim exprimată în nenumărate lamentații
profetice actuale, venite fie din mediul teologic, fie din cel profan. 3 Care ar putea fi
principalele cauze ce duc inevitabil la moartea sufletului sau moartea
duhovnicească? Mai întâi, neputința omului de a se privi pe sine ca persoană aflată
în dialog cu Dumnezeu și aproapele. El nu vrea să mai știe că de fapt Creatorul l-a
făcut de la început, înrudit cu Sine prin chip (suflet viu). 4 Pe lângă viața biologică,
a primit astfel și acea aspirație către verticală, numită generic viață spirituală.
Luând în calcul doar bucuriile orizontale, golite de sens duhovnicesc, societatea în

2
MAKARIOS SIMONOPETRITUL, Triodul explicat- Mistagogia timpului liturgic, traducere de Diac. Ioan I. Ică Jr.,
Editura Deisis, Sibiu, 2008, p. 311.
3
vezi: +PATRIARHUL DANIEL, Foame și sete după Dumnezeu- Înțelesul și folosul postului, Editura Basilica,
București, 2008; +EPISCOPUL IGNATIE, Maladia ideologiei și terapia Adevărului, Editura Horeb, Episcopia Huși,
2020
4
Dumitru Stăniloae, Dogmatica vol. 1, p. 265
2
care trăim devine pentru membrii ei doar o sumă de individualități interacționând
între ele, pentru a-și asigura traiul, siguranța și rareori un pic de fericire.5
O consecință firească a întreruperii dialogului interpersonal este afișarea la
vedere a unei ostilități față de biserică, chiar a unei dușmănii, sub pretextul unei
așa-zise oprimări din partea acesteia. Scenariul este cu precădere unul anticlerical.
Asistăm în cazul de față, la o perpetuare a propagandei comuniste atee, care a
încurajat această ură, ascunzînd cu bună-ştiinţă contribuţia Bisericii la formarea
limbii, păstrarea unităţii şi câştigarea libertăţii poporului român. Lupta împotriva
Bisericii nu poate însemna decât sărăcirea ființei tale lăuntrice, căci fără Biserică,
Familie, Limbă sau Neam nu poți exista. De aceea, Sf. Ioan Gură de Aur ne spune:
„De câți potrivnici nu a fost războită Biserica? Dacă lupţi contra unui om, ori
biruieşti, ori vei fi răpus, însă dacă lupţi împotriva Bisericii, nu e cu putinţă să
învingi, căci Dumnezeu este totdeauna cel mai tare, după cuvintele Mântuitorului,
<<Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece!>> (Matei 24, 35).
Ea este mai măreaţă decât cerul, care a fost făcut de dragul omului, căci cerul este
pentru om, nu omul pentru cer.”6 Deznodământul nu poate fi decât unul singur,
înstrăinarea completă față de ethosul național și remușcările care pot apărea mai
târziu dar fără putință de vindecare.
Referindu-ne la tineri, viitorul Bisericii noastre, asistăm din păcate la
colapsul cultural în care se află din cauza unei educații precare și superficiale.
Istoria omului arată însă că experiența culturală prin educație transfigurează
biologicul, consolidând rangul acestuia de ființă superioară. 7 Antropologia biblică
ne spune despre „chip” că este dat (Facere 1, 27). „Asemănarea” însă, este acea
lucrare continuă (osteneală), acea tragere în sus pentru ieșirea din haina materiei.
Această țintă spirituală o urmărește dintotdeauan și educația- omul să lase în urmă
pornirile sale naturale (primitive) și să tindă permanent spre o cizelare a
5
SEVER VOINESCU, Societatea 5.0-să nu ne fie frică, în: Horeb, nr. 2, dec.2020, p. 53
6
SF. IOAN GURĂ DE AUR, Comentariu la Isaia. Omilii la Ozia, Editura Doxologia, Iași, 2013, p. 223.
7
ARHID. LECTOR. DR. ȘTEFAN ILOAE, Biserica și Societatea la Sfinții Trei Ierarhi. Biserica și Societatea azi, în:
Revista Teologică, an. XIV(86), 2004, ian-martie, p. 94.
3
comportamentului său. Cum stau lucrurile în practică? Anexe ale telefoanelor
inteligente, mulți dintre adolescenți nu se mai află în nici o relație cu trecutul
Bisericii și al Neamului, ce acoperă milenii de existență. Toate acestea sunt ,
„învechite” și considerate erori. Asistăm astfel la o rupere de rădăcinile culturale
proprii, pentru un așa-zis militantism social ce ar urmări progresul prin rațiune. De
aici, criza spirituală a familiei, manifestată prin divorțuri, avorturi, răcirea relației
cu părinții și nu în cele din urmă conflictul dintre generații.
Remediul bolii sufletești este ușor de întrezărit, însă necesită osteneală și
pricepere duhovnicească. Dintotdeauna, izvorul nesecat al tăriei sufletului a fost
rugăciunea care-l fortifică pe om în fața atâtor ispite ale lumii contemporane, lucru
des întâlnit în viața unor oameni îmbunătățiți, mai târziu au fost cinstiți ca sfinți.
Iată doar un exemplu: citim despre Ioan Gură de Aur că își ducea viața în
rugăciune și prin aceasta a dat tuturor un îndemn puternic de a umbla pe calea
virtuţii.8 Oamenii de astăzi au nevoie de modele, care să cucerească mai curând
prin tăria exemplului, decât prin cea a cuvântului, iar acestea trebuie căutate chiar
dacă de multe ori nu ne întâmpină personalități cu o morală și conduit îndoielnice.
În lipsa acestora, de folos ne pot fi sfinții Bisericii care-i depășesc pe toți ,,sfinții de
astăzi”, ce apar deseori pe sticla ecranelor de televizor. Pentru aceasta ar fi însă
nevoie de o lectură susținută și selectivă ce ne poate hrăni constant sufletele
secătuite de limbaj suburban și ipocrizie. Am amintit doar câteva remedii: căutarea
unor modele de viețuire creștină, „exersarea” rugăciunii ca dialog cu Dumnezeu și
lecturarea Părinților Bisericii. Acestea și multe altele ne vor ajuta să omorâm
propria moarte spirituală, să înfrângem acel demon al egoismului căruia tot noi îi
cădem pradă, zi de zi.

Pr. Daniel Nichita

8
SOZOMEN, Istoria Bisericească, cap. VIII, 2, traducere de +Iosif Gheorghian, Editura Tipografia Cărților
Bisericești, București, 1897, p. 317.
4
Pilda Fiului Risipitor