Povestea lui Harap-Alb

de Ion Creangă
(relația dintre două personaje)

Inegalabil în ceea ce privește arta povestirii, Ion Creangă este unul dintre
reprezentanții Epocii Marilor Clasici, alături de Mihai Eminescu, Ioan Slavici și Ion
Luca Caragiale, valorificând în opera sa realismul, într-o manieră originală, cu
întâmplări aparent banale în care granița dintre real și fabulos devine aproape
imperceptibilă. Printre reperele creației sale, alături de romanul autobiografic Amintiri
din copilărie, se remarcă și numeroase basme și povestiri, un loc aparte ocupând
Povestea lui Harap-Alb, basm cult publicat în revista Convorbiri literare în 1877.
Ilustrând povestea trecerii de la adolescență la maturitate ca un un scenariu
simbolic al devenirii oricărei ființe, proces ințiatic în care răul și binele conlucrează,
basmul îl are ca protagonist pe Harap-Alb, aflat în relație de inițiat-inițiator cu Spânul,
antagonistul textului, statutul acestora reflectând atât particularitățile prin care sunt
construite personajele, cât și relatia care se evidențiază între cei doi.
Din punct de vedere social, Harap-Alb este înfățișat, la început, ca fiind mezinul
unui Crai, așadar de viță nobilă, dar fără a avea un nume. După întâlnirea cu Spânul, este
păcălit și atras într-o fântână-capcană, primește numele simbolic de Harap-Alb și devine
sluga Spânului. Stilistic, numele lui este un oximoron, deoarece „Harap” înseamnă
slugă, rob de culoare neagră, în contrast cromatic cu „albul” care reprezintă și trimiterea
la originea sa nobilă. Călătoria parcursă de protagonist capată astfel sensul unei
experiențe de autocunoaștere, de descoperire a propriei identități. În deznodământul
basmului, îi este recunoscută originea nobilă, se căsătorește cu fata împăratului Roș și
moștenește tronul unchiului său, relația cu Spânul-inițiator luând astfel sfîrșit deoarece
formarea tînărului s-a finalizat.
Moral, reprezintă tipul tânărului în formare,și, deși este protagonistul unui basm,
nu este înzestrat exclusiv cu calități, fiind mai degrabă umanizat prin defecte, precum
sunt, în statutul inițial, naivitatea, superficialitatea, lipsa curajului ce fac din el un
„boboc în felul său”, victimă credulă pentru Spînul viclean. Pe parcursul călătoriei
inițiatice, alături de Spân,prin toate probele parcurse, aceste defecte sunt conștientizate și
transformate în calități, personajul căpătând înțelepciune, curaj, altruism, încredere în
sine, generozitate, aspect ce conferă basmului semnificația unui Bildungsroman.
 Psihologic, are la început o personalitate slabă, neșlefuită, pentru ca până la
finalul basmului să se maturizeze și să ajungă un om puternic, capabil să conducă o
împărăție.
Spânul, social se dă la început drept slugă nedreptățită care nu a avut parte de
stăpâni buni, însă după întâlnirea cu fiul Craiului îi fură acestuia identitatea și pretinde în
fața celorlalți că el este nepotul împăratului Verde, rol din care îl va supune pe
protagonsit la probe dificile prin care îi testează curajul și loialitatea. În deznodămntul
basmului, este demascat de fata împăratului Roș și pedepsit de cal.
Moral, fiind antagonistul basmului, are doar defecte, fiind viclean, ipocrit,
lăudăros, răzbunător și orgolios, justificînd astfel avertismentul Craiului care își
sfătuiește fiul să se ferească de omul Spîn și omul Roș. Cu toate că, aparent, aceste
defecte fac din el un personaj „malefic”, pentru Harap-Alb el reprezintă „răul necesar”,
jucând rolul de călăuză, ghid spiritual, care ajută la formarea tânărului.
Psihologic, Spânul are de la început o personalitate puternică, fiind un om cu
experiență, trecut prin viață și bun cunoscător al firii umane, capabil să exploateze
naivitatea protagonistului și să își asume o falsă identitate.
O secvență reprezentativă pentru relația dintre cele două personaje este aceea a
coborârii în fântână. Astfel, după ce fiul de Crai trece proba impusă de tată (care îl
aștepta la capătul unui pod îmbrăcat în piele de urs), primește binecuvântarea
părintească și sfatul de a se feri de omul spân și de omul roș. Ajuns într-o pădure,
întâlnește de trei ori un spân care îl roagă să îi accepte tovărășia, dar încâlcând sfatul
părintesc va porni la drum alături de acesta. Ajunși la o fântână, este închis și amenințat
cu moartea dacă nu divulgă scopul călătoriei. Spânul îi ia hainele, armele și scrisoarea
către unchiul său, îi dă numele de Harap-Alb și îl face sluga sa, punându-l să jure că nu
va dezvălui nimănui cele întâmplate până va muri și va învia. Simbolic, secvența face
trimitere la ritualul botezului, protagonistul primind un nume, dar și al morții inițiatice,
al coborârii în Infern, deoarece „moare” fiul de Crai și iese la iveală ”sluga”. Spânul își
manifestă de pe acum rolul de inițiator și prin cele trei întrebări existențiale menite să-i
deschidă tânărului drumul spre autocunoaștere: „cine ești?, de unde vii?și încotro te
îndrepți?”, determinându-l să conștientizeze faptul că omul devine suma faptelor și
atitudinilor sale, nu doar marioneta destinului. Secvența ilustrează, prin caracterizare
indirectă, comportamentul unui tânăr încă nedeprins cu viclenia, credul și fricos, statut
inițial care însă se va schimba pe parcurs, din acest moment Harap-Alb începând
adevărata sa călătorie, aceea de autocunoaștere și dezvoltare.
O altă secvență reprezentativă este cea din deznodământul basmului, în care,
întorcându-se cu fata împăratului Roș, Harap-Alb este decapitat de Spân pe motiv că și-a
încălcat jurământul, cu toate că fata de împărat este cea care l-a dat în vileag pe Spân.
Tânărul este readus la viață de fată cu apă vie și apă moartă, iar Spânul este pedepsit de
cal fiind ridicat în înaltul cerului și trântit la pământ. Harap-Alb își va redobândi
adevărata identitate, se va căsători cu fata împăratului Roș și va primi tronul unchiului
său. Secvența marchează restabilirea echilibrului și răsplata Eroului, dar și finalizarea
conflictului, în urma căruia procesul de maturizare a protagonistului este considerat
complet. Simbolic, tăierea capului duce cu gândul la un act inițiatic, prin care dispare un
vechi fel de a fi, vechea personalitate, pentru a lăsa locul unui personaj nou, matur,
pregătit pentru viață, capul fiind considerat sediul rațiunii și al tuturor simțurilor. Rolul
Spânului s-a încheiat, felul în care acesta dispare fiind sugestiv, dus într-un plan superior
din care probabil a coborât pentru a acompania formarea tânărului fiu de Crai, un trimis
al Divinității acționînd ca un instrument al schimării necesare. Mai mult decât atât,
trezirea la o nouă viață de către fata de împărat pe care o iubea sugereză faptul că iubirea
este ultima treaptă necesară inițierii, finalizând un proces de formare în trepte.
Un element de structură și compoziție este tema textului. La fel ca în basmele
populare, Creangă păstrează neschimbat sensul luptei dintreforţele binelui, reprezentate
de Harap-Alb, Sfânta Duminică, cal, cei cinci uriaşi şi forţelerăului, întruchipate de Spân
şi Împăratul Roşu. Concret, eroul parcurge o aventură eroicăimaginară, un drum al
maturizării, pentru dobândirea unor valori morale şi etice.
Un alt element este titlul basmului. Acesta enunță atât specia liteară, povestea, cât
și numele protagonistului puratde-a lungul propriei formări. Pe parcursul firului epic,
destinul acestuia cunoaște trei ipostaze:fiul cel mic al craiului, imatur și
neinițiat, dar curajos, Harap-Alb, ucenic al spânului,parcurcând drumul inițierii,
Împăratul, inițiatul capabil de a conduce împărăția unchiului săuși de a-și întemeia o
familie cu aleasa inimii sale. De asemenea, anunţă tema textului, şianume prezentarea
întâmplărilor din viaţa protagonistului. Acesta este totodată un oximoronși face
trimitere la caracterul fictiv, nerealist al întâmplărilor narate şi cuprinde
numelepersonajului – Harap-Alb – nume dat de Spân în momentul în care acesta îi jură
că îl va slujipână va muri şi va învia. Numele are sensul de slugă a spânului, deoarece
harap înseamnă„rob, negru”, iar pe de altă parte este fiu de crai, statut simbolizat prin
adjectivul alb.
Capodoperă a creației lui Ion Creangă, ” Povestea lui Harap-Alb” ilustrează
destinul unui tânăr care se confruntă cu limitele naturii umane, pe care le depășeste,
ajungând să se cunoască pe sine prin încercări perseverente, demonstrând, așa cum
afirma criticul literar George Călinescu : „că omul de soi bun se vădește sub orice straie
și la orice vârstă”.