HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI FUNCȚIEI PUBLICE

A UNIUNII EUROPENE (Camera a doua)

18 mai 2015(*)

[Text rectificat prin Ordonanța din 30 octombrie 2015]

„Funcție publică – Funcționari – Pensionare din oficiu – Articolul 23 alineatul

(1) din anexa XIII la statut – Vârsta de pensionare – Refuzul prelungirii
perioadei de activitate – Articolul 52 al doilea paragraf din statut – Interesul
serviciului”

În cauza F-36/14,

având ca obiect o acțiune formulată în temeiul articolului 270 TFUE, aplicabil

Tratatului CEEA potrivit articolului 106a din acesta,

Hartwig Bischoff, fost funcționar al Comisiei Europene, cu domiciliul în

Bruxelles (Belgia), reprezentat de C. Bernard-Glanz și de A. Blot, avocați,

reclamant,

împotriva

Comisiei Europene, reprezentată de J. Currall și de C. Ehrbar, în calitate de

agenți,

pârâtă,

TRIBUNALUL FUNCȚIEI PUBLICE

(Camera a doua),

compus din domnii K. Bradley (raportor), președinte, și H. Kreppel și doamna

M. I. Rofes i Pujol, judecători,

grefier: domnul P. Cullen, administrator,

având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 13 ianuarie 2015,

pronunță prezenta
 Hotărâre

1        Prin cererea introductivă primită la grefa Tribunalului la 18 aprilie 2014,

domnul Bischoff solicită anularea deciziei autorității împuternicite să facă
numiri a Comisiei Europene (denumită în continuare „AIPN”) din 28 martie
2014 de respingere a cererii sale de prelungire a activității și, prin urmare, de
confirmare a pensionării sale din oficiu începând cu 1 iunie 2014. Domnul
Bischoff solicită de asemenea repararea prejudiciilor care au putut sau ar fi
putut rezulta din această decizie.

 Cadrul juridic

2        Articolul 52 din Statutul funcționarilor Uniunii Europene, astfel cum a fost

modificat ultima dată prin Regulamentul (UE, Euratom) nr. 1023/2013 al
Parlamentului European și al Consiliului din 22 octombrie 2013 de
modificare a Statutului funcționarilor Uniunii Europene și a Regimului
aplicabil celorlalți agenți ai Uniunii Europene (denumit în continuare
„statutul”), prevede:

„Fără a aduce atingere dispozițiilor articolului 50 [din statut], funcționarul

este pensionat:

„(a)      fie din oficiu, în ultima zi a lunii în cursul căreia acesta împlinește

vârsta de 66 de ani

[…]

Cu toate acestea, la cererea sa și atunci când [AIPN] consideră că acest lucru

este justificat în interesul serviciului, funcționarul poate rămâne în activitate
până la vârsta de 67 de ani sau, în mod excepțional, până la 70 de ani, caz în
care acesta este pensionat din oficiu în ultima zi a lunii în cursul căreia
împlinește vârsta respectivă.

[…]”

3        Totuși, articolul 23 alineatul (1) din anexa XIII la statut prevede:

„Fără a aduce atingere dispozițiilor de la articolul 50 [din statut], în cazul în

care se aplică articolul 52 [primul paragraf] litera (a) din [statut], un
funcționar încadrat în muncă înainte de 1 ianuarie 2014 se pensionează
automat în ultima zi a lunii în care împlinește vârsta de 65 de ani. […]”
  Situația de fapt

4        Reclamantul a intrat în serviciul Direcției Generale (DG) „Întreprinderi și

industrie” a Comisiei la 1 iunie 1994. În momentul introducerii acțiunii era
funcționar de gradul AD 12 și lucra în cadrul unității „Politică și cercetare
spațială” a direcției G „Industrie aerospațială, maritimă, de securitate și de
apărare”.

5        Întrucât împlinea vârsta de 65 de ani în mai 2014, reclamantul a solicitat,

printr-o notă adresată directorului general al DG „Întreprinderi și industrie” la
8 ianuarie 2014, o prelungire a carierei până în mai 2016 (denumită în
continuare „cererea de menținere în serviciu”).

6        Prin nota din 6 februarie 2014 (denumită în continuare „nota din 6 februarie
2014”), directorul general al DG „Întreprinderi și industrie” l-a informat pe
reclamant că, în opinia sa, interesul serviciului nu justifica un răspuns
favorabil la cererea sa și i-a precizat că o transmite, alături de opinia sa, la DG
„Resurse umane și securitate” (denumită în continuare „DG «Resurse
umane»”), AIPN în materie.

7        Prin nota din 10 februarie 2014 adresată directorului general al DG „Resurse

umane”, reclamantul a contestat opinia directorului general al DG
„Întreprinderi și industrie”.

8        Prin nota din 28 martie 2014, directorul general al DG „Resurse umane” a

comunicat reclamantului că, în opinia sa, directorul general al DG
„Întreprinderi și industrie” a tratat cererea de menținere în serviciu cu
respectarea normelor.

9        Prin nota din aceeași zi, directorul general al DG „Resurse umane” l-a
informat pe directorul general al DG „Întreprinderi și industrie” cu privire la
decizia sa de a da un răspuns negativ la cererea de menținere în serviciu a
reclamantului, confirmând astfel pensionarea acestuia la 1 iunie 2014
(denumită în continuare „decizia din 28 martie 2014” sau „decizia în litigiu”).
Această decizie era motivată de transferul în creștere al gestionării de
programe spre agențiile executive și de comprimarea efectivelor și
consecințele ei asupra DG „Întreprinderi și industrie”, inclusiv în domeniul
cercetării spațiale.

10      Reclamantul a fost informat în legătură cu decizia din 28 martie 2014 prin

nota din 7 aprilie 2014 a persoanei care îndeplinea funcția de director al DG
„Întreprinderi și industrie” (denumită în continuare „nota din 7 aprilie 2014”).
11      La 18 aprilie 2014, reclamantul a introdus o reclamație împotriva „deciziei
[…] din 28 martie 2014 […] împreună cu [nota] din 7 aprilie 2014 […]” și a
solicitat, în aceeași zi, suspendarea executării acestor două acte. Cererea sa a
fost respinsă prin Ordonanța președintelui Tribunalului din 22 mai 2014,
Bischoff/Comisia (F-36/14 R, EU:F:2014:112).

12      [Astfel cum a fost rectificat prin Ordonanța din 30 octombrie 2015] Prin
nota din 21 mai 2014, reclamantul a fost informat în legătură cu decizia
directorului general al DG „Resurse umane” de a fi menținut în serviciu până
la 30 iunie 2014. La 27 iunie 2014, AIPN a decis să îl mențină pe reclamant
în serviciu încă o lună, până la 31 iulie 2014. În sfârșit, printr-o a treia decizie
din 29 iulie 2014, anulată și înlocuită printr-o decizie din 31 iulie 2014,
această menținere în serviciu a fost prelungită până la 30 septembrie 2014.
Aceste decizii erau motivate de faptul că reclamantul își depusese candidatura
la un post în cadrul „Grupului de susținere pentru Ucraina”, pe care Comisia
era în curs de a-l înființa.

13      Prin decizia din 25 iulie 2014, AIPN a respins reclamația (denumită în

continuare „decizia de respingere a reclamației”). Această decizie a fost
notificată Tribunalului la 31 iulie 2014.

14      Prin e-mailul din 26 septembrie 2014, reclamantul a fost informat că nu a

fost reținută candidatura sa pentru postul din cadrul „Grupului de susținere
pentru Ucraina”.

15      Prin nota din 30 septembrie 2014, reclamantul a fost informat că va primi

pensie pentru limită de vârstă începând de la 1 octombrie 2014.

16      Prin scrisoarea primită la grefa Tribunalului la 31 octombrie 2014,

reclamantul a solicitat posibilitatea de a-și adapta concluziile inițiale astfel
încât acțiunea sa să aibă ca obiect anularea tuturor actelor adoptate de
Comisie după introducerea acțiunii sale.

17      Prin scrisoarea grefei din 14 noiembrie 2014, părțile au fost informate că

Tribunalul se va pronunța ulterior cu privire la cererea reclamantului din 31
octombrie 2014. Prin aceeași scrisoare, Tribunalul a solicitat reclamantului
anumite precizări cu privire la concluziile cuprinse în cererea menționată.

 Concluziile părților și procedura

18      În cererea introductivă, reclamantul solicită Tribunalului:

–        anularea deciziei din 28 martie 2014 împreună cu nota din 7 aprilie

2014;
 –        repararea prejudiciilor care au rezultat sau ar putea rezulta din decizia
din 28 martie 2014 și din nota din 7 aprilie 2014;

–        obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată.

19      În scrisoarea din 31 octombrie 2014, reclamantul formulează concluzii prin

care urmărește anularea:

–        deciziei de respingere a reclamației;

–        deciziei din 21 mai 2014, prin care este autorizat să rămână în serviciu
până la 30 iunie 2014;

–        deciziei din 27 iunie 2014, prin care este autorizat să rămână în serviciu
până la 31 iulie 2014;

–        deciziei din 31 iulie 2014, prin care este autorizat să rămână în serviciu
până la 30 septembrie 2014;

–        notei din 30 septembrie 2014, prin care este informat despre plata
pensiei sale începând de la 1 octombrie 2014.

20      Comisia solicită Tribunalului:

–        respingerea acțiunii;

–        obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.

21      În ședință, reclamantul a renunțat la concluziile îndreptate împotriva notei

din 7 aprilie 2014.

 În drept

 Cu privire la concluziile care figurează în scrisoarea din 31 octombrie 2014

22      Conform articolului 35 din Regulamentul de procedură în vigoare la

momentul introducerii acțiunii, devenit, după modificări, articolul 50 din
Regulamentul de procedură, numai concluziile cuprinse în cererea de sesizare
a instanței pot fi luate în considerare. Prin urmare, o parte nu poate, din
principiu, să prezinte concluzii noi în cursul procedurii sau să extindă obiectul
unor concluzii existente, în caz contrar modificându-se obiectul litigiului.
Numai atunci când există un element nou care ar putea afecta obiectul
acțiunii, cum ar fi de exemplu adoptarea în cursul procedurii a unui act care
abrogă și înlocuiește actul atacat, este admisibilă cererea unui reclamant de
 a-și adapta concluziile (Hotărârea Glantenay și alții/Comisia, F-23/12 și
F-30/12, EU:F:2013:127, punctul 34).

23      În speță, în ceea ce privește, mai întâi, concluziile îndreptate împotriva

deciziei de respingere a reclamației, este necesar să se constate că această
decizie, adoptată după introducerea acțiunii, confirmă decizia de a nu admite
cererea de menținere în serviciu, furnizând în același timp motivarea sa. Într-o
asemenea ipoteză, legalitatea actului inițial care lezează trebuie examinată
prin luarea în considerare a motivării care figurează în decizia de respingere a
reclamației, această motivare trebuind să coincidă cu acest act (a se vedea în
acest sens Hotărârea Comisia/Birkhoff, T-377/08 P, EU:T:2009:485, punctele
57-59 și jurisprudența citată).

24      În aceste împrejurări, concluziile îndreptate împotriva deciziei de respingere

a reclamației sunt lipsite de conținut autonom și acțiunea trebuie privită ca
fiind îndreptată formal împotriva deciziei în litigiu, a cărei motivare este
precizată prin decizia de respingere a reclamației (a se vedea în acest sens
Hotărârea Eveillard/Comisia, T-258/01, EU:T:2004:177, punctele 31 și 32, și
Hotărârea Buxton/Parlamentul European, F-50/11, EU:F:2012:51, punctul
21).

25      În ceea ce privește, în continuare, concluziile îndreptate împotriva deciziilor

din 21 mai, din 27 iunie și din 31 iulie 2014 care permit reclamantului să
rămână în serviciu până la 30 iunie, la 31 iulie și, respectiv, la 30 septembrie
2014, trebuie să se constate că aceste decizii se limitează la a-l autoriza pe
reclamant să rămână în serviciu o perioadă totală de patru luni de la data la
care, în lipsa deciziilor menționate, ar fi fost pensionat, și anume la 1 iunie
2014, fără a afecta totuși decizia de respingere a cererii de menținere în
serviciu. Aceste decizii, care nu îl lezează pe reclamant, nu au nicio incidență
asupra obiectului prezentei cauze, astfel încât cererea reclamantului de a-și
adapta concluziile trebuie respinsă în privința lor.

26      În sfârșit, situația este aceeași pentru concluziile care vizează nota din 30
septembrie 2014. Astfel, nota menționată se limitează la a-l informa pe
reclamant că, în urma expirării efectelor deciziei de a fi menținut în serviciu
până la 30 septembrie 2014, i se va plăti o pensie pentru limită de vârstă
începând de la 1 octombrie 2014. O asemenea notă nu produce efecte juridice
obligatorii de natură a afecta în mod direct și imediat interesele reclamantului,
modificând în mod distinct situația sa juridică, și, prin urmare, nu poate
constitui un act care lezează (a se vedea în acest sens Hotărârea
Pimlott/Europol, F-52/06, EU:F:2007:210, punctul 48 și jurisprudența citată).
În consecință, cererea reclamantului de a-și adapta concluziile trebuie
respinsă în ceea ce privește concluziile care vizează nota din 30 septembrie
2014.
  Cu privire la concluziile în anularea deciziei în litigiu

 Argumentele părților

27      Reclamantul invocă un motiv unic, împărțit în patru aspecte, întemeiate pe

încălcarea articolului 52 din statut, pe eroarea vădită de apreciere, pe
încălcarea principiului bunei administrări și a obligației de solicitudine și,
respectiv, pe încălcarea articolului 5 din statut.

28      Reclamantul recunoaște că, în contextul unei cereri introduse în temeiul

articolului 52 al doilea paragraf din statut, administrația dispune de o largă
putere de apreciere în determinarea interesului serviciului; totuși, el consideră
că interpretarea acestei noțiuni ar trebui să fie compatibilă cu „normele
superioare”, dintre care, în primul rând, articolul 52 din statut. În plus,
examinarea interesului serviciului ar trebui efectuată cu atenție și cu
imparțialitate și în conformitate cu principiul egalității de tratament a
funcționarilor. În continuare, administrația ar trebui de asemenea să ia în
considerare interesul funcționarului vizat și să se mențină în limite rezonabile.

29      În speță, în opinia reclamantului, AIPN competentă să statueze asupra

cererii sale de menținere în serviciu nu ar fi efectuat o asemenea examinare a
intereselor.

30      În special, în ceea ce privește interesul serviciului, reclamantul contestă, în

primul rând, motivarea deciziei în litigiu, potrivit căreia politica de
externalizare a gestionării programelor de cercetare spațială ar justifica
respingerea cererii sale de menținere în serviciu. În această privință, el
subliniază faptul că această politică este instituită din anul 2009. În plus, în
februarie 2014 ar fi fost recrutați trei noi agenți în cadrul fostei sale unități. În
opinia reclamantului, agenții care au rămas în această unitate după ieșirea lui
la pensie vor putea, pe de altă parte, gestiona cu dificultate singuri ansamblul
sarcinilor de muncă ce revin unității, în condițiile în care aceasta, pentru a
face față misiunilor din cadrul programului de muncă pentru anii 2014 și
2015, ar avea nevoie de un personal care, la fel ca el, să aibă o înaltă
calificare și experiență.

31      În al doilea rând, reclamantul reproșează Comisiei că nu a ținut cont de

faptul că cererea sa de menținere în serviciu fusese susținută de șeful său de
unitate și de directorul său, sub rezerva, pentru acesta din urmă, ca menținerea
sa în activitate să fie „neutră” în termeni de resurse umane.

32      În al treilea rând, reclamantul consideră că Comisia nu a ținut cont de faptul

că menținerea sa în funcție până în anul 2016 nu ar împiedica realizarea
obiectivului de reducere a efectivelor cu 5 % în anul 2017.
33      În ceea ce privește interesul său personal, reclamantul reproșează Comisiei
că nu a ținut seama de faptul că menținerea sa în serviciu i-ar fi permis
majorarea sensibilă a drepturilor sale de pensie, de la 40 % din ultima
remunerație până la aproximativ 50 % din aceasta, permițându-i să își
continue activitatea profesională, așa cum a dorit.

34      În sfârșit, reclamantul susține că faptul că directorul general al DG

„Întreprinderi și industrie” nu ar fi admis niciodată o cerere de menținere în
activitate dincolo de limita de vârstă, deși asemenea cereri sunt acceptate mult
mai ușor în celelalte direcții generale, ar pune problema respectării
principiului egalității de tratament între funcționari.

35      Comisia solicită respingerea motivului în întregime.

 Aprecierea Tribunalului

–       Observații introductive

36      Atunci când AIPN ia în considerare interesul serviciului pentru a se

pronunța asupra cererii unui funcționar de a rămâne în serviciu dincolo de
limita de vârstă prevăzută la articolul 52 primul paragraf litera (a) din statut
pentru pensionarea din oficiu, ea dispune de o largă putere de apreciere și
Tribunalul nu poate cenzura aprecierea AIPN decât în caz de eroare vădită de
apreciere sau de abuz de putere (a se vedea în acest sens și prin analogie, în
ceea ce privește o decizie de reînnoire a contractului unui agent temporar,
Hotărârea Comisia/Macchia, T-368/12 P, EU:T:2014:266, punctul 49).

37      În această privință, este necesar să se amintească faptul că o eroare poate fi

calificată drept vădită doar atunci când poate fi cu ușurință identificată
utilizând unul dintre criteriile de care legiuitorul a înțeles să condiționeze
exercitarea de către administrație a largii sale puteri de apreciere. În
consecință, pentru a stabili dacă a fost săvârșită o eroare vădită la aprecierea
faptelor, de natură să justifice anularea unei decizii, elementele de probă pe
care reclamantul are obligația să le aducă trebuie să fie suficiente pentru a
lipsi de plauzibilitate aprecierea faptelor reținută de administrație în decizia
sa. Cu alte cuvinte, motivul întemeiat pe o eroare vădită trebuie respins dacă,
în pofida elementelor prezentate de reclamant, aprecierea contestată poate fi
totuși considerată adevărată sau valabilă (Hotărârea BB/Comisia, F-17/11,
EU:F:2013:14, punctul 60, și Hotărârea DG/ENISA, F-109/13,
EU:F:2014:259, punctul 44 și jurisprudența citată).

–       Cu privire la pretinsa lipsă de luare în considerare a interesului

serviciului
38      În speță, reiese din dosar că directorul general al direcției generale de
repartizare a reclamantului a examinat cererea de menținere în serviciu a
reclamantului și i-a comunicat, în nota din 6 februarie 2014, motivele pentru
care considera că interesul serviciului nu justifica aprobarea acestei cereri, așa
cum s-a precizat la punctul 6 din prezenta hotărâre. În plus, directorul general
al DG „Resurse umane” a luat în considerare cererea reclamantului,
însușindu-și motivele expuse de directorul general al DG „Întreprinderi și
industrie”. În sfârșit decizia de respingere a reclamației confirmă analiza
interesului serviciului efectuată de administrație, adăugându-i precizări.

39      În consecință, în măsura în care reclamantul pretinde că AIPN nu ar fi

efectuat în speță „examinarea intereselor în cauză” în conformitate cu
procedura stabilită la articolul 52 al doilea paragraf din statut, argumentele
sale nu sunt susținute de fapte și trebuie să fie respinse.

–       Cu privire la eroarea vădită de apreciere

40      Pentru a demonstra că decizia în litigiu ar fi viciată de o eroare vădită de

apreciere, reclamantul pretinde, în primul rând, că politica de externalizare a
gestionării programelor de cercetare spațială nu ar justifica respingerea cererii
sale de menținere în serviciu.

41      În speță, rezultă din nota din 6 februarie 2014 că politica menționată implica
faptul că rolul serviciilor Comisiei va fi limitat la controlul și la dezvoltarea
politicii spațiale, gestionarea cotidiană a acestei politici urmând să fie
încredințată Agenției Executive pentru Cercetare și Agenției Spațiale
Europene. În plus, în aceeași notă se menționa că erau necesare reduceri de
personal în cadrul DG „Întreprinderi și industrie” și reatribuiri de posturi.

42      Or, reclamantul se limitează să afirme, primo, că aplicarea politicii de

externalizare menționate începuse deja în anul 2009. O asemenea împrejurare
nu constituie însă nicidecum un indiciu că politica menționată nu putea
justifica o decizie adoptată în anul 2014.

43      Secundo, reclamantul arată că în februarie 2014 au fost recrutați trei noi

agenți în fosta sa unitate. Cu toate acestea, faptul că, după cum a subliniat
reclamantul însuși, acești agenți nu ar avea experiență în domeniul cercetării
spațiale și ar fi fost recrutați în domeniul administrativ, juridic și politic este
perfect coerent cu ceea ce a indicat directorul general al DG „Întreprinderi și
industrie”, și anume că aceasta s-ar ocupa mai degrabă de controlul și de
dezvoltarea politicii spațiale decât de aspectele științifice ale acestei politici.
Prin urmare, acest element nu poate fi considerat susceptibil să dovedească
existența unei erori vădite de apreciere.
44      Tertio, reclamantul subliniază importanța volumului de lucru care revenea
fostei sale unități și consideră că DG „Întreprinderi și industrie” ar avea
nevoie de experiența și de calitățile lui profesionale pentru a îndeplini cu bine
misiunile care îi sunt încredințate.

45      Chiar presupunând exacte afirmațiile reclamantului privind efectivele fostei

sale unități și importanța volumului de lucru, aprecierea nevoilor de personal
necesare pentru buna funcționare a unei unități este totuși de competența
exclusivă a AIPN. Simpla afirmație a reclamantului potrivit căreia personalul
aflat în funcție „[ar] putea cu greu […] să îndeplinească cu bine” atribuțiile
încredințate unității nu demonstrează în niciun fel existența unei erori vădite
de apreciere a interesului serviciului.

46      Situația este aceeași în privința considerațiilor reclamantului referitoare la

întinderea experienței sale, care nu a fost contestată de Comisie.

47      Astfel, asemenea afirmații nu sunt în sine susceptibile să demonstreze că

AIPN ar fi săvârșit o eroare vădită de apreciere în examinarea interesului
serviciului. Așa cum a subliniat Comisia în memoriul în apărare și în ședință,
luarea în considerare a interesului serviciului în contextul examinării unei
cereri de menținere în activitate dincolo de limita de vârstă stabilită pentru
pensionarea din oficiu nu se limitează numai la problema adecvării
competențelor persoanei interesate pentru funcțiile exercitate, adecvare care,
pe de altă parte, nu face obiectul nici al celei mai mici contestări în speță.
Astfel, este de competența AIPN să ia în considerare alte elemente, cum ar fi
punerea în aplicare a unei politici generale în materie de personal sau
necesitatea operării unei reduceri a efectivelor ori, în plus, posibilitatea
înlocuirii funcționarilor care ating vârsta pentru pensionarea din oficiu cu
funcționari de grad inferior sau chiar cu agenți temporari sau contractuali.

48      Prin urmare, este necesar să se constate că reclamantul nu a demonstrat că

AIPN a săvârșit o eroare vădită de apreciere a interesului serviciului întrucât a
ținut seama de politica de externalizare pusă în aplicare începând din anul
2009.

49      În al doilea rând, reclamantul afirmă că decizia în litigiu nu ar ține seama de

nivelul de susținere de care ar fi beneficiat acesta din partea superiorilor săi
ierarhici. Totuși, rezultă din dosar că susținerea din partea directorului general
al direcției generale de repartizare a reclamantului era condiționată de
respectarea planificării resurselor direcției menționate și că directorul general
al DG „Întreprinderi și industrie” a dat un aviz negativ. În plus, AIPN
competentă pentru examinarea cererilor de menținere în serviciu întemeiate
pe articolul 52 al doilea paragraf din statut nu este directorul general al DG
„Întreprinderi și industrie”, ci directorul general al DG „Resurse umane”. În
consecință, susținerea menționată ar fi fost, în orice caz, lipsită de relevanță
 pentru aprecierea temeiniciei deciziei în litigiu, dat fiind că AIPN competentă
putea formula o apreciere a interesului serviciului complet diferită de cea a
DG „Întreprinderi și industrie”, în care era repartizat reclamantul.

50      În al treilea rând, reclamantul reproșează AIPN că nu a ținut seama de faptul

că aprobarea cererii sale de menținere în serviciu nu ar fi împiedicat Comisia
să își atingă obiectivul de reducere a efectivelor cu 5 % în anul 2017, întrucât,
chiar dacă ar fi fost aprobată cererea sa, în orice caz, el și-ar fi părăsit postul
anterior anului 2017. Or, un asemenea argument nu demonstrează în niciun
mod existența unei erori vădite de apreciere a interesului serviciului. Astfel,
așa cum a arătat Comisia în memoriul în apărare, este la fel de compatibilă,
chiar mai compatibilă cu interesul serviciului reducerea efectivelor unei
instituții în mod progresiv față de așteptarea expirării termenului de punere în
aplicare a unei asemenea reduceri.

51      Prin urmare, este necesar să se respingă critica întemeiată pe o eroare vădită

de apreciere a interesului serviciului, întrucât reclamantul nu a demonstrat
existența unei asemenea erori.

–       Cu privire la pretinsa încălcare a obligației de solicitudine a AIPN

52      Reclamantul afirmă că, la aplicarea articolului 52 al doilea paragraf din

statut, AIPN ar fi obligată, în temeiul obligației de solicitudine față de
funcționarul vizat, să ia în considerare interesul acestuia.

53      Reiese din jurisprudența citată de reclamant însuși că obligația de

solicitudine a administrației în privința agenților săi reflectă un echilibru al
drepturilor și al obligațiilor reciproce pe care statutul le-a instituit în relațiile
dintre autoritățile publice și agenții din serviciul public. Această obligație
implică în principal luarea în considerare de către autoritate, atunci când ia o
decizie cu privire la situația unui funcționar sau a unui agent, a tuturor
elementelor care îi pot determina decizia și, în același timp, luarea în
considerare nu numai a interesului serviciului, ci și a interesului
funcționarului în cauză. Cu toate acestea, protecția drepturilor și a intereselor
funcționarilor trebuie întotdeauna limitată de respectarea normelor în vigoare
(Hotărârea Angelidis/Parlamentul, T-416/03, EU:T:2006:375, punctul 117 și
jurisprudența citată).

54      Interesul serviciului și interesul funcționarului sunt, prin urmare, două

noțiuni diferite. În cazul specific prevăzut la articolul 52 al doilea paragraf din
statut, interesul funcționarului vizat este deja luat în considerare prin faptul că
acesta trebuie să solicite să poată rămâne în activitate dincolo de limita de
vârstă prevăzută statutar pentru pensionarea din oficiu. Potrivit textului însuși
al acestei dispoziții, decizia pe care trebuie să o adopte AIPN competentă în
privința unei astfel de cereri depinde exclusiv de interesul serviciului, fără ca
 AIPN să trebuiască să ia în considerare interesele funcționarului solicitant.
Prin urmare, funcționarul nu trebuie să demonstreze AIPN existența
interesului său personal de a rămâne în activitate, așa cum a făcut reclamantul
în cadrul prezentei acțiuni, un asemenea interes fiind lipsit de relevanță în
cadrul cererii sale.

55      Critica reclamantului întemeiată pe o eventuală încălcare de către AIPN a

obligației sale de solicitudine nu poate fi, așadar, admisă.

–       Cu privire la pretinsa încălcare a principiilor egalității de tratament și

bunei administrări și a articolului 5 din statut

56      Reclamantul afirmă că directorul general al DG „Întreprinderi și industrie”

nu ar fi aprobat niciodată nicio cerere de menținere în activitate dincolo de
limita de vârstă, contrar practicii celorlalte direcții generale, și că o astfel de
împrejurare „suscită întrebări în ceea ce privește respectarea […] principiului
egalității între funcționari, astfel cum este consacrat în special la articolul 5
din statut”.

57      Tribunalul constată că, dincolo de caracterul foarte general al afirmațiilor

sale, reclamantul nu a expus niciun argument de drept în susținerea afirmației
sale potrivit căreia, prin adoptarea deciziei în litigiu, AIPN nu ar fi respectat
principiul egalității de tratament. El nu a încercat, în special, să demonstreze
că ar fi fost tratat în mod mai puțin favorabil decât un alt funcționar care s -ar
fi aflat într-o situație juridică asemănătoare cu a sa. Această critică nu poate
decât să fie declarată inadmisibilă, conform articolului 35 alineatul (1) litera
(e) din Regulamentul de procedură aplicabil la momentul depunerii cererii
introductive, devenit, după modificări, articolul 50 alineatul (1) litera (e) din
Regulamentul de procedură.

58      Situația este aceeași în privința argumentelor reclamantului întemeiate pe

pretinsa încălcare a principiului bunei administrări, care este evocată la
punctul 21 din cererea sa introductivă, fără nici cea mai mică expunere a
motivelor sau a argumentelor de drept care ar putea să îi susțină poziția.

59      Prin urmare, este necesar să se respingă motivul unic al reclamantului ca

vădit nefondat.

 Cu privire la concluziile referitoare la despăgubiri

60      Tribunalul constată că, deși reclamantul solicită repararea „prejudiciilor care

[au] rezult[at] sau ar putea rezulta [din decizia din 28 martie 2014 și din nota
din 7 aprilie 2014]”, cererea introductivă nu cuprinde nicio detaliere privind
această cerere și nu precizează nici chiar natura, materială sau morală, a
 prejudiciului a cărui reparare este solicitată de reclamant, astfel încât
concluziile referitoare la despăgubiri trebuie respinse ca inadmisibile.

61      În orice caz, din moment ce concluziile în anularea deciziilor contestate de

reclamant au fost respinse, trebuie să se respingă și concluziile referitoare la
despăgubiri, care urmăresc repararea prejudiciului despre care se pretinde că
ar fi rezultat din deciziile menționate (a se vedea Hotărârea CT/EACEA,
F-36/13, EU:F:2013:190, punctele 79 și 80 și jurisprudența citată).

62      În consecință, acțiunea trebuie respinsă în totalitate.

 Cu privire la cheltuielile de judecată

63      Potrivit articolului 101 din Regulamentul de procedură, sub rezerva altor

prevederi din capitolul 8 din titlul II din regulamentul menționat, partea care
cade în pretenții suportă propriile cheltuieli de judecată și este obligată, la
cerere, la plata cheltuielilor de judecată efectuate de cealaltă parte. În temeiul
articolului 102 alineatul (1) din același regulament, Tribunalul poate, în
măsura impusă de echitate, să decidă ca o parte care cade în pretenții să
suporte propriile cheltuieli de judecată, dar să nu fie obligată decât la plata
parțială a cheltuielilor de judecată efectuate de cealaltă parte sau chiar să nu
fie obligată la plata acestora.

64      Rezultă din motivele enunțate în prezenta hotărâre că reclamantul a căzut în

pretenții. În plus, Comisia a solicitat în mod expres în concluziile sale ca
reclamantul să fie obligat la plata cheltuielilor de judecată. Întrucât
împrejurările speței nu justifică aplicarea dispozițiilor articolului 102 alineatul
(1) din Regulamentul de procedură, reclamantul trebuie să suporte propriile
cheltuieli de judecată și este obligat la suportarea cheltuielilor de judecată
efectuate de Comisie, inclusiv cele aferente procedurii măsurilor provizorii în
cauza F-36/14 R.

Pentru aceste motive,

TRIBUNALUL FUNCȚIEI PUBLICE

(Camera a doua)

declară și hotărăște:

1)      Respinge acțiunea.

2)      Domnul Bischoff suportă în întregime propriile cheltuieli de

judecată și este obligat la suportarea tuturor cheltuielilor de
judecată efectuate de Comisia Europeană.
Bradley Kreppel Rofes i Pujol

Pronunțată astfel în ședință publică la Luxemburg, la 18 mai 2015.

Grefier        Președinte

W. Hakenberg        K. Bradley

* Limba de procedură: franceza.