-1-

ASIGURAREA COMPETITIVITĂŢII – OBIECTIV PRIMORDIAL AL

DEMERSULUI STRATEGIC AL FIRMEI

Globalizarea economiei este un proces care – prin competiţia pe care a propagat-o la scară
planetară privind accesul la resurse (umane, materiale, financiare şi informaţionale) şi pieţe – a forţat
în ultimul timp orientarea managementul firmei în direcţia asigurării competitivităţii, în tot mai mare
măsură privită drept singura care poate determina nu doar supravieţuirea şi menţinerea firmei în
coordonatele evolutive anterioare, ci şi câştigarea unei poziţii profitabile şi durabile de avantaj
competitiv; aflat în centrul oricărei strategii, avantajul competitiv este cel care dă măsura reuşitei
acesteia şi a întregului demers managerial strategic al firmei.

Competitivitatea şi avantajul competitiv al firmei;

implicaţii în plan micro, macro şi mondo-economic

Toată lumea vorbeşte despre economia globală şi competiţia globală, care reprezintă noile
realităţi ale zilelor noastre. Câteva dintre provocările majore, trăsăturile esenţiale şi marile oportunităţi
pe care acestea le deschid1 sunt:
♦ la începuturile şi la mijlocul anilor 1970, economia mondială s-a transformat din internaţională în
transnaţională; economia transnaţională a devenit dominantă, dominând în mare măsură
economiile naţionale;
♦ economia transnaţională s-a conturat graţie mai ales fluxurilor monetare decât comerţului cu
bunuri şi servicii; aceste fluxuri monetare îşi au propriile lor dinamici. Politicile monetare şi fiscale
naţionale ale statelor mai mult au reacţionat la evenimentele ce au avut loc pe pieţele
internaţionale ale capitalului şi monetară, decât au contribuit la conturarea lor;
♦ factorii tradiţionali de producţie, munca şi pământul, au devenit secundari în tot mai mare măsură.
Banii, deveniţi şi ei transnaţionali, posibil de obţinut de oriunde, nu mai sunt nici ei un factor de
producţie care poate să confere unei ţări avantaj competitiv pe piaţa mondială. Managementul a
devenit factorul de producţie decisiv; pe el trebuie să se fundamenteze poziţia competitivă;
♦ scopul în acest nou tip de economie nu mai este “maximizarea profitului”, ci “maximizarea pieţei”.
Comerţul urmează în tot mai mare măsură investiţiile, devenind, într-adevăr, o funcţie a acestora;
♦ teoriile economice continuă să afirme că statul naţional suveran este fundamentul, sau cel puţin
entitatea predominantă, singura capabilă de o politică economică eficace. Dar în economia
actuală există de fapt patru astfel de entităţi. Suntem în situaţia a ceea ce matematicienii numesc
“variabile parţial dependente”, legate între ele şi interdependente, fără însă ca nici una să o
controleze pe alta. Statul naţional este una dintre aceste entităţi. Dar în tot mai mare măsură
puterea în privinţa luării deciziilor glisează către o altă entitate: regiunea (UE, America de Nord). A
treia entitate este originala – şi aproape autonoma – economie mondială a banilor, creditului şi
fluxurilor investiţionale. Ea este organizată pe baza informaţiilor care nu mai cunosc graniţe
naţionale. În cel de-al patrulea rând este firma transnaţională – nu în mod necesar o mare afacere
– care priveşte întreaga lume dezvoltată ca pe o singură piaţă, pe care poate produce şi oferi spre
vânzare bunuri şi servicii;
♦ politica economică nu mai urmăreşte nici “comerţul liber”, nici “protecţionismul” exclusive, ci
“reciprocitatea” între regiuni.
“Obsesie periculoasă” (după cum o denumea P. Krugman2) sau “doar” obsesie,
competitivitatea întruneşte, asemeni globalizării economiei, toate “atuurile” necesare pentru a se
afla în centrul cercetărilor, discursurilor şi dezbaterilor ce au loc atât în zona politicului/publicului, cât
şi în sfera afacerilor, ridicând, totodată, probleme, dileme şi contradicţii asemănătoare.
“Organic legat de noţiunea de competiţie, (conceptul de competitivitate, s.n.) exprimă la
nivelul cel mai general capacitatea persoanelor, firmelor, economiilor naţionale, produselor, serviciilor,

1
vezi şi Drucker, P., Transnational economy – transnational ecology, în Henry, J. (editor), Creative Management, Sage Publications
Ltd, London, 1992, pp. 294-297
2
vezi Krugman, P., Competitiveness: a dangerous obsession, în Foreign Affairs, March/April, 1994, pp. 28-44
 -2-
etc. de a se menţine în competiţia internă şi internaţională şi de a obţine (produce) avantaje
economice din aceasta”3. Aşa cum arăta prof. I. Petrescu, “a produce nu mai reprezintă o problemă.
O problemă majoră o reprezintă astăzi realizarea unor produse/servicii competitive precum şi
vinderea lor. De aceea managerii trebuie să dirijeze compania în direcţia oferirii unor soluţii şi nu doar
a unor produse/servicii. Oferirea unor soluţii performante este principalul mijloc de a fi competitiv.
Este mult mai important cum faci decât ce faci.”4
În ceea ce priveşte competitivitatea internaţională, R. Carbaugh susţine că aceasta “este
relativ uşor de definit la nivelul firmei individuale. O firmă este competitivă dacă poate să producă
bunuri sau servicii de calitate superioară sau la un preţ mai scăzut decât rivalii săi interni sau externi.
(…) Pentru o naţiune, competitivitatea internaţională poate fi definită în mai multe moduri. Toate au
însă un factor comun: (…) abilitatea ei de a utiliza eficient oportunităţile de pe piaţa mondială.”5
Dacă R. Petrella, reflectând asupra competitivităţii6 arăta că aceasta “a devenit singurul
obiectiv adevărat – vândut, propagat şi apărat – al economiei dominante în “Nordurile” planetei (…),
obiectivul prioritar nu numai al întreprinderilor, ci şi al statului în ansamblul său”, realizând o analiză
critică a abordărilor competitivităţii în contextul globalizării economiei, P. Krugman discreditează
convingerile potrivit cărora menţinerea competitivităţii naţionale (a SUA, în speţă) este o problemă
fundamentală de politică economică, arătând că din punct de vedere economic, “preocupările vizând
competitivitatea (…) sunt complet nefondate”7, şi aceasta deoarece politicile naţionale axate asupra
globalizării şi competitivităţii nu sunt suficient de bine conectate procesului economic în sine al
globalizării, care reflectă în mai mare măsură interesele participanţilor (firmelor) decât oricare alt
fenomen mondial.
În anul 1994, Organizaţia de Cooperare şi Dezvoltare Economică definea – în Bulletin of the
EU – competitivitatea drept “capacitatea întreprinderilor, industriilor, regiunilor, naţiunilor sau
organismelor supranaţionale, aflate în competiţie internaţională, de a asigura în mod susţinut un venit
relativ ridicat din valorificarea factorilor de producţie, precum şi un venit superior din valorificarea
forţei de muncă.”
Pe de altă parte, “prin avantaj competitiv desemnăm realizarea, de către o firmă a unor
produse sau servicii superioare dintr-un punct de vedere semnificativ pentru consumatori, comparativ
cu ofertele de articole similare ale majorităţii concurenţilor.”8 Din această definiţie rezultă cele 2
caracteristici majore ale avantajului competitiv:
 acesta se referă la unul sau mai multe elemente de importanţă esenţială pentru consumator, ceea
ce îl determină să cumpere produsul sau serviciul respectiv;
 parametrii la care firma realizează elementul respectiv trebuie să fie mai buni decât cei realizaţi de
cea mai mare parte a concurenţilor, deci să se situeze în partea superioară a ierarhiei produselor
sau serviciilor furnizate de industria în care se încadrează firma.
Potrivit lui M. Porter, avantajul competitiv al unei firme se reduce, în esenţă, la asigurarea unui
cost redus sau a unui produs sau serviciu care se diferenţiază, prin calităţile sale, de produsele
similare oferite de ceilalţi sau majoritatea concurenţilor. Pentru a fi viabil, avantajul competitiv este
necesar să fie durabil, să poată fi susţinut pe o perioadă îndelungată, întrucât, în caz contrar,
practic nu este vorba despre un avantaj competitiv de tip strategic, ci de unul temporar, bazat pe
valorificarea unei oportunităţi trecătoare sau pe o conjunctură favorabilă.
În condiţiile internaţionalizării activităţilor economice, tot mai multe firme sunt puse în
situaţia de a căuta să obţină avantaj competitiv la nivel internaţional. Referindu-se la acest aspect,
acelaşi M. Porter subliniază – în lucrarea The Competitive Advantage of Nations, apărută în anul
1990 – strânsele interdependenţe dintre avantajul competitiv autohton al firmei şi cel internaţional,
prin prisma caracteristicilor economiei naţionale implicate. Teza de bază promovată este că 4
categorii de factori ai mediului economic naţional favorizează sau defavorizează obţinerea de avantaj
competitiv de către firmă (vezi Fig. 9.2.).
Concluzia este că firmele dobândesc avantaj competitiv atunci când ţara unde îşi au sediul
permite şi contribuie la acumularea cea mai rapidă de competenţe şi active specializate. Aceasta
3
Burnete, S., Comerţ internaţional. Teorii, modele, politici, Ed. Economică, Bucureşti, 1999, p. 130
4
Petrescu, I., Gândirea şi aptitudinile managerului, Ed. Lux Libris, Braşov, 1996, p. 481
5
vezi Carbaugh, R., J., International Economics, South-Western College Publishing, 1995, p. 5
6
vezi Petrella, R., Europe between competitive inovation and a new social contract, în International Social Science Journal, No. 145,
March 1995
7
Krugman, P., Competitiveness: The Dangerous Obssesion, în Foreign Affairs, March-April, 1994
8
Nicolescu, O., Conceptul, tipologia şi rolul strategiei, în Nicolescu, O. (coord.), Strategii manageriale de firmă, Ed. Economică,
Bucureşti, 1996, p. 49
 -3-
implică dedicare din partea firmei, vehiculare rapidă a informaţiilor privind produsele, tehnologiile,
managementul şi participare activă a tuturor categoriilor de persoane interesate, într-un fel sau altul,
în activităţile firmei (stakeholders). Un element de importanţă deosebită îl reprezintă existenţa unui
mediu naţional dinamic şi “provocator”, ce stimulează şi “forţează” permanent firmele în direcţia
modernizării şi amplificării avantajelor competitive. În terminologia lui Porter, aceasta semnifică
realizarea “diamantului naţional” ce încorporează cele 4 categorii de factori care sunt cei mai
favorizanţi dezvoltării firmelor. Pe lângă aceşti factori, Porter menţionează şansa – ce se referă la
evenimente ce nu sunt sub controlul firmei (invenţii, războaie, schimbări radicale în configuraţia
zonelor geografice şi politicilor externe) şi guvernul – ce posedă multe pârghii prin care poate
ameliora sau deteriora avantajul competitiv naţional, prin strategia şi politicile pe care le promovează.

Concurenţa, structura
şi strategia firmei

Condiţiile factorilor
de producţie Condiţiile cererii

Industrii înrudite
şi suportive
Fig. Factorii principali care determină avantajul competitiv naţional
(după Nicolescu, O., 1996)

În aceste condiţii, competiţia între firme – ce are loc sub impactul cerinţelor impuse de
globalizarea economiei – se deplasează tot mai pregnant către zonele de acţiune vizând: (1)
generarea şi promovarea inovaţiei; (2) asimilarea rapidă a celor mai recente achiziţii ale ştiinţei şi
tehnologiei de vârf; (3) accesul firmelor la cele mai noi şi mai relevante informaţii de natură tehnico-
economică şi comercială; (4) promovarea, în exterior, a unei imagini publice cât mai credibile; (5)
crearea de alianţe strategice inter-firme, pentru dezvoltarea şi gestionarea interactivă a unor
competenţe şi capabilităţi competitive.

Căile câştigării şi susţinerii avantajului competitiv al firmei

Firmele care se bucură de succes pe plan internaţional nu sunt spectatori pasivi ai procesului
de creare a avantajului competitiv, ci ele sunt angrenate în acţiuni permanente şi concertate
(caractere conferite de complexitatea şi volatilitatea mediului în care firmele sunt “condamnate” să-şi
desfăşoare activitatea) de căutare a unor noi avantaje şi de apărare a acestora în lupta cu rivalii lor.

1. Inovarea – sursa generică a avantajului competitiv al firmei

Probabil cel mai des citată abordare asupra inovării aparţine lui Michael West şi colegilor săi9,
care caracterizează inovarea la nivelul organizaţiei prin următoarele trăsături:
 inovarea este un produs, proces sau procedură tangibil(e) în cadrul firmei; o idee nouă poate fi
punctul de plecare al unei inovări, dar nu poate fi numită a fi inovare în sine;
 inovarea trebuie să reprezinte o noutate în raport cu ordinea socială în care este introdusă (grup
de lucru, departament sau întreaga organizaţie), deşi nu trebuie să fie în mod necesar nouă
pentru persoanele care o introduc;
 inovarea trebuie să fie mai curând intenţionată decât accidentală;
 inovarea nu trebuie să fie o schimbare de rutină;

9
vezi West, M.A., Farr, J.L., Innovation and Creativity at work: Psychological and Organizational Strategies, Willey, Chichester, 1990;
King, N., West, M.A., Experiences of Inovation at Work, în Journal of Managerial Psychology, 2/1987
 -4-
 inovarea trebuie să fie orientată în direcţia aducerii unui profit organizaţiei, unei componente a
acesteia şi/sau întregii societăţi (dacă şi reuşeşte să-l aducă este o cu totul altă problemă);
 inovarea trebuie să fie publică în manifestarea efectelor sale.
În ciuda meritelor recunoscute, această abordare are însă şi puncte slabe:
♦ după cum arăta N. Nicholson (1990), ne confruntăm cu dificultatea definirii exacte a ceea ce se
înţelege prin termenii “intenţionat”, “profit”, sau chiar “noutate” – ceea ce face necesară abordarea
inovării din perspectivă situaţională;
♦ o altă critică ce poate fi adusă definiţiei lui West se referă la faptul că ea nu ia în considerare
scala/nivelul produselor, proceselor sau procedurilor la care este aplicată. De aceea, orice
schimbare ce întruneşte criteriile mai sus menţionate poate fi considerată inovare. Writers &
Kimberly (1991) au subliniat faptul că trebuie definite drept inovare doar acele schimbări ce au un
impact substanţial asupra organizaţiei (sau subdiviziunilor acesteia) în care sunt introduse,
afirmaţie ce-şi găseşte argumentul în faptul că schimbările care afectează managerii sunt acelea
care au influenţă semnificativă asupra performanţelor organizaţiei; dar, în acelaşi timp, a stabili
criterii pentru a determina care sunt schimbări esenţiale şi care nu sunt este extrem de dificil –
mai ales când acestea nu sunt vizibile sau când o idee este adoptată pentru prima dată.
Ca şi bază conceptuală pentru teoriile referitoare la inovare, definiţia lui West prezintă anumite
limite, dar rămâne valabilă ca abordare pragmatică: se suprapune destul de fidel pe utilizarea comună
a termenului în rândul teoreticienilor /cercetătorilor şi managerilor şi oferă cadrul propice faţă de care
cei mai mulţi dintre aceştia nu au obiecţii semnificative.
Din această perspectivă, se poate afirma că sursa avantajului competitiv poate fi una singură
– inovarea în sensul cel mai larg al noţiunii; ea se poate referi la înnoirea produsului, tehnologiei,
echipamentelor, proprietarului, managementului, comercializării, finanţării, personalului, informaţiilor,
etc., iar prin opţiunea strategică a firmei se prevede tocmai modalitatea de inovare prin care se
realizează de facto avantajul competitiv. După cum se arată în UK Government White Paper on
Competitiveness (1994), “inovarea – exploatarea cu succes a ideilor noi – este esenţială pentru
realizarea unei competitivităţi susţinute şi crearea de bogăţie. O ţară care doreşte să se menţină în
fruntea competitorilor săi are nevoie de firme care inovează. Inovaţiile de succes impun un bun
management, finanţe corespunzătoare, aptitudini şi un climat de afaceri suportiv”.
Dar, trebuie făcute “unele nuanţări în privinţa identificării inovării ca potenţială sursă a
avantajului concurenţial la nivel microeconomic (... datorate faptului că ...) “există sectoare de
activitate în care inovarea reprezintă singura cale de asigurare a supravieţuirii firmei pe piaţă şi nu un
mijloc de a-şi asigura o poziţie privilegiată (... cum este cazul industriei de calculatoare, după cum, ...)
“în alte sectoare, dimpotrivă, gradul de inovare este în mod tradiţional foarte scăzut, firmele marşând
pe alte mijloace în obţinerea competitivităţii economice. Cu toate acestea, există firme care, prin
intermediul unor cheltuieli de cercetare-dezvoltare însemnate, mizează pe inovare. În acest caz
dimensiunea economică şi potenţialul financiar al firmei sunt adesea decisive. De asemenea,
structura internă a firmei, modul de organizare a activităţii constituie un suport deloc neglijabil în
susţinerea proceselor inovative.”10
Accelerarea ritmului inovărilor a însoţit dintotdeauna evoluţia societăţii omeneşti, fenomenul
accentuându-se însă ameţitor în ultimele decenii, ducând la schimbarea a însuşi conceptului de
inovare. Concluzia că aceasta este, înainte de toate, rezultatul unui efort sistematic, organizat,
tenace şi precis direcţionat, mai curând decât al inspiraţiei, al scânteierii unui geniu, s-a consolidat pe
baza studierii sistematice a unui mare număr de inovări de succes, a determinărilor şi implicaţiilor
acestora. Ceea ce nu s-a schimbat în conceptul de inovare este că aceasta reprezintă un proces
de “distrugere creatoare”, aşa cum l-a definit J. Schumpeter; pentru a inova cu succes, firmele trebuie
să renunţe la produsele şi metodele vechi, depăşite, care le pot “otrăvi”, să organizeze abandonarea
acestora, acţiune deloc facilă, întrucât are de învins ataşarea emoţională de produse şi metode
cărora le-a fost consacrată activitatea firmei vreme îndelungată.
De aceea, inovarea trebuie să se constituie pentru firmă şi managementul acesteia într-un
proces de căutare permanentă (organizată şi cu un scop bine definit) de schimbări, urmată de
analizarea sistematică a ocaziilor pe care aceste schimbări le-ar putea oferi şi de asumarea
schimbării11.

10
Petrescu, I., Dragomir, C., Gherasim, S., op. cit., pp.350-351
11
vezi şi Drucker, P., Inovaţia şi sistemul antreprenorial, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1993, p. 30
 -5-
Considerăm că, în relaţie cu procesul de globalizare a economiei, inovarea dobândeşte o
dublă valenţă: pe de o parte, procesul de căutare continuă a “ocaziilor” – presupus de inovare – a
condus la extinderea ariei sale de referinţă la nivelul mediului global de afaceri, iar, pe de altă parte,
odată conturat acest mediu, el a contribuit la găsirea a tot mai multe ocazii ce pot fi valorificate.
Desigur, aceste determinări nu reprezintă (decât privite global) relaţii de tip cauză-efect căci, dacă
mutăm nivelul analizei la cel al firmei, ea ar putea să se confrunte cu numeroase probleme care să
infirme această “teorie”. Dilatarea spaţială a tiparelor mediului tradiţional al firmei poate aduce cu sine
o serie de restricţii şi inconveniente (de natură financiară, logistice sau ţinând de factorul timp), care
pot determina fie imposibilitatea sau întârzierea accesului la o ocazie de natură a provoca inovarea,
fie o valorificare necorespunzătoare a ocaziei ivite. De aceea, demersurile firmei îndreptate în direcţia
cercetării şi inovării trebuie să ia în permanenţă în considerare atât oportunităţile oferite de
perspectiva globalizării economiei, cât şi ansamblul factorilor de risc12 (ştiinţific, economic, tehnic, de
producţie sau de brevetare) care le pot condiţiona succesul.
Inovarea nu este de natură exclusiv tehnică sau tehnologică. Ea se poate produce, tot atât de
bine, în privinţa canalelor de distribuţie, a managementului, a organizării, a strategiilor adoptate, a
iniţierii unei noi afaceri, etc., deci în orice domeniu în care se poate asigura alocarea şi utilizarea mai
bună a resurselor, creşterea productivităţii, a randamentelor, atingerea unui nivel superior de
eficienţă.
Pentru a surprinde complexitatea faţetelor inovării, considerăm a fi utilă amintirea unei tipologii a
acesteia, realizată în anul 1973 de către G. Zaltman13 după trei criterii/dimensiuni:
 inovarea programată – ce apare de multe ori ca şi consecinţă necesară, firească a unei alte
inovări – şi cea neprogramată – ce este fie un răspuns imediat dat unei situaţii de criză, fie un
rezultat al utilizării mai bune a resurselor disponibile. Acestor două tipuri ale inovării, N. King le-a
adăugat un al treilea, respectiv inovarea pro-activă – caracterizată prin faptul că un individ sau un
grup încearcă să atragă atenţia firmei către un domeniu în care nevoia de schimbare nu a fost
încă recunoscută;
 inovarea mijloc – introdusă pentru a facilita adoptarea unei inovări viitoare şi care are deci un
caracter instrumental – şi inovarea rezultat/scop – introdusă pentru ea însăşi;
 radicalitate – dimensiune ce apare ca rezultat al gradului de noutate şi de risc ce însoţeşte
inovarea.
P. Drucker a identificat şapte surse posibile de oportunităţi pentru inovare14, primele patru fiind
endogene firmei sau industriei respective, iar ultimele trei regăsindu-se în mediul general de acţiune
al firmelor:
1. succesul sau eşecul neaşteptat care găseşte firma nepregătită pentru a-l exploata, respectiv,
evita, prin măsuri adecvate. Această primă sursă, deşi s-a dovedit a fi cea mai folositoare pentru
firmă, putând fi exploatată relativ uşor, continuă să fie, din păcate, neglijată de cea mai mare parte
a conducerilor de firme. Ea este specifică, de exemplu, firmelor care au înregistrat inovări de
succes care se adresează unui anumit segment de piaţă, dar care ignoră faptul că inovările
respective pot interesa şi alte segmente; succesul repurtat nu este, astfel, exploatat integral, fapt
ce permite altor firme concurente să preia inovările şi să le adapteze cerinţelor celorlalte
segmente. Succesul neaşteptat devine în aceste condiţii un semi-eşec tocmai pentru că
schimbarea produsă în cererile diferitelor segmente de piaţă nu a fost sesizată ca o oportunitate
care trebuie exploatată rapid şi integral;
2. incongruenţa sau discrepanţa dintre realitatea efectivă şi realitatea aşa cum este ea percepută.
Examinarea atentă, lucidă şi obiectivă a realităţii permite asumarea corectă a acesteia şi
identificarea unor oportunităţi de acţiune care pot constitui excelente surse de inovare;
3. cerinţele proceselor specifice activităţii firmei, cerinţe de natură tehnică, tehnologică,
organizatorică, ergonomică, ecologică, etc. şi care oferă, la rândul lor, teme interesante pentru
eforturile inovative;
4. schimbările în structura industriei sau a pieţei specifice care surprind oamenii nepregătiţi din
cauza lipsei de informare, dar îi incită la inovări pentru a face faţă cu succes schimbărilor produse;
5. schimbările demografice înregistrate, de exemplu, în piramida pe vârste a populaţiei, care
determină modificări uneori profunde ale gamei produselor/serviciilor solicitate şi, în consecinţă,

12
vezi Raţiu-Suciu, I., Plumb, I., Mincu, C., Economia ramurilor, Ed. Select, Alba-Iulia, 1996, pp. 216-217
13
vezi Zaltman, G., Duncan, R., Holbek, J., Innovations and Organizations, Wiley, New York, 1973
14
vezi Drucker, P., Managing for the Future, Butterworth-Heinemann Ltd., 1994, p. 275
 -6-
generează noi oportunităţi pentru inovare. Este de subliniat însă faptul că, în funcţie de natura
activităţii, schimbările demografice sunt capitale pentru unele firme (de exemplu, pentru cele
producătoare de confecţii pentru copii, femei, bărbaţi), în timp ce pe altele nu le afectează;
6. schimbarea gusturilor şi percepţiilor cumpărătorilor, precum şi a semnificaţiilor date de aceştia
anumitor modele de viaţă;
7. noile cunoştinţe, atât ştiinţifice, cât şi neştiinţifice, rezultate din cercetarea ştiinţifică şi tehnică,
care oferă noi repere de referinţă, noi “ancore” de care să se “agaţe” inovările. Cercetarea este
citată ca ultima sursă de inovare întrucât este cea mai costisitoare şi riscantă, reclamă cel mai
lung timp de realizare, prezintă cele mai mari dificultăţi. Cât de eficientă este cercetarea depinde,
evident, de potenţialul creativ al firmei, de resursele pe care aceasta le poate aloca activităţilor de
cercetare-dezvoltare, dar şi de mediul general ştiinţific şi tehnologic, de capacitatea acestuia de a
preţui corespunzător şi a încorpora eficace rezultatele cercetării şi inovării realizate.
Creşterea potenţialului creativ al firmei îi va imprima acesteia un caracter puternic inovativ,
manifestat prin15:
♦ sensibilitatea şi reactivitatea deosebită la schimbări;
♦ adaptabilitatea ridicată la cerinţele schimbării – tehnice, tehnologice, organizatorice, manageriale,
gradul de adaptare condiţionând performanţele firmei şi nivelul competitivităţii ei;
♦ filozofia, practicile şi reuşitele specifice firmei, care devin elemente de referinţă la nivel naţional şi
internaţional, explicând locul primordial pe care aceasta îl ocupă în cadrul industriei de profil şi,
implicit, influenţa semnificativă pe care o are asupra creşterii economice;
♦ axarea strategiei de dezvoltare pe forma de reacţie planificată la schimbările mediului şi nu pe cea
de ajustare, de adaptare pasivă, ceea ce determină modificări profunde de optică a conducerii şi
de acţiune în confruntarea cu mediul;
♦ intensificarea activităţilor creative – cercetare, dezvoltare, marketing – ale căror cerinţe specifice
impun modificări corespunzătoare ale structurii organizatorice a firmei (amplificarea
compartimentelor care desfăşoară activităţi creative; adoptarea criteriului pe obiective la alegerea
tipului de structură, diviziunile structurale fiind organizate pe produse, procese, proiecte sau
beneficiari; adoptarea formei organice de structură caracterizată prin înaltă flexibilitate);
♦ nivelul calitativ ridicat al comunicaţiilor interne şi exterioare ale firmei, multiplicarea enormă a
legăturilor comunicaţionale ale acesteia;
♦ extinderea stilului de conducere participativ la toate nivelurile ierarhice din cadrul firmei şi, în
primul rând, în activităţile cu caracter pronunţat creativ.
Creşterea potenţialului creativ al firmei se referă nu numai la capacitatea acesteia de a fi
inovativă pe planul produselor/serviciilor şi tehnologiilor, de a genera mereu unele noi, mai mult
sau mai puţin distanţate faţă de cele existente, ci şi la posibilitatea de a fi inovativă şi în materie de
management, de a identifica modalităţi şi soluţii concrete de rezolvare a problemelor care să iasă de
pe făgaşul obişnuit al celor existente. Inovarea managerială diferenţiază, în măsură sensibilă, firmele
în ceea ce priveşte performanţele realizate în condiţii relativ asemănătoare şi la niveluri apropiate ale
consumului de resurse, spre deosebire de inovarea tehnologică, care aplicată în diferite firme,
generează practic, aceleaşi rezultate.
Pentru a-şi putea câştiga avantajul competitiv şi a fi capabilă să-l menţină, firma viitorului va
trebui să fie, deci, una cu potenţial creativ-inovativ mult sporit faţă de nivelul mediu actual.
Tendinţa este determinată în mare măsură de globalizarea economiei – care însoţeşte progresul
ştiinţific şi tehnologic contemporan, circulaţia intensă a informaţiilor (ce multiplică exponenţial numărul
“surselor” generatoare de idei noi), dinamismul cererilor pieţei (ce stimulează eforturile de căutare a
soluţiilor noi), şi favorizată de revoluţia managerială – axată pe aplicarea cunoştinţelor (care circulă
liber în societatea globală a cunoaşterii) asupra cunoştinţelor.
Practicarea conducerii prin inovare, sistem managerial modern aplicat astăzi pe scară largă
în firmele din industriile de înaltă tehnologie, va trebui să se extindă rapid şi în celelalte industrii,
confirmând aprecierea lui M. Fustier conform căreia în urmă cu 70 de ani pieţele aparţineau
producătorilor, capabili să le inunde cu produse obişnuite, apoi au devenit ale distribuitorilor, capabili
să le impună prin reţele de comercializare, publicitate şi service adecvate, şi vor fi ale cercetătorilor,
capabili să conceapă produse şi tehnologii noi, mereu mai performante.
Întrucât “cercetarea ştiinţifică şi inovarea reprezintă pârghii esenţiale pentru ridicarea nivelului
economic al fiecărei naţiuni şi influenţează hotărâtor adaptarea întreprinderilor dintr-o ţară la

15
vezi şi Russu, C., op. cit., pp. 372-373
 -7-
modificările care au loc pe plan mondial” 16, considerăm că în ceea ce priveşte firmele româneşti,
procesul de inovare poate fi singura speranţă pentru asigurarea vitezei accelerate a schimbărilor
tehnologice în procesele productive impuse de schimbările sociale şi economice care au loc în
întreaga lume. Pentru aceasta, toate firmele trebuie să se situeze în lanţul inovării – care facilitează
crearea de noi locuri de muncă, noi produse şi servicii, creând condiţii pentru creşterea bunăstării –
într-un context în care întreaga economie naţională trebuie să fie pregătită să stimuleze activitatea
creativă, iar schimburile economice să aibă ca obiect nu doar produse şi servicii, ci şi noi idei, noi
rezultate ale activităţii inovatoare.

2. Creşterea calităţii prin apelarea la managementul calităţii totale

Calitatea reprezintă unul din factorii importanţi ai competitivităţii firmei şi ai determinării

performanţelor sale, întrucât, pe de o parte, ea are o contribuţie majoră în exprimarea celor doi
termeni ai ecuaţiei profitului unei firme – costurile şi veniturile, iar, pe de altă parte, “ea influenţează
buna reputaţie şi se constituie ca factor combativ în cucerirea de pieţe noi.”17
Asigurarea competitivităţii şi performanţelor firmei prin intermediul calităţii este, însă,
condiţionată de o serie de “cerinţe majore, a căror realizare implică angajarea şi participarea
tuturor salariaţilor întreprinderii”18. În opinia prof. I. Petrescu, aceste cerinţe se referă la19:
implicarea totală a factorului uman în asigurarea calităţii în cadrul firmei; mobilizarea resurselor
umane pentru obţinerea încrederii totale; conceperea şi implementarea strategiei calităţii prin
aşezarea la baza acesteia a refuzului noncalităţii şi fundamentarea şi practicarea excelenţei;
îmbinarea în viziune unitară a componentelor economică şi socială ale calităţii; apariţia
managementului participativ; trecerea de la abordarea instrumentelor şi organizaţională cu acţiune
asupra efectelor, la abordarea managerială, abordarea economică şi abordarea continuă prin
identificarea şi rezolvarea cauzelor cu ajutorul acţiunilor integrate, de sistem; asigurarea funcţionării
concomitente a principiilor: (1) implicarea tuturor compartimentelor în obţinerea calităţii produselor şi
serviciilor, prin utilizarea tuturor resurselor disponibile pentru ameliorarea şi realizarea calităţii de la
faza de concepţie până la cea de vânzare, (2) asigurarea ca fiecare salariat al firmei să se constituie
ca un agent al asigurării calităţii.
În ceea ce priveşte conceptul de calitate, literatura de specialitate prezintă un număr
considerabil de definiţii, care se înscriu pe o linie de evoluţie continuă. În contextul economico-social
actual, calitatea este definită – conform standardului ISO-8402 – ca fiind “ansamblul de caracteristici
al unei entităţi (produs sau serviciu), care conferă acesteia aptitudinea de a satisface necesităţile
exprimate sau implicite”.
Din această perspectivă, calitatea trebuie să fie abordată de către firmă şi managementul
acesteia ca un mijloc subordonat atingerii scopului vizând satisfacerea necesităţilor consumatorilor,
atât a celor explicite (manifestate sub forma cererii de mărfuri şi/sau servicii), cât şi a celor implicite
(vizând siguranţa în funcţionare a produselor, concordanţa dintre componentele calităţii produselor
şi/sau serviciilor şi condiţiile impuse în utilizare, existenţa unei documentaţii capabile de a asigura
folosirea corectă a produselor de către beneficiari, ambalarea corespunzătoare, livrarea conform
condiţiilor impuse prin contracte sau alte convenţii între producător şi beneficiar).
Având în vedere, pe de o parte, caracteristicile nevoilor de consum (dinamism pronunţat,
extinderea şi diversificarea lor având loc sub influenţa progresului tehnico-ştiinţific şi a gradului de
cunoaştere şi civilizaţie al membrilor societăţii; caracter obiectiv, istoriceşte determinat; elasticitate
într-un grad diferit atât în timp, pentru o aceeaşi trebuinţă, cât şi între două trebuinţe diferite;
reproductibilitate, în sensul că satisfacerea unei nevoi dă naştere alteia, asigurându-se, astfel,
manifestarea nelimitată a procesului dezvoltării), iar, pe de altă parte, contextul conturat de
globalizarea economiei (în care mediul la care firma îşi raportează activitatea dobândeşte
dimensiuni globale), cunoaşterea stării şi dinamicii necesităţilor precum şi a mecanismului de naştere
şi transformare a acestora în cerere, în vederea fundamentării şi implementării celor mai potrivite
strategii pentru satisfacerea necesităţilor exprimate şi implicite devin condiţii primordiale pentru
asigurarea calităţii.

16
Raţiu-Suciu, I., Plumb, I., Mincu, C., op. cit., p. 205
17
Petrescu, I., Nevoia de psihosocioeconomie în managementul calităţii totale, în volumul Lucrărilor celei de-a IV-a Conferinţe de
comunicări ştiinţifice Eficienţă, legalitate, etică în România mileniului trei, Ed. Ecran Magazin, Braşov, 1999, p. 5
18
Petrescu, I., Psihosocioeconomia managementului calităţii totale, Ed. Lux Libris, Braşov, 1998, p. 32
19
ibid., pp. 31-32
 -8-
Asigurând calitatea, producătorul dă încredere beneficiarului că produsele sau serviciile sale
sunt conform aşteptărilor şi, ca atare, demonstrează capacitatea de a le realiza, respectiv presta cât
timp este nevoie de ele.
Caracteristicile calităţii unui produs, formate din însuşiri, trăsături, proprietăţi, sunt împărţite
în general în 3 grupe principale: (1) funcţionale (ce se referă la însuşiri, trăsături, proprietăţi legate fie
de folosirea produsului, fie de aspectele tehnico-economice dependente de exploatarea sau utilizarea
acestuia); (2) de disponibilitate – concretizate în fiabilitate şi mentanabilitate – exprimă acele însuşiri,
trăsături, proprietăţi, care asigură produsului capacitatea de a fi apt de folosire la diferite solicitări; (3)
psihosenzoriale şi sociale – cuprind însuşiri, trăsături, proprietăţi concretizate sub formă de aspecte
estetice, organoleptice sau de exploatare.
Utilizarea acestor caracteristici pentru aprecierea calităţii produselor necesită stabilirea unor
limite de referinţă, concretizate într-o serie de documente specifice, dintre care cele mai importante
sunt standardele, normele tehnice, caietele de sarcini sau specificaţiile tehnice de contract.
Calitatea produselor sau serviciilor se realizează în urma unui proces ciclic, complex, la
care participă toate activităţile firmei, începând de la cercetare şi continuând cu proiectarea,
pregătirea producţiei, procurarea materiilor prime şi a materialelor, producţia propriu-zisă sau
prestarea, controlul procesului, inspecţii, analize, încercări, probe, vânzarea produselor, efectuarea
service-ului. Ciclul de activităţi menţionate reîncepe, însă, de fiecare dată şi se fundamentează pe o
bază informaţională superioară, ceea ce permite calităţii să se înscrie pe o spirală evolutivă,
cunoscută în literatura de specialitate sub numele de “spirala calităţii”. Aceasta arată că
îmbunătăţirea continuă a calităţii este un proces obiectiv, determinat de:
♦ progresele realizate de fiecare activitate care contribuie la realizarea produsului sau prestarea
serviciului, în concordanţă cu cerinţele mereu crescânde ale beneficiarilor;
♦ nivelul caracteristicilor unor produse sau servicii similare, existente pe piaţă;
♦ dorinţa producătorilor de a se impune cu noi produse sau servicii.
Bazate pe experienţa tehnico-ştiinţifică, pe diversificarea producţiei şi a consumului sau pe
nivelul resurselor materiale şi financiare, activităţile de obţinere a calităţii nu sunt numai repetabile dar
şi perfectibile, ceea ce conferă calităţii un caracter de dinamicitate.
Abordarea calităţii prezintă, în cadrul firmei, două aspecte:
1. asigurarea calităţii – reprezintă un ansamblu de mijloace, prestabilite şi sistematizate,
întreprinse de o firmă în toate compartimentele sale, implicate în activităţi ce pot influenţa calitatea
produselor şi serviciilor executive, astfel încât să exprime certitudinea realizării cerinţelor de calitate
specificate. Scopul asigurării calităţii în cadrul firmei este menţinerea produselor şi/sau serviciilor la
nivelul determinat, prin strategia şi politica în domeniul calităţii. La rândul său, asigurarea calităţii
grupează două domenii majore: asigurarea internă a calităţii – caracterizată prin faptul că implică
toate etapele ciclului de viaţă al unui produs şi ale proceselor, se derulează în cadrul unor activităţi în
cadrul cărora firma trebuie să pună accentul pe marketing şi proiectare, urmăreşte asigurarea calităţii
în aprovizionare ca premisă a obţinerii unor produse şi servicii conforme specificaţiilor prestabilite şi
nu se finalizează odată cu producţia, ci vizează şi aspectele referitoare la depozitare, livrare, instalare
a produsului sau prestarea de servicii asociate – şi asigurarea externă a calităţii – pentru care firma
utilizează metodele oferite de standardele internaţionale de calitate, dintre care un rol esenţial revine
sistemului ISO 9000, care face referire la obiectivele cheie şi responsabilităţile pentru calitate, părţile
interesate în sistemul de calitate şi doleanţele acestora, deosebirile dintre condiţiile referitoare la
sistemul calităţii şi condiţiile referitoare la produs, categoriile generice de produse, aspectele calităţii,
conceptul de proces, reţeaua de procese din cadrul firmei, sistemul calităţii şi relaţia lui cu reţeaua de
proces, evaluarea sistemului calităţii şi documentaţia pentru aprecierea calităţii.
2. gestiunea calităţii – al cărei rol constă în identificarea, analiza şi interpretarea tuturor
anomaliilor apărute în timpul desfăşurării producţiei, precum şi în definirea acţiunilor corective sau de
orientare a calităţii în toate etapele de realizare a produsului şi se prestare a serviciului, inclusiv prin
prisma costurilor calităţii. Acestea din urmă exprimă “totalitatea structurilor asociate conturării,
realizării şi stăpânirii (controlului) calităţii ca şi evaluarea şi obţinerea reacţiei referitoare la
conformanţa cu cerinţele de calitate, la care se adaugă acele costuri asociate consecinţelor
neîndeplinirii acestor cerinţe în întreprinderea furnizoare şi la beneficiar.”20 Costurile calităţii se
clasifică, după Asociaţia Franceză a Calităţii, în: costuri de prevenire a apariţiei defectelor, costuri de
identificare a defectelor şi costurile noncalităţii. În stabilirea costurilor calităţii, firma trebuie să se
orienteze spre costurile de prevenire şi identificare a defectelor. Ele trebuie astfel dimensionate încât
20
Petrescu, I., Psihosocioeconomia managementului calităţii totale, Ed. Lux Libris, Braşov, 1998, p. 309
 -9-
să se asigure un echilibru între costul total al calităţii şi nivelul de satisfacere a calităţii, impus de
beneficiar.
Instrumentul de analiză şi de fundamentare a deciziilor în domeniul calităţii utilizat în
practica mondială este “bilanţul calităţii”. El reprezintă un document care cuprinde ca informaţii
principale: (1) efectele economice ale asigurării calităţii; (2) categoriile de costuri ale calităţii şi raportul
fiecărei categorii de cost, faţă de costul total al calităţii.
În ultimii ani, ca urmare a extinderii calităţii la nivelul întregii firme asupra tuturor activităţilor ce
participă, într-o măsură mai mare sau mai mică, la obţinerea produselor sau serviciilor (marketing,
concepţie, aprovizionare, fabricaţie, depozitare, desfacere, service), a apărut noţiunea de “calitate
totală”. Asigurarea calităţii totale este circumscrisă unui proces ale cărui acţiuni sunt astfel redate de
către prof. I. Petrescu21:
 stabilirea şi organizarea realizării măsurilor pentru transpunerea în practică a obiectivelor din
domeniul asigurării calităţii totale;
 crearea structurilor componente ale procesului de asigurare a calităţii totale;
 informarea salariaţilor asupra necesităţii implementării procesului de asigurare a calităţii totale,
insistându-se pe scopuri şi avantaje şi elaborarea programului de instruire a personalului în
această materie;
 menţinerea unui nivel profesional ridicat la membrii echipei manageriale şi la restul salariaţilor,
prin contacte numeroase şi eficiente cu specialişti în domeniu;
 elaborarea, menţinerea şi îmbunătăţirea unui set de proceduri interne simple, precise, uşor de
aplicat şi controlat în legătură cu activităţile compartimentelor şi salariaţilor pentru asigurarea
calităţii totale în întreprindere;
 conceperea unui program amplu şi realist de motivare a salariaţilor în aplicarea programului de
asigurare a calităţii totale.
Realizarea calităţii totale impune existenţa, în cadrul firmei, a unui “sistem al calităţii” în
cadrul căruia calitatea este direcţionată şi pusă în valoare de către om. Conform standardului ISO –
8402, sistemul calităţii reprezintă “ansamblul de structuri organizatorice, responsabilităţi, proceduri,
procedee şi resurse, având ca scop aplicarea politicii calităţii.” Elementele sistemului calităţii
(potrivit standardului ISO – 9004) sunt considerate următoarele: calitatea în marketing; calitatea în
specificaţii şi proiectare; calitatea în aprovizionare; calitatea în producţie; controlul producţiei; controlul
tehnic de conformitate (verificarea produsului); controlul echipamentelor de măsurare, verificare şi
încercări; neconformităţi; acţiuni corective; manipulare şi activităţi ulterioare producţiei; documentaţia
şi înregistrările calităţii; calificarea şi instruirea personalului; securitatea produsului şi răspunderea
juridică asupra produsului; utilizarea metodelor statistice.
Calitatea a devenit o problemă majoră pentru management. Trecerea de la controlul
calităţii la asigurarea calităţii şi, în ultimii ani, prin restructurarea fundamentală a conceptelor, la
calitatea totală, situează firma pe un alt plan al performanţelor. Ca urmare, preocuparea
managementului pentru calitate trebuie să se manifeste continuu, ceea ce presupune: (1)
identificarea cauzelor şi a locurilor de producere a noncalităţii; (2) identificarea unor programe pentru
calitate, bazate pe strategiile elaborate; (3) mobilizarea personalului, în vederea realizării
programelor; (4) desfăşurarea programelor pentru calitate; (5) evaluarea programelor şi corectarea
strategiei.
Abordarea calităţii totale trebuie făcută global şi sistemic, avându-se permanent în vedere atât
interesele firmei, cât şi cele ale clienţilor acesteia, ceea ce implică aportul managementului calităţii
totale, întrucât el “reprezintă o sinteză a elementelor organizaţionale, tehnice şi umane pe care le iau
în considerare managerii generali, condensează toate informaţiile şi oferă date imparţiale pentru
elaborarea deciziilor strategice de proiectare şi realizare a produselor şi serviciilor cerute de clienţi la
nivelul celor mai înalte standarde de calitate.”22 Scopul managementului calităţii totale este
îmbunătăţirea continuă şi dezvoltarea unei adevărate culturi a firmei care situează satisfacerea
clientului în centrul atenţiei.
Ca urmare a mutaţiilor produse în ultimul timp în privinţa locului şi rolului calităţii în asigurarea
competitivităţii firmei, literatura de specialitate accentuează asupra existenţei funcţiunii de calitate în
cadrul firmei. Aceasta se referă la activităţile care iau în consideraţie, în desfăşurarea lor, toţi factorii
care influenţează calitatea produselor sau serviciilor. Pentru realizarea acestei funcţiuni,
21
vezi Petrescu, I., Aspecte psihosocioeconomice în managementul asigurării calităţii totale, în Dezvoltarea şi competitivitate la
cumpănă de milenii. Studii economice, Ed. Continent şi Ed. Universităţii "Lucian Blaga" din Sibiu, 2000, p. 44
22
Petrescu, I., Psihosocioeconomia managementului calităţii totale, Ed. Lux Libris, Braşov, 1998, pp. 35
 - 10 -
managementul va trebui să stabilească o serie de elemente: strategia şi politica în domeniul calităţii;
responsabilităţile privind calitatea; motivarea personalului pentru realizarea calităţii; comunicaţiile
interne şi externe cele mai eficiente; resursele materiale, umane, financiare, necesare realizării
calităţii; perfecţionarea permanentă a personalului şi implicarea acestuia în obţinerea calităţii;
documentarea corespunzătoare referitoare la calitate; structură organizatorică adecvată obiectivelor
cuprinse în strategiile calităţii; controlul neconformităţilor şi măsurile corective; calificarea, experienţa,
competenţa necesară pentru toate funcţiile care pot influenţa calitatea; produse şi servicii obţinute la
nivelul calităţii cerute de beneficiar, însă în condiţii de rentabilitate pentru producător.
În aceste circumstanţe trebuie conştientizat faptul că “abordarea calităţii nu mai constituie o
soluţie tehnică, ci o soluţie strategică generală, cu scopul de a creşte eficienţa şi competitivitatea
întreprinderii ca şi calitatea vieţii personalului.”23
Modul în care firma urmează să folosească ansamblul mijloacelor necesare realizării
obiectivelor referitoare la calitate, aşa cum sunt ele formulate de către managementul acesteia este
reflectat în strategia în domeniul calităţii. Apelarea la una sau alta dintre strategiile calităţii se va
face de către firmă cu luarea în considerare a situaţiei sale prezente în domeniul calităţii, a
obiectivelor privind calitatea pe care le urmăreşte – în raport cu clienţii şi concurenţii, a resurselor de
care dispune, etc. Astfel, ea poate recurge la una dintre următoarele alternative strategice24:
1. În funcţie de gradul de introducere şi menţinere a calităţii:
♦ strategia performanţei maxime – reprezintă punctul de vedere al firmei care-şi asumă rolul de
leader în exclusivitate; astfel, firma dobândeşte supremaţia în calitate, prin performanţele maxime
pe care le pot obţine de la produsele/serviciile realizate;
♦ strategia diferenţierii prin calitate – se bazează pe cunoaşterea formelor de manifestare a
caracteristicilor calităţii produselor sau serviciilor de acelaşi tip şi realizate de diferiţi producători;
♦ strategia diversificării prin calitate – oferă firmei ca, prin potenţialul de cercetare-dezvoltare şi
tehnologie existent, să încerce de a pătrunde în noi domenii de activitate cu produse sau servicii
orientate pe clase de calitate sau la niveluri superioare de calitate faţă de concurenţă;
♦ strategia concentrării pe un nivel de calitate – este caracteristică firmelor care nu pot sau nu
doresc să schimbe un anumit nivel al calităţii, dar au capacitatea de a-l realiza; în acest caz, firma
se bazează pe o serie de factori care favorizează un anumit nivel al eficienţei economice, şi
anume: caracteristicile produselor şi serviciilor cunoscute şi acceptate de un grup definit de
beneficiari, existenţa unei reţele de distribuţie, poziţia în cadrul unui segment de piaţă, avantajul
costurilor asupra concurenţei;
♦ strategia dominanţei prin calitate – necesită păstrarea unei pieţe (sau segment de piaţă)
importante şi presupune un volum ridicat al vânzărilor;
2. După nivelul complexităţii:
♦ strategia globală a calităţii – presupune orientarea preocupărilor pentru calitate pe toate fazele de
realizare a unui produs sau de prestare a unui serviciu, ajungându-se până la client;
♦ strategia procedurală – în funcţie de obiectivele urmărite, firma se poate orienta spre strategii de
asigurare a performanţelor de calitate ale produselor/serviciilor în diverse activităţi sau acţiuni:
marketing, producţie, aprovizionare, audit intern şi extern, etc.;
♦ strategia axată pe costurile calităţii – această orientare exprimă intenţia firmei de a accepta
alocarea de resurse financiare activităţilor implicate în realizarea calităţii cât şi de a controla
nivelul de reducere a profitului datorat cheltuielilor cauzate de înlăturarea defectelor.
“Implementarea calităţii şi a managementului acesteia este sprijinită de numeroase
argumente – după cum subliniază prof. I. Petrescu – dintre care cele mai semnificative ne apar
următoarele:
 managementul calităţii poate oferi întreprinderii o creştere a calităţii produselor fabricate şi a
profiturilor realizate, precum şi remedieri semnificative ale costurilor non-calităţii care, în medie,
pot atinge peste 10% din cifra de afaceri a unităţii;
 avantajele oferite de calitate se pot regăsi atât înăuntrul întreprinderii, prin implicarea mai
puternică a muncitorilor în munca lor, cât şi în afara ei, prin îmbunătăţirea imaginii unităţii, care
laolaltă se constituie ca elemente importante pentru economia firmei şi a ţării;

23
ibid, p. 11
24
vezi Bărbulescu, C., Nedelea, Ş., Strategiile calităţii, în Nicolescu, O. (coord), Strategii manageriale de firmă, Ed. Economică, Bucureşti,
1996, pp. 385-417
 - 11 -
 managementul calităţii totale este amplu şi complex asociat cu îmbunătăţirea rezultatelor
financiare, îndeosebi prin impactul său asupra reducerii în costurile asociate non-calităţii;
 prin introducerea sistemului calităţii se obţin şi avantaje pentru calitate şi anume:
• ca avantaje interne asociate modului în care funcţionează întreprinderea:
- mai buna organizare a muncii;
- mai buna motivare a personalului.
• ca avantaje externe asociate reacţiilor clienţilor:
- relaţii bune cu clienţii;
- loialitate mai mare a clienţilor.”25
Contribuţia calităţii în planul obţinerii şi menţinerii de către firmă a avantajului competitiv se va
măsura în plan psihosocial prin evaluarea a două tipuri de variabile cu influenţă hotărâtoare: unele
interne – salariaţii (priviţi din punctul de vedere al angajamentului lor în favoarea calităţii, angajament
ale cărui stimulare şi motivare cad în sarcina managementului) şi altele externe – clienţii (avându-se
drept scop urmărirea şi exploatarea atributelor pe care aceştia le consideră a fi cele mai importante în
momentul cumpărării). Fig. 9.3. ilustrează ansamblul beneficiilor unui program de management al
calităţii totale.
În concluzie, în condiţiile impuse de globalizarea economiei, creşterea calităţii prin apelarea la
managementul calităţii totale este de natură a conduce la creşterea satisfacţiei clienţilor (care sunt tot
mai pretenţioşi şi mai bine informaţi), obiectiv ce se poate atinge printr-o motivare complexă a
resurselor umane ale firmei şi îmbunătăţirea stilului de lucru din cadrul firmei.
Beneficii pentru clienţi
Beneficii pentru clienţi

Mai puţine probleme

privind calitatea O mai mare
O mare grijă faţă
produsului sau a satisfacere a nevoilor
de clienţi
serviciului clienţilor

Beneficii pentru companie

Beneficii pentru companie

Un personal mai Productivitate

Calitate mai bună motivat crescută

Probleme
Costuri reduse Defecte mai puţine
rezolvate mai rapid

Beneficii pentru salariaţi

Beneficii pentru salariaţi

Mai multă instruire, Mai multă

Împuternicire
policalificare apreciere

Beneficiile unui program de management al calităţii totale

(după Sadgrove, K., 1995)

Asimilarea conceptului şi practicii managementului calităţii totale de către managerii firmelor

româneşti devine o necesitate stringentă în condiţiile impuse de necesitatea racordării României la
procesul de globalizare a economiei.
3. Revoluţia tehnologică şi transferul internaţional de tehnologie

Întrucât în mediul economic global competiţia devine mai acută şi mai complexă, iar
schimbările tehnologice rapide scurtează ciclurile de viaţă ale produselor, capacitatea unei firme de a
genera noi bunuri sau servicii, ori de a le îmbunătăţi şi de a le desface cât mai repede pe pieţe
dobândeşte o importanţă vitală pentru asigurarea competitivităţii ei.
Încă din anul 1968, P. Drucker atrăgea atenţia asupra faptului că la nivelul unei ţări “balanţa
internaţională a tehnologiilor e tot atât de importantă ca balanţa comercială şi ca balanţa de plăţi,
dacă nu mai importantă”, iar A. King si B. Schneider, au ajuns, în anul 1993, la concluzia că
“societatea noastră actuală se bazează, din punct de vedere material, pe o foarte reuşită dezvoltare
tehnologică”, care a dus la creşterea productivităţii muncii, lărgirea pieţelor de desfacere şi

25
Petrescu, I., Psihosocioeconomia managementului calităţii totale, Ed. Lux Libris, Braşov, 1998, pp. 10-11
 - 12 -
prosperitate, succesele dezvoltării tehnologice şi ale aplicaţiilor metodelor ştiinţifice determinând
guvernele si industriile să ofere sprijin masiv cercetării-dezvoltării.
În lucrarea amintită, A. King si B. Schneider observau că “ştiinţa şi tehnologia îşi asumă,
deseori cu neclaritate, dreptul de a fi, mai mult sau mai puţin, două aspecte ale aceluiaşi lucru –
cercetarea si dezvoltarea fac să răsară ştiinţa şi tehnologia. În realitate, sistemul ştiinţei si cel al
tehnologiei sunt foarte diferite. Cel al ştiinţei este deschis iar produsele sale sunt răspândite liber în
lume; acela al tehnologiei e condus de motivaţii economice iar produsele sale sunt păzite cu grijă ca
proprietăţi comerciale”. Diferenţierea între aceşti doi termeni s-a aflat şi printre preocupările lui D.J.
Boorstin (1978) – ducându-l la concluzia că ştiinţa reprezintă un fişier internaţional si crescător de
cunoştinţe legal valide peste tot, iar tehnologia un set de aplicaţii universale ale ştiinţei – sau A.D.
Little – concretizate în formularea: “tehnologia este o aplicaţie practică a ştiinţei la un produs sau un
proces de fabricaţie sau la un domeniu specific de expertiză”.
Aplecarea altor specialişti asupra termenului tehnologie a dus la apariţia următoarelor sensuri
şi cuprinderi ale noţiunii:
♦ ansamblu de procese, metode şi procedee ştiinţifice aplicate în scopul obţinerii unui produs sau
serviciu26;
♦ ansamblul de cunoştinţe privind metoda, modul, experienţa, de producere a unui produs, crearea
unei fabrici, uzine, etc., împreună cu tehnica – mijloacele de muncă necesare27;
♦ combinaţie între o anumită tehnică şi cunoştinţele necesare folosirii acesteia (în care cunoştinţele
deţin rolul dominant in relaţia cu mijloacele de muncă), tehnologia are un rol esenţial în
dezvoltarea economică a unei ţări, determinând nu numai creşterea dimensiunilor producţiei ci şi
a calităţii acesteia. Într-un mediu tot mai concurenţial, tehnologia apare ca un element cheie în
obţinerea competitivităţii internaţionale a ţărilor28;
♦ ansamblul structurat al proceselor, metodelor si operaţiilor utilizate în scopul producerii sau
comercializării unui anumit produs sau pentru realizarea unui proces; cunoaşterea organizată şi
formalizată a tehnicilor (ansamblul procedeelor pentru realizarea unui bun) un pachet
pluridimensional şi structurat de cunoştinţe ce pot fi valorificate din punct de vedere economic. În
componenţa sa intră elemente materiale (materiale, maşini), informaţionale (cunoaşterea
procedeelor, experienţelor sau deprinderilor individuale sau colective) si operaţionale (funcţii de
producţie, coordonare)29;
♦ la nivelul firmei, tehnologia apare ca un operator ce reprezintă utilizarea resurselor, structurilor (de
producţie şi de conducere a acesteia şi a firmei în general), know-how-ului şi relaţiilor umane în
procesul muncii şi nu numai, pentru atingerea obiectivelor30.
Cel mai frecvent mod de abordare a noţiunii de tehnologie este cel bazat pe delimitarea
noţiunii în raport cu definirea tehnologiei ca domeniu ştiinţific de cercetare sau definirea acesteia ca
procedeu, metodă sau proces. Această delimitare poate fi considerată doar parţială deoarece, chiar
când noţiunea de tehnologie este atribuită proceselor sau procedeelor, acestora li se alătură şi
cunoştinţele referitoare la ele. Acest fapt rezultă din definiţia dată de Comisia Economică a ONU
pentru Europa, conform căreia tehnologia constă în “aplicarea concretă a cunoştinţelor ştiinţifice şi
tehnice în concepţia, în dezvoltarea şi în fabricarea unui produs.”
Imposibilitatea separării cunoştinţelor ştiinţifice şi tehnice de metodele, procedeele şi
tehnicile utilizate devine şi mai evidentă atunci când se are în vedere ultima viziune asupra
conceptului, şi anume, tehnologia ca sistem. Privită ca sistem, tehnologia cuprinde, ca elemente
invariabile, cunoştinţele ştiinţifice, cunoştinţele tehnice încorporate în procedee, materiale,
echipamente şi sisteme informaţionale specifice (planuri, programe, documentaţii diverse). În această
viziune, conceptul de tehnologie nu se rezumă la prelucrarea produselor, distingându-se, în
activitatea complexă a unei firme, numeroase categorii de tehnologii: tehnologia cercetării,
tehnologia proiectării, tehnologia conducerii şi organizării, tehnologiile de fabricaţie, tehnologia de
desfacere şi comercializare, etc.
Schimbările de natură tehnologică au fost atât de rapide în ultimul timp încât se poate vorbi
acum despre o nouă revoluţie tehnologică – dacă luăm în considerare “valurile” dezvoltării

26
Raţiu-Suciu, I., Plumb, I., Mincu, C., op. cit., p. 225
27
Marin, G., Puiu, A. (coord.), Dicţionar de relaţii economice internaţionale, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1993, p. 547
28
vezi Bari, I., Economia mondială, Ed. Didactică şi Pedagogică R.A., Bucureşti, 1997, pp. 548-549
29
vezi Popa, I., Tranzacţii comerciale internaţionale, Ed. Economică, Bucureşti, 1997, p. 322
30
vezi Rădăceanu, Gh., Barduş, E., Globalitate şi management, Ed. All Beck, Bucureşti, p. 213
 - 13 -
31
tehnologice surprinse de către UNCTAD în raportul său din 1995 – ce se bazează pe progresele
spectaculoase în informatică, telecomunicaţii, robotică, fibre optice, produse chimice fine şi în
industria aerospaţială.
Forţa motrice a acestei noi revoluţii a constituit-o lupta acerbă pentru creşterea
competitivităţii şi eficienţei în contextul globalizării economiei, iar la conturarea şi generalizarea
sa o contribuţie deloc neglijabilă a adus-o revoluţia managerială.
Componentele esenţiale ale acestei noi revoluţii tehnologice pot fi redate după cum urmează:
1. Revoluţia tehnologiei informaţiei – un termen ce nu vizează doar tehnologia informaticii
sau a telecomunicaţiilor, ci afectează întreaga comunitate umană32 şi toate industriile, determinând
creşterea productivităţii, reducerea costurilor şi facilitând comerţul electronic. P. Drucker merge chiar
mai departe în accentuarea rolului tehnologiei informaţiei, considerând-o o “tehnologie transcendentă”
- precum calea ferată în secolul al XIX-lea sau automobilul în secolul al XX-lea – întrucât ea
contribuie deja cu un sfert până la o treime la creşterea economică.
Literatura de specialitate sugerează patru tipuri ale impactului pe care tehnologia
informaţiei îl are asupra mediului economic, al afacerilor33: în primul rând, opinia potrivit căreia
aceasta modifică multe din faţetele structurii interne a firmei, cu impact asupra rolurilor, puterii şi
ierarhiilor. O altă orientare se concentrează asupra emergenţei grupurilor de lucru bazate pe munca
în echipă, adesea schimbate în privinţa structurii lor, şi care sunt susţinute de comunicaţiile
electronice, ca forme de organizare primare. În al treilea rând, apare opinia potrivit căreia firmele de
astăzi se “dezintegrează” – frontierele lor sunt străpunse de costurile tot mai mici ale interconectării
electronice între firme, clienţi şi furnizori. Se consideră astfel că firmele se vor deplasa spre formule
organizatorice tot mai mult orientate spre piaţă, iar tot mai multe funcţiuni îndeplinite anterior în cadrul
firmei vor fi preluate de firme specializate. O a patra viziune asupra schimbării organizaţionale are la
bază o perspectivă tehnică. Se spune că accesibilitatea datelor şi capabilităţile sporite ale comunicării
din zilele noastre vor duce la integrarea sistemică a afacerilor. Putem spune astfel, că tehnologia
informaţiei ne oferă o nouă abordare a unei vechi probleme manageriale: cea a realizării efective a
interdependenţelor în cadrul sistemului firmă.
2. Accentuarea rolului tehnologiilor de vârf – care privesc atât generarea de noi resurse cu
proprietăţi superioare şi/sau eficienţă ridicată, cât şi procedee de prelucrare, montaj, care nu pot fi
obţinute, respectiv realizate, prin procedee obişnuite. Numărul acestora a crescut foarte mult în
ultimul timp, iar dintre acestea cele mai cunoscute sunt: (1) obţinerea, prin procedee metalurgice
speciale, a unor materiale şi aliaje compozite cu proprietăţi deosebite (aliaje de titan – prin deformare
în stare superelastică); (2) obţinerea de materiale compozite (cum sunt fibrele speciale utilizate în
industria modernă - Kevlarul); (3) tehnologii bazate pe folosirea laserului (utilizate , de exemplu, la
tăierea diamantului); (4) tehnologii epitextiale rezultate în urma cuceririlor ştiinţifice din fizica solidului,
care permit fabricarea dispozitivelor semiconductoare, de exemplu.
3. Proliferarea conceptului şi practicii “tehnologiei agregate” – conceptul “grappe
technology”, adoptat de cele mai importante grupuri industriale japoneze, este preluat, cu o mare
rapiditate, de cele mai puternice firme din întreaga lume. “Tehnologia integrată” reprezintă un
ansamblu de activităţi, legate între ele printr-un liant tehnologic comun. Ea conţine un ansamblu de
direcţii de valorificare, plecând de la tehnologie, pentru a lansa produse pe piaţă, având în vedere
faptul că, pe baza unor tehnologii generice, unele firme pot să creeze capacităţi tehnologice şi
industriale proprii, solide şi coerente, pe care le vor valorifica prin dezvoltarea de produse diferite,
destinate unor pieţe foarte variate. Diversitatea nu are sensul de dispersare, ci pe cel de concentrare
eficace a efortului tehnologic.
4. Avântul utilizării la nivelul firmei a tehnologiilor intelectuale – creative, de prognoză, de
dezvoltare a produselor sau serviciilor, de cercetare a pieţei, informatice, de consultanţă, etc., ceea
ce va determina creşterea apreciabilă a ponderii activităţilor axate pe aceste tehnologii şi a
compartimentelor corespunzătoare. Aceasta va antrena modificări sensibile ale caracterului şi
conţinutului muncii, care vor reclama creşterea generală a nivelului de cultură, de cunoaştere şi
aprofundare a problemelor de către manageri şi de către toţi ceilalţi salariaţi ai firmei.
5. Apariţia şi răspândirea unui nou model al dezvoltării tehnologice – în reţea. Dacă
modelul anterior se baza pe o concepţie lineară a procesului de dezvoltare tehnologică, implicând un

31
vezi UNCTAD, Science and Technology in the New Global Environment. Implications for Developing Countries, 1995
32
vezi şi Blais, P., How the Information revolution Is Shaping Our Comunities, în Planning Commissioners Journal, Issue 24, Fall, 1996
33
vezi Rockart, J.F., Short, J.E., Information Technology in the 1990s: managing organizational interdependence, în Henry, J. (editor),
Creative Management, Sage Publications Ltd., London, 1992, pp. 299-314
 - 14 -
flux de informaţii ce mergea ascendent – începând cu laboratoarele de cercetare ştiinţifică până la
stadiul producerii unor bunuri cu grad mai înalt de intensivitate ştiinţifică – dezvoltarea tehnologiei şi
aplicarea acesteia fiind procese distincte şi separate, noul model se distinge prin relaţiile de simbioză
dintre creaţia ştiinţifică şi difuzarea tehnologiei şi printr-o serie de bucle de conexiune inversă care-i
sporesc eficienţa şi capacitatea de inovaţie. Apariţia sa (la începutul anilor 1980) se datorează
acumulărilor de invenţii şi descoperiri tehnologice şi ştiinţifice, concentrării marilor firme în industriile
sciento-intensive, intensificării investiţiilor străine directe ca urmare a formării unor importante
surplusuri de capital şi a liberalizării accentuate a relaţiilor economice internaţionale, etc.
Tehnologia este un factor determinant pentru existenţa şi dezvoltarea firmelor. Implicaţiile
sale sunt multiple şi diversificate, începând cu resursele, continuând cu calitatea produselor,
satisfacerea de noi cerinţe ale pieţei, eficienţa activităţii şi terminând cu cele cu caracter general, cum
sunt dezvoltarea economiei naţionale şi civilizaţia.
Resursele reprezintă potenţialul material, natural, financiar şi uman de care dispune
societatea la un moment dat şi exprimă posibilităţile de dezvoltare ale acesteia. Din această
perspectivă, asigurarea competitivităţii prin managementul resurselor trebuie să devină un factor
cheie al performanţei firmei, cu o dublă contribuţie, reliefată astfel de prof. I. Petrescu 34: pe de o
parte, în planul capacităţii firmei de a obţine un avantaj de cost – ceea ce impune eficienţă din punct
de vedere al dimensiunilor, accesului cu costuri reduse la materiile prime şi la forţa de muncă, alături
de o tehnologie superioară a procesului – iar, pe de altă parte, în planul capacităţii de diferenţiere a
firmei – ce se poate datora reputaţiei, tehnologiilor deţinute în proprietate şi brevetate, unei reţele
extinse de marketing care să acopere distribuţie, vânzările şi serviciile.
Cea mai importantă caracteristică a resurselor este aceea că ele sunt limitate, mai ales cele
materiale obţinute din mediul natural. Limitele cunoaşterii resurselor naturale (zăcăminte de
minereuri, cărbuni, ţiţei, gaz metan, terenuri cultivate şi cultivabile, păduri şi ape atrase în procesul de
producţie) sunt date de gradul de dezvoltare a ştiinţei, iar cele ale utilizării lor, precum şi cele ale
utilizării resurselor umane, sunt determinate de tehnica şi tehnologiile existente.
Evoluţia tehnologiilor demonstrează că înnoirile au fost puternic marcate de descoperirile
ştiinţifice intervenite, dar şi de nevoile de adaptare la noile condiţii, mai ales la cele datorate
modificării disponibilităţilor de resurse.
Limitele resurselor naturale pot fi considerabil lărgite prin intermediul tehnologiilor, pe 3 căi
principale: (1) economisirea resurselor naturale limitate – la care îşi aduc contribuţia, de mai mulţi ani,
numeroase tehnologii avansate, cum ar fi tehnologiile din domeniul microelectronicii, care permit
miniaturizarea subansamblelor şi a produselor complexe; (2) recuperarea şi refolosirea resurselor –
metodă bazată pe principiul “epuizării maxime” a resurselor, prin conceperea unor scheme circular-
active, înglobând, pe lângă tehnologia de bază necesară obţinerii produsului, tehnologii de
recuperare, refolosire şi valorificare, prin subproduse, a ieşirilor de masă şi energie, altele decât cele
înglobate în produse şi servicii de bază; (3) crearea de noi resurse – considerată în ultimul timp, de
către cei mai mulţi specialişti drept cea mai importantă cale de economisire a resurselor - prin
utilizarea unor tehnologii de vârf, care încorporează în ele cele mai noi cuceriri ale ştiinţei şi tehnicii.
Numărul mare de astfel de aplicaţii, care se află în continuă creştere, permite aprecierea că, în acest
domeniu, posibilităţile sunt nelimitate.
Revoluţia tehnologică poate conduce însă şi la rezultate spectaculoase ale cercetării ştiinţifice
în planul disponibilităţii resurselor, căci, aşa cum arăta prof. D. Popescu, “după cercetări foarte
recente petrolul ar părea o resursă regenerabilă. Există un zăcământ undeva în New Mexico, care
permite demonstrarea unor astfel de aserţiuni. Iar faptul nu este singular.”35
Calitatea produselor este determinată, în cea mai mare parte, de nivelul tehnologiilor, iar
unele produse nu pot fi obţinute fără utilizarea unor tehnologii de vârf. Tehnologiile noi,
neconvenţionale, de vârf, au permis realizarea de produse cu noi valori de întrebuinţare, pe care
consumatorul sau utilizatorul nu avea nici măcar capacitatea să le întrevadă, cu atât mai puţin pe
aceea de a le transforma în cerere. Este cazul diferitelor produse electronice, a echipamentelor de
calcul, a celor de transmitere a informaţiilor, etc.
Tehnologiile pot fi considerate un factor principal al decalajelor care separă diferitele ţări
din punct de vedere al nivelului social-economic: “factorul tehnologic joacă un rol esenţial în
explicarea dominaţiei pe care o ţară o poate exercita asupra celorlalte. Dacă o ţară este prima care
dispune de industrii în măsură să-i asigure o poziţie predominantă, ea beneficiază automat de un
34
vezi Petrescu, I., Managementul performanţei, Ed. Lux Libris, Braşov, 2002, pp. 366-367
35
Popescu, D., Cetatea liberă. De la o civilizaţie a temerilor spre o civilizaţie a speranţei, Ed. Continent, Sibiu, 2000, p. 229
 - 15 -
savoir-faire (pricepere) pe care altele nu-l au, iar acestea, după un model simplist, nu pot face altceva
decât să copieze, în dezvoltarea lor, naţiunea cu poziţie dominantă şi să se adapteze, cu întârziere,
noilor condiţii ale concurenţei.”36
În mod similar, avantajul competitiv al firmelor aflate în avangarda progresului tehnic se află
nu în ramurile unde tehnologia este standardizată, ci în ramurile de vârf, în care avansul tehnologic
permite obţinerea unor preţuri pe măsură. Avansul tehnologic are încă o consecinţă deosebit de
favorabilă. Cel care deţine noile tehnologii, mai eficiente, cu un consum mic de materii prime şi
energie, poate exercita un control asupra schimburilor internaţionale, fiind singurul producător al
bunurilor celor mai rare şi mai solicitate. Profiturile obţinute în acest caz, sunt deosebit de mari,
permiţându-i finanţarea cercetării şi menţinerea supremaţiei.
Avantajul tehnologic absolut este, evident, o utopie, astfel încât transferul de tehnologie
rămâne a fi singura soluţie realistă pentru ca o firmă (sau o ţară) să facă faţă realităţilor prezentului şi
provocărilor viitorului.
Transferul internaţional de tehnologie reprezintă “totalitatea tranzacţiilor asupra tehnologiei
luată în sens larg, indiferent: dacă e brevetată sau nu; de forma juridică a transferabilităţii; de natura
părţilor contractante ce efectuează transferul”37.
Transferul internaţional de tehnologie este deci un proces de propagare a tehnicii de
producţie, a competenţelor necesare, prin intermediul unor fluxuri între state, de cele mai multe ori
fluxurile având formă comercială. Scopul acestui transfer îl reprezintă completarea diferenţei care
apare, într-un domeniu sau altul, între necesarul de tehnologie si potenţialul naţional disponibil,
proporţiile acestei diferenţe fiind în raport invers cu gradul de dezvoltare economică a ţării.
Componentele transferului sunt creaţiile originale din diferite domenii productive, tehnico-
ştiinţifice, apărate de proprietatea industrială/intelectuală, precum: brevetul de invenţie, desenele si
modelele tehnice, formulele secrete de fabricaţie, asistenţa tehnică nebrevetată sau nebrevetabilă,
engineering, franchising, hardware si software.
Căile realizării transferului internaţional de tehnologie sunt date de:
 comerţul internaţional (vânzări de maşini, utilaje, brevete, licenţe);
 investiţii străine directe (achiziţionarea pachetului de acţiuni de control, a majorităţii capitalului
unei filiale externe, cumpărarea unor întreprinderi sau construirea unora noi);
 cooperarea internaţională (prin construirea şi exploatarea în comun a unor capacităţi de producţie,
înfiinţarea de societăţi mixte, executarea în comun de obiective pe terţe pieţe, livrarea pe credit de
utilaje, inclusiv de uzine la cheie şi rambursarea contravalorii lor în produse).
Alte mijloace prin care se pot dobândi si dezvolta cunoştinţe noi ar fi formele
neconvenţionale, uneori chiar ilicite, amintite de către A. Toffler în lucrarea Puterea în mişcare:
 furtul de secrete tehnologice;
 organizarea unei drenări a creierului – prin atragerea de echipe de cercetători, provenite adesea
din alte ţări (transferul invers de tehnologie, dinspre ţările mai puţin dezvoltate economic către
cele dezvoltate fiind o realitate a zilelor noastre);
 încurajarea răspândirii asociaţiilor şi organizaţiilor neguvernamentale – ce accelerează
propagarea informaţiilor economice utile prin buletine informative, întruniri, conferinţe;
 întrunirea guvernelor in “consorţii de cunoaştere” – parteneriate cu alte ţări sau cu companii
globale pentru a explora extremele tehnologiei si ştiinţei, posibilităţile creării de noi materiale, etc.

♦ Studiul de caz Transferul internaţional de tehnologie în cazul companiilor transnaţionale

Pornind de la premisa că globalizarea economiei favorizează transferul tehnologic, un rol foarte important revenind
in acest context companiilor transnaţionale – ce deţin ponderea principală atât în cheltuielile pentru cercetare-dezvoltare
(75-80%) cât şi în ceea ce priveşte numărul patentelor înregistrate (peste 50% din totalul invenţiilor brevetate) – studiul de
faţă urmăreşte reliefarea genului proxim şi a diferenţelor specifice în ceea ce priveşte practicarea transferului internaţional
de tehnologie la nivelul companiilor transnaţionale.
Folosind atuurile şi puterea sa financiar economică, o companie transnaţională ale cărei activităţi se întind într-un
număr mare de ţări şi care are posibilitatea să calculeze şi să perceapă beneficiile sale cu un orizont temporal cu totul diferit
de cel al producătorilor ce operează într-o singură ţară, poate deţine brevete pentru acelaşi articol în mai multe ţări.
Deciziile sale privind alegerea locului de producţie sunt determinate de consideraţii de rentabilitate şi de facilităţi în
aprovizionare. Este puţin probabil ca toate pieţele să ofere aceleaşi avantaje din acest punct de vedere. În plus, dacă

36
Dănăiaţă, I., Strategii de perfecţionare a tehnologiilor, în Nicolescu, O. (coord.), Strategii manageriale de firmă, Ed. Economică,
Bucureşti, 1996, p. 144
37
vezi Marin, G., Puiu, I. (coord.), op. cit., p. 547
 - 16 -
economiile în materie de producţie şi de gestiune apasă mai greu în balanţă decât economiile eventuale asupra cheltuielilor
de transport, această societate va avea de asemenea suficiente raţiuni economice pentru a nu fabrica articolul brevetat
decât în una sau două dintre ţările în care a luat un brevet. În acest caz, deţinerea unui brevet în lumea întreagă permite
societăţii să împiedice orice concurenţă posibilă şi să-şi rezerve toate pieţele, fără a fi obligată să implanteze întreprinderi în
ţările unde aceasta nu i-ar aduce avantaj competitiv.
Transferul de tehnologie se realizează astfel mai ales în domeniul tehnologiilor de bază şi al celor medii, mai puţin
în domeniul tehnologiilor de vârf. În cazul industriilor cu complexitate ridicată, transferul tehnologic se face în special pentru
fazele ce necesită o specializare mai redusă şi bariere la intrare mai coborâte. De exemplu, în cazul industriei producătoare
de calculatoare şi echipament de comunicaţii transferul tehnologic se face pentru fazele de montaj final, componentele fiind
furnizate din ţări cu experienţă tehnologică avansată.

Între caracteristicile acestei pieţe, a transferului internaţional de tehnologie, am putea

aminti:
♦ numărul cumpărătorilor îl depăşeşte considerabil pe cel al vânzătorilor – beneficiari ai unei situaţii
de monopol ce le permite practicarea discriminărilor faţă de cumpărători şi asigurarea de profituri
foarte ridicate, ca şi stabilirea mai uşor a unor înţelegeri în scopul accentuării dominaţiei asupra
pieţei;
♦ condiţiile specifice ţărilor în dezvoltare fac necesar importul de “tehnologies composites”: odată cu
cumpărarea unei tehnici, a unui procedeu sau a unei metode brevetate se importă şi asistenţa
tehnică, produse intermediare, servicii pentru diverse studii, programe de formare a cadrelor, etc.,
toate acestea făcând greu de apreciat costul real al cunoştinţelor tehnico-ştiinţifice;
♦ pentru tehnologii similare condiţiile transferului diferă în funcţie de puterea de negociere a părţilor,
impunându-se deseori dreptul furnizorului de a controla modul de folosire a brevetului,
“suprafacturările” – rezultate din modificări ale preţului, restricţii în ceea ce priveşte producţia si
comercializarea (de exemplu, interzicerea exportului sau admiterea acestuia numai cu aprobarea
furnizorului ori numai în anumite ţări).
Transferul internaţional de creativitate – respectiv capacitatea psihică a indivizilor umani de
a: genera noul; releva aspecte deosebite, necunoscute ale realităţii; elabora căi si soluţii originale de
rezolvare a problemelor; se exprima în forme personale inedite38 – şi tehnologie are următoarele
trăsături:
 este un element deosebit de important al strategiei de dezvoltare economică;
 contribuie la creşterea productivităţii şi eficienţei activităţii economice şi sociale;
 are un caracter obiectiv, fiind determinat de dezvoltarea diviziunii mondiale a muncii, de adâncirea
specializării internaţionale în producţie, în condiţiile revoluţiei tehnico-ştiinţifice care a avut drept
efecte o adevărată “explozie tehnologica”, intensificarea considerabilă a ritmului schimbărilor (şi
implicit a fenomenului uzurii morale a fondurilor fixe) şi creşterea costului cercetării ştiinţifice până
la dimensiuni ce depăşesc uneori chiar si posibilităţile ţărilor bogate.
Toate acestea fac ca autarhia tehnologică să fie de neconceput, nici o ţară neputând
acoperi exclusiv cu forţe proprii întregul necesar de bunuri, de echipament, de cunoştinţe tehnice si
ştiinţifice.

♦ Studiul de caz Japonia – principalul importator de tehnologie

Studiul se opreşte asupra cazului Japoniei care, înţelegând, pe de o parte, rolul tehnologiei în asigurarea
competitivităţii, iar, pe de altă parte, caracterul neviabil al autarhiei tehnologice, a dezvoltat un model propriu de succes în
privinţa transferului internaţional de tehnologie.
Imediat după cel de-al 2-lea Război Mondial productivitatea în firmele nipone era foarte redusă în comparaţie cu
cea din SUA, iar în câteva decenii situaţia s-a inversat, în mare parte şi datorită faptului că Japonia a importat la început
tehnologie – in principal din SUA – pentru reducerea decalajului. Chiar şi astăzi, când Japonia se caracterizează prin
inovarea unor tehnologii în diferite domenii, managerii niponi situează pe o poziţie centrală transferul de tehnologie din ţările
vestice dezvoltate, Japonia fiind importatorul principal de tehnologie al lumii.
Programele japoneze de adoptare si dezvoltare a tehnologiilor cumpărate nu reprezintă însă un simplu proces de
împrumutare şi copiere, căci strategia japoneză în domeniu reprezintă un model mult mai complex, susţinut de efort
permanent privind înţelegerea dinamicii şi tendinţelor în domeniul tehnologiei pe plan mondial. Pe de altă parte, Japonia se
remarcă şi printr-o capacitate de difuzare a tehnologiilor străine în toate domeniile, iar întreprinderile japoneze pun în
practica tehnologiile mult mai repede şi mai bine decât companiile din ţările vestice.

Ajungând în acest punct, trebuie precizat faptul că deosebirile de dezvoltare economică

dintre ţări îşi pun amprenta pe componenta transferului internaţional de tehnologie: transferul
către ţările în curs de dezvoltare este, de regulă, mai cuprinzător decât cel ce are loc între ţările
38
vezi Petrescu, I., Dragomir, C., Cismaru, Gh., op. cit., pp. 316-318
 - 17 -
dezvoltate, datorită unor factori precum: gradul de pregătire a forţei de muncă, tradiţiile industriale
specifice, existenţa – sau nu – a competenţelor necesare asimilării şi folosirii eficiente a tehnicii
importate (ţările mai puţin dezvoltate din punct de vedere economic sunt nevoite să importe în plus
“ştiinţa folosirii” bunurilor de echipament sau a unui brevet). În raportul către Clubul de la Roma,
Restructurarea Ordinii Internaţionale, J. Tinbergen arata că “marea masă a noilor descoperiri
ştiinţifice şi tehnologice e efectuată în ţările industrializate şi s-ar părea că în lumea a 3-a capacitatea
ştiinţifică se află sub nevoi, inclusiv sub nivelul care să permită exploatarea eficientă a rezervelor de
cunoştinţe tehnologice existente în lume prin adaptarea la folosirea materiilor prime şi la posibilităţile
de mână de lucru, ca şi la caracteristicile pieţei interne şi externe”. Deşi tehnologiile avansate încep
să-şi facă apariţia în industriile unor ţări ca Brazilia, Mexic sau India (aceasta din urmă fiind
considerată, alături de Pakistan, “avangarda tehnologică a lumii a 3-a”), ele sunt aproape inexistente
în ţările mai sărace. Acesta este un exemplu clasic al modului în care inovaţiile tehnologice
favorizează, inevitabil, statele deja mai avansate, în detrimentul celor rămase în urmă.
Un alt exemplu este prezentat sugestiv de către A. Toffler în Puterea în mişcare: odată ce
economiile cele mai avansate au început să treacă la tehnologiile bazate pe computere şi informaţii,
oferind produse cu valoare adăugată tot mai mare, ele au transferat o parte din vechile operaţiuni
bazate pe muşchi, mai puţin intensive informaţional, unor ţări ca Taiwan, Coreea de Sud, Singapore
sau Thailanda. Acest lucru le-a grăbit acestor din urmă ţări industrializarea şi au lăsat astfel în urmă
celelalte state, mai puţin dezvoltate economic. Multe din aceste “economii recent industrializate”
caută, la rândul lor acum, să-şi amaneteze aceste procese unor ţări şi mai sărace, şi mai înapoiate
din punct de vedere economic – împreună cu poluarea şi alte dezavantaje – în vreme ce ele încearcă,
la rândul lor, să efectueze tranziţia spre o producţie bazată mai intensiv pe cunoaştere.
În absenţa unei infrastructuri industriale consistente şi a unui potenţial ştiinţific si tehnologic,
pătrunderea tehnologiilor avansate nu se poate face decât foarte încet. De aceea, B. Schneider39
avansează – pentru reducerea evidentelor şi gravelor decalaje tehnologice, cu implicaţii de o
deosebită gravitate, dintre ţările dezvoltate şi cele în dezvoltare (decalaje: de potenţial - concretizate
în cheltuielile pentru cercetare ştiinţifică, numărul de cadre superioare la 10.000 locuitori în sectorul
de cercetare-dezvoltare, de randament al cercetării - cu consecinţe asupra statelor în dezvoltare de a
dezvolta o tehnică autohtonă, ca şi asupra posibilităţilor de a asimila tehnicile de producte importate şi
de timp - cel necesar pentru aplicarea efectivă în producţie a noilor cunoştinţe) teza asocierii
tehnologiilor moderne cu aptitudinile tradiţionale, pornind de la ideea combinării celor mai bune
cunoştinţe şi tehnologii tradiţionale din ţările mai puţin dezvoltate din punct de vedere economic cu
acele tehnologii din ţările industrializate ce pot fi utilizate cel mai repede şi care sunt cele mai
compatibile.
Această modalitate nu este, însă, lipsită de pericole: când tehnologiile noi sunt introduse într-o
societate, ele pot da naştere la schimbări importante, ireversibile. Pentru a fi evitate insă posibilele
perturbaţii, trebuie să se evalueze cu grijă impactul oricărei noi tehnologii asupra modurilor
tradiţionale de producere, distribuire şi consum, precum şi consecinţele asupra angajaţilor sau
urmările asupra mediului ambiant din ţara respectivă.

♦ Studiul de caz Brazilia – un exemplu reuşit de asociere a tehnologiilor moderne cu aptitudinile

tradiţionale

Brazilia a ştiut să facă saltul înainte – pe care-l poate determina aplicarea într-o manieră bine gândită a acestei
metode – combinând tehnicile tradiţionale de producere a oţelului cu tehnici elaborate în cadrul proiectelor de cercetare din
lumea a 3-a; noi procedee de utilizare a mangalului ca sursă de energie pentru producerea oţelului au îngăduit companiilor
braziliene să creeze un produs cu impurităţi mult mai puţine decât oţelul standard.

Întrucât progresul tehnologic este foarte rapid, un rol important în păstrarea unei bune poziţii
pe piaţă, dar şi pentru alegerea optimă a partenerilor de producţie sau a furnizorilor, îl are “veghea
tehnologică” şi documentarea permanentă privind progresele înregistrate în sectorul de activitate al
firmei şi în cele înrudite, ceea ce presupune contacte directe cu concurenţii, cu furnizorii, centrele de
cercetare, universităţile, participarea la manifestări ştiinţifice, abonamente la publicaţiile de
specialitate, bănci de date specializate. Tehnologia devenind tot mai globală, accesul la tehnologiile
avansate va fi vital pentru câştigarea şi menţinerea unui avantaj competitiv durabil în condiţiile
globalizării economiei. În ceea ce priveşte mediul de afaceri românesc – care suferă încă de pe urma
decalajului tehnologic faţă de ţările dezvoltate – dezvoltarea tehnologică apare a fi o necesitate

39
vezi, Schneider, B., Scandalul şi ruşinea, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1997, p. 69
 - 18 -
stringentă, ce poate fi satisfăcută prin educaţie (favorizată de pătrunderea tot mai mult a tehnologiei
în societate şi de relevanţa în creştere a literaturii din domeniu) şi prin investiţii străine prin transfer de
tehnologie (realizate cel mai bine prin intermediul societăţilor mixte cu participare străină, care să
permită antrenarea continuă a partenerului român la dezvoltarea pregătirii personalului, să stimuleze
activitatea creativă şi să faciliteze procesul de inovare).