PSIHOLOGIE SOCIALĂ ŞI SOCIOPSIHOLOGIE

PETRU ILUŢ

Capitolul 3

COORDONATE TEORETICE ŞI METODOLOGICE

3.1. Aserţiuni fundamentale ale teoriilor clasice generale

„Teorie” – chiar în înţelesurile curente – înseamnă un corp de propoziţii cât de cât articulate, care sunt într-un raport de
congruenţă logică. Gradul de articulare cunoaşte variante de la modelul axiomatic înalt formalizat (teorie în sens „tare”,
în fizica teoretică) până la simple enunţuri care să nu fie în raport de contradicţie. Puţine sunt fragmentele de realitate – cu
atât mai mult ale celei socioumane – sau aspecte ale ei ce pot fi descrise şi explicate prin teorii tari. În marea majoritate a
disciplinelor ştiinţifice avem doar scheme explicative, năzuinţa oamenilor de ştiinţă fiind aceea de a coagula aceste scheme
în jurul unui nucleu de propoziţii de bază (Rotariu, 1994).
Teoria, la modul mai concret, asertează dependenţe, legături dintre diferite entităţi, factori, variabile. Aşa cum sugeram,
în ştiinţele tari (fizică, chimie, biologie, în parte în cele economice), teoriile sunt condensate şi exprimate prin formule
matematice. În ştiinţele socioumane, rare sunt asemenea cazuri, uzanţa fiind formularea verbală, în limbaj natural. Să
oferim un exemplu de teorie din psihologia socială, după Baron et al. (1997): din observaţii ale comportamentelor
cotidiene, din experimente de laborator şi din sugestiile altor teorii s-a ajuns la următoarea formulare privitoare la
explicarea relaţiei dintre dispoziţia sufletească (mood) şi ajutorarea celui în dificultate: oamenii aflaţi într-o bună dispoziţie
îi ajută pe ceilalţi pentru a-şi menţine această bună dispoziţie (făcând un bine) şi totodată pentru a-şi menţine sau dezvolta
o imagine pozitivă despre ei înşişi. Totuşi, ei vor face aceasta numai dacă efortul cerut nu este foarte mare.
Teoria cuprinde: 1) câteva concepte de bază, în cazul de faţă: „dispoziţie”, „ajutor”, „menţinerea dispoziţiei”, „costul
ajutorului” şi 2) afirmaţii privind legătura dintre aceste concepte: „Oamenii aflaţi într-o bună dispoziţie încearcă să-şi
menţină starea lor de bucurie (fericire) ajutându-şi semenii, însă numai atunci când costurile nu sunt ridicate”. În procesul
investigaţional se urmăreşte testarea predicţiilor ce decurg din teorie prin formularea unor ipoteze mai operaţionale. Legat
de teoria ajutorării celuilalt, o asemenea ipoteză este: „dacă oamenii aflaţi într-o bună dispoziţie îşi pot menţine această
dispoziţie într-un alt mod decât a ajuta şi dacă această alternativă cere mai puţin efort (cost), ei nu vor ajuta mai mult decât
indivizii cu o dispoziţie neutră” (p. 18).
În expunerile didactice din textele de specialitate sunt prezentate următoarele teorii generale (vezi, de exemplu, Taylor
et al., 1994; Stephan şi Stephan, 1985).
1) Teoriile motivaţionale, de factură psihodinamică, care, subliniind rolul decisiv al nevoilor şi motivelor în declanşarea
şi susţinerea acţiunilor noastre, încearcă să descifreze mai concret relaţia dintre individual şi social în cristalizarea şi
funcţionarea complexului motivaţional. Trei faţete majore ale acestei relaţii par evidente:
 Cea mai mare parte a motivaţiei este, în calitate de conţinut, determinată, sau, cel puţin, „colorată” social. Prin
socializare ni se inoculează ideea că trebuie să faci şcoală, să te căsătoreşti etc. Mai mult, valorile, normele şi
atitudinile sociale se constituie ca vectori motivaţionali. Simţim nevoia de a ne comporta într-un anume fel cu
prietenii, cu femeile, cu bătrânii. Venite din sociocultural, motivele se răsfrâng, aşadar, asupra lui prin
comportamentele şi relaţiile sociale.
 La modul mai specific, tendinţe particulare, cum ar fi aceea de apărare a eului, de conservare (şi, eventual, creştere)
a stimei de sine, conduc la blamarea altora când e vorba de insuccese de-ale noastre şi la asumarea de merite când
e vorba de succese. Printr-o cercetare în rândul studenţilor am găsit, de pildă, că ei invocă o frecvenţă de 137 de
cauze dispoziţionale, ce ţin de propria persoană (inteligenţă, perseverenţă etc.) când e vorba de reuşita lor în viaţă,
şi doar 73 dacă se referă la nereuşită (Iluţ, 1995b). Motivele afectează deci percepţiile şi inferenţele noastre, dar şi
 comportamentele. Ameninţările naturale (cutremure, inundaţii etc.) sau sociale (atacul altor grupuri, concedieri şi
altele) îi solidarizează pe indivizi, pe de o parte pentru a le face faţă, pe de altă parte din tendinţa (aproape
subconştientă) de a reduce disconfortul psihic personal şi de a minimiza frica.
 Psihologii sociali se preocupă şi de felul în care noi situaţii sociale creează noi motive, tendinţe şi stări sufleteşti.
Migrarea geografică dintr-o localitate unde avem prieteni, cunoştinţe, un mod de viaţă aşezat, într-o altă localitate
şi într-un alt context social, de muncă sau învăţătură, atrage după sine, într-o primă fază, la foarte mulţi, sentimentul
de singurătate, izolare. De unde dorinţa, motivaţia de a-ţi căuta prieteni, de a încropi relaţii sociale sau, oricum, de
a ieşi cumva din starea de deprimare. Vei căuta să întâlneşti lume, mergând în localuri publice, participând la
evenimente sociale, iniţiind discuţii şi contacte cu persoane pe care nu le-ai cunoscut înainte. Sau, de nedorit, unii
se refugiază în băutură şi droguri. Din nou, circularitatea cauzală: situaţii sociale determină sau activează motivaţii,
care, la rândul lor, conduc la comportamente şi situaţii sociale sau cu încărcătură socială.
2) Teoria învăţării sociale, care reprezintă, până la un punct, aplicarea principiilor învăţării din psihologia generală, cu
specificarea că e vorba de o învăţare mai difuză, prin împrejurările de zi cu zi şi de învăţarea unor comportamente sociale.
Ideea centrală a teoriei învăţării, a behaviorismului, este că comportamentul prezent al individului este determinat de
condiţionări, de ceea ce a învăţat anterior; comportamentul în anumite situaţii (stimuli), întărit prin recompense, tinde să
devină obişnuinţă, habitus. Când o persoană ne adresează cuvinte urâte, îi vom răspunde cu aceeaşi monedă sau vom
proceda exact invers, încercând să detensionăm situaţia. Depinde cum am învăţat să ne comportăm în atare episoade.
Literatura de specialitate consemnează două mari tipuri de învăţare:
a) Învăţarea directă, după mecanismele încercare – eroare, evitarea durerii – căutarea plăcerii, recompensă –
pedeapsă. Se învaţă „pe propria piele” că dacă pui mâna pe soba încinsă e dureros, dacă iei note mici la şcoală te pedepsesc
părinţii ş.a.m.d. Mecanismele implicate în învăţarea directă sunt asociaţia prin condiţionarea clasică (cunoscuta condi-
ţionare pavloviană a salivării la sunetul clopoţelului prin asocierea acestuia cu hrana, sau asocierea verbală dintre „nazism”
şi „atrocităţi”) şi mecanismul reîntăririi (condiţionarea instrumentală). Aici, un anume comportament se produce sau este
evitat datorită faptului că din experienţele trecute s-a învăţat că ar putea avea consecinţe benefice sau neplăcute. Studenţii
învaţă că nu e indicat să contrazică profesorii, ştiind din experienţele anterioare proprii că se pot alege cu lucruri neplăcute:
nervozităţi, observaţii critice sau chiar – ceea ce e foarte grav – sancţiuni în evaluarea la examene.
b) Învăţarea indirectă sau observaţională presupune că indivizii învaţă nu pe propria piele, ci observând ceea ce fac
semenii lor şi mai ales ce li se întâmplă acestora, adică ce consecinţe au comportamentele lor. Studentul poate foarte bine
să-şi dea seama că nu e indicat să contrazici spusele profesorului, fie ele în domeniul ştiinţificului, văzând ce au păţit
colegii lor care au procedat astfel. Se înţelege uşor ce avantaje are învăţarea indirectă; poţi maximiza beneficiile,
minimizând costurile şi riscurile.
De aceea, cel puţin de la o anumită vârstă, ea devine forma fundamentală de învăţare. Semnificaţia ei apare evidentă
când suntem puşi în situaţii inedite: participăm, spre exemplu, la o petrecere protocolară pentru prima dată, sau am ajuns
recent într-o altă ţară, cu obiceiuri mult diferite de ţara din care suntem. Dacă nu vrem să gafăm, atunci este înţelept să
studiem cu atenţie terenul, să vedem ce fac obişnuiţii scenei, cum interacţionează şi cu ce rezultate. A. Bandura (cf. Stephan
şi Stephan, 1995) a demonstrat însă experimental că inclusiv copiii de vârste mici învaţă foarte repede să se comporte în
avantajul lor, observând ce li s-a întâmplat altora. Copiii de grădiniţă care au văzut că un individ ce-a „maltratat” o păpuşă
în faţa lor a fost după aceea lăudat, au imitat comportamentul agresorului cu frecvenţă crescută şi în proporţie mult mai
mare decât cei care au asistat la blamarea acestuia. Cei mici au imitat modelul adultului, dar iată, nu în orice condiţii, fără
discernământ din unghiul de vedere al recompenselor. Imitarea modelului este un fenomen psihosocial important, cu
deosebire în lumea copiilor, chiar atunci când efectele conduitei celui considerat model nu sunt foarte vizibile în termeni
de recompensă – pedeapsă. Copiii tind să-şi urmeze în reprezentări, atitudini şi comportamente părinţii, bunicii, profesorii,
persoanele semnificative în general. Se achiziţionează în acest mod stereotipii şi discriminări bărbat – femeie,
interpersonale, interregionale, interetnice şi de altă natură.
c) Alături de cele două genuri de învăţare invocate în mod curent, cred că suntem îndreptăţiţi să luăm în considerare şi
una mai avansată, pe care am putea-o numi complex-cognitivă şi care iese considerabil de sub incidenţa behaviorismului.
În cadrul ei învăţăm nu direct, nici prin observarea nemijlocită a comportamentelor şi consecinţelor lor la ceilalţi – indirectă
–, ci, şi mai indirect, prin relatările altora, prin lecturi şi prin combinarea informaţiilor din mai multe surse. Suntem aici,
desigur, în proximitatea problemei cogniţiei sociale.
 Toate cele trei tipuri de învăţare socială sunt prezente în relaţia individ – social. Să observăm însă că ponderea lor diferă
în primul rând în funcţie de vârstă: la vârstele foarte mici predomină cea directă, apoi, din ce în ce mai mult contează cea
indirectă, urmând ca în tinereţea târzie şi maturitate cea complex-cognitivă să deţină rolul important. Dar, bineînţeles,
diferă şi în conexiune cu gradul de inteligenţă şi cultură, probabil şi cu unele trăsături de personalitate şi, foarte important,
cu capitalul de experienţă de viaţă pe care îl ai.
3. Despre teoriile cognitiviste a mai fost vorba anterior şi ele vor fi puternic implicate în capitolul următor, „Cogniţia
socială”. Prin urmare, pornind de la ideea lor centrală că acţiunile şi gesturile oamenilor depind de felul în care ei percep
şi definesc situaţiile sociale, voi puncta în rândurile de faţă doar câteva asumpţii principale, subîntinse în toate demersurile
cognitiviste:
 Indivizii tind în mod spontan să dea înţeles evenimentelor şi situaţiilor prin a grupa elemente, a le categoriza,
ordona, a le traduce în inteligibil. Folosim scheme mentale, categorii, prototipuri pentru a descrie şi înţelege
realitatea înconjurătoare, oricât de haotică şi arbitrară ar apărea la prima vedere.
 Important în percepţia lumii înconjurătoare este că facem mereu distincţia dintre un fundal amorf şi obiecte
proeminente. Psihologia cognitivă se ocupă de caracteristicile şi criteriile după care noi discriminăm între figurile
de prim-plan şi planul secund, nediferenţiat. Gândiţi-vă la diferenţa dintre marea masă de spectatori la competiţiile
sportive şi liderii galeriilor.
 O direcţie bine circumscrisă este teoria atribuirii, care încearcă să descrie şi să explice după ce legităţi, în ce
condiţii şi cum oamenii obişnuiţi utilizează informaţii în vederea determinării cauzelor comportamentelor sociale.
Cât te frământă şi cât te gândeşti de ce oare te-a părăsit iubita sau iubitul? Dacă ştii că este deja cu altcineva, încerci
să explici ce are celălalt mai bun; dacă eşti felicitat din partea apropiaţilor pentru felul în care ai cântat la un concert,
ai susţinut o conferinţă sau ai scris o carte – şi dacă nu eşti naiv –, te întrebi în ce măsură laudele sunt o urmare a
performanţei în sine sau doar o dovadă a afecţiunii ce ţi-o poartă ori – şi mai neplăcut – pur şi simplu formale, de
complezenţă.
 Felul în care se fac atribuirile contează extrem de mult în luarea de decizii comportamentale şi chiar în opţiuni de viaţă. Dacă
atribui cauza aprecierilor deosebit de favorabile din partea celor apropiaţi calităţilor tale, există şanse mai mari să
perseverezi în respectiva activitate decât dacă o pui pe seama complezenţei. Pe de altă parte, fenomenul atribuirii
este uneori supralicitat în psihologia socială vulgarizată. Atunci când cauzele unor evenimente, situaţii, conduite
sunt evidente, nu intervine atribuirea şi nu are rost să facem apel la ea. În momentul în care există regula că dacă
ai lipsit la mai mult de 20% dintre seminarii, nu vei fi primit la examen, nu recurgi la atribuiri pentru a-ţi explica
de ce ai apărut pe lista celor care nu au dreptul să se prezinte. Vei fi însă din plin în universul atribuţional dacă ştii
cu siguranţă că unii colegi de-ai tăi care au lipsit în aceeaşi proporţie sau chiar mai mult de la seminarii, nu figurează
pe respectiva listă.
 Când percepţiile, inferenţele şi procesele mnemotehnice se referă nu doar la relaţii interpersonale, la judecăţile
asupra altor persoane, ci şi la situaţii şi grupuri sociale, la înţelegerea lumii sociale în ansamblu, expresia mai des
utilizată este cea de cogniţie socială. Aici se au în vedere în special strategiile de cunoaştere cotidiană, euristicile
cu caracter de regularitate, pe care le folosesc agenţii cognitivi obişnuiţi, şi erorile survenite.
Taylor et al. (1994) susţin că abordarea cognitivă se deosebeşte de cea a învăţării sociale prin două particularităţi: 1)
concentrarea celei dintâi pe prezentul percepţiilor mai degrabă decât pe rolul percepţiilor trecute; 2) cogniţia accentuează
importanţa percepţiilor, definiţiilor şi interpretărilor personale (subiective) ale situaţiilor, şi nu „obiectivitatea” situaţiei,
aşa cum ar părea ea pentru un observator neutru din exterior. Observaţia conţine ceva adevăr, dar la o analiză cât de cât
mai aprofundată se vădeşte că lucrurile sunt mult mai complexe. În alte părţi ale lucrării se vor realiza atari analize. Să
remarcăm aici doar că, de pildă, numai în aparenţă experienţa percepţională din trecut nu contează prea mult în actuala
percepţie, fiindcă ceea ce percepem acum şi, automat, definim şi interpretăm, se face în virtutea unor scheme, categorii şi
prototipuri mentale, rod al acumulărilor, structurilor şi restructurărilor anterioare.
4. Teoria costurilor şi beneficiilor postulează că oamenii se conduc, în aproape toate acţiunile lor, după principiul de a
obţine beneficii cât mai mari cu costuri cât mai mici. Este evident un împrumut din abordările microeconomice. De aceea,
pentru a extinde aplicarea paradigmei costuri – beneficii la un repertoriu cât mai larg al manifestărilor umane, adepţii
acestei orientări utilizează noţiunile de costuri (şi beneficii) psihologice, sociale, informaţionale etc. În ordinea crescândă
a complexităţii şi implicit a adecvării lor la comportamente şi realităţi socioumane şi de altă natură decât cea strict
economică, asumpţiile de bază ale teoriei costuri – beneficii pot fi formulate astfel:
 Luarea deciziei de a acţiona într-un fel sau altul este procesul de cântărire din partea subiectului uman a avantajelor
şi dezavantajelor diferitelor alternative posibile, deci cât de stimulativă este o variantă sau alta (incentive theory).
 Oamenii, pe lângă raportul costuri – beneficii, avantaje – dezavantaje, au în vedere şi probabilitatea cu care acest
raport se poate realiza, adică costurile şi câştigurile aşteptate. În decizia de a adopta o alternativă sau alta, indivizii
combină deci doi factori: 1) valoarea rezultată din raportul costuri – beneficii a unei variante şi 2) probabilitatea,
expectanţa ca respectivul rezultat să se şi realizeze dacă se adoptă o anume variantă (expectancy-value theory).
 Teoria schimbului social. Mărimea valorii costuri – beneficii şi rezultatele la care ne putem aştepta depind însă în
multe situaţii de interacţiunea dintre deciziile noastre şi deciziile celor cu care, vrând-nevrând, suntem coautori ai
unei acţiuni. Dacă e să aleg între admiterea la o universitate sau alta, calculând costuri şi beneficii, estimând
probabilitatea de confirmare a lor, sunt în faţa unei decizii strict personale. Participarea la o afacere, colaborarea
într-o cercetare, viaţa de familie presupun decizii individuale, dar gândind mereu ce decizii va lua celălalt în
„afacerile” comune. Este un joc al strategiilor individuale în funcţie de presupusele (sau realele) strategii ale
celuilalt cu care se interacţionează. Nu întâmplător în ştiinţele socioumane s-au dezvoltat modele de jocuri
strategice, cel mai cunoscut fiind cel al „dilemei arestatului”.
Teoria schimbului social are însă o arie de cuprindere mai vastă decât situaţii ce se pretează interpretării prin alegerea
cea mai bună (raţională) în avantaj propriu, în funcţie de deciziile celorlalţi. Ea are şi un înţeles mai larg, acela că oamenii
schimbă bunuri, servicii, după principiul echităţii şi, eventual mai general, al justeţei, dreptăţii sociale.
 Teoria echităţii (Adams, 1965) susţine că oamenii se compară cu ceilalţi în funcţie de raportul dintre costurile şi
beneficiile pe care le angajează într-o activitate. Dacă avem două persoane (A şi B) şi notăm cu „b” beneficiile
(materiale şi de altă natură) pe care ei le obţin în urma muncii lor şi cu „c” costurile (timp, efort, capacităţi), atunci
relaţia de echitate se exprimă astfel:

Ab/Ac = Bb/Bc
De reţinut, după cum se poate vedea din formula de mai sus, că nu mărimea costurilor şi beneficiilor în sine a celor
doi contează, ci raportul dintre ele. Egalitatea este între raporturi şi aşa consideră şi oamenii că este echitabil; dacă
cineva – la aceeaşi intensitate şi calitate a muncii – lucrează mai mult, e firesc să câştige mai mult. Dar e crucial
de menţionat că indivizii judecă echitatea sau inechitatea după felul în care percep acest raport, ceea ce desigur
poate fi departe de situaţia reală.
Teoria afirmă că atunci când oamenii percep o inechitate (inegalitate între cele două raporturi), vor face totul pentru
a stabili sau restabili echitatea. Cu subipoteza că, de regulă, fiinţele umane sunt înclinate să interpreteze inechitatea
în defavoarea lor. Soluţiile de rezolvare a inechităţii sunt de două feluri: comportamentale şi cognitive. Soluţiile
comportamentale vizează faptul că se micşorează costurile sau se măresc beneficiile proprii şi ale celuilalt, dacă
aceasta e posibil; şi e posibil în relaţiile de codependenţă, cum sunt cele ale cuplului conjugal. În momentul în care
soţia ajunge la concluzia că ea este dezavantajată în viaţa domestică, va munci mai puţin, îi va cere soţului să fie
mai gospodar sau îi va reduce banii de buzunar etc. Ca soluţie comportamentală mai este una, de limită, şi anume
renunţarea la relaţia cu celălalt, în cazul de faţă, divorţul.
Soluţiile cognitive micşorează sau măresc costurile şi beneficiile doar pe plan perceptiv-interpretativ, şi nu la
modul efectiv. Mergând pe acelaşi exemplu, dacă soţia este încă „orbită” de dragostea pentru consortul ei, doar că
din afară i s-a sugerat şi indus inechitatea raporturilor dintre „ce dau şi ce primesc eu în căsnicie şi ce dă şi ce
primeşte el”, e foarte plauzibil că ea va rezolva inechitatea pe plan mental, cognitiv, recurgând la raţionamente de
genul: „De fapt, dacă mă gândesc bine, şi el face mult în casă”, „Are o slujbă grea şi trebuie să se relaxeze” etc.
Soluţiile de ajustare a inechităţii sunt multiple chiar formal, dacă ne gândim la posibilitatea combinării dintre
micşorările şi măririle proprii de costuri şi beneficii cu cele ale copărtaşului şi, de asemenea, la conjugarea
modificărilor de comportament cu cele cognitive. Multiplele combinări sunt, probabil, strategiile cele mai
frecvente, cu deosebire în fragmente şi împrejurări de viaţă mai complexe, cum sunt şi cele familiale. Aici, acestor
calcule „reci” li se adaugă considerente emoţionale, sentimentale, de solidaritate familială.
5. Teoria normelor şi a rolurilor sociale se înscrie în perspectiva mai cuprinzătoare a importanţei factorilor
macro-socioculturali. Practica umană mondială, trecută şi actuală, ca şi studiile de mare acurateţe metodologică relevă cât
de mult stau sub semnul culturalului gândirea şi conduita umană. Macrosocioculturalul nu este însă un spaţiu amorf,
omogen. Determinaţiile sale se produc prin „puncte nodale”, instituţii, valori şi norme generalizate (formale şi informale),
poziţii sociale (statusuri şi roluri sociale), habitusuri comune. Constatări de bază pe această linie ar fi:
 În fiecare cultură funcţionează un set de valori şi norme sociale de mare generalitate, dar care pot diferi de la o
cultură la alta. De exemplu, nu în toate societăţile din lume este valorizat atât de puternic individualismul, aşa cum
se întâmplă în America şi Europa, unde independenţa personală şi autorealizarea sunt plasate frontal. Când apare
contradicţia dintre interesele personale şi cele de grup, primează interesele personale. Prin contrast, în multe din
societăţile din Asia, Africa şi America Latină se încurajează colectivismul, loialitatea faţă de familie (de obicei
lărgită), de grupurile de muncă, de trib sau împărat. În aceste culturi interesele şi preferinţele individuale sunt în
mod substanţial subordonate celor de grup; conformarea la scopurile şi cerinţele grupale sunt standardele cele mai
înalte de preţuire a indivizilor, iar sinele personal se defineşte prioritar ca fiind dat de apartenenţa la un grup.
 Pe lângă valorile şi normele generalizate ale unei culturi, există norme şi reguli legate de poziţiile pe care indivizii
le ocupă în societate (profesor, student, părinte, copil, preot, militar etc.). Acestea sunt roluri sociale, ceea ce
presupune că persoana ce deţine un anumit rol are o serie de drepturi şi îndatoriri (scrise sau nu) faţă de semenii
săi. Rolurile şi cerinţele de rol, prescrise social, sunt tratate de psihologia socială îndeosebi ca aşteptări reciproce
de rol, în sensul că cineva care ocupă o poziţie socială, prestează o activitate sau funcţie oarecare în societate, se
aşteaptă de la ceilalţi la anumite comportamente, atitudini, reacţii verbale şi nonverbale, şi invers: în virtutea
poziţiei pe care o deţine, ceilalţi se aşteaptă din partea lui la o conduită particularizată.
 Rolurile apar, aşadar, drept concept ce exprimă relaţiile dintre indivizi, şi cele mai multe sunt direct
complementare, aproape fiecărui rol corespunzându-i un contra-rol: profesor – elev (student), soţ – soţie, şef –
subaltern ş.a.m.d. Nu întâmplător ele sunt concepte-cheie ale psihologiei sociale, aglutinând psihologicul cu
socialul, fiindcă rolurile sunt prescrise social, dar sunt jucate de indivizi concreţi, cu personalitatea lor proprie. G.
Allport (1981), reliefând importanţa reprezentărilor individuale a rolurilor sociale, a schematizat grafic relaţia
dintre rol şi personalitate.
 Cu precădere în societăţile moderne, înalt stratificate, indivizii deţin concomitent mai multe roluri. Aceeaşi
persoană poate fi la un moment dat al existenţei sale şi medic, şi soţ, şi tată, şi membru al unui club de bridge, şi
lider sindical. A avea mai multe roluri în acelaşi timp prezintă şi avantaje, şi dezavantaje. Avantajele sunt legate
de faptul că, deţinând mai multe roluri, ai o viaţă mai plină, poţi avea satisfacţii din mai multe surse şi – probabil
şi mai important –, dacă se întâmplă să pierzi anumite poziţii, rămân altele sau măcar una. Astfel, să ne gândim,
de pildă, ce dureros ar fi pentru o femeie, care, neavând rude şi nici prieteni apropiaţi, recent trecută în şomaj, este
părăsită şi de soţul ei. Dezavantajul fundamental se referă la costurile de energie şi timp. Întrucât orice rol implică
minime restricţii, cei cu roluri multiple pierd ceva din independenţa şi farmecul libertăţii de mişcare proprie,
necenzurată de exigenţele de rol.
Practicarea de roluri multiple atrage după sine, pe un parcurs temporar mai îndelungat, constrângerea sau presiunea
de roluri, în sensul că datorită reducerii capacităţilor de efort sau apariţia unor necesităţi cruciale vitale, indivizii
nu mai pot face faţă îndeplinirii mai multor roluri. De exemplu, o tânără femeie, cadru didactic, căsătorită şi care
juca frecvent tenis cu mai multe prietene, a născut un copil. La rolul profesional, cel de soţie şi de a juca tenis cu
prietenele, s-a adăugat cel de mamă. Constrângerea de roluri se soluţionează de către cel în cauză de regulă prin
două procedee: 1) se renunţă – definitiv sau temporar – la un rol, considerat mai puţin important în economia vieţii
(în exemplul nostru, la cercul de prieteni); 2) se menţin rolurile, dar ele sunt jucate la standarde mai scăzute,
realizându-se, eventual, ierarhii ale valorii standardelor (mamă, soţie, profesie, prietenie etc. ar fi probabila ierarhie
a priorităţilor în cazul menţionat).
 Am văzut cum, chiar în condiţiile în care rolurile sunt armonice, consonante – medicul ca soţ, părinte, lider sindical,
femeie, cadru didactic, mamă şi prietenă şi exemplele se pot multiplica –, intervin presiuni de roluri. Nu de puţine
ori însă, oamenii sunt puşi în situaţia de conflict de roluri. Se menţionează în acest sens, în literatura de domeniu,
două tipuri de conflict: intrarol, atunci când în interiorul unui rol cerinţele sunt contradictorii, şi interroluri, când
cerinţele a două sau mai multe roluri sunt opuse. Ca ilustraţie pentru primul tip ar fi comportamentul şefului faţă
de subalterni, care pretinde pe de o parte, autoritate şi uneori sancţiuni, pe de altă parte, înţelegerea şi apărarea lor.
Mai pregnante apar însă conflictele dintre roluri. Astfel, un poliţist ce tocmai a surprins în sectorul său un grup de
tineri ce vindeau droguri, printre care şi nepotul său, va fi pus într-o mare dilemă: rolul profesional îi cere să-l
 aresteze, cel de unchi, să-l protejeze. Ce opţiuni are poliţistul? Să-şi rişte postul, nearestându-i pe tinerii în culpă
sau măcar pe nepotul său? Să accepte să nu mai fie considerat un unchi bun? Să aleagă o cale de mijloc, un
compromis, adică să-l aresteze, dar să intervină să fie iertat ori pedepsit minimal? Probabil că în acord cu
raţionamentul costuri – beneficii, cel mai frecvent va fi aleasă ultima soluţie. În conflict de rol sunt şi foarte mulţi
preadolescenţi şi adolescenţi, prinşi între exigenţele familiei de „copil cuminte” şi cele de bravură, nonconformism
ale găştii de prieteni. Aici – şi nu numai – funcţionează ca strategie de supravieţuire şi comportamentul duplicitar:
acasă eşti cuminte, cu prietenii te înscrii în normele şi practicile preţuite de ei. Duplicitatea este însă o sursă de
conflict şi disconfort psihic, trăit de unii cu mare intensitate, ajungând la adevărate drame de conştiinţă. Disconfort
şi drame resimţite nu atât din raţiuni etice sau, oricum, nu numai – aşa cum cred moraliştii naivi –, ci din frica de
a nu fi descoperit şi a nu suferi consecinţe neplăcute.
 Analiza rolurilor şi tensiunilor de roluri în subiectivitatea celui ce le poartă se cuvine a fi completată cu aceea a
percepţiilor celorlalţi faţă de purtătorul lor. Voi semnala aici doar că, aşa cum din partea agentului purtător de roluri
există tendinţa de a extrapola cerinţele şi comportamentele uneia dintre ele la celelalte şi la cvasitotalitatea împrejurărilor de viaţă,
tot aşa, ceilalţi au tendinţa de a percepe şi judeca personalitatea şi acţiunile unui individ prin prisma unui rol
proeminent. Este prezent „efectul de halo de roluri”: aşteptăm de la un judecător să se comporte imparţial şi în
situaţii din afara sferei tribunalului, de la un militar să apere ordinea şi în afara slujbei etc. Trebuie reţinut apoi că
aşteptările de rol sunt foarte diferite ca grad de generalitate şi, bineînţeles, diferite pe axa timpului istoric şi pe cea
zonal-culturală. Altele erau aşteptările privind conduita femeilor în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea în Europa
şi America şi altele sunt acum. Rolurile de soţ şi soţie arată altfel într-o ţară asiatică (chiar una „occidentalizată”,
ca Japonia) decât în cultura euro-americană. Dincolo de aceste diferenţe însă, aşteptările de rol „bărbat” şi „femeie”
sunt mult mai generale în comparaţie cu cel de controlor de bilete, bunăoară. Cu cât cerinţele de rol sunt mai
specifice, cu atât percepem şi evaluăm şi, eventual, sancţionăm abaterile de la comportamentul de rol adecvat. Pare
nefiresc să constaţi că un profesor, mai puţin cel de psihologie socială, în loc să predea cunoştinţe de specialitate,
vorbeşte despre familia sa, dar nu pari surprins dacă un vecin de compartiment te antrenează într-o discuţie ştiin-
ţifică. Primul este un rol mai specific, bine conturat, al doilea, general şi mai difuz.
6. Interacţionalismul simbolic are ca postulate fundamentale următoarele (cf. Stephan şi Stephan, 1985):
 Fiinţele umane acţionează faţă de obiecte şi persoane pe baza înţelesurilor pe care acestea le au pentru ei.
Interacţionaliştii simbolici subliniază că şi alte orientări şi teorii acceptă respectiva idee, numai că adesea o trec cu
vederea sau o iau ca de la sine înţeleasă şi nu se interesează la modul explicit cum înţelesurile acordate determină
comportamentele umane. Sunt puţine comportamentele care pot fi explicate din exterior fără a recurge la înţelesul
pe care autorul actului respectiv îl acordă. Trebuie să ne plasăm, aşadar, pe punctul de vedere al actorului social şi
să analizăm contextul în care el acţionează. Scos din context, comportamentul este irelevant şi unul şi acelaşi se
pretează la interpretări diferite. De exemplu, un student ce refuză o cană de ceai în cameră cu colegii săi o poate
face fiindcă pur şi simplu nu îi este sete, în vreme ce acelaşi refuz la o recepţie în casa ultraelegantă a rectorului
este cauzat de grija ca nu cumva să păteze covorul (cu atât mai mult dacă este şi nevasta rectorului de faţă).
 Înţelesurile sunt rezultatul interacţiunilor sociale, nu există în obiectele în sine şi nici nu sunt creaţii personale. Ele
sunt produse colective, născute şi structurate prin viaţa în comun. Expresia de „interacţionalism simbolic”
desemnează cele două faţete ale realităţii socioumane: că oamenii interacţionează între ei pe baza simbolurilor şi
că aceste simboluri îşi au originea în interacţiuni. Aşa se face că simbolurile au înţelesuri împărtăşite, comune.
Altfel n-ar fi posibilă comunicarea şi predicţia conduitelor semenilor noştri.
 Oamenii nu receptează şi nu vehiculează mecanic simbolurile şi înţelesurile, în funcţie de experienţele şi situaţiile
anterioare, ci le interpretează şi adaptează la schimbările survenite. Înţelesurile nu sunt imuabile. De pildă, înţelesul
pe care orăşelul natal îl are pentru tine nu rămâne constant. El se modifică în conformitate cu transformările
edilitare, demografice, socioeconomice şi prin schimbul de păreri cu alţi concitadini.
 Interacţionalismul simbolic pune în prim-plan ideea că individul şi socialul sunt legaţi inextricabil. Nu poţi înţelege
indivizii fără a examina societatea care i-a modelat şi îi remodelează continuu şi e imposibil de înţeles societatea
fără a avea în vedere profilul personalităţii membrilor ei, care o definesc şi o redefinesc perpetuu. Iar partea cea
mai socială a personalităţii este sinele, căruia îi dedicăm un capitol special (capitolul 9). Momentan, să remarcăm
că în cadrul interacţionalismului simbolic există două şcoli distincte – divergente în anumite puncte – cu privire la
interacţiunea societate – sine.
 Şcoala de la Chicago, ai cărei reprezentanţi de frunte sunt G. Mead şi H. Blumer, susţine că se impune analiza
comportamentului uman ca o construcţie în continuă devenire (ongoing), rezultată din delicatul interjoc dintre sine şi
societate. Fiinţele umane acţionează mai degrabă decât reacţionează, au o conduită dinamică şi creatoare, care nu poate fi
dedusă nici din atitudinile şi comportamentele lor anterioare şi nici din structurile sociale exterioare, în particular din
rolurile pe care le au. De aici rezultă că e impropriu să examinăm acţiunile umane plecând de la fapte şi structuri externe.
Justificat epistemic este să ne concentrăm asupra realităţilor subiective construite de indivizi în situaţiile date. În
consecinţă, H. Blumer (1969) spune că psihologii sociali irosesc timpul lucrând cu variabile şi ipoteze specifice şi utilizând
instrumente de cercetare standardizate. Mai înţelept ar fi a porni de la câteva idei orientative sau concepte sensibilizante
(sensitizing concepts), flexibile, gata să răspundă prompt şi eficace la complexitatea subiectivă.
Şcoala de la Iowa, înscriindu-se în liniamentele generale ale interacţionalismului simbolic şi cultivând deci
determinismul simbolurilor şi înţelesurilor în interacţiune şi comunicare, are o poziţie mai moderată referitor la unicitatea
şi continua devenire (construcţie) a realităţii subiective. Ea se delimitează net de cea de la Chicago în două puncte esenţiale:
i) dă o mai mare importanţă rolurilor sociale în modelarea conduitelor şi interacţiunilor umane, fără a vedea, desigur, în
ele nişte structuri rigide, implacabile, ci în mare măsură la îndemâna oamenilor, ei putând selecta şi adapta rolurile şi
cerinţele de rol; ii) subiectivitatea umană, chiar în zonele ei de mare sensibilitate, cum ar fi imaginea şi definirea de sine,
poate şi trebuie studiată cu metode ştiinţifice consacrate. Astfel, M. Kuhn şi T. McPartland (1970) au elaborat testul „Cine
sunt eu?” („Who Am I?”) sau, mai sofisticat, „Testul celor douăzeci de propoziţii”, prin care se descifrează aspecte
relevante ale identităţilor sociale şi imaginii de sine. Aş sublinia că, deşi ideea de sensitizing concepts a lui H. Blumer a
făcut şi ea carieră, cea a lui M. Kuhn, operaţionalizată în testul menţionat, s-a impus cu mult mai mare pondere. Ceea ce
spune încă o dată ceva despre disputa dintre calitativism şi cantitativism, comentată pe larg în lucrarea Abordarea calitativă
a socioumanului (Iluţ, 1997a).
O dezvoltare fecundă a interacţionalismului simbolic o constituie Şcoala dramaturgică, legată de numele lui E.
Goffman, care a pus în termeni concreţi metafora „vieţii ca o scenă”. El a analizat cu meticulozitate străduinţa oamenilor,
a actorilor sociali, de a se prezenta, folosind toate mijloacele ce le stau la îndemână, cât mai favorabil în faţa celorlalţi în
relaţiile frontale. Locurile publice seamănă foarte mult cu scena, rolurile indivizilor fiind jucate ca şi rolurile actorilor de
pe scenă, urmărindu-se obţinerea de aplauze cât mai consistente din partea publicului. Indivizii tind să controleze şi să
gestioneze cu mare grijă impresiile pe care le fac celorlalţi.
O preocupare specială a lui E. Goffman a fost studierea relaţiilor frontale dintre normali şi stigmatizaţi. El defineşte
stigma ca fenomenul de apreciere negativă la adresa persoanelor ce posedă caracteristici neobişnuite (fizice şi morale). E.
Goffman vorbeşte de trei feluri de stigmă: stigmatizarea pe baza deformărilor fizice; blamarea morală a persoanelor cu
„vicii” (alcoolici, homosexuali) sau bolnavi mintal; stigma tribală, dezaprecierea şi discriminarea grupurilor (etnice,
religioase şi altele). „Normalii” pretind că îi acceptă pe cei stigmatizaţi în mult mai mare măsură decât o fac în realitate şi,
de aceea, o grijă permanentă a stigmatizaţilor în relaţiile interpersonale nemijlocite este de a vedea în ce măsură sunt ei
acceptaţi de cei „normali”. Distincţia dintre „normali” şi „anormali” se prezintă ca foarte laxă, oricare dintre noi putând fi
stigmatizat într-o anume relaţie. De exemplu, un tânăr, savant, chipeş, cu bani şi cu trecere la femei se poate face de râs,
şi deci va fi etichetat negativ, atunci când joacă fotbal.
La finalul prezentării principalelor teorii generale din perimetrul psihologiei sociale e util să reamintim că ele sunt, de
regulă, teorii slabe, stau sub semnul vagului, în comparaţie cu cele din domeniul ştiinţelor tari. E adevărat că, fiind vagi,
ele sunt şi mai flexibile, îngăduitoare cu predicţia fenomenelor empirice, se potrivesc realului concret, dar în acelaşi timp
nu spun mare lucru despre el. E clar că oamenii interacţionează prin simboluri, că nu sunt receptori pasivi ai înţelesurilor,
dar ce simboluri folosesc, după ce pattern-uri, ce consecinţe rezultă din acţiunile lor etc., iată aspecte ce nu sunt, de regulă,
precis formulate în cadrul teoriilor slabe. Propoziţiile acestora sunt doar orientative, iar procesul de operaţionalizare a unor
atare idei generale nu este prea facil. Chiar atunci când anumite relaţii dintre entităţi psihosociale sunt puse în formule,
exactitatea e doar aparentă. „Ecuaţia” C = f(P ↔ S), adică comportamentul este în funcţie de relaţia personalitate – situaţie,
are o simplitate şi eleganţă identice cu celebrele formule din fizică – toate cu trei elemente: S = v x t, F = m x a, E = m x
c2 etc. Dar câtă deosebire de fond, fiindcă dacă în cele fizice, entităţile sunt măsurabile şi se pot face calcule, este doar o
sugestie, are numai o valoare orientativă. Desigur, deloc de neglijat.
Există şi în disciplinele socioumane, în speţă în psihologia socială, teorii tari, care utilizează din plin formule şi modele
matematice (cu factori şi variabile măsurabile), cum este cea discutată deja, a costurilor şi beneficiilor, în varianta ei mai
avansată, a teoriei alegerii raţionale (Iluţ, 1994a). În cazul lor, confruntarea cu empiricul generează următoarea problemă:
cu cât încearcă explicarea unor fenomene sau comportamente mai complexe, noneconomice propriu-zise (alegerea
partenerului conjugal, înţelegerea în familie, opţiunea pentru o profesie sau loc rezidenţial şi altele), cu atât ele se
îndepărtează de caracterul lor riguros (înalt formalizat). Apelul la noţiuni de genul „capital social (relaţional)”, „capital
simbolic”, „costuri psihologice” şi chiar cea foarte solicitată de „capital informaţional” le măreşte aria de cuprindere a
socioumanului, dar respectivele „variabile” sunt greu de măsurat.
Până la urmă deci, toate teoriile generale au în câmpul psihosocialului doar o funcţie orientativă. Mai operante sunt
ceea ce în literatura metodologică se numesc teorii de rang mediu, care se plasează la nivelul intermediar dintre explicarea
unor fenomene foarte specifice, „locale”, şi cele de ordin general. (Am putea spune că, într-un fel, însăşi psihologia socială,
cu atât mai mult în varianta ei de sociopsihologie, este o disciplină de rang mediu, situându-se în zona mediană a conţinu-
tului psihic individual concret – societal global.) Teoriile de rang mediu explică o clasă de fenomene. Un exemplu elocvent
este teoria responsabilităţii difuze, datorată lui J. Darley şi B. Latane (1968), care asertează că: 1) prezenţa celorlalţi în
preajma unui individ determină diminuarea responsabilităţii individuale în rezolvarea unei probleme, şi deci;
2) probabilitatea ca acel individ să acţioneze într-o asemenea situaţie e mai mică. Teoria conduce la mai multe ipoteze
specifice (Taylor et al., 1994), pentru domenii particulare: a) oamenii vor evita să ajute pe cineva într-o urgenţă (vezi cazul
lui Genovese Kitty), atunci când sunt de faţă şi alţii; b) oamenii vor lucra mai spornic la rezolvarea unei sarcini când sunt
singuri, decât într-un grup mare; c) oamenii au tendinţa de a fi mai puţin atenţi la anumite comunicări şi instrucţiuni, când
acestea sunt auzite şi de colegii lor de muncă.
Cu referire la afirmaţiile de mai sus, trebuie spus că ele s-au adeverit empiric doar în parte. Ca, de altfel, foarte multe
din enunţurile teoretico-ipotetice mai specifice din domeniul socioumanului. Când teoria nu se confirmă, intră în joc două
posibilităţi: ori instrumentele de testare nu sunt valide, ori teoria este în întregime sau parţial falsă. Dinamica oricărei
discipline ştiinţifice, cu atât mai accentuat a uneia ce acoperă realităţi de mare subtilitate şi fluiditate, cum e psihologia
socială, are la bază principiul confruntării şi ajustării continue a elementelor triadei teorie – metodă – fapte. În subcapitolul
ce urmează vom analiza cum s-au rafinat teoriile generale clasice, introducându-se noi puncte de vedere şi perspective.

3.2. Dezvoltări contemporane şi noi viziuni

Sinteza de faţă cu privire la teorii actuale din psihologia socială argumentează suplimentar faptul că pe măsură ce
avansăm de la psihologia socială a psihologilor la cea a sociologilor, mai ales în formula ei de sociopsihologie, se trece în
fapt de la psihologie generală la sociologie generală. Teoriile se mai referă la învăţare şi motivaţie doar implicit, ele vizând
acum reţele, şi structuri, identităţi şi comparaţii sociale, iar în teoria schimbului social s-au introdus conceptele de putere,
legitimitate, dependenţă. Chiar tratarea problematicii emoţiilor se face nu numai la nivel de diadă, ci şi la mezo- şi
macrosocial. De altminteri, în două cărţi recente de referinţă, Contemporary Social Psychological Theories, coordonată
de P. Burke (2006) şi Handbook of Social Psychology în coordonarea lui J. Delamater (2006) – fundamentale şi pentru
prezenta secvenţă –, cu foarte puţine excepţii, semnatarii analizei teoriilor sunt sociologi. E adevărat că sociologii care
predau psihologie socială, câţiva dintre ei fiind editori ai revistei Social Psychology Quarterly, revista de psihologie socială
a Asociaţiei Sociologilor din SUA. (Nu e lipsit de interes a menţiona că, fondată în 1937, ea s-a numit până acum câteva
decenii Sociometry, ceea ce spune mult despre dominanţa paradigmei sociometrice în microsociologia americană –
psihologia socială a sociologilor – pe o perioadă îndelungată de timp, şi ulterior încorporarea ideilor ei relevante într-o
viziune mai largă a dinamicii grupurilor şi a proceselor de interacţiune interpersonală şi grupală).
Nu e de mirare, aşadar, că teoriile despre resursele şi reţelele sociale, despre putere şi statusuri, despre schimburi şi
justeţe (echitate) socială, sunt centrale şi în sociologie. O diferenţă majoră ar fi aceea că în psihologia socială respectivele
teme şi teoriile corespunzătoare sunt văzute mai ales din perspective percepţiei, definirii şi interpretării de către subiecţii
actori şi actanţi ai structurilor şi proceselor în cauză. Totuşi, chiar psihologii sociali militează pentru a lua în considerare
în demersul lor şi cadrul social ca atare, dincolo de psihologia indivizilor. Acest lucru e vizibil şi când se analizează
dezvoltările interacţionismului simbolic clasic, teoria interacţionismului simbolic fiind catalogată încă de la începuturile
ei ca una prin excelenţă de intervenţie între sociologie şi psihologie.
S. Stryker şi K. Vryan (2006), apreciind că cele două mari orientări, “Şcoala de la Chicago” (de factură calitativistă) şi
“Şcoala de la Iowa” (cantitativistă) sunt doar extremele unui continuum pe care se întinde în prezent varietatea poziţiilor
în interiorul interacţionismului simbolic, şi subliniind că dezvoltările actuale se găsesc in nuce în abordările clasice, în
special la H. Mead, relevă ca tendinţe contemporane semnificative următoarele:
i) Nu putem înţelege corect comportamentul social al oamenilor, şi inclusiv definiţiile şi înţelesurile pe care ei le acordă
lucrurilor şi acţiunilor, fără a localiza actori sociali în contexte sociale, în structuri şi reţele, începând de la micro-, şi
ajungând la macrosocial. Aceste configuraţii sociale impun constrângeri, astfel încât atunci când explicăm şi facem
predicţii asupra conduitelor sociale, trebuie să avem în vedere nu doar ceea ce e (conştient sau nu) în mintea actanţilor, ci
şi parametrii situaţionali. (Aş observa aici, din nou, cât de mult funcţionează ceea ce au am numit “echivalenţe enunţiale”,
întrucât ideea de mai sus e una fundamentală în teoria relaţiei atitudini-comportament din psihologia socială. E adevărat
însă că în interacţionismul simbolic “sensul” e concept princeps, desfăşurat în detaliile lui, pe când în “atitudine-
comportament” e prezent mai mult implicit).
ii) Cumva ca un corolar, din asumpţia de mai sus decurge că în societăţile complexe, înalt ierarhizate, întrucât condiţiile
sociale, statusurile şi rolurile sunt diferite, uneori contrastante, definiţiile, înţelesurile şi sensurile nu mai sunt nici ele
univoce şi nici măcar consensuale. Dimpotrivă, categoriile şi grupurile sociale, în funcţie de clasă socială, etnie, gen social,
vârstă şi alte criterii, pot fi nu numai ca poziţie economică şi politică în contradicţie, ci şi ca definiri şi înţelesuri, atât în
ce priveşte propria identitate, cât şi a celorlalţi. Or, tocmai pentru că felul în care facem auto şi hetero definiri şi etichetări
contează atât de mult în desfăşurarea vieţii sociale – teză centrală a interacţionismului simbolic –, grupurile sociale intră
în conflict, şi eventual negociază, pe însăşi tema respectivelor definiri, caracteristici, înţelesuri.
iii) În practica rutinieră, actanţii sociali (agency), înzestraţi cu voinţă liberă, au un considerabil spaţiu de manevră în a
acţiona potrivit credinţelor şi sensurilor pe care ei le acordă lumii în general şi obiectelor particulare. Să nu uităm însă că
exigenţele şi constrângerile de mediu social (micro, mezo şi macro) funcţionează şi aici, numai că fiind “luate ca atare”,
de la sine înţelese (taked for granded), ele nu mai sunt resimţite ca bariere. Ajungem astfel la crucialele probleme filosofice
ale “voinţei libere”, “liberul arbitru”, “libertate şi responsabilitate”, interacţionalismul simbolic având, de altfel, un
pronunţat caracter filosofico-fenomenologic, după cum relevă şi S. Stryker şi K. Vryan (2006).
iv) Autorii mai sus citaţi afirmă şi faptul că interacţionismul simbolic actual încorporează idei din postmodernism, cum ar
fi aceea de reflexivitate, perspectiva feministă, multiplele funcţii ale limbajului în comunicare şi interacţiune. Acest din
urmă subiect este considerat unul principal în arealul interacţionismului simbolic actual de către G. McCall (2006) care,
evidenţiind masiva influenţă a filosofiei europene (în speţă neo-kantianismul), apreciază că sociolingvistica şi
psiholingvistica l-au îmbogăţit şi nuanţat, cu precădere prin etnometodologie, ce se ocupă expres de practicile şi metodele
utilizate de oameni în a explica şi înţelege şi, prin aceasta, în mare măsură, a crea contexte de viaţă cotidiană concretă.
O privire sinoptică asupra textelor ce tratează teoriile din psihologie socială (şi psihosociologie) ne conduce prompt la
constatarea diversităţii organizării lor. În P. Burke (ed., 2006) este alocat un capitol separat pentru legitimitatea socială
(cap. 9) şi unul, separat de cel despre schimb social în general (cap. 2), pentru putere, dependenţă şi schimb social, pe când
la J. Delamater (2006), legitimitatea e inclusă la teoria expectanţei (cap. 2), iar puterea şi dependenţa, împreună cu statusul
social, sunt conectate strâns cu schimbul social într-un singur capitol (nr. 3). Diferitele moduri de prezentare a teoriilor
reflectă, desigur, opţiunile epistemologice ale autorilor, dar în spatele lor stă un factor să-i spunem obiectiv: înţelegerea
cât mai complexă şi completă a realităţii sociale, ca un perpetuu interjoc individ-grup-societate, angajează simultan o
multitudine de concepte şi modele explicative. De aici faptul că, la rândul lor, teoriile care tind la o explicaţie unitară sunt
inevitabil în raporturi de interferenţe şi suprapuneri. Utilizarea de idei de către o paradigmă sau teorie din altele se face
atât explicit cât şi implicit, uneori folosindu-se doar forme lingvistice diferite, fără a şti că respectivele idei au fost deja
consacrate în alte expresii, alteori practicându-se un gen de braconaj ştiinţific.
Am expus aceste microconsiderente şi pentru a justifica împrejurarea că în 2.4.1. am inclus teoria schimbului social în
aceea mai largă a costurilor şi beneficiilor, aceasta din urmă nefigurând în cele două tratate de referinţă (J. Delamater,
2006; P. Burke, 2006). Paradigma costuri-beneficii nu este tratată special, dar, fiind cu o rază descriptiv-explicativă de
maximă generalitate, ea este difuz sau explicit prezentă pe tot parcursul argumentării diferitelor poziţii teoretice.
Faţă de asumpţiile clasice şi generale ale teoriei schimbului social, următoarele achiziţii recente mi se par importante
(vezi, pe larg, Cook şi Rice, 2006):
i) În toate societăţile, şi în cele complexe cu precădere, schimbul social este departe de a se desfăşura după regula “îmi dai
– îţi dau”, “cât mi-ai dat – atâta îţi dau”, ci depinde de o serie de variabile de context şi de caracteristici ale indivizilor, în
particular de: poziţia în reţele sociale (centrală, marginală), de putere (definibilă ca potenţial de a da recompense sau
pedepse) şi de status socio-profesional. Cele trei entităţi antrenează, la rândul lor, o a patra foarte importantă, şi anume
resursele (bunuri, servicii, emoţii şi sentimente) pe care le deţin cei implicaţi în schimb, atât la nivel individual, cât şi
grupal. Nu e greu de constatat că poziţia, puterea, statusul şi resursele sunt interdependente. Diferenţa de status, putere,
resurse poate determina poziţii diferite în reţele şi organizaţii sociale; puterea poate fi dată de status şi resurse, sau chiar
de poziţia în reţelele şi configuraţiile sociale. În spiritul acurateţei ştiinţifice, afirmarea strânselor conexiuni dintre diferiţi
parametric ce determină forma şi conţinutul schimburilor sociale nu este suficientă. Psihologii sociali se interesează care
sunt modelele de interacţiune şi tind la a descifra contribuţia specifică a fiecărei variabile. Spre exemplu, S. Thye (2000),
studiind diferenţele dintre puterea rezultată din ierarhia de statusuri, şi cea datorată poziţionării în reţelele de schimb,
constată că aceasta din urmă este percepută ca având mai multe resurse şi are, prin urmare, o mai mare valoare în relaţiile
de schimb. Dar, desigur, după principiul ceteris-paribus.
ii) Cercetări şi teoretizări corespunzătoare au nuanţat problematica echităţii şi justeţei sociale. Una dintre aceste direcţii
s-a dezvoltat ca urmare a criticilor aduse concepţiei clasice a justiţiei distributive, în sensul că aceasta se referea doar la
comparaţia dintre parteneri aflaţi direct în schimb, şi nu avea în vedere grupurile de apartenenţă sau referinţă ale indivizilor.
G. Jasso (2001) a elaborat un model prin care indivizii compară distribuţia, împărţirea (share) actuală cu cea la care se
aşteptau potrivit concepţiei lor despre ceea ce e just. Aşteptarea poate însemna atât comparaţia cu partenerul direct de
schimb, cu grupuri sociale sau cu un principiu abstract (egalitate pentru toţi, de exemplu).
iii) După cum îndreptăţit observă S. Correll şi R. Ridgeway (2006), problema echităţii şi justeţei sociale este intim solidară
cu cea a emoţiilor, întrucât constatarea dreptăţii şi mai ales a nedreptăţii în schimburile sociale determină, ad-hoc, dar şi
pe termen lung, puternice emoţii şi sentimente. Să consemnăm aici că privitor la relaţia schimb social–emoţii s-au conturat
două viziuni opuse: În vreme ce Lawler şi colaboratorii (2000) văd factorul afectiv-emoţional ca mecanism proxim
antecedent şi determinant al comportamentului de schimb, mediind, împreună cu dimensiunea cognitivă, efectele structurii
(reţelei) de schimb, la L. Molm şi colaboratorii ei (2000), emoţiile şi afectele apar ca rezultat al efectuării schimburilor.
iv) Poziţiile de mai sus nu ar trebui socotite ca antagonice, pentru că, pe de o parte, sunt situaţii în care prima poate fi
validă, iar altele, în care cea de-a doua are valabilitate, şi pe de altă parte, într-o desfăşurare a schimbului pe termen mai
lung, intervine circularitatea cauzală: schimb → emoţii → schimb…. Acest fenomen e prezent şi în dezvoltările actuale
cu privire la rolul ataşamentului şi angajamentului (commitment) în relaţiile de schimb. Sunt productive mai ales abordările
ce văd o funcţie principală a acestuia în reducerea inegalităţilor de distribuire a resurselor în schimburile ce presupun
diferenţe marcante de putere şi status şi, una poate mai importantă, în scăderea şi ameliorarea incertitudinilor şi riscurilor
sociale. E. Rise (2002) a constatat, spre pildă, că oamenii sunt dispuşi să suporte costuri importante de oportunitate
(câştiguri sau costuri mai mici dacă ar fi urmat o altă variantă acţională) în favoarea angajării în relaţii de schimb sigure,
de încredere şi durabile. Acelaşi autor arată însă că pe lângă pierderile legate de costurile de oportunitate, practicarea
schimbului pe baza principiului angajamentului (commitment) avea efecte perverse în palierele sociale superior compozite,
ale reţelelor ca întreg. Formarea de subreţele, de grupuri de ataşament, constituie un potenţial pericol pentru productivitatea
şi eficienţa la nivel agregat, de macrogrup. Mecanismul ataşamentului are, aşadar, efecte pozitive pe linia reducerii
sentimentului de nesiguranţă şi a creşterii celui de solidaritate, dar există şi consecinţe negative din perspective mezo şi
macrosociale (o serie de astfel de chestiuni vor fi tratate în capitolul 14).
v) În perimetrul dezbaterilor despre interrelaţiile din schimbul social, reţele şi structuri sociale, putere, status şi dependenţe,
emoţii şi angajament, se accentuează rolul încrederii, deopotrivă la nivelul microsocial, cât şi la cel macro (ca încredere
generalizată). O nouă direcţie de teoretizare este schimbul social generalizat (care presupune cel puţin trei actori –
individuali sau corporaţi – între care nu se formează diade simetrice) şi aplicarea ei la acţiunile colective. De asemenea,
se studiază şi teoretizează o nouă formă a schimbului, cea prin internet, înţeleasă nu doar ca schimburi de mesaje, ci şi de
bunuri şi servicii. În acest caz problema reducerii incertitudinii şi a riscului este cumva mai acută, fiind vorba de controlul
anonimatului, iar reputaţia sistemelor de sit-uri intră în joc ca una crucială (Cook et al., 2006).
Teoria aşteptărilor de statusuri (Expectations States Theory) este o variantă mai specifică şi operaţională a ceea ce am
putea numi teoria generală a aşteptărilor sau expectanţelor. Într-adevăr, o gamă largă de trăiri şi comportamente sunt
explicabile prin aşteptările pe care le avem, începând de la cele faţă de noi înşine, de la semenii noştri apropiaţi, trecând
prin aşteptările legate de regimuri politice şi, până la urmă, de viaţă în general. Practicile rutiniere, cât şi evenimente socio-
istorice de mare relief, sunt îmbibate de operarea diverselor mecanisme ale expectanţelor, cel mai “frecvent” constituindu-
se în raportul “la ce m-am aşteptat – ce am găsit”, particularizându-se de la individualul “m-am aşteptat să fac mai mult,
dar n-am reuşit”, până la macrosocialul “aşteptările maselor au fost înşelate”. Multe din dezamăgirile noastre personale
sau de grup au ca resort discrepanţa dintre aşteptări şi realitatea crudă.
Psihologii sociali şi-au focalizat însă privilegiat preocupările conceptual-teoretice ş investigaţiile concrete asupra
raportului dintre aşteptări şi statusurile sociale. După cum afirmă S. Correll şi G. Ridgeway (2006): “Teoria aşteptărilor
de statusuri caută să explice emergenţa ierarhiei de statusuri în situaţiile în care actorii sunt orientaţi către îndeplinirea
unui scop sau sarcini colective” (p. 31). Sunt două condiţii fundamentale sub care operează respective teorie: orientarea
spre sarcină (scop), ceea ce înseamnă că indivizii sunt puternic motivaţi în a rezolva cât mai eficient problema implicată;
orientarea colectivă, adică considerarea de către ei, ca legitim şi necesar, de a avea în vedere contribuţia fiecăruia în
realizarea sarcinii (scopului). Prin urmare, conceptul-cheie al teoriei este aşteptările de performanţă, care sunt generate,
în viziunea autorilor citaţi, de trei seturi de factori: i) caracteristici sociale semnificative (rasă, vârstă, gen social,
atractivitate fizică, şi altele); ii) recompensele sociale; iii) modele de comportamente interschimb dintre actori. Observând
că din însăşi desfăşurarea textului datorat lui S. Correll şi C. Ridgeway (2006) rezultă că teoria în cauză vizează nu doar
emergenţa ierarhiei statusurilor în grupuri în funcţie de aşteptări, cum se menţionează la început, ci şi naşterea aşteptărilor
în funcţie de statusurile preexistente, să extragem în continuare ideile mai relevante din acest text (pp. 31-44) privitor la
cele trei clase factoriale şi procese, şi la unele teorii adiacente:
i) Având ca fundal constatarea că e îndreptăţit să vorbim (vezi şi 3.1., “aşteptările de rol”) despre caracteristici, şi în
consecinţă, aşteptări de status difuze (în lumea contemporană, în una şi aceeaşi cultură, cu deosebire în cea occidentală,
diferenţele bărbat-femeie – gender – s-au estompat foarte mult în diverse manifestări), se pot desprinde câteva principale
asumpţii, grupabile sub sintagma “teoria generalizării de status”. Prima se referă la relevanţa relativă a unei caracteristici
în funcţie de contextul grupal. Astfel, o educaţie superioară (universitară) pe care o posedă un individ poate apărea foarte
relevantă (importantă) pentru aşteptările de performanţă într-un grup unde ceilalţi au un grad de şcolaritate redus, dar de
la acelaşi individ aşteptările vor fi diferite într-un grup cu persoane la fel de educate ca el; O a doua asumpţie, numită
povara dovezilor (burden of proof) se referă la faptul că indivizii au tendinţa ca, pornind de la o caracteristică de status
social relevantă la modul general în contextul grupului (cum ar fi cea de vârstă, de rasă sau de gen social), să o considere
importantă şi în aşteptările de performanţă într-o sarcină concretă, deşi respectiva caracteristică luată în sine nu contează,
şi logic n-ar trebui luată în seamă. E clar că suntem în teritoriul atribuirilor (false) şi a suprageneralizărilor, a efectului de
halo; Dacă asumpţia anterioară vizează generalizări de statut la acelaşi individ, funcţionează şi tendinţa de a generaliza
aşteptările de performanţă la indivizi cu acelaşi statut. Mai specific, prin asumpţia numită a succesiunii (sequencing) se
afirmă că generalizarea se produce de la un nou venit în grup la următorii ce au aceleaşi caracteristici de status general.
Spre pildă, dacă un bărbat constată din partea unei femei o performanţă mai bună ca a lui, el va fi tentat să se aştepte la
atari performanţe şi de la femeile care vor veni ulterior în grup; În fine, asumpţia agregării asertează că în aşteptările de
performanţă membrii colectivului îi judecă pe ceilalţi combinând carcteristicile diferitelor statusuri pe care unul şi acelaşi
individ le deţine concomitent. De exemplu, ei pot cântări la ce performanţe pot să se aştepte din partea unui membru tânăr
cu o pregătire profesională de înaltă calificare vizavi de un membru mai în vârstă cu o pregătire mai scăzută, dar al cărui
statut de vârstă implică, chiar dacă nu automat, mai multă experienţă.
ii) Privitor la cea de-a doua condiţie formulată de teoria aşteptărilor de status, anume a recompenselor sociale, ea are ca
şi afirmaţii bazale: distribuirea inegală de recompense (bani, calitatea birourilor etc.) conduce la aşteptări de performanţă
diferite (mai ridicate pentru cei cu recompense mai mari) şi, în consecinţă, structurează sau restructurează ierarhii de
statusuri în grup; pe de altă parte, cum e firesc, aşteptările de recompense sunt în strânsă conexiune cu aşteptările de
performanţă şi cu poziţia în ierarhia de statusuri din grup; între aşteptările de performanţă, cele de recompensă şi cele de
statut ierarhic în grup există o puternică interdependenţă, mai ales în sensul menţinerii şi consolidării poziţiei ierarhice.
Intră aici în joc şi fenomenul legitimităţii, despre care va fi vorba într-un punct aparte.
iii) Cea de-a treia condiţie invocată de S. Correll şi C. Ridgeway (2006) ca necesară funcţionării expectanţelor de status
se referă la patternuri de comportament interschimb. Se are aici în vedere faptul că în practica grupurilor apar indivizi mai
active, cu iniţiativă, cu tendinţe de dominare şi de “şefie”, care atât prin comportamentul verbal, cât şi prin cel nonverbal
cristalizează stiluri de interacţiune cu ceilalţi de tip impunere, afirmare (assertive) – ezitare, respectare (deferential). Este
important de reţinut că actorii de tip afirmativ, în conformitate cu supoziţia bunului simţ că cel care vorbeşte pe larg şi cu
mare convingere despre o problemă este şi expert în ea, induc aşteptări de performanţă diferite în funcţie de cele două
tipuri de actori. Luat ca factor în sine, modelul (patternul) de comportament interschimb are o mai mare relevanţă în
grupurile omogene, pentru că acolo unde ierarhia de statusuri în cadrul grupului este accentuată, însăşi poziţia în ierarhie
determină în considerabilă măsură comportamentul interacţional. Faţă de un şef ierarhic superior, membrii unei comunităţi,
organizaţii sau grup vor fi aproape de la sine reverenţioşi.
iv) Cu remarca de mai sus intrăm în teritoriul legitimităţii, concept definit de M. Zelditch Jr. (2006) ca însemnând “… că
ceva e natural, drept, adecvat, în acord cu modul în care lucrurile sunt sau ar trebui să fie. Despre orice se poate spune că
e legitim: acte, persoane, poziţii, relaţiile, regulile după care funcţionează acestea, şi orice aspect al grupului, incluzând
grupul însuşi. Trăsătura distinctă a legitimităţii este că e acceptată nu numai de cei care, într-un fel sau altul, au de câştigat
de pe urma ei, ci şi de cei care nu au.” (p. 324). Esenţa legitimităţii este dată de două componente: definitul şi
incontestabilul. Pentru ca un element să devină din nedefinit şi contestabil unul legitim (definit şi de necontestat), este
necesar să se îndeplinească următoarele condiţii (Zelditch, 2006, pp. 345-346): Consensul, acceptarea colectivă ca definit
şi de necontestat; Imparţialitatea presupune că acel element este în interesul grupului când avem cooperare, că e universal
valabil când în grup avem competiţie şi că e deopotrivă în interesul grupului şi universalizabil în cazul în care e prezentă
şi cooperarea şi competiţia; Obiectivitatea reclamă că orice credinţă şi reprezentare cu privire la elementul respectiv este
consensual acceptată ca reflectând un fapt obiectiv; Consonanţa, adică faptul că orice element definit şi incontestabil este
consonant cu natura, caracteristicile (condiţiile) şi consecinţele situaţiei căreia îi este aplicat.
Încă prin concepţia weberiană se relevă că legitimitatea are mai multe componente, dintre care tradiţia, autoritatea,
charisma sunt foarte importante. În termeni de aşteptări de grup, în speţă de cele de performanţă, contează extrem de mult
ce reprezentări şi stereotipii societale sunt ataşate diferitelor statusuri şi roluri. S-a dovedit experimental că, cu cât este
mai cuprinzătoare structura de status ca şi număr de caracteristici relevante ale statusurilor difuze, şi cu cât acestea sunt
mai armonice (consonante) între ele, cu atât creşte probabilitatea ca membrii grupului (în acord, desigur, cu viziunea lor
despre statusuri sociale) să considere că persoanele ce au asemenea statute sociale sunt legitime să ocupe poziţii înalte şi
în ierarhia grupului (Correll şi Ridgeway, 2006). Bineînţeles că legitimitatea are un grad crescut de relativitate cultural-
istorică. Dar în anume arii culturale şi în anumite etape istorice, există o consensualitate destul de accentuată în legătură
cu ceea ce e legitim. Când persoanele cu statusuri considerate de mare valoare ajung să deţină poziţii şi funcţii superioare
în diverse colectivităţi, ele sunt tratate în numele legitimităţii – aşa trebuie să se întâmple – cu respect şi onoare.
Dimpotrivă, în situaţiile în care poziţiile înalte din grupuri sunt ocupate de persoane dezavantajate ca statut social (pe
criterii de rasă, etnie, vârstă, gen social), respectivele persoane vor întâmpina rezistenţă din partea membrilor grupurilor,
mai mult sau mai puţin făţişă.
v) Legat de fenomenul legitimităţii sociale este şi cel al standardelor duble. Întâlnit în foarte multe sfere ale vieţii social-
politice, inclusive în relaţiile interţări şi dintre organisme mondiale şi ţări specifice, teoria standardelor duble cu privire la
aşteptări şi performanţe asertează că în raport cu statusurile societale generale, se aplică standarde diferite în judecarea
rezultatelor. Astfel, persoanele cu un statut social mai scăzut (afro-americanii în SUA, spre pildă) trebuie să aibă
performanţe mai înalte decât cei cu un statut etnic valorizat superior pentru a fi consideraţi egali ca şi competenţă. Dublul
standard se referă nu numai la performanţa în sine, ci şi la modul cum a fost obţinută, la atribuirile pe care le facem. Astfel,
la aceleaşi rezultate şcolare, există tendinţa, chiar din partea propriilor părinţi, ca la fete performanţa să fie pusă pe seama
hărniciei şi perseverenţei, pe când la băieţi, a isteţimii (vezi pe larg Iluţ, 2000).
vi) În cadrul teoriei aşteptărilor de statusuri, se discută şi despre aşteptările de ordin doi (secund), teorie care, având filonul
puternic în paradigma sinelui ca “reflectare în oglindă” (vezi cap. 9), postulează că performanţele noastre depend nu doar
de aşteptările proprii sau ale altora (de ordinul întâi), ci şi de felul în care noi percepem aşteptările celorlalţi din grup. În
consecinţă, pentru a realiza cât mai bune predicţii asupra interacţiunilor şi dinamicii grupurilor, se are în vedere combinaţia
dintre aşteptările de ordin primar şi cele de ordin second. În modele ami sofisticat elaborate problematica aşteptărilor
reciproce e regăsibilă şi în paradigma costuri-beneficii, cu variantele ei mai specifice, una centrală dintre ele fiind cea
expusă condensat în cele ce urmează.
Teoria alegerii raţionale. La ce mă pot eu aştepta de la celălalt, şi ce cred eu că celălalt se aşteaptă de la mine, şi ce
cred eu că el crede că eu cred este mecanismul pe care mizează teoria jocurilor din matematică, palicată masiv în economie
şi, în parte, în sociologie. Cu asumpţia princeps că jucătorii sunt raţionali, alegând cea mai bună mişcare, în acord cu
preferinţele lor, urmând deci maximizarea funcţiei de utilitate a obiectului, serviciului, persoanei pe care le au în vedere.
Aserţiunea fundamentală a teoriei alegerii raţionale (TAR) este că oamenii obinuiţi, în condiţii obişnuite, sunt capabili
ca, pe baza analizei costurilor şi beneficiilor, să aleagă varianta optimă de acţiune pentru atingerea scopurilor
(preferinţelor) pe care le au. TAR se referă la alegerea variantelor optime în funcţie, bineînţeles, de capitalul material-
financiar dar nu numai, ci şi de alte genuri de capital: uman, social, psihologic. Costurile şi beneficiile sunt, de asemenea,
nu doar materiale. Mai trebuie remarcat că alegerea raţională, şi cu atât mai mult paradigma generală costuri-beneficii,
vizează nu doar situaţiile coacţiune (beneficiul, utilitatea, depinde de interacţiunea dintre cel puţin doi actori, având deci
un minim de bun sau rău colectiv), ci şi de cele ce nu depind direct de alegerile altuia: căutarea unei slujbe, cumpărarea
unei case, alegerea unui partener conjugal. În situaţii de alegeri independente, desigur că libertatea individului este mai
mare şi, cumva paradoxal, el poate decide în mai largă măsură, nu doar pe considerente utilitare. În coacţiune calculul
actorului trebuie să aibă în vedere şi posibilele decizii ale celuilalt, intrând în jocuri de tipul “dilemei arestatului”, în care
optimul social (alegerea fiecăruia să ducă la rezultatul cel mai favorabil pentru amândoi) este subminat de optimul
individual. Optimul social se poate obţine dacă cei doi comunică sau dacă s-au instituit nişte norme (vezi şi Coleman,
1990). Experimental s-a dovedit că, şi în jucarea repetată, calculele implicate în mecanismul “ce cred că crede că cred…”,
în mod obişnuit subiecţii nu merg mai departe de două reflectări în oglindă, adică de două mişcări. Dar, dealtfel, în jocuri
de acest fel, cu un sfârşit cunoscut (definit) oricât de mult s-ar repeta ele, jucătorii sunt captivi rezultatului final aşteptat şi
nu apare motivaţia pentru cooperare (Macy, 2006). În acţiunile colective ce presupun mai mulţi actori decât o diadă,
lucrurile se complică întrucât apare fenomenul blatistului de ordinul întâi şi al celui de ordinul doi (vezi în româneşte Iluţ,
1995b).
Enunţul tare al TAR, anume că oamenii obişnuiţi sunt capabili de a găsi soluţii optime (raţionale) în atingerea scopurilor
(preferinţelor) lor, în general în rezolvarea problemelor, presupune două postulate principale: 1) că ei au informaţiile
necesare şi că 2) gândesc, calculează corect. Amândouă sunt problematice, în primul caz ţinând de ordinul evidenţei că în
funcţie de mulţi parametri de ordin social şi personal, oamenii au capital informaţional diferit, mai recent mizându-se şi în
abordările economice pe asimetria informaţională, în al doilea caz cercetări riguroase din psihologia cognitivă arătând cât
de mult este pândită inferenţa cotidiană de erori sistematice (vezi şi capitolul 3 “Cogniţia socială”).
TAR i s-au adus însă critici de anvergură şi dintr-o perspectivă mai largă, a tipurilor de raţionalitate (vezi şi Boudon,
1995), în special cea weberiană de conţinut axiologic, a faptului că oamenii îşi formulează deciziile în funcţie de
experienţele trecute, că le reajustează pe parcursul desfăşurării acţiunii sub influenţa altora şi că sunt dispuşi la cooperare,
în virtutea unor disponibilităţi biologice. Totodată, este foarte importantă şi dimensiunea afectiv-emoţională, în sensul
acesta fiind elaborată şi o teorie relevantă, cea care încearcă să descifreze cum afectele, atât ca şi antecedente cât şi ca
rezultate anticipate, determină sau colorează comportamentele noastre, numită teoria controlului afectelor.
Iată de ce TAR clasică, care este denominată ca şi “raţionalitate de calcul” este considerată de către cei mai mulţi
psihologi sociali şi sociologi contemporani, ca transformabilă sau chiar înlocuibilă cu “raţionalitatea adaptativă”, mai
flexibilă şi care nu priveşte doar resorturile (de calcul) ale alegerii unei variante, ci şi ale acţiunii propriu-zise. Asumpţia
principală a teoriei raţionalităţii adaptative este că (Macy, 2006, pp. 72-73), în acţiunile lor, oamenii nu se ghidează atât
după alegeri de natură instrumentală în cazuri foarte specifice (cum asertează TAR) cât după reguli ale comportamentelor
rutiniere care se instituie în soluţii standard la problemele care apar, şi care sunt, de regulă, recurente. Dar chiar atunci
când apar situaţii noi sau ambigue, actorii cotidieni recurg la strategii adaptativ-euristice şi, deliberat sau nu, au ca fundal
de gândire practicile rutiniere (cât de aproape suntem de Bourdieu!, 1999). Iată caracteristicile esenţiale ale raţionalităţii
adaptativ-euristice aşa cum sunt ele prezentate de M. Macy (p. 73):
i) Regulile de comportament şi euristicile dezvoltate nu lucrează în maniera programată de calculator. În
situaţiile ambugue sau inedited, subiecţii umani mai degrabă gândesc asupra a ce reguli să aplice decât cât de
raţionale în sine sunt alegerile. Nu întotdeauna regulile sunt deliberat urmate sau alese, dimpotrivă, de foarte
multe ori ele sunt luate ca atare, în mare parte funcţionând un automatism.
ii) Totuşi, în desfăşurarea mai amplă a acţiunii este implicată experimentarea regulilor pe care să se bazeze
comportamentele. Actanţii tind asiduu să atingă rezultatul cel mai bun în termeni de costuri şi beneficii, dar rar
ating optimul global prezumat de TAR. Ei fac adesea erori, se repliază, încearcă noi căi, combină şi modifică
regulile pentru ca ele să fie cât mai eficiente.
iii) Actanţii adaptativi nu funcţionează potrivit principiului cutiei negre. Raţionamentele lor pot fi distorsionate şi
limitate, fără ca ca ei să fie conştienţi de acest lucru, sunt prezente adică erori de euristică cognitivă (vezi
capitolul 3).
iv) Regulile adaptativ-euristice se înscriu în psincipiul echilibrului dynamic, potrivit căruia chiar jucătorii de mare
instabilitate se mişcă înspre o medie stabilă a populaţiei.
v) Regulile de comportament adaptativ nu izvorăsc neapărat dintr-o motivaţie instrumentală. Altfel spus, legătura
dintre present şi viitorul anticipat nu e una de tip mecanic predictiv (jocuri cu final cunoscut), ci una recurenţială,
în care acţiunea poate fi explicată de rezultatele din timpul desfăşurării ei, rezultate intenţionate sau
neintenţionate. În raţionalitatea adaptativă contează, pe lângă consecinţele anticipate, şi experienţele trecute.
Să observăm, în încheiere, că: a) Raţionalitatea de calcul, conform mecanismului epistemologic descris de J. Lakatos
(1970) ca păstrarea nucleului tare al teoriei şi dezvoltarea unor centuri protectoare, şi-a extins postulatele înglobând
probabilităţile de tip byseian (subiective), imaginând jocuri în care se învaţă, presupunând asumpţii în legătură cu capitalul
informaţional. În acest fel ea nu mai este vulnerabilă la multe critici produse în numele raţionalităţii adaptative. Spre
exemplu, absoarbe problematica experienţelor trecute; b) Aşa cum remarcam încă în 1990, cu cât raţionalitatea de calcul
presupusă de TAR vrea să explice comportamente mai complex sociale, şi nu doar microeconomice, cu atât ea este nevoită
să introducă concepte şi asumpţii suplimentare, şi mai ales să dilate extreme de mult conţinutul a ceea ce înseamnă
preferinţă. Şi într-adevăr, dacă spunem că şi respectarea tradiţiei este o preferinţă sau considerăm valorile ca preferinţă,
atunci TAR-ului nu îi se mai poate imputa că vizează doar raţionalitatea instrumentală, că e captivă lui Homo economicus.
Numai că făcând preferinţă din orice, ea se diluează până ajunge în zona irefutabilului. Este o propoziţie de bun simţ în
epistemologie că un concept, o temă care vrea să explice totul, nu explică până la urmă nimic; c) Aplicând raţionalitatea
de calcul la viaţa socială cotidiană, reprezentanţii TAR nu au fost atât de naivi să susţină că actanţi obişnuiţi fac calcule
matematice precise, ci că ei estimează costuri şi beneficii, avantaje şi dezavantaje. În decizia de a divorţa sau nu, unul sau
amândoi partenerii nu se apucă să socotească exact investiţiile (inclusive psihologice) făcute în căsnicie, şi nici capitalul
marital nonspecific (Becker, 1991), oamenii estimează mai mult la modul calitativ asemenea lucruri; d) Dar chiar în această
calitate, de calcul “soft”, TAR-ului i s-a reproşat că este mai degrabă normativă (cum ar fi bine să se comporte fiinţele
umane) şi mai puţin descriptivă (cum se comportă cu adevărat). Deşi cele două planuri nu trebuie confundate nicidecum,
aspectul normative poate fi şi el tratabil ca ştiinţă. Medicina sănătăţii este un exemplu în acest sens. Şi în general toate
demersurile bazate pe “dacă - atunci”. Subscriu, pe această linie, întrutotul afirmaţiei cuprinse şi în mai multe ediţii din
Social Psychology, datorată lui Baron et al. (vezi ediţiile din 1997, 2000 şi 2003) că dacă oamenii ar medita mai adânc, ar
descoperi că multe din situaţiile pe care le văd competitive ar putea fi de cooperare, sau altfel spus ne-am angaja nu în
jocuri de sumă nulă sau chiar negativă, ci în unele de sumă pozitivă.
Teoria comparaţiei sociale. Nu e greu de admis că schimburile sociale, expectanţele, raţionalitatea de calcul sau
adaptativă (cu deosobire prin consecinţele aşteptate) presupun comparaţii. Atât în calitate de cercetători ai vieţii sociale,
cât şi ca oameni obişnuiţi, noi suntem condamnaţi la comparaţii. În psihologia socială şi sociologie comparăm grupuri
experimentale cu grupuri de control, punem în paralel date statistice ale diferitelor categorii sociale, comparăm moduri şi
stiluir de viaţă ale raselor, etniilor şi ariilor geografice în timp şi spaţiu.
Pentru abordarea ştiinţifică, una din marile probleme epistemologice, în viziunea mea, este ca să trecem cât mai mult
de la comparaţii implicite la cele explicite. Adică, afirmaţiile de genul “A obţinut un scor mai mare în alegeri”, “Pensionarii
au mari probleme cu procurarea medicamentelor”, chiar dacă sunt însoţite de cifre, trebuie puse într-un context comparativ
explicit (cu alte grupuri şi ţări, cu perioade trecute). Subliniez însă că în analizele riguros ştiinţifice comparaţiile direct
relevante sunt realizate (A se vedea planurile experimentale sophisticate şi inferenţele pe baza testelor de semnificaţie).
Chestiunea comparaţiilor explicite este mai gravă în discursurile nonştiinţifice (inclusiv cele ce ţin de paradigma lirico-
speculativă, vezi capitolul 1), dar cu pretenţie de adevăr, abundente acum în mass-media, unde cu atâta naivitate, pentru
mulţi din exterior, dar cu atâta siguranţă şi gravitate pentru cei ce le emit, se întâlnesc frecvent enunţuri de tipul: “Românii
sunt inteligenţi”, “Românii sunt harnici” sau în extrema negativă: “Românii sunt neserioşi”. Astfel de propoziţii, mai ales
pentru că nu au nici un support cifric, “te bagă în ceaţă”, fiindcă e limpede că funcţionează o comparaţie implicită cu alte
popoare, însă din moment ce nu se trece la explicit, nu ştim cu cine, cum, când.
La nivelul actorului cotidian, grija, după părerea mea, este şi aceea de a optimiza acurateţea comparaţiilor noastre, dar
şi mai pronunţată este cea de a avea înţelepciunea de a nu ne angaja nici în comparaţii total dezavantajoase pentru concepţia
şi stima de sine şi nici în unele foarte avantajoase, liniştitoare. În termeni mai tehnici, este vorba de comparaţia “în sus” şi
comparaţia “în jos”, care vor fi analizate în capitolul 9. E de ramarcat pe această linie că teoria comparaţiei sociale – a nu
se confunda cu metoda comparaţiei din ştiinţele sociale, despre care am făcut unele consideraţii în paragraful anterior –,
s-a cristalizat în două ipostaze în psihologie socială şi sociopsihologie: 1) Comparaţia interpersonală, intergrupală etc.,
deci între unităţi sociale; 2) Comparaţia generală – sugerată deja la începutul acestei secvenţe – între “la ce m-am aşteptat
şi ce am găsit”, între aspiraţii şi realizări, sau, mai operaţional, aşa cum le numeşte G. Jasso (2006), între deţinerile actuale
(actual holding) şi deţinerile de comparaţie (comparison holding). În viziunea autorului american citat, comportamentul
este un proces ce are ca fundament relaţia dintre trei variabile fundamentale: două independente, şi anume: (1) cantitatea
sau nivelul caracteristicilor personale deţinute actual (actual holding), şi (2) referenţialul de comparaţie al deţinerilor
actuale (comparison holding), şi (3) o variabilă dependentă: rezultatul comparaţiei.
Dezvoltând consideraţii epistemologice generale despre relaţia dintre postulate, axiome şi predicţi, G. Jasso (2006) se
străduieşte să formalizeze cât mai adecvat procesele comparaţiei sociale, pornind de la relaţia fundamentală de mai sus,
prinsă în postulatul numărul 1 că Z = Ө log (A/C), unde Z este rezultatul comparaţiei, A reprezintă deţinerile actuale, iar
C, deţinerile de comparaţie. Las cititorul să întreprindă diferite estimări (posibil şi calcule matematice) în condiţiile în
care, spre exemplu, A = averea actuală, B = averea de comparaţie, Z = stima de sine. Dar deja în concretizarea fpcută este
implicată judecata cât de importantă este averea pentru persoana în cauză. Astfel încât G. Jasso subliniază că la relaţia
fundamentală dintre cele trei variabile trebuie adăugate alte relaţii, principale fiind cele privitoare la determinanţii
deţinerilor actuale şi de comparaţie, precum şi consecinţele rezultatului de comparaţie. Un loc central în aceste ecuaţii îl
ocupă în terminologia autorului american “bunurile” (goods) şi “relele” (bads) considerate de subiect, adică valoarea
acordată de către el diferitelor calităţi. “De ce anumite persoane valorizează averea iar alţii frumuseţea, de ce în funcţie de
rezultatele comparaţiei, unii se retrag în depresie în timp ce alţii se luptă să dobândească mai mult - toate acestea sunt
subiecte ce intră în sfera (studierii, n.n.) proceselor de comparaţie (Jasso, 2006, p. 166). Există, dealtfel, cercetări empirice
care au avut ca scop descifrarea multiplelor mecanisme ce intervin în comparaţia dintre “ce consideră subiectul important
(valori)”, “cum se percepe el actual” şi “cum ar vrea să fie” (Iluţ, 1995b, vezi şi cap. 9.2.3. din această carte).
În formulizările elaborate de G. Jasso, urmărind surprinderea cât mai exactă a complexităţii proceselor comparative, se
formulează postulate tot mai extinse şi complicate care să surprindă pe de o parte faptul că deţinerile (actuale, şi, simetric,
de comparaţie) pot fi exprimate atât cardinal (sumă de bani, număr de hectare, înălţime etc.) cât şi ordinal (frumuseţe,
hărnicie, sociabilitate, şi altele) şi, pe de altă parte, că modelele comparative privesc şi relaţii dintre individ şi grupuri de
diferite mărimi. Se pune astfel problema comparaţiei cu media grupului, cu vârfurile acestuia şi, de asemenea, în funcţie
de faptul dacă cel care compară e în interiorul grupului sau înafara lui.

Procesualitatea personalitate, structură socială, cultură: o viziune sociopsihologică.

Cu accente diferite pe factorii ideologico-spirituali sau pe cei structural-materiali, pe sistem sau pe iniţiativele şi
acţiunile personale, tema raportului dintre individ şi societal este una de întinsă recurenţă în gândirea sistematică. Fiind o
temă centrală în filosofia socială a secolelor XVIII şi XIX, ea a devenit mai elaborată la clasicii sociologiei, în particular
prin concepţia marxistă, durkheimiană şi cea weberiană. Iar antropologia clasică culturală are ca teză fundamentală
circularitatea cauzală dintre patternurile culturale, care creează un anumit profil de personalitate, şi indivizii concreţi, care
prin personalitatea bazală (tipică, modală) reproduc respectivele patternuri şi, deci, cultura (vezi Tîrhaş, 2003, precum şi
“prototipul” din cartea de faţă – capitolul 3.1.2.). Nu este întâmplător însă că sociopsihologia, prin însăşi cele care au
consacrat acest termen, J. House (1977), analizează mai îndeaproape relaţia dialectică personalitate – structură socială şi
cultură. Voi expune în continuare câteva idei din acest areal, extrase şi comentate în principal din textul produs de J.
McLeod şi K. Lively (2006), începând cu minime dar necesare clarificări terminologice ce privesc cele trei concepte
angajate în titlul tratării subiectului, anume “personalitate”, “structură socială” şi “cultură”, “sociopsihologia” fiind
analizată deja la 2.2, iar “procesualitate” şi “viziuni” le luăm ca de la sine înţelese.
i) Cu toate că sociopsihologia nu intră în structuri şi mecanisme de detaliu ale personalităţii umane, aşa cum
procedează psihologia, ea nici nu rămâne în modelele ei descriptiv-explicative la simple “variabile de
personalitate”, după cum îndeobşte se procedează în demersurile sociologice. În mai pronunţată măsură în
psihologia socială, dar şi în sociopsihologie, personalitatea este înţeleasă, dincolo de trăsături psihice constante
şi împreună cu ele (inteligenţă, extrovertire, nevroticism, tendinţa spre agresivitate etc.), şi ca emoţii sociale
(sentimente), atitudini, valori, concepţia şi stima de sine, scheme mentale şi euristici cognitive. Mai mult,
cercetători ai relaţiei personalitate-structuri sociale ataşează personalităţii şi parametri ca nivelul de şcolaritate,
starea de sănătate, venituri. Cum pe drept cuvânt observă şi J. McLeod şi K. Lively (2006, p. 78), o atare
extensie a conţinutului noţiunii ne conduce la relaţia consemnabilă în expresia “structură socială şi individ”,
utilizată de majoritatea sociologilor, şi unde “individ” are o sferă mai largă decât “personalitate”.
ii) Există o consensualitate destul de ridicată în rândul sociologilor de a considera structura socială, cu deosebire
când e vorba de a explica configuraţiile de personalitate, ca fiind dată de condiţiile material-economice şi de
poziţia în stratificarea socială. Ştim că în viziunea marxistă (şi, deşi nuanţată şi în cea neo-marxistă),
constrângerile date de condiţiile material-economice sunt determinate tocmai de poziţiile de clasă socială.
Oricum, în determinismul social structural, profilele de personalitate şi comportamentele oamenilor sunt
decisiv conturate de locul şi rolul lor în sistemul societal. Oarecum prin contrast, determinismul cultural
mizează pe importanţa credinţelor, reprezentărilor, a valorilor şi normelor în configurarea personalităţii şi a
conduitelor umane, induse prin socializare. Emblematice ca reflectare a diferenţelor dintre cele două viziuni
sunt explicaţia ghetourilor americane prin “cultura sărăciei” (Lewis, 1968) şi cea prin marginalizarea
economico-socială (Wilson, 1991). Se impun cel puţin două remarci în legătură cu distincţia structură socială
– cultură: (1) Constituind conceptul fundamental, cultura în antropologie nu este înţeleasă doar ca palier
simbolic, ci mai larg ca moduri de organizare a productivităţii vieţii sociale în general; (2) Dealtfel, chiar în
sociologie, în speţă prin concepţia durkheimiană, produsele spiritual-simbolice sunt şi ele “fapte sociale”
constrângătoare. Mai recent, pe aceeaşi linie, mulţi psihologi sociali şi sociologi consideră că structurile numite
 clasic “sociale” şi “culturale” sunt în fapt atât de intim consubstanţiale încât nu are nici un sens să le distingem,
nici în teorie, şi nici în cercetările empirice (vezi, de exemplu, Rubinstein, 2001).
În viziunea lui J. House (1981, cf. McLeod şi Lively, 2006), sociopsihologia este chemată să analizeze şi să explice
relaţia personalitate – structură socială, conducându-se după trei principii teoretico-metodologice: A) Principiul
componentelor, prin care se stipulează că cercetările trebuie să urmărească acele componente ale sistemului macrosocial
care sunt cele mai relevante pentru înţelegerea fenomenului avut în vedere; B) Principiul proximităţii presupune să ne
orientăm atenţia înspre experienţele şi contextele sociale directe (proxime) prin care macrosocialul modelează vieţile
indivizilor, dintre acestea importante fiind microinteracţiunile şi procesele de grup; C) Principiul psihologic, în virtutea
căruia se impune o examinare temeinică a psihicului individual astfel încât să descifrăm cât mai bine mecanismele prin
care fiinţele umane încorporează structurile macrosociale şi experienţele de proximitate (pp. 79-80).
A) Cu privire la primul principiu, pe lângă ideea strânsei relaţii dintre structură socială şi cultură (ca palier ideologico-
simbolic), putând merge până la aglutinarea celor două, se impun două constatări mai de relief:
i) Apare clar că macrosocioculturalul, prin componente ale sale cum ar fi cadrul juridic, statutul socioeconomic, etnia etc.,
grevează direct multitudinea comportamentelor umane şi sunt responsabile pentru rezultatele acestor comportamente. Dar
produsele finale ale acţiunilor indivizilor nu pot fi înţelese doar prin constrângerile (sau potenţialul de libertate) al
structurilor socioculturale. Un factor fundamental este ceea ce literatura americană de profil numeşte “human agency” –
termen pe care l-am mai întâlnit în consideraţiile de până acum. Să menţionăm aici încă o dată că el desemnează mai mult
decât actor social sau chiar actant, plusul de conţinut noţional fiind acela că pe lângă decizie, acţiune, întră în joc iniţiativa
bazată pe voinţă liberă, antreprenoriatul social. Într-un fel, “human agency” este antidotul cinstrângerilor macrosociale.
Nu vom intra aici în dezbateri filosofice despre limitele libertăţii. Să reţinem doar idea că tema structură socială – “human
agency” (iniţiativă şi acţiune liberă individuală) este una centrală în mai toate analizele sociologice, şi cu atât mai mult în
cele sociopsihologice unde este vizată direct relaţia (şi tensiunea) dintre individ şi social.
ii) Un mecanism specific al respectivei relaţii este efectul selecţiei. Un exmplu ilustrativ este din sociologia medicală, unde
se constată cujm un statut socioeconomic scăzut, condiţii precare de viaţă determină o mai mare incidenţă a bolilor mentale.
Logic este însă, şi datele empirice o confirmă, că se produce şi o selecţie, în sensul că cei cu asemenea boli au şanse mai
mici de a atinge un statut socioeconomic înalt. Selecţia se poate realiza fie intenţionat, persoanele cu probleme mentale
caută slujbe pe măsură, cu eforturi şi responsabilităţi mai reduse şi, prin urmare, cu venituri mai mici, fie nedepinzând de
ei, fiind selectaţi în organizaţii şi munci ţinând cont de dezavantajele lor în performanţe sau procedându-se la concedieri
după un timp de la angajare. Dimensiunea vieţii sociale e saturată de astfel de mecanisme prin care condiţionările
structurale se conjugă cu selecţiile, iar selectarea socială este când impusă din exterior, când produs al liberei alegeri
(McLeod şi Lively, 2006, p. 84).
iii) Efectul selecţiei sociale a voinţei libere (human agency) este mai pronunţat prezent dacă ne referim la cursul vieţii
indivizilor. Este limpede că mai ales în societăţile moderne, cu un nivel ridicat de grae de libertate, de mobilităţi
profesionale şi geografice, în ciuda faptului că mediul din care provenim, posibilităţile material-financiare ale părinţilor,
poziţia lor de clasă, însoţite de o anume mentalitate, sau habitusuri în expresie bourdiană, ne marchează crucial traiectoria
de viaţă, respectiva determinare nu este implacabilă. Cursul vieţii presupune că încorporând experienţele trecute, oamenii
selectează situaţii şi contexte prezente pentru a-şi construe viitorul dorit. Pe un termen mai lung, deci, ponderea
întreprinderii de acţiuni pe baza liberei voinţe (human agency) este, în principiu, mai mare.
iv) După cum afirmă J. McLeod şi K. Lively (2006): “Analizele proceselor de selecţie şi ale dezvoltării cursului vieţii
extinde efectele micro în mediile de proximitate, dar nu dau seama de procesele care leagă mediile de interpersonalitate
de structurile macrosociale”, adică de efectele micro-macro (p. 85). Autorii citaţi sunt de părere că studiul mişcărilor
sociale aduce date pertinente cu privire la implicarea în organizaţii şi mişcări sociale în funcţie de clasă socială, etnie şi
gen social prin conexarea cu diferite attribute psihosociale ale indivizilor, cum ar fi orientările politice şi religioase, valori
şi atitudini sociale, vârsta la căsătorie, stiluri de socializare.
După cum remarcam, în antropologia socioculturală clasică, circularitatea cauzală personalitate – structură
socioculturală este o teză fundamentală. Inspirându-se şi din studii etnologice, în ultimele decenii mulţi sociologi transpun
această idee în societăţile complexe, insistând asupra faptului că exigenţele socioculturalului sunt atât de insidios
înscrustate în mentalitatea şi comportamentele indivizilor încât le apar ca libertăţi (vezi cap. 14.4.3.1.).
B) Principiul proximităţii contextuale şi al experienţelor implicate pentru indivizii concreţi se referă la o varietate de
structuri şi relaţii începând de la diade, trecând prin grupuri mici şi ajungând la organizaţii formale. El vizează, aşadar,
unităţi şi raporturi micro şi mezosociale. Mai importante dintre ele sunt:
i) Reţelele sociale au o semnificaţie deosebită în fenomene ca mobilitatea socială şi teritorială, organizarea şi dezvoltarea
comunitară, ele constituind realitatea socială prin care indivizii participă la, şi construiesc mezosocialul şi, de aici, efectele
în microsocial. Reţelele sociale sunt conceptul-cheie în paradigma capitalului social, care de mai bine de un deceniu a
devenit una centrală în înţelegerea vieţii sociale contemporane. Despre capital social, reţele sociale, încredere şi informaţie
vom dezvolta un capitol special (14). Să reţinem acum doar că foarte important pentru relevanţa şi eficienţa reţelelor este
densitatea lor (numărul de legături şi frecvenţa comunicării), reciprocitatea (dacă schimburile sunt biunivoce) şi
multiplexitatea (atunci când reţeaua presupune mai multe genuri de schimburi şi activităţi).
ii) În descrierea şi explicarea cât mai adecvată a structurii şi relaţiilor interpersonale, conceptul de roluri sociale apare ca
unul fundamental şi indispensabil. Fără recurgerea la el nu am putea realize predictibilitatea relaţiilor interumane, ordinea
şi ordonarea realităţilor psihosociale. Problematica rolurilor, a aşteptărilor, compatibilităţilor şi tensiunilor de rol a fost
tratată în 3.1. Să adăugăm aici că, deşi concepţia clasică despre rolurile sociale asumate şi jucate de indivizi sublinia rolul
active al factorilor de personalitate (vezi şi Allport, 1981), cu deosebire prin criticile formulate şi interacţionalismul
simbolic, care mizează pe creativitatea subiectului într-o realitate fluidă (ongoing), abordările recente mută accentual de
la jucarea de rol (rol-playing) la elaborarea, construcţia, facerea de rol (rol-making). Prin acest din urmă concept se insistă
asupra dinamicilor situaţionale, negocierilor şi exercitarea propriului control în manifestările concrete de rol (J. McLeod
şi K. Lively, 2006, p. 87).
iii) În tematica contextelor de proximitate se poate constata relativ uşor că teoretizările şi cercetările empirice s-au
concentrate masiv asupra a trei unităţi principale: familia, şcoala şi grupurile de muncă. Pe bună dreptate, fiindcă în
calitatea lor de realităţi sociale imediate (proxime) şi de întinsă durată în economia de viaţă a indivizilor, ele marchează
cel mai puternic geneza, dezvoltarea şi manifestarea personalităţii. Totuşi – iată un exemplu de recurenţă – astăzi din ce
în ce mai pronunţat psihologii sociali şi sociologii se interesează şi de rolul vecinătăţilor şi comunităţilor, teme predilecte
ale şcolii clasice de sociologie de la Chicago. Problema comunităţilor de emigranţi, spre pildă, este una foarte acută şi cu
profunde implicaţii economice, social-politice şi de viaţă concretă cotidiană.
iv) E notabil faptul că prin procesele de comparaţii şi aşteptări în funcţie de parametrii de status social al persoanelor (clasă
socială, etnie, vârstă, gen social), analizate în secvenţele anterioare (teoria aşteptărilor şi teoria comparaţiei) şi mai ales
prin aceea că entităţile sociale proxime în care trăiesc şi muncesc indivizii, funcţionează majoritar după legi şi norme
societale (formale şi informale), macrosocialul le calchiază personalitatea şi prin intermediul respectivelor entităţi.
C) Principiul psihologic are în vedere şi explicitarea mai concretă a idealului epistemic de vârf al psihologiei sociale,
şi anume: cum socialul modelează gândurile, simţămintele şi comportamentele oamenilor, şi cum aceştia reproduce,
modifică şi creează socialul. Cred că putem admite că forţa de determinare a socialului de către indivizii concreţi depinde,
în principal, de doi factori: (1) statutul social, poziţia în configuraţiile sociale, ce se întinde de la cetăţeanul obişnuit la
lideri statal-istorici, şi (2) nivelul de organizare a socialului asupra căruia se exercită acţiunea: de la grupuri restrânse până
la naţiuni. Se pot calcula diferite combinaţii între cei doi factori, apare însă limpede, spre exemplu, că personalitatea unui
om de rând îşi spune cuvântul în viaţa propriei familii, dar puţin signifiant în tendinţele globale ale naţiunii din care face
parte acesta.
Mai exact, principiul psihologic ne îndeamnă să studiem mecanismele psihologice prin care structurile şi procesele de
proximitate formează, dezvoltă şi metamorfozează psihicul şi comportamentele indivizilor. În expunerea lor pe această
temă, J. McLeod şi K. Lively (2006, pp. 92-96), arătând că interdisciplinaritatea dintre psihologie (chiar socială) şi
sociologie s-a realizat mai degrabă la nivel teoretico-intenţional decât la cel investigaţional concret, se opresc la
următoarele constatări mai importante:
i) După cum psihologia, şi cu atât mai mut cea socială, are nevoie de considerarea contextului social, tot aşa
sociologia rămâne incompletă fără a opera cu o concepţie despre personalitatea umană. Viziunea mai recentă
în acest sens este ca alături de teoriile despre nevoile umane, unde să nu reducem însă explicaţiile la stringenţa
celor bazale, e necesară evidenţierea rolului unor procese de interfaţă ale personalităţii şi mediile de
proximitate, cum sunt cele de comparaţie socială, expectanţe, identificare personală şi socială.
ii) Cogniţia socială este văzută de sociopsihologi ca fiind produsul interacţiunii dintre structura socială şi iniţiativa
şi creativitatea umană (human agency). Cogniţia şi structurile sociale se constituie şi se reproduc reciproc.
Categoriile pe care le folosim în stocarea informaţiei, activarea şi proeminenţa respectivelor categorii sunt
determinate de conţinutul lor intrinsic construit sociocultural, pe de altă parte, de imperativele situaţiilor şi
aşezămintelor (setting) sociale în care ne găsim. În acelaşi timp, procesarea selectivă a informaţiei în funcţie de
 schemele noastre mentale – dintre care foarte relevante sunt stereotipurile – ne ajută să înţelegem fenomene
sociale de nivel mezo şi macrosocial, cum sunt relaţiile interetnice (vezi capitolul 13).
iii) O temă de profundă intersecţie şi suprapunere dintre psihologie socială (în speţă cea a psihologilor) şi sociologie
este cea legată de identitatea sinelui, şi cu deosebire a identităţilor relevante. Viziunea modernă,
sociopsihologică, combină abordarea psihologică a sinelui şi a identităţii de sine ca procese interne cognitive-
afective, cu cea sociologică a sinelui ca interacţiune socială şi identităţii de sine bazată în special pe roluri şi
statusuri sociale. Mai mult, prin datele oferite de ştiinţele cognitive cu privire la atenţia şi accesibilitatea
informaţiilor legate de identitatea relevantă şi, de aici rapiditatea în procesare, înaintăm în a răspunde la
întrebarea când şi cum influenţează respectiva identitate comportamentul nostru social (vezi 5.1.2.1).
iv) Examinând chiar succinct principiul psihologic, G. McLeod şi K. Lively (2006) introduce şi discuţia despre
rolul biologicului. Este interesant şi simptomatic pentru credinţa bazală a sociologilor, că sunt consemnate aici
cercetări care demostrează cât de crucială este influenţa socialului, atât în calitatea lui de macro, cât şi de micro,
asupra sănătăţii, deopotrivă mentale, cât şi fizice. În primul caz, rasismul, spre exemplu, constituie un factor de
risc pentru sănătatea individuală prin discriminarea economică şi politică, prin izolare şi excludere socială, de
unde cartierele sărace cu problemele şi cultura specifică. Discriminarea ca experienţă trăită, sentimental de
stigmatizare ca rasă inferioară şi alte afecte conexe influenţează negative reacţiile cardiovasculare şi tensiunea
arterială. Iată doar unul dintre mecanismele prin care macrosocialul intră “sub pielea” indivizilor (p. 96).
Ilustrarea influenţei micromediului social asupra sănătăţii poate fi extrasă din sfera familiei, unde conflictele
maritale de durată sunt asociate cu tulburări ale sistemului cardiovascular, neuroendocrin şi imunologic. Având
ca argumente cercetări de acest gen, ce atestă determinarea directă şi indirectă a socialului în diferite tipuri de
afecţiuni, mulţi sociologi se plâng că mai ales atunci când e vorba de boli mentale, contribuţia sociologiei este
subapreciată în favoarea psihologiei şi biologiei (McLeod şi Lively, 2006, p. 96).
Aş adăuga că dacă, în general, sociologii se lamentează de prea multă biologie, sociobiologii şi psihologii evoluţionişti
îi acuză pe mulţi dintre aceştia şi în general de oamenii de ştiinţă din domeniul social că suferă de o adevărată “biofobie”.
Etichetarea este evocată chiar în lucrarea (Delamater, 2006) utilizată în prezentarea pe care am făcut-o diverselor teorii,
unde figurează şi un studiu intitulat “Psihologia socială evoluţionistă: Predispoziţii adaptative şi cultura umană”, scris de
D. Kenrick, J. Ackerman şi S. Ledlow. Sesizez acest lucru din două motive: (1) În textele de psihologie socială de orientare
psihologică (vezi şi Baron et al., 2006), poziţia bio-genetică este prezentă din plin, în timp ce în cele de sociologie, ea este
palid reprezentată. În lucrarea editată de J. Delamater (2006), care este una de psihologie socială a sociologilor, sau chiar
de sociopsihologie, situaţia este intermediară: (2) Insistându-se pe faptul cât de mult din comportamentele sociale
complexe – cum ar fi alegerea partenerului conjugal, investiţia aproape necondiţionată de către părinţi în copii, relaţii intra
şi intergrupale – pot fi explicate prin zestrea genetic-adaptativă, se precizează că aceasta funcţionează doar ca
potenţialitate, manifestându-se în strânsă interacţiune cu mediul înconjurător. În efortul de largă deschidere psihologiei
evoluţioniste, ea face apel şi la idea organizării pe niveluri a socioculturalului (vezi capitolul 14.4.).
O viziune mai amplă asupra relaţiei dintre individ şi societate este profesată de J. Turner (2006) atunci când analizează
stadiul actual al teoriilor din psihologia socială a sociologilor. El porneşte de la ideea că pentru a înţelege mai productiv,
epistemic şi practice, respectiva relaţie, se impune o robustă conceptualizare şi reconceptualizare a trei entităţi: A)
Structurile sociale (de nivel macro, mezo şi microsocial); B) Individul în calitate de fiinţă socială; C) Procesele prin care
indivizii sunt cuplaţi la structurile sociale, trăiesc şi muncesc în şi prin ele, ceea ce autorul numeşte psihodinamici (Să
observăm aici că, probabil, termenul “psihodinamici” nu este unul prea fericit, în psihologia clasică el fiind consacrat ca
dinamica caracteristicilor şi proceselor psihice interne, în centrul cărora stă motivaţia. Concepţia psihodinamică din
psihologie, preluând şi idei din psihanaliză, are în vedere cum inteligenţa interacţionează cu alte trăsături de personalitate,
cu energia motivaţională, atât ca un model general, cât şi ca specificitate individuală – vezi şi G. Allport, 1981).
A) Subliniind faptul că distincţiile micro, mezo şi macro nu sunt simple unităţi analitice convenţionale, ci modurile
concrete şi plenare de existenţă şi desfăşurare a realităţii sociale, şi că ele sunt incorporate unele în altele, J. Turner (2006,
p. 353) relevă ca principale dimensiuni ale structurilor sociale la cele trei niveluri:
i) Conceptualizarea structurilor sociale ca reţele sociale are meritul că operaţionalizează şi cuantifică legătura dintre
diferite poziţii de putere, prestigiu, arată direcţiile şi intensitatea schimburilor, scoate în evidenţă solidarităţi de grupuri şi
subgrupuri, precum şi, simetric, excluziuni şi izolări. Ea surprinde adecvat psihodinamicile prin care persoanele concrete
sunt incorporate şi participă în reţele, tactici de intrare şi ieşire din ele. Problema cu analiza de reţea este că are ca
fundament doar o teorie – e adevărat că foarte generală şi fertilă – anume aceea a schimbului social. Se surprind astfel
numai anumite faţete şi proprietăţi ale mezo şi macrosocialului, rămânând pe dinafară însăşi răspunsul la întrebarea de ce
şi cum se nasc şi se sting reţelele.
ii) Structura socială ca sisteme de status (ceea ce înseamnă, în principal, poziţiile de putere şi autoritate, onoare,
prestigiu şi dreptul la respect) oferă prilejuri de examinare a psihodinamicilor dezvoltate de indivizi cu deosebire când
diferite attribute de status sunt în disonanţă (spre exemplu, puterea cu onoarea sau prestigiul). De asemenea, teoriile ce au
în centru descrieri şi explicaţii prin statusuri şi roluri sociale (a aşteptărilor, a construcţiei de status, a legitimităţii) şi-au
adus contribuţia la a înţelege dinamica grupurilor, a comunicării şi performanţei în grupuri, a credinţelor şi stereotipurilor
intercategoriale la nivel mezo şi macro. Teoriile respective au însă deficienţe, pe de o parte, pentru că sunt construite şi
validate în cea mai mare măsură pe grupuri exerimentale (mici), uneori doar virtuale şi, pe de altă parte, fiindcă iau
mezostructurile ca ceva dat, nu se interesează cum psihodinamicile de statusuri creează şi menţin structurile.
iii) Structurile ca sisteme distribuţionale sunt vizate de o serie de teorii din psihologia socială a sociologilor, la care am
făcut şi noi referiri pe parcurs, cum e cea a aşteptărilor, a legitimităţii, a comparaţiei sociale. Într-adevăr, felul în care prin
diferite configuraţii sociale (în particular reţele) se distribuie resurse (de la bunuri materiale, servicii, până la informaţii şi
alte bunuri simbolice) explică mult din gândirea, simţirea şi conduitele oamenilor. Concepţia despre justeţea (echitatea)
socială, despre legitimitate şi îndreptăţirea socială sunt intim legate de distribuirea resurselor. Dar după părerea lui J.
Turner (2006), teoriile ce mizează pe potenţialităţile în funcţie de resurse, pe statusurile indivizilor, acompaniate de putere
şi prestigiu, pe mecanismele de distribuire şi redistribuire, pe judecăţile şi sentimentele oamenilor vizavi de corectitudinea
socială a sistemelor de distribuire, ar trebui să încorporeze în mai pronunţată măsură şi trimiteri la forţele mezo şi, mai cu
seamă, macrosociale ce concertează asemenea constelaţii de putere şi distribuţie. În viziunea autorului citat “…aceste forţe
pot avea efecte considerabile nu numai asupra percepţiei indivizilor cu privire la cât de just şi legitim este sistemul de
distribuţie, ci şi asupra gândurilor, emoţiilor şi comportamentelor generale” (p. 357).
iv) Apare limpede că, în ultimă analiză, ceea ce judecăm ca just sau injust, legitim sau nelegitim, chiar raţional sau
nonraţional, felul în care categorizăm şi etichetăm persoanele şi grupurile, se bazează pe credinţe, valori şi norme culturale,
astfel încât structura socială reprezintă şi sistemul cultural. Explicit au implicit, teoriile din câmpul psihologiei sociale de
manieră sociologică – le putem numi sociopsihologice – şi, în particular, interacţionalismul symbolic, operează din plin
cu normele ataşate diferitelor tipuri de conduite. Dar şi în teoria rolurilor, a sinelui şi a identităţii, valorile şi normele
constituie resorturi referenţiale. J. Turner (2006, p. 359) consideră ca o limită a conceptualizărilor de până acum din diverse
teorii faptul că nu analizează mecanismele prin care iau naştere şi se impun crezurile şi normele la nivel mezo şi macro, şi
nu arată care dintre ele şi la ce nivel structural sunt asumate de indivizi ca şi cadre de judecată, cu deosebire când e vorba
de justeţea sau injusteţea distribuirii resurselor. Se impune aici sublinierea că observaţia sociologului american e valabilă
pentru teoriile prezente în volumul la care el face trimitere (P. Burke, ed., 2006), dar că există în literature ştiinţifică
consistente tratări ale genezei şi funcţionării contextuale a normelor (Skinner, 1971; Coleman, 1990; Boudon, 1995).
v) Structura socială trebuie privită şi ca un sistem al categoriilor sociale. În sociologia americană s-a instituit ca o
distincţie fundamentală aceea dintre unităţi categoriale propriu-zise şi unităţi corporatiste. Primele se referă la categorii
de oameni care sunt văzuţi ca având caracteristici comune: vârstă, rasă, etnie, gen social (sex), şi altele. Aici operează
puternic teoria identităţii sociale şi a statusurilor sociale difuze. Unităţile corporatiste sunt în principal bazate pe diviziunea
socială a muncii pe verticală şi orizontală, concretizate în grupuri de diferite mărimi, în instituţii şi organizaţii. Aici
caracteristicile de status sunt mai explicite (“şef”, “executant” etc.), deci gradul de explicitare depinde de scopul şi natura
activităţilor. Între cele două tipuri de categorii subzistă o complexitate de asocieri şi interferenţe, care modelează gândurile,
emoţiile şi comportamentele actorilor sociali (vezi şi “Teoria aşteptărilor sociale”, prezentată în secvenţele anterioare). J.
Turner (2006) specifică o serie de proprietăţi ale celor două categorii sociale (pp. 360-361) care, crede el, ar trebui
incorporate într-o mai adecvată înţelegere a psihodinamicilor indivizilor.
B) În conceptualizarea şi reconceptualizarea individului ca agent social complex se consideră trei faţete mai importante
(Turner, 2006, pp. 362-365):
i) Oamenii ca fiinţe care iau decizii (decision-makers), iar aceste decizii pot fi şi maxim raţionale dar, aşa cum s-a văzut
şi din teoriile prezentate (interacţionismul simbolic, “raţiunea de calcul” şi “raţiunea adaptativă”, teoria neobehavioristă a
învăţării sociale, şi altele), cele mai multe opţiuni ale noastre sunt rezultatul interacţiunii şi conjuncţiei dintre factorii
culturali, factorii biologici, parametrii situaţionali şi consecinţele sociale aşteptate. Putem lua de bună afirmaţia tare cum
că deciziile sunt luate pe baza preferinţelor individului, urmând utilitate şi recompensă ridicată şi evitând costuri şi pedepse
sau, oricum, minimizându-le, numai că preferinţele sunt definite social, iar cea mai bună adaptare la mediu înseamnă în
considerabilă măsură mediu social. Am putea adăuga, dealtfel, că însăşi concepţia despre ce înseamnă costuri şi beneficii,
şi raportul optim dintre ele este generată şi întreţinută sociocultural. Astfel încât luarea de decizii raţionale are constrângeri
date de emoţii şi sentimente, de comparaţii sociale, de concepţia şi preţuirea de sine, de procesele de identificare, de
anticiparea reacţiilor celorlalţi.
ii) Oamenii sunt inevitabil şi culegători de informaţii. Concrescută pe instinctul animalic de explorare, pe curiozitatea
epistemică, la fiinţa umană nevoia de informaţie este una de natură raţională. Indivizii umani sunt conştienţi că pentru a
găsi soluţiile cele mai bune în diferitele probleme cu care se confruntă, pentru a-şi atinge scopurile şi peferinţele, trebuie
să aibă o cât mai largă şi relevantă bază informaţională. Oamenii se informează cu privire la diverse stări şi acţiuni,
începând de la sănătate şi până la avantajele şi dezavantajele unei profesii sau loc de muncă, trecând prin amenajarea
locuinţei, şi multe alte aspecte ale vieţii de zi cu zi. Dar prinşi în ţesătura densă a vieţii sociale, foarte importante sunt
tipurile de informaţie propriu-zis sociopsihologică, dintre care J. Turner (2006, p. 365) consemnează: (1) resursele proprii
comparativ cu ale altora; (2) gradul în care concepţia şi stima de sine este verificată prin răspunsurile celorlalţi; (3) statusul
relativ pe care el îl are şi pe care îl au alţii (putere şi prestigiu) în funcţie de unitatea categorială (identitatea socială); (4)
aşteptările asociate statusului în unităţile corporate şi categoriale; (5) credinţele şi normele care direcţionează formarea
aşteptărilor, a conduitelor, a stărilor emoţional-afective, a standardelor de autoevaluare şi a criteriilor de justeţe şi echitate
socială.
iii) Deşi afirmaţia că omul este o fiinţă profund emoţională este unanim acceptată, ea a fost destul de puţin implicată şi,
mai ales, operaţionalizată complex în teoriile ştiinţifice despre gândirea şi acţiunea umnaă. De câteva decenii doar, există
o preocupare sistematică în acest domeniu (vezi şi capitolul 14.4.). Însă, în aprecierea lui J. Turner, conceptualizările şi
cercetările empirice de până acum au ca limită principală aceea că situează, de regulă, emoţiile pe un simplu continuum
de la cele pozitive (născute în general de consonanţa dintre aşteptări şi realitate) şi cele negative (discrepanţa dintre cele
două planuri). Or, în cuvintele autorului american “…cele mai multe teorii tind să subestimeze ceea ce este evident una
dintre cele mai specifice caracteristici umane: capacitatea de a produce un larg spectru de emoţii, de o mare varietate
intensivă” (p. 364).
C) În consideraţiile despre psihodinamici care, potrivit lui J. Turner (2006), descriu şi explică procesele e conexiune
dintre indivizi şi structurile sociale, se menţionează ca notabile următoarele:
i) Principiul de bază, gestaltist, în virtutea căruia fiinţele umane au ca dispoziţie înnăscută aceea de a percepe şi
conceptualiza mediul înconjurător în forme distincte, ceea ce implică automat mecanismul contrastării. Specialiştii în
etologia umană şi antropologie au arătat cât de important este respectivul proces în relaţia cu mediul fizic (contrastul
culorilor, spre exemplu), psihologii sociali şi sociologii au demonstrate cum funcţionează constrastarea în relaţia “eu-alţii”
(identitatea de sine), “noi-ceilalţi” (identitatea de grup). Principiul constrastului este folosit însă, explicit sau implicit, şi
în teoriile comparaţiei sociale, ale legitimităţii, echităţii şi justeţei distributive, a aşteptărilor sociale şi în multe altele, de
ordin mezo sau microsocial.
ii) Apare limpede, pe de altă parte, că mecanismul contrastării face parte din cel mai larg al comparării, care are şi el,
evident, o bază biologică. Poziţionarea de sine, a categoriei sociale din care face parte, estimarea împlinirilor şi eşecurilor
proprii şi ale altora incumbă compararea cu ceilalţi. Cum am subliniat sau sugerat de mai multe ori în cartea de faţă, noi
suntem “condamnaţi” în a ne compara cu persoane, grupuri, culturi, perioade, pe plan cognitiv, afectiv, axiologic,
comportamental. Chiar atunci când facem referiri la multiplele faţete ale personalităţii noastre (sinele actual – sinele dorit,
aspiraţii şi posibilităţi etc.), comparaţiile se desfăşoară sub semnul socioculturalului.
iii) Compararea este intrinsec prezentă şi în funcţionarea aşteptărilor, iar raportarea dintre “la ce m-am aşteptat” şi “ce am
găsit” este, în fond, unul dintre resorturile fundamentale ale gândurilor, trăirilor şi comportamentelor noastre. Bucuriile şi
tristeţile noastre, starea de bine şi fericirea sunt condiţionate plenar de suprapunerea dintre aşteptări (chiar dacă nu
întotdeauna ferm conturate la nivelul conştientului) şi realizări.
iv) Psihodinamicile pot fi considerate ca interfaţă individ-societate, să nu omitem însă că, în calitate de procese vii şi
concrete, ele se petrec tot la nivelul fiecărui individ şi pot fi captate mai benefic epistemic sub cupola cogniţiei sociale, cu
întreg cortegiul de fenomene de categorizare, disonanţă, atribuire, euristici cotidiene. E adevărat că în achiziţiile consacrate
ale ceea ce am putea numi psihosociologie cognitivă trebuie integrate şi cele mai recente cu privire la emoţii, şi ale
raportului dintre acestea şi raţiune, teme ce vor fi abordate într-un capitol special.
De altfel, încheind subcapitolul despre principalele teorii din psihologia socială, să menţionăm că au fost prezentate
mai pe larg unele de dată mai recentă şi de factură sociopsihologică. Teorii mai specifice, de rang mediu, vor fi angajate
pe măsura tratării substantivale a diversităţii tematice din câmpul psihologiei sociale, înţeleasă şi ca sociopsihologie.
 3.3. Strategii metodologice

Cercetările psihosociale şi sociopsihologice ilustrează cum nu se poate mai bine că suntem îndreptăţiţi să vorbim
despre metode ale ştiinţelor socioumane, şi nu despre metode specifice sociologiei, antropologiei culturale, psihologiei
sociale şi altora. Există, neîndoielnic, deosebiri marcante de „centre de greutate”, dar cele cinci metode fundamentale de
culegere a datelor (Rotariu şi Iluţ, 1997/2006) – observaţia, experimentul, analiza documentelor (a urmelor), ancheta pe
baza chestionarului standardizat şi interviul intensiv – apar folosite în toate ştiinţele ce vizează studierea socioumanului.
Psihologia socială, ca ramură ce se apleacă asupra conexiunii individual – social, utilizează din plin atât experimentul (de
laborator şi natural, de teren), cât şi informaţii culese prin observaţie, anchetă, interviu şi din statistici şi documente.
Cercetările ce se bazează pe astfel de informaţii se numesc corelaţionale, întrucât urmăresc să descopere ce asociaţii,
corelaţii, dependenţe există între variabile care, spre deosebire de experiment, nu au fost manipulate de cercetători. Manualele clasice de
psihologie socială consemnează, aşadar, două metode principale ale domeniului ei: 1) Experimentul, care are avantajul
rigorii şi al controlului relaţiei cauză-efect, dar are dezavantajul „artificialităţii”, al posibilei distanţe dintre contextul
provocat anume de cercetător şi condiţiile de viaţă reală, spontană, în alte cuvinte mai tehnic se ridică problema validităţii
externe a experimentelor de laborator (vezi şi Baron et al., 2006). (Mai puţin este valabil aceast lucru pentru experimente
naturale – de teren –, des întâlnite în metodologia psihologiei sociale. A se vedea şi experimentul lui Sherif et al., 1961, şi
Greenberg, 1988, inserate în subcapitolul 2.6.); 2) Studiile corelaţionale, care reflectă, unele, comportamente naturale,
neprovocate, ale oamenilor, dar care au dezavantajele: dacă sunt bazate pe declaraţiile subiecţilor, pot interveni tot felul
de distorsiuni în răspunsuri; analizele corelaţionale, indiferent din ce surse provin datele, nu ne spun direct care este sensul
cauzal într-o corelaţie. Nu ştim care dintre variabile e cauza şi care e efectul, uneori o asociere ridicată dintre două variabile
datorându-se unei a treia. Bunăoară, faptul că copiii care se uită mai mult la filmele şi mesajele cu violenţă de la TV sunt
şi mai agresivi în comportamentul efectiv decât ceilalţi, nu înseamnă neapărat că violenţa din mass-media determină
agresivitatea reală. Înclinaţia spre violenţă, ca o trăsătură de personalitate – o a treia variabilă –, ar putea explica atât
volumul vizionării TV, cât şi al comportamentului efectiv.

3.3.1. Probleme taxonomice; complementaritatea calitativ-cantitativ

Gruparea metodelor din psihologia socială în “experiment” şi “studii corelaţionale”
este una foarte generală, şi, dacă avem în vedere şi sociopsihologia – prin care nu interferăm adânc cu sociologia -, se
impune, chiar la o prezentare relativ sumară, o tratare mai analitică. Fără a intra, aşadar, într-o descriere detaliată a
metodologiei din domeniu, pentru care există şi în limba română lucrări de specialitate extinse (Moscovici şi Buschini,
coord., 2007; Chelcea, 2007; Rotariu şi Iluţ, 2006; Muchielli, coord., 2002; Iluţ, 1997a), mă voi opri la semnalarea
probleme mai importante în legătură cu două principale metode din ştiinţele socioumane: ancheta (pe bază de chestionar
standardizat) şi observaţia. Nu înainte însă de a emite câteva precizări sinoptice privind tipurile de metode:
i) Există o multitudine de criterii după care pot fi clasificate metodele de cercetare din domeniul socioumanului,
mergând de la inductive, deductive, istorice, comparative, până la scrise, orale, obstructive, nonobstructive. Cred că
prin gradul lor de generalitate, de procese psihice comune aproape tuturor activităţilor umane, taxonomia în inductive,
deductive, metoda comparativă, nu au relevanţă într-o discuţie pertinentă. Chiar atunci când ne referim la metode
generale de descoperire a structurilor şi relaţiilor socioumanului, dincolo de aparenţe, la euristicile vii din ştiinţele
sociale, şi când metodologia este intim legată de viziunea ontologică (realism sau constructivism, individualism sau
emergentism, contextualism sau transcontextualism etc.), se impune apelul la metode mai concrete (naraţiune,
observaţia etnografică, studiul de caz – aşa cum documentat arată A. Abbott, 2004). Iar dacă vizăm demersul efectiv
de cercetare, modalităţile de obţinere a datelor empirice, ajungem la cele cinci metode indicate deja, o poziţie aparte
ocupând-o textele psihologice, şi, de aici, inventare şi scale. Până la urmă însă, şi ele se bazează pe tehnica “creion-
hârtie” şi pe convorbiri cu subiectul. De fapt, şi alte metode – cum ar fi studiul de caz, analiza de reţea, metoda
monografică – despre care am afirmat că ar putea fi numite “complexe” sau “sintetice” (Rotariu şi Iluţ, 2006, p. 62),
folosesc în chip mai mult sau mai puţin integrat, două sau mai multe metode de culegere a datelor din cele cinci
(observaţia, analiza de documente, interviul).
ii) O mare confuzie în discutarea diferitelor tipuri de metode se poate produce amestecând criteriile şi punând pe
acelaşi plan metoda cu tehnicile de aplicare a acesteia. Un exemplu frapant în acest sens este tratarea, care mai dăinuie
încă, a interviului alături de chestionar, ca modalitate de realizare a anchetei (vezi spre pildă şi lucrarea “Ancheta şi
metodele ei: chestionarul şi interviul de producere a datelor (interviul comprehensiv)” – DeSingly et al., 1998, unde,
 susţinută şi de o traducere neinspirată, apare şi sintagma “interviul de producere a datelor”. Parcă ar putea exista interviu
care să nu ofere nici un fel de date!). E foarte adevărat că un chestionar standardizat poate – şi uneori e necesar – să fie
aplicat şi ca interviu telefonic sau faţă în faţă, dar interviul este o metodă aparte fiindcă el se practică şi în forma
nestructurată, mergând până la interviuri clinice, de adâncime, şi fiind din ce în ce mai mult utilizat ca interviu de grup
(inclusiv ca focus-grup care, deşi e bazat pe întrebări prealabile, este o metodă calitativă – vezi Iluţ, 1997a). Există, de
asemenea, lucrări de metodologie în care sunt aranjate pe acelaşi palier metode propriu-zise de culegere a datelor
(interviul, observaţia, analiza documentelor) cu tipuri de informaţie (statistici oficiale) şi instrumente de cercetare
(chestionarul), aşa cum se întâmplă la T. May (1993), care consideră ca metode de cercetare următoarele: analiza
statisticilor oficiale, chestionarul, interviul, observaţia participativă, cercetarea documentară, cercetarea comparativă.
iii) Insistând asupra necesităţii rigorii şi în clasificarea metodelor, nu e deloc productiv a cădea în dogmatism
conceptual-semantic. E necesar nu doar de a marşa pe distincţii logico-teoretice, ci şi de a vedea cum se utilizează
diferiţi termeni, inclusiv în jargonul ştiinţific. Spre pildă, în literatura de specialitate americană, “survey”, deşi poate cu
sensul cel mai frecvent apare ca ceea ce noi numim “anchetă sociologică”, are o rază de cuprindere foarte extinsă. R.
Sapsford (1999, p. 1) arată că sfera noţională se întinde de la “Stând pe un vârf de deal «I survey the surrounding […]
and see what is there» – mă uit împrejur şi văd ce e acolo”, trecând prin a număra o populaţie şi ajungând la un sens
specific de măsurare precisă a ceea ce este şi, eventual, a potenţialităţilor, cum e cazul recensămintelor. În limba şi
cultura americană se găsesc frecvent expresii de genul “geological survey”, “survey the theories and themes”. Totuşi,
cel mai adesea, survey se referă la populaţii umane, astfel încât cei ce se ocupă de cercetări de acest fel s-au întrebat la
o întâlnire cu specialişti în ştiinţa computerelor dacă nu se poate vorbi de “Survey Automation” (National Research
Council, 2003). Tot aşa, termenul “observaţie” reuneşte sub cupola lui, în unele contexte de prezentare metodologică,
toate celelalte metode, începând chiar de la observaţia statistică, cu înţelesul de culegere a datelor de această natură.
Astfel, într-un clasic Handbook of Sociology (1988), un clasic metodolog american, P. Rossi, afirmă că toate metodele
implicate în studierea socioumanului pot fi tratate ca observaţie, combinându-le după două criterii: dacă observaţia e
activă sau pasivă; dacă între unitatea de observator şi cercetător există sau nu o relaţie interactivă (voi reveni asupra
acestei probleme mai încolo, în consideraţiile despre observaţie). Sau mai recent, deşi despre experiment vorbesc
separat, R. Baron et al., (2006) include ancheta la observaţia sistematică.
iv) Chiar în psihologia socială psihologică, şi cu atât mai mult în cea de factură sociologică şi în sociopsihologie, au
intrat ca strategie metodologică şi metodele calitative. Am încercat să argumentez că în evaluarea abordării calitative
trebuie să facem distincţie între trei niveluri (Iluţ, 1997a): (1) calitativismul ca şi filosofie de cercetare, ca spirit deschis,
flexibil şi complex (care poate insera şi cantitativul, chiar în forma lui elaborată, de pozitivism – vezi Denzin şi Lincoln,
1994), nivel pe care l-am numit transparadigmatic; (2) calitativismul ca paradigmă, ce mizează pe clasica înţelegere
(verstehen), pe constructivism simbolic, pe studierea înţelesurilor acordate de agenţii umani mentalităţilor şi conduitelor
proprii, şi ale celorlalţi; (3) metodele calitative ca mijloace de culegere a datelor, cumva neutre la paradigme, nivel
infraparadigmatic. Apare limpede că vorbind despre raportul calitativ – cantitativ, vizăm palierul paradigmatic, întrucât
orice investigaţie serioasă din domeniul socioumanului, indiferent de ce orientare (inclusiv cele clasic-pozitiviste), dacă
ne referim şi la condiţiile administrativ-organizatorice, în primul rând, dar şi la interacţiunea cu subiecţii, a practicat şi
practică flexibilitatea, cercetătorul trebuind să fie în numeroase ocazii şi un bricoleur. Iar metodele calitative în sine
(interviul intensiv, analiza cantitativă a documentelor etc.) au fost, şi mai cu seamă sunt, integrate într-o strategie
complexă, dincolo de spiritul calitativist sau noncalitativist.
Dar chiar referindu-ne la raportul paradigmatic calitativ-cantitativ, am considerat că deja s-au acumulat suficiente
experienţe de cercetare pentru a nu mai enunţa “cantitativ versus calitativ”, ci “cantitativ şi calitativ”, complementaritate
şi nu opoziţie, aşa cum am procedat în a doua ediţie a cărţii despre anchetă şi sondaje şi despre locul lor în contextul
metodologic (Rotariu şi Iluţ, 2006). Aceasta şi pe baza următoarelor argumente (pp. 27-28):
a. Interacţiunea cu alţii, jucarea de roluri, motivaţiile, strategiile şi consecinţele acţiunilor proprii, semnificaţia atribuită
acestora, experienţa noastră cultural-profesională, deci aproape tot ce este subsumabil comprehensiunii (înţelegerii),
poate servi ca punct de plecare în proiectarea unor cercetări „pozitiviste” (plan experimental, chestionar, plan
observaţional). Acelaşi bagaj comprehensiv este inevitabil prezent în faza de analiză şi interpretare calitativ-globalistă
a unor date statistice.
b. Referitor la intuiţie, atât de asiduu invocată în viziunea comprehensiunii, ea reprezintă probabil un plus semnificativ
faţă de procesele de cunoaştere numite clasic inducţie, deducţie, asociere, imaginaţie etc., ce nu este încă explicat
 psiho--fiziologic. Să nu uităm însă că şi în ştiinţele mai tari se face apel la intuiţie (vezi „intuiţionismul” în matematică).
Din acest punct de vedere, comprehensiunea nu poate fi nicicum opusă modelului pozitivist (naturalist) de ştiinţă.
c. Aptitudinile empatice există cu certitudine, dar, ca şi alte caracteristici psihice, ele pot fi puse în evidenţă tot prin
mijloace „pozitiviste”. Un exemplu este chestionarul prin procură (cf. I.Radu, 1994c), în care un subiect A răspunde la
un chestionar aşa cum crede că ar răspunde un alt subiect, B, pe care are pretenţia că îl cunoaşte bine. Prin comparaţia
răspunsurilor lui A şi B ne dăm seama de calităţile empatice ale subiectului A. Nu dorim să spunem că problema
empatiei – şi cu atât mai mult cea a comprehensiunii – se reduce la această situaţie. Afirmăm doar că prin actul de
comprehensiune nu ne plasăm neapărat în afara raţionalului şi că acest act poate fi, la rândul lui, „înţeles” şi descris în
termeni raţionali.
d. În fine, ca un rezumat al consideraţiilor de mai sus, trebuie subliniat faptul că despre subiectivitatea, interioritatea
umană avem varii şi multiple semne şi semnale sensibile (vorbe, gesturi, manifestări, comportamente). Inferenţa de la
datele exterioare (inclusiv comportamentul verbal) la cele interioare nu este simplă şi fără riscuri. Dar ea se poate realiza
şi nu doar prin interacţiuni intensive, de mare profunzime (interviuri clinice), ci şi prin chestionare standardizate, aşa
cum se întâmplă îndeobşte în cazul anchetelor şi sondajelor. După cum am spus în primul paragraf al acestui capitol şi
cum o vom presupune de-a lungul întregii lucrări de faţă, chestionarea indivizilor ca metodă ştiinţifică se bazează tocmai
pe premisa subiectivităţii şi intenţionalităţii umane dezvăluibile. De aceea, nu se poate pretinde în mod serios că doar
metodele calitative au acces la punctul de vedere al actorului, la „interpretat-construitul”, aşa cum în mod tipic susţin
„calitativiştii”.
e. Cu această din urmă remarcă, discuţia despre cantitativ-calitativ trece de pe planul filosofico-epistemologic pe cel
metodologic propriu-zis, al strategiei metodologice. În acest context de referinţă, se susţine, în mod obişnuit, ideea că
abordarea cantitativă este cea care se bazează pe tehnici structurate (experiment, anchetă cu chestionar standardizat,
plan observaţional riguros etc.), pe când cea calitativă uzează de tehnici nonstructurate (observaţia coparticipativă,
interviuri individuale intensive, interviuri de grup, studii de caz, analiza autobiografiilor). Pe un astfel de plan, se poate
argumenta şi mai uşor complementaritatea şi, în foarte multe circumstanţe, necesitatea îmbinării celor două tipuri de
metode. Aşa de exemplu, elaborarea unui chestionar ar trebui să fie precedată, îndeosebi în cazul unor populaţii sau
probleme mai puţin cunoscute, de un studiu pregătitor, în care să se folosească interviuri individuale şi de grup libere
şi de profunzime, analize de documente, autobiografii etc. Sau, tot aşa de bine, în urma aplicării unui chestionar se
poate trece şi la utilizarea altor metode, intensiv-calitative. Am văzut, în acest sens, cuplarea interviului clasic sau al
focus-grupului cu ancheta în trei timpi: preanchetă, coanchetă, postanchetă (Iluţ, 1997a). De altfel, dimensiunea
structurat-nestructurat este un continuu, pe care analiza de conţinut, de pildă, se găseşte undeva în zona centrală.
v) A devenit astfel un bun comun al cercetătorilor actuali din domeniul socioumanului invocarea strategiei
multimetodice, în care să se armonizeze varii metode de culegere şi prelucrare a datelor. Problema, ca în cazul multor
necesităţi optimale, este că orice cercetare concretă se desfăşoară în condiţii concrete, limitate de resurse financiare,
timp, experţi, acces la subiecţi. Nu întâmplător găsim invocarea respectivă cu mult mai mare pondere la nivel de proiecte
– cu deosebire când e în joc competiţia pentru finanţare – decât la cel al realizărilor efective.

3.3.2. Conţinutul şi calitatea anchetelor sociopsihologice

Revenind acum la promisele consideraţii despre ancheta (sondajul) pe bază de chestionar standardizat, ea ridică
probleme pentru fiecare din fazele pe care le presupune: alegerea şi documentarea temei; operaţionalizarea şi construcţia
chestionarului; recrutarea, selectarea şi instruirea operatorilor; desfăşurarea şi supravegherea anchetei pe teren; prelucrarea
şi interpretarea datelor; elaborarea de rapoarte şi sinteze (vezi, pe larg, în româneşte Moscovici şi Buschini, coord., 2007;
Chelcea, 2007; Rotariu şi Iluţ, 1997, 2006; Mărginean, 2000). Dintre ele, mai de relief sunt cele legate de eşantionare, de
construcţia chestionarului şi, desigur, de acurateţea datelor:
Eşantionul este acea parte din populaţia supusă investigaţiei care este cercetată efectiv. Calculele probabilistice şi
experienţa practică dovedesc că este suficient să întrebăm doar un anumit număr din totalul indivizilor ce formează o
populaţie pentru a concluziona asupra caracteristicilor (atitudinilor, reprezentărilor) întregii populaţii. Aceasta înseamnă
avantaje formidabile pe linia costurilor financiare şi de timp. Eşantionul trebuie să îndeplinească două condiţii: să fie
suficient de mic ca volum faţă de populaţie – altfel nu se reduc costurile – şi să fie reprezentativ, adică cu foarte mare
probabilitate constatările făcute pe marginea lui să fie valabile pentru populaţia întreagă. Reprezentativitatea este, altfel
spus, măsura în care partea reflectă întregul (Rotariu, 1994).
 Volumul (sau mărimea) eşantionului şi gradul de reprezentativitate depind, la rândul lor, de mai mulţi factori,
dintre care dispersia (sau omogenitatea) populaţiei după caracteristicile (atitudinile, reprezentările etc.) pe care le urmărim
este decisivă: dacă omogenitatea este mare, eşantionul poate fi foarte mic, dar înalt reprezentativ, şi invers. O problemă
aparte, în directă legătură cu reprezentativitatea (şi volumul) este ce tipuri şi procedee de eşantionare folosim, cum alegem
persoanele care urmează să fie chestionate. S-a constatat că în locul eşantionării simple aleatoare – atunci când prin diverse
procedee (cum ar fi cel al extracţiei din urnă a numelor persoanelor desemnate) putem alege pe orice membru al populaţiei,
indiferent de caracteristicile lui – este mult mai eficientă (teoretic şi practic) eşantionarea stratificată. Aceasta are la bază
ideea că structurarea populaţiei în straturi socio-demografice este puternic corelată cu reprezentările, atitudinile şi opiniile
în legătură cu un subiect. În eşantion vor fi reprezentate deci proporţional categoriile de clasă socială, sex, vârstă etc. pe
care populaţia vizată le cuprinde. Din cadrul fiecărui strat (categorii) se vor alege aleator indivizii supuşi cercetării propriu-
zise.
Dificultatea acestor forme de eşantioane şi a altora asemănătoare este că ele implică a avea numele şi adresa (de
acasă sau de la locul de muncă) a tuturor indivizilor din populaţie – ceea ce se mai numeşte problema cadrelor de
eşantionare -, sursele de unde procurăm aceste date nefiind totdeauna accesibile. Apoi, odată desemnaţi ca făcând parte
din eşantion, ei trebuie contactaţi, lucru, de asemenea, nu facil de realizat. De aceea, sondajele de opinie recurg frecvent
la eşantionarea pe cote. Într-o atare formulă, operatorului i se dau doar nişte cote – numărul de persoane şi caracteristicile
demografice pe care ele trebuie să le îndeplinească pentru a fi intervievate – şi nu o listă cu nume şi adrese. Se reduce
astfel extrem de mult timpul în care poate fi efectuat. Însă, întrucât alegerea nu se face aleator, ea rămânând la latitudinea
celui ce intervievează, poate interveni subiectivitatea. Operatorul, conştient sau nu, va selecta indivizi care sunt mai puţin
reprezentativi pentru întreaga populaţie. Eşantionarea pe cote, care este un gen de eşantionare stratificată nealeatoare, dacă
este bine pregătiră ajunge însă la valori de reprezentativitate similară tipurilor de eşantionare aleatoare (Rotariu, 1994).
Chestionarul este un sistem de întrebări prin care se urmăreşte colectarea de informaţii cu privire la caracteristicile,
comportamentele şi mental-emoţionalul indivizilor. De remarcat că deşi sondajele de opinie se interesează prioritar de
părerile (opiniile) oamenilor, ele vizează şi date factuale (parametri ca vârsta, sexul, mediul rezidenţial, cu cine au votat
etc.). Specialiştii din domeniul socioumanului beneficiază de un atu remarcabil. Ei pot întreba direct oamenii, obiectul lor
de studiu, despre atributele comportamentele, intenţiile şi opiniile lor. Interogaţia fundamentală este în ce măsură indivizii
umani unt dispuşi şi capabili să ofere prin chestionar informaţii corecte, veridice despre ei înşişi (ori despre semenii lor)?
Răspunsul nu este simplu, veridicitatea depinzând de mulţi factori şi diverse împrejurări. El este totuşi încurajator în sensul
că, respectând anumite condiţii şi exigenţe în formularea întrebărilor, datele obţinute au, în general, un grad înalt de
acurateţe. Prognozarea cu destul de mare precizie a rezultatelor în alegeri pe baza sondajelor preelectorale este un exemplu
elocvent.
Alcătuirea unui chestionar reuşit, mai ales atunci când este vorba de unul complex, este mai mult o chestiune de
artă decât de ştiinţă, neexistând reţete şi reguli precise. Bunul simţ şi experienţa de cercetare practică a sedimentat, însă,
câteva condiţii care sporesc probabilitatea de a obţine răspunsuri valide şi eficiente. Ele se referă în special la exigenţe în
formularea întrebării: utilizarea unui limbaj natural, simplu, care să fie înţeles de toţi subiecţii sondajului; evitarea
ambiguităţilor şi a expresiilor vagi (de exemplu “cu cine vei vota?”); neincluderea întrebărilor prezumtive, care presupun
ceva despre subiect (“de câte ori te-ai certat cu vecinii?”); cu grijă trebuie folosite întrebările ipotetice, de tipul “dacă ar fi
…”, oamenii angajându-se mult mai repede cu un răspuns “da” în situaţii ipotetice, imaginare, decât în cele reale. O
subliniere aparte merită efectul dezirabilităţii sociale, adică tendinţa subiecţilor de a răspunde în conformitate cu un set de
valori şi norme general împărtăşite într-o cultură sau într-un grup. Dezirabilitatea socială nu se confundă cu nesinceritatea,
indivizii tinzând să apară într-o lumină favorabilă nu numai în faţa altora, ci şi în faţa propriilor ochi, intervenind astfel
mecanisme de apărare a eului mai puţin conştiente (Iluţ, 1973). Întrebări de genul “eşti un om cinstit şi sincer?” sunt
suprasaturate de dezirabil, şi faptul că peste 90% din populaţie va răspunde “da”, nu spune mare lucru. Astfel de întrebări
trebuie evitate.
Cu deosebire atunci când avem de-a face cu o problemă şi o populaţie mai puţin cunoscută, ideal ar fi ca înainte şi
în timpul elaborării chestionarului să realizăm o preanchetă. Prin interviuri individuale sau de grup, prin convorbiri
informale, ne dăm seama în acest fel mai bine de specificul limbajului, de opiniile care circulă în sânul colectivităţii
respective şi maximizăm considerabil validitatea şi eficienţa instrumentului de lucru. Oricum, chiar dacă preancheta
lipseşte, o minimă pretestare a chestionarului deja elaborat se impune. Aceasta înseamnă aplicarea lui pe un lot mai
restrâns de subiecţi – care de regulă nu vor intra în eşantion, dar fac parte din populaţie – pentru a vedea cum funcţionează
el, ce eventuale puncte nevralgice are. Mai în detaliu despre aceste chestiuni va fi vorba în sergmentul ce urmează, privind
calitatea anchetelor.
Aplicarea propriu-zisă a instrumentelor de colectare a datelor, în particular a chestionarelor, se face în principal în
patru modalităţi: intervievarea directă a subiecţilor (relaţia “faţă în faţă”), prin poştă; prin telefon şi internet. Fiecare din
ele are avantaje şi dezavantaje. În ultimii ani, în SUA s-a dezvoltat foarte mult, datorită şi costului redus, intervievarea
prin telefon, din ce în ce mai mult asistată de calculator. Dar sondajele în rândul unor pături sărace, care nu au telefon,
studierea locuinţei şi a gospodăriei sau alte situaţii, pretind deplasarea operatorilor pe teren şi intervievarea directă. De
altfel, există tendinţa ca în cazul unor investigaţii mai complexe să se combine cele patru modalităţi de aplicare.
Pentru că anchetele şi sondajele se bazează pe răspunsuri declarative ale subiecţilor, existând pericolul multor
distorsiuni (intenţionate sau nu) din partea respondenţilor, ele au fost supuse multor critici venite din partea elitelor
intelectuale, a marelui public, şi mai cu seamă, din partea specialiştilor din domeniul socioumanului. Tocmai de aceea, dar
probabil mai hotărâtor datorită faptului că majoritatea fiind comandate şi plătite, anchetele şi sondajele trebuind să producă
date viabile, sociologii şi psihosociologii se preocupă intesn de calitatea acestora, de acurateţea răspunsurilor. Iată
procedeele principale pe această linie:
1. Folosirea experţilor pentru a estima în detaliu fiecare item al chestionarului, precum şi construcţia lui de
ansamblu. Astfel, ceea ce se numeşte revizuirea de către experţi în faza de pretestare, cunoaşte două forme
principale: nestructurată, liberă (desktop pretests), în care individual sau în grup, specialiştii în probleme de
metodologie, dar şi în conţinutul temei de cercetat, se pronunţă asupra dificultăţilor întrebărilor, ce asumpţii –
potrivite sau nu – conţin ele, cum le-ar putea înţelege şi interpreta respondentul, potenţialul memorativ solicitat
al acestuia. Prin urmare, experţii citesc întrebările şi din perspectiva subiectului de interogat. Constatările lor pot
lua orice format (eseu liber, comentariu pe puncte stricte etc.). În forma evaluării structurate, experţii folosesc
un chestionar standardizat, care cuprinde o grilă de categorii prin care este trecută fiecare întrebare. Categoriile
sunt de genul: cât de clare sunt instrucţiunile ataşate întrebării; dacă întrebarea este prea lungă, complicată, cu
greşeli gramaticale; dacă întrebarea conţine mai multe chestiuni (subîntrebări); dacă prin întrebare se fac
asumpţii incorecte, indezirabile despre starea sau comportamentul individului; completitudinea şi corectitudinea
variantelor; semnificaţia întrebărilor deschise.
2. Codarea comportamentului este tehnica prin care atât comportamentul intervievatorului cât şi cel al
respondentului este clasat într-un număr relativ mic de categorii comportamentale. Interesează, desigur, mai ales
interacţiunea dintre operator şi subiect. Se pot afla astfel cât de des este intrerupt intervievatorul, dacă el trebuie
să repete sau să reformuleze întrebarea. Se deduc slăbiciuni ale elaborării chestionarului şi pe această el se
optimizează. Codarea comportamentului se foloseşte mai ales în pretestarea instrumentului, şi este
complementară activităţii experţior. Pentru a prinde într-o grilă de categorii interacţiunea dintre operator-
respondent în timpul anchetei (pretestării), este nevoie desigur de o a treia persoană (observator), care în anumite
condiţii poate afecta comunicarea dintre cei doi şi distorsionează rezultatele. Din acest motiv, se utilizează
înregistrarea video, care are şi avantajul că interacţiunea poate fi revăzută de câte ori este nevoie şi
comportamentele celor doi decelate mai analitic. Dar noi ştim că folosirea oricărei înregistrări are riscul de a fi
un factor perturbator, iar utilizarea fără ştirea unora dintre cei doi sau a amândurora nu este permisă din punct
de vedere deontologic. Aşa încât şi această tehnică presupune precauţie şi supleţe.
3. Tot pentru a evalua dificultatea, gradul de sensibilitate şi dezirabilitate a întrebărilor se înregistrează şi analizează
timpul necesar subiecţilor să răspundă la întrebări (response latency). În administrarea chestionarului asistat de
computer (chiar prin telefon), acest lucru este uşor de realizat, dar sunt şi situaţii în care subiecţii dau răspunsuri
în laborator, unde se pot înregistra şi alte reacţii indicative în legătură cu dificultatea şi natura întrebării. Fiindcă
este limpede că atunci când timpul de latenţă este mare, ceva nu e în regulă cu întrebarea. Aducerea subiecţilor
în laborator are însă inconvenientele legate de artificialitatea situaţiei.
4. Interviurile cognitive constituie procedura mai de substanţă şi complexă în a estima dificultăţile, punctele
sensibile ale întrebărilor, şi cum le interpretează respondentul. Prin interviurile cognitive, subiectul supus
chestionării raportează – mai mult sau mai puţin ghidat de un intervievator (specialist, şi nu un simplu operator)
– despre cum găseşte întrebarea, ce asociaţii i-au venit în minte, ce experienţe personale sau sociale crede că l-
au influenţat în darea răspunsului. Există mai multe variante ale solicitării relatărilor subiectului, şi anume:
interviul cognitiv are loc imediat după ce subiectul a răspuns la o întrebare din chestionar, iar cel care
intervievează îl roagă să spună cum a ajuns la răspunsul dat, ce alte răspunsuri i-au venit în minte şi de ce l-a
 ales pe unul anume; tehnica “a gândi cu voce tare”, după cum îi arată numele, presupune că respondentului i se
solicită ca în timpul când formulează un răspuns la o întrebare din chestionar, să spună cu voce tare ce gânduri
îi trec prin minte, ce asociaţii face; interviul retrospectiv înseamnă că respondetul dezvoltă comentariile sale
după ce a răspuns la toate întrebările din chestionar. Se ia pe rând fiecare întrebare şi se combină interviul
cognitiv semistructurat cu tehnica “gândirii cu voce tare”. Inspirate din studiile psihologice despre gândire şi
luarea de decizii în condiţii de laborator, valoarea interviurilor cognitive pentru îmbunătăţirea calităţii anchetei
nu este încă bine circumscrisă, semnalându-se deopotrivă avantaje şi dezavantaje; există totuşi în SUA un model
numit “Cognitive Aspects of Survey Methodology”, care se ocupă expres de asemenea probleme.
5. Debriefing-ul (darea de informaţii) şi observaţii ale operatorilor se aplică fie în faza de pretestare, fie după
încheierea anchetei şi se referă la faptul că operatorii semnalează cât mai multe aspecte în legătură cu problemele
întâmpinate pe teren (dificultatea întrebărilor, refuzul de a răspunde, reacţii ale respondenţilor etc.). Mai eficiente
s-au dovedit focus-grupurile, la care să participe şi respondenţii (vezi, pe larg, Krueger şi Casey, 2005).
Multe din tehnicile expuse – şi altele pe care nu le-am amintit – se folosesc pentru a eficientiza ancheta ce urmează să
aibă loc, adică în faza de preanchetă şi pretestare. Altele însă se referă la postanchetă. Pe de altă parte, unele dintre tehnici
aproape că se suprapun. Ne întrebăm, aşadar, de unde atâta grijă pentru calitatea unei anchete, pe o anumită temă şi care
are şansa de a nu se mai repeta. Răspunsul vine din împrejurarea că, în SUA cu precădere, există instrumente standardizate
– chiar dacă nu într-o formă foarte elaborată de scale şi inventare – care se aplică sistematic la intervale mai mici sau mai
mari de timp. Şi pe probleme majore, cum ar fi sănătatea, dotarea locuinţei etc. Dintre foarte multele de acest fel amintim
doar: American Housing Survey, US Residential Energy Consumption Survey, Current Population Survey. Alături de
acestea, pentru încă câteva zeci s-au construit profile de calitate, care presupun: descrierea în detaliu a designului şi
procedurilor de culegere a datelor; furnizarea unui rezumat cuprinzător în legătură cu ce se ştie despre sursele de eroare,
de eşantionare; evidenţierea acelor laturi ale procesului anchetei unde cunoştinţele despre erorile nelegate de eşantion sunt
deficitare; identificarea zonele în care trebuie efectuate cercetări metodologice şi de evaluare, pentru a micşora valoarea
erorilor nete ale anchetei (Biemer şi Lyberg, 2003, p. 302).
Să amintim, în legătură cu asigurarea calităţii anchetei, mijolacele clasice, bine cunoscute şi practicate şi la noi într-o
anume măsură, adică: monitorizarea operatorilor, verificarea seriozităţii activităţii lor prin reintervievarea subiecţilor,
apelarea la calcule de fidelitate şi validitate. Dar poate mai importantă este observaţia că preocuparea deosebită vizavi de
maximizarea eficienţei anchetelor ne demonstrează încă o dată că ancheta nu se reduce la sondaje, iar acestea nu înseamnă
numai cele politice şi electorale. Susţinute cu bugete substanţiale, anchetele pe teme ce privesc viaţa curentă a cetăţenilor,
cu problemele ei financiare, medicale, relaţia cu autorităţile şi altele, sunt atent pregătite şi verificate. Mulţi autori marcanţi
(vezi, spe pildă, Bradburn et al., 2004; Groves şi Couper, 1998) susţin că de calitatea anchetei, în particular a felului cum
sunt formulate întrebările şi cât de neplicticoase apar ele, precum şi a abilităţilor de cooperare a operatorului depinde şi
interesul publicului pentru a participa la anchete, interes care oricum este în scădere.
Iar în finalul consideraţiilor despre sursele de eroare şi acurateţea datelor, să accentuăm că ele au loc la intersecţia dintre
cele trei entităţi majore angajate în proces: instrument, operator, respondent. Or, trebuie avut în vedere că cercetătorul
poate controla direct acurateţea instrumentului, în mare măsură munca operatorilor, şi numai indirect acurateţea
răspunsurilor subiecţilor, şi asta doar prin intermediul instrumentului şi operatorilor. De aceea, la drept vorbind,
respondentul nici n-ar fi trebuit taxat drept sursă de eroare; el n-are nici o vină că cercetătorul nu ştie ce întrebări să-i
adreseze sau că operatorul nu ştie cum să i se adreseze.

3.3.3. Observaţia structurată şi cea participativă

Fără nici un dubiu, observaţia reprezintă metoda primă şi fundamentală în cunoaşterea realităţii înconjurătoare şi, ca
urmare, canavaua cognitivă a acţiunilor noastre. În activităţile practice curente, oamenii observă, fac comparaţii şi îşi
organizează viaţa în funcţie de aceste informaţii. Toate ştiinţele naturii (numite “ştiinţe tari”) au debutat cu observaţii
riguroase de la care s-a trecut apoi la experiment, alături de care, însă, observaţia, ca metodă specifică, continuă să fie una
principală.
În domeniul socioumanului, fiind actori şi constructori ai lui, prin definiţie, noi observăm tot timpul, suntem
“condamnaţi” la a obsrrva ce se întâmplă în jurul nostru. Deşi văzul este, desigur, elemental central al procesului
observaţional, observaţia ca mecanism psihologic este o activitate complexă, plurisenzorială, fiind însoţită automat de
procesarea informaţiilor la nivel abstract (prin raţionamente şi interpretări implicite, de multe ori nonconştiente). Putem
 vorbi, aşadar, vizavi de clasificarea observaţiei, de o observaţie spontană, la nivel cotidian, fără o intenţie specifică. La
acelaşi cadru al vieţii sociale practice, constatăm şi observaţii intenţionate nesistematizate, făcute cu scopul de a înţelege
un fenomen sau o situaţie, dar fără un studio aprofundat. Ele se mai pot numi şi impresionistice. Le-aş include aici atât pe
cele ale oamenilor obiţnuiţi, de genul “du-te întâi să vezi ce se întâmplă”, “observă cum e acolo”, cât şi pe cele ale unor
profesionişti, care prin natura activităţii lor – ziarişti, reporteri etc. – recurg şi la o documentare “la faţa locului”. Evedent
că între cele două forme de observaţie impresionistică subzistă deosebiri în ce priveşte pertinenţa constatărilor şi, mai ales,
pertinenţa constatărilor şi, mai ales, importanţa lor socială – impactul celei de-a doua prin media fiind considerabil. Când
observaţia este realizată cu scopul expres de-a culege date cu caracter ştiinţific, cu mijloace specifice şi de către personae
cu pregătire specială, ea se numeşte ştiinţifică sau sistematică. Între observaţia spontană, impresionistică, şi cea ştiinţifică
(sistematică) există diferenţe de esenţă, dar primeledouă nu trebuie bagatelizate cu prea mare uşurinţă, şi aceasta nu numai
din motivul că ele constituie piesa de bază a deciziilor şi activităţilor în viaţa mundană, ci şi pentru că sunt un potenţial
rezervor de sugestii, idei şi ipoteze ale cercetării sistematice (inclusiv ale experimentului şi anchetei). Neîndoielnic, pe de
altă parte, că în cazul autenticului cercetător al cosioumanului, observaţia spontană şi impresionistică are întotdeauna
conotaţii de cunoaştere, fiind oarecum automat pusă în slujba interesului ştiinţific.
În cadrul observaţiei de tip ştiinţific (sistematic) se disting două mari tipuri: observaţia structurată (cantitativă) şi
observaţia nestructurată (calitativă), care îndeobşte este cea participativă. Prima presupune o grilă de categorii
comportamentale dinainte stabilită, actul observaţional constând în clasarea în respectivele categorii a materialului empiric
vizat. În formule mai pretenţioase, observaţia de tip cantitativ lucrează cu scheme (legături) de variabile, urmărind testarea
acestora în condiţii de viaţă reală şi nu de laborator, ca fenomen provocat. Observaţia participativă, de tip calitativ,
înseamnă studierea “din interior” a unei comunităţi, prin participarea pe o perioadă mai lungă de timp la activităţile ei,
fără a avea o schemă prestabilită de categorii sau ipoteze specifice, aceasta urmând a fi elaborată pe parcursul cercetării
sau la sfarşitul acesteia, ţintind înspre descrieri şi explicaţii cât mai complexe şi integrale. Relativ la tipologizarea
observaţiei, să notăm că că în funcţie de alte criterii, pot fi desprinse şi alte genuri ale ei. Tipurile de observaţie expuse
mai sus mi s-au părut mai importante, deşi nici o clasificare nu are caracter perfect logic şi cu atât mai puţin exhaustiv. De
exemplu, în literatura de specialitate, uneori, observaţia cantitativă (structurată) este asimilată cu cea din “exterior”, iar
cea calitativă (nestructurată) cu cea “din interior”. Or, după cum vom vedea, ele nu sunt superpozabile.
Oricum, în toate variantele ei, şi cu precădere în cea calitativă, observaţia are următoarele caracteristici relevante, care
reprezintă şi avantajele faţă de alte metode:
 Prin ea se înregistrează comportamentul efectiv al oamenilor, ceea ce realmente ei fac, şi nu numai ce spun că fac, or,
se ştie bine ce diferenţă enormă poate fi între fapte şi relatarea lor (prin chestionar sau interviu).
 Comportamentul indivizilor este studiat în context natural, ceea ce însemană în principal că: este surprinsă multitudinea
de factori ce determină şi condiţionează acţiunile şi interacţiunile umane; e posibilă descrierea şi explicarea vieţii
sociale ca proces viu, unde factorii şi “variabilele” – obiectiv-structurale şi de ordin subiectiv-simbolic – se influenţează
reciproc pe axa timpului, inclusive după mecanisme de retroacţiuni şi retrocorecţii, ceea ce e mai puţin depistabil prin
celelalte metode ale investigaţiei socioumane. Putem afirma astfel că observaţia este prin excelenţă şi o metodă
longitudinală (Chelcea, 2007).
 Fiind, de regulă, nonobstructivă (nu povoacă răspunsuri), şi, în general, de lungă durată, observaţia priveşte acţiunile şi
interacţiunile fireşti, comportamentul obişnuit al subiecţilor, tipic pentru viaţa cotidiană şi nu artificializată de
experiment (sau interviu şi anchetă).
 Mai cu seamă observaţia participativă angajează şi folosirea altor metode, în particular interviul şi analiza de
documente.
Principalele probleme pe care le ridică observaţia structurată (de tip cantitativ) pot fi formulate astfel:
 Cu toate că sistemul de codare prealabil, ce poate cuprinde categorii propriu-zise (scale nominale), dar şi scale de
evaluare comportamentale şi atitudinale (scale ordinale), reprezintă operaţionalizarea unor concepte şi ipoteze şi are –
de regulă – în spate cercetări anterioare, el este pândit de pericolul ca: să fie prea detaliat, şi atunci scade mult validitatea
de conţinut, fiindcă se pierde, se dizolvă esenţa conceptelor operaţionalizate; să fie prea strâns, sumar, şi atunci poate
da naştere la un mai mare arbitrar în încadrarea comportamentelor într-o clasă sau alta, micşorându-se fidelitatea.
 De altfel, deşi standardizarea în observaţia cantitativistă s-a introdus tocmai pentru a înlătura caracterul “impresionist”
(subiectivist) – pe care cantitativiştii îl atribuie nu doar observaţiei cotidiene, ci şi celei calitative – operaţia de codare
nu e ferită deloc de subiectivism. S-au constatat dezacorduri semnificative între observatori (ai aceleiaşi realităţi) atât
în ceea ce priveşte numărul de unităţi codate, cât şi repartizările lor în categorii prestabilite. S-a remarcat, de asemenea,
 că natura şi calitatea (datelor de observaţie) depind de reprezentările observatorului despre grupul sau sistemul social
în cauză, de pildă, dacă el trebuie schimbat sau nu (Reiss, 1971).
 Probleme suplimentare apar atunci când prin observaţia structurată se tinde la studierea unor realităţi mai complexe şi
la relaţia dintre planul comportamental şi cel al subiectivităţii. Se ridică în acest fel serioase dificultăţi în stabilirea
eşantionului de comportament, a categoriilor de clasificare, a codajelor şi a interpretării secvenţelor concrete de
conduită. Este vorba aici de două laturi strâns legate între ele: pe de o parte, de a circumscrie unitatea comportamentală
cu sens – pentru că acelaşi act de detaliu poate intra în diferite scheme integrate de conduită – şi, pe de altă parte, de a
vedea semnificaţia acelei unităţi pe planul conştiinţei, al reprezentărilor şi intenţiilor, al valorilor şi atitudinilor, al
afectelor.
O metodă eficientă de operaţionalizare a interpretării conexiunii dintre actele de conduită şi registrul atitudinal îl
reprezintă tabelele de analiză comportamentală (vezi, pe larg, Radu, 1974). Datele observaţiei sunt condensate într-
un tabel cu două intrări, în care într-o parte se trec faptele de conduită, iar în cealaltă, semnificaţiile, atitudinile posibile
dezvăluite de aceste fapte. Consemnându-se (în căsuţele de intersecţie) atitudinile exprimate de fiecare fapt de
conduită, din tabel se desprind atitudinile care sunt confirmate mai des pe planul conduitei. Ataşarea unei unităţi
comportamentale la o anumită atitudine se face în termeni de plauzibilitate, ceea ce poate fi menţionat în tabel prin
marcaje diferite. Gradul de obiectivitate în interpretare sporeşte prin consultarea mai multor observatori sau persoane
care cunosc bine subiecţii vizaţi.
 Recurgând la grile de categorii, scări de evaluare, tabele de analiză, se ajunge la gruparea şi sistematizarea datelor
observaţiei. Foarte des sunt citate în acest sens categorii stabilite de R. Bales (1951, cf. Chelcea, 2007), care se referă
la sistemul de interacţiune din grup şi care, dispuse în perechi negative şi pozitive, sunt ordonate după două dimensiuni:
comportamentul emoţional şi comportamentul intelectual (de conţinut al problemei discutate). Astfel, „arată
solidaritate, sprijină, laudă, ajută” ilustrează prima dimensiune, „cere o orientare, o opinie, analizează” este o
concretizare a dimensiunii de conţinut. „Observaţiile” specialiştilor pe tema observaţiilor s-au extins însă şi la spaţiul
în care au loc interacţiunile. Astfel, un spaţiu de discuţii poate fi analizat sociopet (localizare identică a participanţilor,
încurajând comunicarea) sau sociofug (prin distincţie fermă de poziţie spaţială, marcând statusuri sociale diferite, şi
deci posibile inhibiţii în comunicare) (Mehabrian şi Diamond, 1971, cf. Chelcea, 2007). Nu de puţine ori este însă
posibilă depăşirea nivelului taxonomic şi calcularea unor indici şi indicatori statistici şi chiar elaborarea de ipoteze.
Un exemplu devenit clasic este dat de M. Emerson (1966), care a realizat o cercetare observaţională de tip intensiv, cu
ipoteze prealabile riguros stabilite, putând calcula, după culegerea datelor, numeroşi indici statistici de corelaţii şi
semnificaţii. El a participat la escaladarea vârfului Everest împreună cu o echipă de alpinişti americani în vara anului
1963. Ipotezele, ce se refereau la relaţia factorilor succes-timp-formularea scopului (nivelul de aspiraţie) în dinamica
procesului de luare de decizii în grup, au putut fi precis testate deoarece era în cauză o situaţie naturală limită, bine
circumscrisă, aproape de experiment.
 Remarcile (critice) de mai sus la adresa observaţiei de tip cantitativ vin din interiorul paradigmei pozitivist-
cantitativiste, care solicită şi din partea observaţiei o mai mare rigoare (cuantificare). Să notăm, totuşi, că în comparaţie
cu observaţia calitativistă ea este mai riguroasă – se asigură validitatea şi fidelitatea – şi subiectivismul cercetătorului
e mult mai bine temperat. Obiecţia de fond care se aduce însă observaţiei cantitativiste de către calitativişti este că ea
“înghesuie” şi fragmentează realitatea socială atât de policromă, în categorii prestabilite, lăsând pe dinafară dimensiuni
şi aspecte importante şi neputând reda complexitatea şi fluiditatea interacţiunilor umane.

Diferenţa majoră a observaţiei de tip calitativ (participativă), specifică cercetărilor etnografice, faţă de cea
cantitativistă, nu consistă, aşadar, atât în aceea că prima este “impresionistică”, adică nu sistematizează materialul
observat, şi a doua e “ştiinţifică”, cât în faptul că sistematizarea şi codificarea lui se face pe parcursul cercetării, alegându-
se ceea ce este relevant pentru viaţa de ansamblu a colectivităţii sau pentru conturul fenomenului cercetat. Observatorii
calitativişti “… caută tendinţe majore, pattern-uri şi stiluri de comportament” şi se deosebesc deci de cei cantitativişti nu
numai prin modul în care observă “… dar şi prin tipul de întrebări pe care le pun” (Adler şi Adler, 1994, p. 378).
Grila de categorii şi ipotezele generate au un caracter flexibil, fiind reluate şi modificate în timpul derulării cercetării
prin confruntarea cu noi date. Există şi un gen de etnografie (şi observaţie participativă) total narativă şi literară, dar ea nu
este luată aici în discuţie. Oricum, în observaţia participativă, cercetătorul nu este un observator rece, din exterior, ci este
implicat în activităţile studiate.
 Gradul de implicare al cercetătorului şi raportul observaţie – participare pot lua diverse forme, dintre care patru sunt
mai importante: participant complet, participant ca observator, observator ca participant şi observator complet (Gold,
1958). După cum e uşor de dedus, ultima ipostază nu este observaţia participativă, ci este observaţia de tip etnografic sau
naturalistic, “din exterior”, practicată de Şcoala de la Chicago, prin luarea de notiţe despre “tot ce se întâmplă”, care ia
astăzi forma de înregistrări audio şi video, fotografii, uneori combinându-se cu alte metode şi constituie pilonul
“sociologiei vizuale”, în care unii investesc o foarte mare încredere.
În ultimele decenii, şi datorită faptului că studiile etnografice nu presupun neapărat numi culturi exotice, accentul s-a
deplasat înspre o mai mare implicarea cercetătorului în viaţa colectivităţii, astfel încât se vorbeşte de trei tipuri majore de
roluri ale lui: cercetător ca membru complet, cercetător ca membru activ şi cercetător ca membru periferic (Adler şi
Adler, 1994).
În toate cele trei situaţii, el poate observa (investiga) fie deschis, pe faţă (subiecţii ştiu că sunt studiaţi), fie “acoperit”,
“incognito”, subiecţii necunoscând identitatea lui de cercetător (în engleză uncovert, respectiv covert). Atât statutul de
identitate deschisă, cât şi cel de identitate ascunsă comportă şi avantaje şi dezavantaje. În primul rând, există posibilitatea
ca subiecţii să îşi modifice comportamentul lor obişnuit, dată fiind prezenţa unui “străin” şi deci contextul nu va mai fi
atât de natural, iar în al doilea rând, se ridică problema etică.
În funcţie de ceea ce îşi propune să studieze, cercetătorul va trebui să observe în locuri publice (stradă, restaurate, gări
etc.) sau în locuri private (familia şi gospodăria, organizaţii intime, cluburi selecte, bande). În locuri publice, accesul este
automat, iar rolul de cercetător nu trebuie declarat. Cât priveşte locurile private, în unele se poate intra foarte greu fără
declararea identităţii (în familie, de pildă), în altele e posibil acest lucru, dar se ridică nu doar probleme etice, ci şi de risc
fizic (a intra, de exemplu, într-o bandă de răufăcători). Astfel încât participarea şi observaţia ca membru complet, membru
activ sau membru periferic depind de caracteristicile sociodemografice ale colectivităţilor şi grupurilor investigate şi de
condiţiile concrete în care ea se desfăşoară.
Rolul de membru periferic este asumat atunci când cercetătorul consideră că este indispensabil în a accede la o
perspectivă “din interior” a vieţii grupului, deci e nevoie să interacţioneze strâns cu membrii grupului. El participă la unele
activităţi ale acestuia, dar nu la cele esenţiale, care îl definesc ca grup. Soţii Patricia Adler şi Peter Adler au efectuat
cercetări ca membri periferici într-o reţea a traficanţilor de droguri, devenind persoane de încredere, dar care nu au făcut,
se înţelege, trafic efectiv. Într-o altă cercetare, vizând comportamentul şi atitudinile elevilor de şcoală elementară,
observatorii s-au deghizat în părinţi, şoferi de autobuz sau în alte posturi. Rolul de cercetător ca membru periferic este
luat, de regulă, atunci când grupul este închis sau deosebit total din punct de vedere demografic (cultural) de el, impunându-
se pătrunderea “incognito” (Adler şi Adler, 1994, p. 380).
Statutul de membru activ presupune o angajare fermă în activităţile principale ale grupului, introducere în centrul lui,
fără însă a se identifica complet cu scopurile, valorile şi condiţiile membrilor autentici. Bunăoară, cel ce vrea să cunoască
mai îndeaproape viaţa şi preocupările sportivilor studenţi se poate angaja ca antrenor secund, care în această calitate oferă
şi sfaturi de viaţă membrilor echipei şi le devine prieten, putând-şi dezvălui pe parcurs şi identitatea de cercetător (Adler
şi Adler, 1994).
În rolul de membru complet al unui grup se află acei cercetători care ori că îşi propun să studieze atent grupul din care
fac parte, ori că se convertesc ca membru deplin al respectivului grup în timpul investigaţiei. Şi aici se practică deopotrivă
atât identitatea deschisă, cât şi cea ascunsă. Ca membru deplin, observaţia înseamnă şi auto-observaţie, unii specialişti
numind-o chiar auto-etnografie (Hayano, 1979), aşa cum s-a întâmplat la C. Ellis (1991), care descrie experienţele
emoţionale şi interpersonale, de negocieri şi renegocieri de înţelesuri şi identităţi cu sine şi cu ceilalţi, acumulate într-o
perioadă de opt ani de grea suferinţă cauzată de emfizem pulmonar (şi alte complicaţii). Ea susţine că reflecţia asupra unei
atare experienţe se constituie într-o adevărată “introspecţie sociologică”.
Condiţia de cercetător ca membru complet al unui grup şi consumator direct de experienţe şi episoade ale acestuia
trebuie să încorporeze şi detaşarea de realitatea trăită şi posibilitatea de a o analiza “la rece”, prin prisma abilităţilor sale
de specialist. D.J. Douglas (1976), citat des ca expert în metodele calitative, numeşte această cerinţă “postură teoretică”,
indicând imperativul raportării şi la propria viaţă în calitate de om de ştiinţă. Ceea ce nu e, bineînţeles, deloc uşor de
realizat.
Cu toate că observaţia calitativă (desigur şi în forma ei majoră, de coparticipare) înseamnă lipsa de structurare iniţială,
ea presupune un proces etapizat, şi anume:
1. Etapa iniţială a observaţiei, care, se înţelege, e precedată de alegerea locului (settlement) cercetării (şcoală, localitate
mică etc.) şi acceptarea de către locuitori a cercetătorului, presupune mai întâi o “inspecţie generală” a contextului de
 cercetat. Ideea este că cercetătorul trebuie să apară fresh, fără scheme categoriale şi ipoteze prealabile. (E interesant
de notat că, spre deosebire de confraţii lor pozitivişti-cantitativişti, calitativiştii nu vorbesc despre o fază prealabilă de
documentare în legătură cu locul şi populaţia selectată.). Deschiderea epistemică maximă în etapa de început nu
înseamnă că lipseşte orice fel de ghidaj teoretic al observaţiei. Niciodată faptele nu vorbesc de la sine, iar cercetătorul
nu poate fi niciodată total naiv. El îşi pune anumite întrebări generale, cum ar fi: “Ce se petrece, de fapt, aici ?”, “Ce
îi face pe oameni să se comporte astfel ?”, “Pe ce principii implicite este organizat microuniversul lor social ?”. De la
observaţia de ansamblu se ajunge astfel la o observaţie focalizată pe anumite aspecte şi dimensiuni ale practicilor şi
interacţiunilor umane, şi, eventual, pe o anumită categorie de subiecţi. În respectiva ordine de idei, A. Chelcea, în
capitolul despre observaţie din valoroasa lui carte „Metodologia cercetării sociologice – metode cantitative şi
calitative” (2007) are subântinsă constatarea că nu tot mediul, şi nici măcar cel social vizat, nu poate fi observat
integral, intervenind necesarmente o selecţie.
2. Odată fixat mai clar obiectivul investigaţiei, urmează observarea şi consemnarea minuţioasă, care să cuprindă referiri
la trăsăturile indivizilor, acţiunile şi interacţiunile lor, aspectele de rutină şi ritual, elemente tradiţionale şi caracteristici
instituţional-organizatorice ale locului studiat (Denzin, 1989). Deci, chiar dacă se folosesc mijloace audio-vizuale de
înregistrare, sunt indispensabile notiţele, consemnările de teren scrise. Aici se impun două cerinţe:
a. A nota minuţios nu trebuie confundat cu a înregistra totul sau orice, deoarece asemenea material ar fi greu,
dacă nu imposibil de prelucrat şi analizat. H. Wolcott (1992) remarcă în acest sens: “Sarcina critică în
cercetările calitative nu este de a strânge toate datele pe care la poţi strânge, ci de a putea citi cât mai mult din
ce ai strâns. Aceasta pretinde un examen constant de selectare a lor” (p. 35);
b. Inclusiv calitativiştii recunosc că în consemnările făcute trebuie să primeze descrierile şi nu impresiile, sau
oricum, cele două paliere să apară distincte.
3. În etapa de observaţie focalizată minuţioasă, se conturează un sistem de codare şi unele ipoteze. Precizarea şi
consolidarea categoriilor şi ipotezelor generative ar constitui cea de a treia fază. D. Silverman (1993) o numeşte chiar
“testarea ipotezelor”. Dar aici, “testare” semnifică un proces flexibil de tatonări, completări, reveniri (o inducţie
analitică).
4. Se ajunge astfel la genul de observaţie ce urmăreşte “saturarea teoretică a datelor” (Glaser şi Strauss, 1967), adică la
construcţia teoriilor întemeiate (grounded theory), ce leagă conceptele şi teoriile într-un întreg (vezi, pe larg, în
româneşte, Iluţ, 1997a; Silverman, 2004; Moscovici şi Buschini, 2007; Chelcea, 2007).
Relativ la etapele observaţiei calitative, e de subliniat că, pe de o parte, ele se suprapun considerabil, pe de altă
parte că, deşi observaţia este “artileria grea” a investigaţiei de teren, aceasta din urmă înglobează, pe lângă fazele
observaţiei, şi alte aspecte şi etape – în special cea de elaborare a raportului de cercetare.
Problemele si dificultăţile – şi încercările de soluţionare – ce se ridică în legătură cu observaţia calitativă ar putea
fi grupate în trei mari clase:
1. Cele de ordin epistemologic şi metodologic se referă, în primul rând, la validarea şi fidelitatea datelor culese. Am
văzut că şi în cazul observaţiei structurate, unde se lucrează cu instrumente standardizate, nu întotdeauna se obţine o
mare constanţă a rezultatelor, şi cercetătorii îşi fac griji vizavi de acurateţea datelor. Problema are desigur o acuitate
mult sporită pentru observaţia calitativă. Unii dintre calitativişti, adoptând poziţia constructivismului extrem –
rezultatele sunt aglutinarea reprezentărilor şi interpretărilor proprii cu cele ale subiecţilor investigaţi – nici nu răspund
la întrebarea ce validitate au acestea. Totuşi, majoritatea calitativiştilor nu sunt insensibili – din motive foarte practice,
de altfel - la atitudinea comunităţii ştiinţifice de a nu tolera fanteziile necontrolate. Astfel încât şi din perspectiva
calitativistă se încearcă unele soluţii în a oferi credibilitate datelor observaţionale, printre care (Adler şi Adler, 1994):
folosirea de observatori multipli (preferabil se sexe şi vârste diferite) şi a observaţiilor repetate pe aceeaşi realitate;
testarea şi modificarea grilelor categoriale în cadrul inducţiei analitice şi generării teoriei întemeiate; folosirea în
descrierile prezentate a unui asemenea stil încât să transpună cititorul în universul sociouman cercetat, că creeze
senzaţia de verosimil şi autentic.
În al doilea rând, şi nu fără legătură cu cele de mai sus, viziunea observaţiei calitative mizează pe caracterul natural,
firesc al comportamentului obişnuit al oamenilor. Or, prezenţa cercetătorului poate afecta acest natural, inducând
efecte în observaţie, în două direcţii majore: ştiindu-se observaţi, subiecţii, conştient sau nu, îşi denaturează
comportamentul; în cazul grupurilor mici, adăugarea a încă unei persoane (a cercetătorului) face ca situaţia şi
interacţiunile să nu mai fie aceleaşi pe care le presupunea iniţial observaţia.
 Efectele acestea însă nu trebuie supradimensionate. Chiar în împrejurarea că subiectul (sau grupul) este conştient
că i se urmăresc actele de conduită, observaţia – dacă este de lungă durată – prezintă un caracter mai “obiectiv” decât
tehnicile bazate pe autodescriere, deoarece cu cât repertoriul de manifestări este mai întins şi timpul de expunere este
mai mare, cu atât se reduc posibilităţile se simulare şi creşte transparenţa autenticului. Într-un studiu ce avea ca
obiectiv observarea şi înregistrarea conduitei poliţiştilor faţă de cetăţeni în SUA (Reiss, 1971), observatorii au fost
rugaţi, la sfârşitul unei zile, să aprecieze dacă ofiţerii de poliţie s-au comportat natural sau nu în timpul slujbei, ştiind
că sunt observaţi. Răspunsul tipic a fost că ei au fost “nenaturali” doar în primele ore ale serviciului. Iată ce declară
unul dintre participanţii la cercetare: “Limbajul ofiţerilor era prea curat şi prea corect în primele două ore. La sfârşitul
serii ei vorbeau însă în obişnuitul lor limbaj poliţienesc”. Explicaţia revenirii la normal este dată aici şi de împrejurarea
că observatorii au fost la început suspectaţi de a fi altceva decât erau în realitate, dar foarte probabil că a funcţionat,
în acelaşi timp, şi mecanismul schiţat de noi mai sus.
În al treilea rând, cu toate că observaţia calitativă este mult mai îndreptăţită decât cea cantitativă să surprindă
legătura dintre fapte şi mobilul lor subiectiv-interpretativist, problema inferenţei planului conştiinţei din cel al
activităţilor şi conduitelor concrete, rămâne. Cred că într-o formă adaptată, folosirea tabelului de analiză (elaborat în
procesul investigaţional) a comportamentului cu inter-observatori ar constitui o soluţie de creştere a pertinenţei
respectivei inferenţe.
2. Observaţiei calitative (participative) i se reproşează că este mult prea costisitoare (ca timp, personal calificat,
financiar, până la urmă) în raport cu importanţa socială a rezultatelor obţinute. Şi fără îndoială că oricât entuziasm ar
avea psihologii sociali, sociologii şi antropologii, ei au nevoie şi de susţinere materială. Calitativiştii sunt foarte
preocupaţi, de aceea, şi de politica investigaţiilor, atât în sensul cât şi cum cercetătorii îşi transpun crezurile în
demersul lor ştiinţific, cât şi de o politică ce priveşte relaţii cu instituţii ce alocă fonduri şi granturi pentru cercetări.
3. Mai mult decât alte metode, observaţia, în particular cea calitativă, angajează probleme etice. Mai ales atunci când
subiecţii nu ştiu că sunt studiaţi. Iar cercetătorii recurg la a-şi ascunde identitatea de cercetători tocmai pentru a
contracara “efectele de observaţie”. Chiar dacă e greu de închipuit că oamenii nu îşi dau seama că sunt intervievaţi
sau experimentaţi, în actul observaţional acest lucru se poate întâmpla şi s-a întâmplat.
Printre primele cazuri de cercetare participativă în care din întregul grup numai cercetătorul ştia că are acest statut, o
semnalăm pe cea efectuată în cadrul forţelor aeriene ale SUA. Epuizarea tuturor celorlalte metode clasice (chestionar,
interviuri, experimente, observaţia din exterior) a făcut să rămână nedescifrate anumite atitudini şi comportamente ale
celor ce se pregăteau să devin membri ai personalului militar. S-a hotărât atunci ca ofiţeri-cercetători să se “înroleze”, să
se înscrie la programul de pregătire şi să-l urmeze ca oricare altul, fără ca măcar comandantul să cunoască adevărata lor
identitate (Mortimer et al., 1958). Răspunsul la întrebarea dacă cercetătorii au dreptul moral să culeagă şi să publice
informaţii despre oameni şi activităţile lor, fără ca aceştia să ştie şi să fie de acord, nu este simplu. S-au formulat atât
argumente în favoarea unor atare cercetări, cât şi de interzicere a lor.
Concepţia interdicţională are ca argument principal dreptul oamenilor la viaţa privată şi intimitate. La aceasta se
adaugă împrejurarea că, de obicei, observaţia deghizată se face în locuri şi pentru activităţi indezirabile social, ba chiar
condamnabile. Există, în acest fel, riscul ca prin cercetări şi prin publicarea rezultatelor, ele să focalizeze atenţia publicului
larg, şi, mai grav, a instituţiilor punitive (poliţia, judecătoria).
Unul dintre argumentele pro, puţin cam cinic, dar nu fără temei, este acela că, în comparaţie cu riscurile de
transparenţă, de “spionare” cotidiană la care suntem expuşi frecvent, studierea noastră de către persoane avizate, care
acordă o mare atenţie păstrării anonimatului şi secretului profesional, ofensele şi răul produs sunt insignifiante.
Complementar este argumentul că în condiţiile în care e asigurată protecţia identităţii indivizilor, ceea ce nu se întâmplă
întotdeauna în cazul poliţiei şi al mass-mediei, cercetările de acest fel fac lumină asupra unor “teritorii ignorate şi
întunecate” ale realităţii socioumane. În spiritul acestui argument, o carte devenită clasică în domeniu, cu titlul “The Room
Trade: Impersonal Sex in Public Places” (1975) scrisă de J. Humphreys a fost onorată de către Societatea de studii a
problemelor sociale din SUA cu premiul “C.W.Mills”, ca recunoaştere a meritului de a fi abordat temeinic şi minuţios
chestiuni sociale critice (cf. Adler şi Adler, 1994).
În concluzie, putem spune că decizia de a întreprinde sau nu cercetări de acest gen e bine să fie luată pe baza cântăririi
atente a raportului dintre beneficiile ştiinţifice şi eventualele costuri pentru cei investigaţi. Iar dacă decizia luată e în
favoarea efectuării cercetării, se impun a fi respectate o serie de restricţii – consemnate în coduri deontologice ale
asociaţiilor profesionale din domeniul socioumanului. Aceste restricţii pot fi specifice sau generale, dintre ele cu totul
importantă fiind aceea că informaţiile obţinute nu trebuie folosite în nici un fel împotriva celor de la care au fost obţinute
şi/sau la care ele se referă. Ea se aplică, evident, şi la alte metode (chestionar, interviu, analiză de documente) cu care, de
altfel, aşa cum am mai spus-o, observaţia participativă este intim asociată.
Să consemnăm la sfârşitul consideraţiilor despre strategia metodologică, că ele s-au axat pe metode de culegere a
datelor, dar, neîndoielnic prelucrarea şi interpretarea lor cantitativă şi calitativă este la fel de importantă. Iar ce fel de
metode de colecţionare, prelucrare şi interpretare a informaţiei folosim, depinde de doi factori principali: 1) obiectivele şi
ipotezele investigaţiei; 2) constrângerile de ordin obiectiv-material (bani, timp, accesul la subiecţi etc.). Acest din urmă
factor apare foarte contextualizat şi variabil. În ce priveşte cel de-al doilea, am văzut că şi în cazul cercetărilor calitativiste
există obiective de pornire, dar în general ipotezele şi teoriile se nasc pe parcursul muncii de teren. Ideal ar fi totuşi, similar
cu ştiinţele tari, să avem şi ipoteze de pornire, ceea ce, pe de o parte sporeşte precizia cunoaşterii, pe de altă parte,
micşorează costurile cercetării, pentru că ea este de la început focalizată pe legătura dintre câteva variabile. De altfel
cerinţa fundamentală a unei ipoteze este să facă asumpţii despre dependenţa dintre cel puţin două variabile. În acest sens,
psihologia socială lucrează prin experiment (de laborator sau natural).
Aş mai adăuga la această condiţie pe cea a nontrivialităţii. Adică, nu e corect şi productiv epistemic să formulăm, uneori
cu mare emfază, ipoteze ce exprimă lucruri atât de evidente cum ar fi aceea că tinerii de la sat au mai puţine posibilităţi de
distracţie decât cei de la oraş. În lucrări de licenţă, de masterat sau chiar de doctorat, dar inclusiv în articole publicate, am
văzut de nenumărate ori ipoteze de acest fel: “În societăţile patriarhale, bărbatul are o mai mare autoritate asupra femeii
în spaţiul domestic” – ceea ce este aproape o tautologie – sau “Copiii proveniţi din familiile cu statut socio- economic
ridicat se duc la şcoli mai bune”. Nu e mai puţin adevărat că psihologia socială propriu-zisă şi, în considerabilă măsură,
sociopsihologia, având ca teritoriu de studiat tocmai gândurile, emoţiile şi comportamentele oamenilor în viaţa de zi cu zi,
relaţiile practice dintre ei, este foarte apropiată de cunoaşterea comună. Şi dacă avem în vedere virtuţile acestei cunoaşteri
(vezi capitolul 1) şi faptul că ea este puternic diferenţiată ca posibilităţi de comprehensiune a realităţii sociale, nu e uşor a
găsi teorii şi ipoteze nontriviale. De altfel, în mare parte, scopul cercetărilor de factură psihosocială este tocmai de a decela
ce şi cât din judecăţile simţului comun este adevărat. Militantismul meu epistemico-metodologic este de a nu denomina
cu atâta uşurinţă orice obiectiv sau subobiectiv al investigaţiei drept ipoteză: putem spune “interogaţie de pornire”,
“prezumţie”, “am urmărit să văd în ce măsură”. Conceptul de ipoteză pretinde o mai mare exactitate şi desprindere de
banal.
Aşa cum am sugerat deja, numeroase cercetări efectuate pe aceeaşi temă ajung la rezultate diferite. Se pune, prin urmare,
problema de a compara şi sintetiza diverse analize întreprinse, procedeu ce a căpătat numele de metaanaliză.
Metaanaliza înseamnă, într-un sens restrâns, tehnici statistice de estimare a mărimii (sintetice, medii, modale etc.) unor
variabile din valorile acestor variabile constatate în diferite studii. Se poate calcula, de exemplu, media diferenţelor de
abilităţi empatice dintre bărbat şi femeie evidenţiate de studiile pe această temă. Cu ajutorul tehnicilor statistice se poate
calcula apoi gradul de consistenţă (omogenitate) a rezultatelor referitoare la aceeaşi tematică (vezi, pe larg, Miclea, 1993;
David, 2006). Când inconsistenţa (diferenţa) dintre ele este mare, prin metaanaliză se purcede la identificarea unor factori
ce ar putea-o explica. Se poate descoperi, de pildă, că rezultatele privitoare la diferenţe de comportament agresiv între
bărbaţi şi femei, în condiţii de laborator, se datorează variabilei „sex” a experimentatorilor, dacă aceştia au fost femei sau
bărbaţi. Ajungem astfel la o a doua accepţie a termenului metaanaliză, una mai largă, care pe lângă tehnicile statistice,
foloseşte şi o analiză calitativă: în ce condiţii s-au efectuat investigaţiile, cine sunt autorii, de unde au venit sponsorizările
sau comenzile de cercetare, dacă şi ce diferenţă există între rezultatele publicate şi cele nepublicate pe aceeaşi temă.
Psihologii sociali, în particular cei americani, vădesc multă preocupare şi sensibilitate faţă de dimensiunea etică a
studiilor întreprinse. Aceasta deoarece în experimentele efectuate se foloseşte frecvent înşelarea (deception) unei părţi a
subiecţilor, în timp ce unii sunt complici ai experimentatorului. De exemplu, în faimoasele experimente ale lui S. Miligram
(1974) cu privire la supunerea la autoritate, subiecţii despre care ceilalţi credeau că primesc şocuri electrice şi suferă din
cauza lor simulau doar acest lucru. Raţiunea pentru care subiecţilor nu li se dezvăluie adevăratul scop şi algoritm al
experimentului şi sunt „prostiţi” e simplă: dacă subiecţii cunosc obiectivul şi ipotezele experimentului, ei nu se mai
comportă firesc. Imaginaţi-vă ce s-ar întâmpla în momentul în care participanţilor la un experiment li se dezvăluie că
scopul lui este de a vedea în ce condiţii şi în ce măsură eşti gata să sari în ajutorul semenului tău. De ceva timp, preluând
procedeul din medicină – unde şi din motive de business e concurenţă, e important ca medical curant să nu favorizeze
anumite medicamente –, se practică şi în psihologie procedeul dublei înşelăciuni, “orbiri” (double blind). Aceasta
presupune ca nici cel care efectuează propriu-zis experimental (asistentul proiectantului de studiu) nu cunoaşte adevăratul
scop. Se înlătură sau se minimalizează astfel destul de mult efectul de “aducere” (prin manipularea variabilelor, a
comportamentului verbal şi nonverbal) a datelor, de bazarea lor în favoarea – ori dacă are ceva cu profesorul cercetător –
în defavoarea ipotezei.
Inducerea în eroare, înşelarea subiecţilor participanţi la studiile experimentale este o potenţială sursă de grave
nemulţumiri din partea lor. Ei sunt puşi să îndeplinească anumite sarcini care le creează neplăceri şi stres. În amintitul
studiu al lui S. Miligram, indivizii care făceau pe profesorii trebuiau să aplice şocuri electrice din ce în ce mai puternice
„elevilor”. În alte experimente, un incendiu aparent în laborator a panicat, desigur, participanţii, iar cei care nu au intervenit
pentru a-şi salva colegii s-au simţit „vinovaţi” (Latane şi Darley, 1970). Dar inducerea în eroare are efecte negative şi prin
aceea că participanţii, aflând că au fost „prostiţi”, dezvoltă reprezentări şi atitudini negative faţă de psihologia socială şi
metodele ei, reprezentări ce se pot disipa în populaţia mai largă.
Înşelarea este deci o chestiune serioasă pentru studiile de psihologie socială, din motive etice şi pragmatice (încrederea
subiecţilor în seriozitatea respectivelor studii). De aceea, unii specialişti consideră că ea nu ar trebui folosită în nici un caz.
Cei mai mulţi sunt însă de părere că în folosul dezvoltării cunoştinţelor despre gândirea şi conduitele umane, procedeul
este acceptabil. Dar se impune o limitare cât mai drastică a utilizării lui şi reducerea consecinţelor sale negative. Astfel că
se preconizează (Baron et al., 1998): 1) a folosi înşelarea (decepţia) numai când este absolut necesar, atunci când toate
celelalte modalităţi nu sunt adecvate; 2) să se procedeze întotdeauna cu mare grijă şi prudenţă; 3) să fim siguri că s-au luat
toate măsurile posibile în vederea protejării drepturilor şi siguranţei fizice şi psihice a participanţilor.
În afara acestor principii generale s-au elaborat şi tehnici mai concrete de ameliorare sau eliminare a efectelor inducerii
în eroare, şi anume: consensul informativ, ceea ce presupune informarea prealabilă începerii experimentului a subiecţilor
privind durata acestuia, condiţiile de desfăşurare, cine participă şi că sunt liberi de a accepta participarea sau nu, precum
şi că se pot retrage în timpul experimentului. Se oferă deci cât mai multe informaţii posibile, mai puţin, desigur, despre
obiectivele reale ale studiului, pe baza cărora se obţine consimţământul de participare. În informarea post-experiment
(debriefing), subiecţilor li se dau toate informaţiile, li se explică scopul adevărat al experimentului şi de ce a fost nevoie
de tactica înşelării. Participanţii sunt încurajaţi să pună întrebări în legătură cu experimentul şi cu tema abordată şi se
discută despre oportunitatea ca ei să afle rezultatele experimentului întreprins. Un argument al metodologilor, adus şi în
faţa subiecţilor, este acela că riscurile în situaţiile experimentale de acest fel nu întrec riscurile pe care oamenii le întâlnesc
în viaţa obişnuită. Dimpotrivă, ele sunt riscuri minimale, în raport cu cele angrenate în derularea vieţii concrete.

Capitolul 4

APLICAREA TEORIILOR, CONCEPTELOR ŞI REZULTATELOR PSIHOLOGIEI SOCIALE ŞI

SOCIOPSIHOLOGIEI

Am menţionat special, în legătură cu aplicarea, nu doar “rezultate” ci şi “idei” şi “concepte”, fiindcă se poate observa
o inserţie din ce în ce mai substanţială a spiritului şi ideilor promovate de psihologia socială – şi, desigur, nu numai –,
printre care cea generală că a proiecta şi implementa politici şi programe propagandistice şi sociale eficiente necesită
studierea sistematică a realităţii vizate. Este surprinzător, în acest sens, cum şi la noi în ţară, cu tot scepticismul iniţial faţă
de rezultatele sondajelor, astăzi trimiterea la ele din partea analiştilor, ziariştilor, politicienilor este tot mai insistentă.
Studiile sociologice şi psihosociologice servesc ca suport decizional pentru multe instituţii, organizaţii, firme.
Dincolo de cercetări ce descriu, “radiografiază” caracteristici şi configuraţii opinionale ale unor populaţii, comunităţi
aşezăminte sociale, achiziţiile din psihologia socială sunt absorbite în sectoare mai particulare. Astfel, în propagandă şi
persuasiune sunt utilizate descoperiri cum ar fi teoria încadrării (framing), a “agendei” (vezi subcapitolul “Opinia
publică”), “curgerea informaţiei în două trepte”, care afirmă că nu întotdeauna mesajele mediale ajung direct la
consumator, ci sunt intermediate şi refractate de lideri de opinie; fenomenul “expunerii selective”, ce desemnează tendinţa
indivizilor de a evita informaţiile ce vin în dezacord cu crezurile (atitudinile) lor şi a se expune mai mult informaţiilor
consonante cu acestea; teoria inoculării, care spune că, asemănător rezistenţei la boli, dacă indivizilor li se administrează,
la scară mică, argumente ale poziţiei ce urmează să fie susţinută de cel ce vrea să le schimbe atitudinea, ei vor rezista mai
bine la schimbare. Apoi, tema inducerii de către mass-media a violenţei (în special la copii şi adolescenţi) este atent tratată
de forurile competente. Din sociopsihologie să menţionăm doar sensibilitatea tot mai accentuată faţă de capitalul social şi
cel emoţional, problemă ce va fi tratată într-o secţiune specială (14).

4.1. Areale clasice ale aplicabilităţii: muncă, sănătate, juridic

Aproape că nu există sectoare ale vieţii sociale în care psihologia socială să nu găsească aplicaţii. În continuare voi
prezenta succint câteva constatări de acest gen, sintetizând analize ale unor texte de specialitate (Baron et al., 2006; Taylor
et al., 1994; Baron şi Byrne, 1991) şi selectându-le prioritar pe cele care se ridică deasupra bunului simţ sau chiar îl
contrazic.
Un domeniu de mare importanţă al încorporării cunoştinţelor de psihologie socială este cel al muncii şi organizaţiilor,
cu diversele lui aspecte legate de atitudinea şi satisfacţia în muncă şi apartenenţa la organizaţii, conflictele la locurile de
muncă şi de revendicări profesionale, interviurile în vederea angajării.
 Satisfacţia în muncă şi profesie depinde, fireşte, de mai mulţi factori şi se naşte la întâlnirea dintre caracteristicile de
personalitate, natura muncii şi factorii organizaţionali. Aşa cum este cunoscut, muncile repetitive şi monotone produc
o satisfacţie scăzută. Studii sistematice (Melamed et al., 1995) arată că asemenea munci au impact nu doar asupra
satisfacţiei în muncă, dar subminează şi sănătatea psihică şi fizică a muncitorilor. Pe de altă parte, contrar imaginii
consacrate, nu toţi cei care execută munci şi operaţii repetitive şi plicticoase au o satisfacţie scăzută. O anchetă pe un
eşantion reprezentativ în SUA arată că cei mai mulţi dintre angajaţii ce ocupă astfel de slujbe se consideră satisfacuţi
(Page şi Wiseman, 1993). O explicaţie ar fi cea legată de efectul disonanţei cognitive, nefiind plăcut să trăieşti mereu
cu sentimentul că faci o muncă pe care nu o agreezi. În afară de acest lucru, trebuie avut în vedere că şi factorii legaţi
de organizaţie au însemnătate în gradul de satisfacţie, dintre care: dacă sistemul de plată şi recompense este perceput
ca echitabil, calitatea percepută a celor ce conduc şi supraveghează, măsura în care angajaţii participă la luarea de
decizii ce privesc activitatea lor etc.
Satisfacţia în muncă şi profesie depinde prioritar de natura muncii, organizarea la locul de muncă, performanţele firmei
(în consecinţă veniturile angajaţilor), dar mai intră în joc şi trăsăturile de personalitate ale indivizilor în cauză. Şi s-a
constatat că, pe lângă importanţa celor cinci factori majori de personalitate, “Big Five” (capacitatea de deschidere la
noi experienţe, conştiinciozitatea, extroversiunea, neuroticismul, agreabilitatea), mai pregnantă pare influenţa
emoţional-afectivului. Or acest factor este direct legat de predispoziţiile genetice, care depind de faptul dacă suntem o
fire cu trăiri emoţional-afective pozitive (entuziasm, încredere, optimism etc.) sau una de înclinaţie emoţional-afectivă
negativă (frică, ostilitate, mânie etc.). Aceste caracteristici, la rândul lor, contribuie şi la satisfacţia în muncă şi profesie
(Baron et al., 2006). Altfel spus, persoanele care în general, în majoritatea contextelor de viaţă practică afecte pozitive,
vor fi mai satisfăcute – ceteris paribus – şi în viaţa lor profesională, şi invers.
 J. Greenberg (1988) a pus în evidenţă aplicarea teoriei echităţii în organizarea locurilor de muncă. Experimentul
merită reţinut şi pentru că e un exemplu de experiment de teren, efectuat cu ajutorul factorilor de decizie. Într-o mare
companie de asigurări, din cauza unor modificări în construcţia clădirii, o parte din personal – angajaţi practicanţi,
angajaţi asociaţi şi propriu-zişi (plini) – a trebuit să se mute în alte birouri. Cele trei grupe de funcţionari aveau, înainte
de a se muta, birouri în conformitate cu statutul lor: angajaţii plini erau câte unul într-un birou mare cu uşă separată,
cei asociaţi erau singuri în birou, dar acesta era strâmt şi fără uşă separată, iar funcţionarii practicanţi erau câte 6 în
birou, locul era deci strâmt şi, bineînţeles, nu avea fiecare o uşă proprie. Autorul experimentului a obţinut cooperarea
conducerii companiei ca repartizarea în noile birouri (provizorii) să se facă la întâmplare, astfel încât funcţionarii din
fiecare grup au ajuns fie într-un birou echivalent cu cel din care s-au mutat, fie în unul mai bun sau mai rău decât
precedentul.
În acord cu teoria echităţii (vezi şi subcapitolul 3.1.), cei cu un statut mai înalt (funcţionarii plini) care au nimerit în
birouri proaste vor da un randament mai mic decât înainte de mutare, fiindcă se simt neîndreptăţiţi, cei care au primit
birouri mai bune decât înainte vor avea o performanţă mai ridicată, iar celor cărora nu li s-a schimbat calitatea biroului,
nu li se va modifica nici productivitatea muncii. Rezultatele au validat teoria (după revenirea subiecţilor la locurile
iniţiale, diferenţele au dispărut). Au validat-o şi în ipoteza ei mai specifică, în sensul că cei suprarecompensaţi nu şi-au
mărit productivitatea în măsura în care au scăzut-o cei care s-au simţit dezavantajaţi (subrecompensaţi), ceea ce
demonstrează că percepem mai acut inechitatea când suntem neîndreptăţiţi, decât atunci când avem avantaje. Managerii
ar trebui să fie mult mai atenţi la implicaţiile teoriei echităţii pentru relaţia motivaţie – productivitate a angajaţilor lor,
nu doar pe planul salarial, ci şi în alte dimensiuni ale condiţiilor de muncă şi la faptul că oamenii fac judecăţi asupra
situaţiei lor globale ca angajaţi.
 O chestiune de mare rezonanţă socială şi individuală este aceea a conflictelor în cadrul instituţiilor şi aşezămintelor
sociale. Conflictul în interiorul organizaţiilor este mult mai răspândit decât s-ar crede. R. Baron (1998) arată că o mare
parte din managerii chestionaţi declară că îşi cheltuie mai mult de 20% din timpul lor profesional cu probleme de
conflict. Conflictul este produsul combinării a două percepţii şi judecăţi: 1) interesele proprii (personale sau de grup)
sunt incompatibile cu interesele celorlalte persoane sau grupuri; 2) ceilalţi au afectat interesele proprii sau sunt pe
punctul de a o face. Starea percepţională de tensiune şi conflict nu duce neapărat la agresivitate.
Cercetările psihosociologice au arătat că cei mai mulţi oameni practică, în raport cu conflictul de interese, următoarele
cinci tipuri de comportament: competiţia – persoana sau grupul luptă pentru a obţine cât mai mult pentru sine;
compromisul – a ajunge la o soluţie echitabilă de împărţire a costurilor şi beneficiilor celor două părţi aflate în conflict;
cedarea (acomodarea) – a renunţa la competiţie şi compromis, lăsând beneficiile părţii oponente; colaborarea – găsirea
de soluţii de maximizare a câştigurilor şi/sau minimizare a costurilor pentru ambele părţi; evitarea conflictului prin
orice mijloc posibil, retragerea din situaţia care determină conflictul, de exemplu, părăsirea întreprinderii.
 Conflictele antrenează o serie de consecinţe neplăcute atât pentru personal, cât şi pentru instituţie. Studii sistematice au
arătat însă că nu întotdeauna tensiunile, disputele şi conflictele produc efecte negative. Dimpotrivă, atunci când ele nu
incumbă „reacţii viscerale”, când factorul emoţional nu opacizează gândirea, examinarea atentă a unor poziţii adverse
poate duce la soluţii şi decizii constructive pentru ambele părţi. Totuşi, în ansamblu, ele sunt disfuncţionale şi e
important a găsi tehnici practice de reducere a efectelor nedorite. Cea mai cunoscută este negocierea. Uneori
negocierile sau tranzacţiile reuşesc şi conflictul se închide, alteori nu, conflictele amplificându-se.
Psihologii sociali s-au întrebat ce factori sunt responsabili pentru succesul sau insuccesul negocierilor. Cercetările au
scos în evidenţă două seturi mari de factori. Primul ar fi în legătură cu percepţia caracteristicilor şi intereselor celeilalte
părţi. Dacă una sau amândouă dintre ele se evaluează ca intolerante, rigide, şansele de reuşită sunt mai mici. Unul dintre
factorii ostracizanţi în iniţierea şi reuşita negocierilor este adoptarea, mai mult sau mai puţin conştientă de la început, a
viziunii că interesele celeilalte părţi sunt în principiu incompatibile (ireconciliabile) cu propriile interese, adică eroarea
incompatibilităţii, cum este denumită în literatura de specialitate. Ea are la bază falsa percepţie că volumul de beneficii
(câştiguri) pus în joc este fix. Se practică, altfel spus, mentalitatea jocului de sumă nulă, anume că tot ce pierde unul,
câştigă celălalt. Concepţie atât de asiduu cultivată de ideologia marxistă în explicarea „exploatării omului de către om”
şi atât de păgubitor prezentă şi în zilele noastre.
Un al doilea grupaj de factori ce influenţează puternic succesul şi rezultatele negocierilor se referă la tacticile adoptate
de părţi pe parcursul desfăşurării lor. Ele merg, în general, pe linia de-a reduce nivelul de aspiraţie a oponentului în
realizarea scopurilor sale. Se recurge astfel la: sugestia că există un alt partener cu care ar putea încheia o înţelegere
(tranzacţie) favorabilă; a prezenta ca mult mai mari concesiile pe care e dispus să le facă decât sunt ele în realitate; a
porni de la oferte iniţiale extreme, „tari”, mizându-se pe raţionamentul că dacă se începe cu un „preţ ridicat” se obţine
în final unul mai bun decât în cazul avansării iniţiale a unuia mai mic.
M. Bazerman et al. (2003), analizând numeroase studii despre negociere, ajunge la următoarele concluzii mai
importante: a) Principiile relevante în negocierile din cadrul diadelor de intimitate (dragoste, prietenie, cuplu conjugal)
sunt egalitatea, echitatea şi nevoile personale. Interesant de remarcat că prin studii longitudinale s-a relevant prioritatea
echităţii, pe când în condiţii de laborator prevalează egalitatea. Explicaţia pentru cele două opţiuni este egată de faptul
că în condiţii naturale (studii longitudinale) sunt în mai mare măsură prezente informaţii despre dinamica nevoilor decât
în scurtele episoade experimentale; b) Cu toate că atât în diadele de intimitate, cât şi în cele neutre, funcţionează
principiul cinstei şi corectitudinii în negocieri, desigur doar la scară statistică, îşi face loc din plin şi egoismul. Prin
aceea că, în special în situaţii ambigue sau complexe, corectitudinea (fairness) tinde să fie interpretată în interes propriu;
c) O serie de bias-uri (distorsiuni) situate la intersecţia dintre motivaţie şi cogniţie (optimismul exagerat, iluzia
autocontrolului şi altele – vezi cap. “Cogniţia socială” şi “Iluziile ca fenomen psihosocial”) operează semnificativ în
procesul negocierii. Subliniind că mulţi autori arată că iluziile pot avea funcţii psihologice benefice, Bazerman et al.
(2003) consideră că ele micşorează mult beneficiile reciproce ale partenerilor de negociere “(…) şi sunt în disonanţă
cu ceea ce individual ar prefera pentru el sau ea dacă ar acţiona mai reflexiv” (p. 216); d) Efecte demonstrabile asupra
desfăşurării şi rezultatelor negocierilor au şi stările emoţionale: dispoziţiile pozitive sporesc cooperarea şi reduc
competiţia, îmbunătăţesc percepţia realistă a propriilor performanţe şi contribuie la obţinerea unui rezultat comun mai
bun, în vreme ce dispoziţiile sufleteşti negative reduc percepţiile realiste privitor la sine şi la oponent, fiind asociate, în
general, şi cu respingerea ofertelor celuilalt.
 Pe lângă negocieri, o altă tehnică eficientă în rezolvarea sau atenuarea conflictelor este cea a conştientizării sau inducerii
unor scopuri supraordonate. În acest fel, subordonate unor scopuri mai înalte comune, interesele ce au generat
conflictul între părţi îşi pierd din importanţă şi acuitate.
Manualele de specialitate ilustrează relevanţa cercetărilor de psihologie socială în problematica conflictelor, invocând
celebrul studiu al lui M. Sherif şi colaboratorii (1961), cunoscut ca experimentul de la Robber’s Cave, un loc foarte
izolat geografic, care cuprinde şi o peşteră unde se spune că era mai demult sediul unei bande de tâlhari. În acest areal,
ferit de influenţe exterioare, a înfiinţat psihologul social american o tabără de vară la care participau copii de 11 ani. În
prima săptămână, copiii, împărţiţi în două grupe, având, una faţă de alta, căsuţele în care locuiau la mare distanţă, au
dezvoltat o puternică solidaritate şi identitate de grup prin activităţi de joacă şi muncă în interiorul fiecărui grup. În faza
următoare, membrilor din ambele grupuri li s-a spus că vor participa la diverse competiţii intergrupuri, urmând ca
echipa învingătoare să primească trofee şi membrii ei diferite recompense (bricege, medalii etc.) mult preţuite de copii.
Pe măsură ce s-au antrenat în competiţii, a apărut şi a escaladat tensiunea dintre cele două grupuri, începând de la ofense
verbale până la invazia unei părţi asupra celeilalte, cu distrugere de bunuri şi violenţe fizice. Paralel, cele două grupuri
au dezvoltat imagini reciproce foarte negative, etichetându-se unii pe alţii ca „asasini” şi „mişei”. Important de subliniat
faptul că încercarea autorilor studiului de a atenua conflictele prin apelul la împăcare, la prilejuirea de contacte dintre
grupuri nu au dat roade. Povestea a avut, în cele din urmă, un sfârşit fericit, pentru că în finalul experimentului s-a
recurs la tactica creării de scopuri supraordonate, la antrenarea celor două grupe de copii în activităţi comune, ce
urmăreau atingerea de obiective dorite de toţi participanţii: completarea rezervei de apă (intenţionat redusă de
experimentatori), strângerea de fonduri pentru cumpărarea unui film, repararea unor maşini şi camioane. După şase zile
de astfel de munci efectuate împreună, conflictul s-a stins, delimitările dintre grupuri s-au diluat şi s-au încropit multe
prietenii între foşti adversari. Rămâne de văzut, desigur, ce valoare extrapolară pentru adulţi are acest experiment.
Pe de altă parte, studii recente arată că există un comportament prosocial în cadrul organizaţiilor, care nu este strict
legat, şi uneori deloc, de recompense materiale sau de interese pragmatice punctuale. Numit şi comportamentul
organizaţional cetăţenesc (Organisational Citizenship Behavior – Baron et al., 2006), acesta are două dimensiuni majore:
1) Ataşamentul faţă de organizaţie, bazat pe mândria apartenenţei la aceasta, conştiinciozitate, virtutea civică şi altele, şi
2) Întrajutorarea în muncă, având ca resorturi altruismul, regula reciprocităţii, justeţea distributivă, sentimentul de
solidaritate.
Ca şi pentru toate fenomenele naturale şi sociale, şi în cazul satisfacţiei în muncă şi profesie trebuie să analizăm cauzele,
dar şi efectele. Am arătat unele mai importante. Din prima categorie, referitor la efecte, prima observaţie ar fi că satisfacţia
profesională este una fundamentală în economia generală a satisfacţiei de viaţă. În ce priveşte legătura dintre satisfacţie şi
performanţa în muncă, se desprind din cercetări două constatări majore: 1) Pe ansamblul profesiilor, legătura statistică
apare destul de redusă, coeficientul de corelaţie mediu situându-se între 15-20, pentru unele profesii (savanţi, ingineri), el
fiind mult mai ridicat decât pentru altele (asistente medicale, spre pildă) – Judge et al., 2001; 2) După cum se va vedea pe
larg în capitolul 11 şi cum s-a sugerat deja, nu doar atitudinile modelează comportamentele, ci şi invers: anumite
comportamente generează atitudini. În cazul nostru, satisfacţiile în muncă incită la performanţe mai bune dar, evident,
performanţele mai bune (ale organizaţiei, şi cele personale) determină o satisfacţie mai înaltă. De fapt, intervine aici o
circularitate cauzală pozitivă, un cerc virtuos, contrar situaţiei de insatisfacţie unde circularitatea e negativă.
Mai nou, în arealul psihologiei sociale a intrat şi abordarea problematicii antreprenoriatului, identificarea profilului
psihosocial al celor ce devin antreprenori şi răsounsul la întrebarea de ce unii sunt mai de succes decât alţii. Dacă ne
referim la primul aspect, cine devine antreprenor, constatări mai importante sunt:
a) În decizia de a deveni antreprenor contează substanţial şi învăţarea socială, în particular cea observaţională,
percepând şi analizând ce au făcut alţii, şi ce rezultate au obţinut (vezi subcapitolul 3.1.). Nu de puţine ori, învăţarea
socială, şi în cazul antreprenoriatului, este încadrată în spaţiul mai larg al socializării domestice, contând tradiţia
de oameni de afaceri din familie.
b) Procesele cognitive joacă un rol fundamental, dintre acestea, proeminentă fiind: înclinaţia spre optimism exagerat
(optimistic bias), care înseamnă că mai mult decât neantreprenorii, cei ce se angajează în afaceri se aşteaptă la
rezultate favorabile aproape în orice situaţie, chiar acolo unde raţional nu e cazul; antreprenorilor le este mai
caracteristică greşeala de planificare (planning fallacy), adică convingerea că pot realiza lucruri într-o perioadă de
timp mai scurtă decât se realizează efectiv; perceperea riscului desemnează faptul că antreprenorii, chiar dacă nu
 diferă semnificativ faţă de ceilalţi în tendinţa de a-şi asuma riscuri, ei tind să atribuie situaţiilor un nivel mai scăzut
de risc (Baron et al., 2006).
c) Desigur, procesele respective pot fi considerate şi ca şi caracteristici de personalitate. Referindu-ne la trăsăturile
propriu-zise de personalitate, în particular la “Big Five”, cercetările au arătat că acestea contează în a deveni
antreprenor sau nu. Spre pildă, extroversiunea mai ridicată sporeşte probabilitatea de a începe o afacere (Baron şi
Markman, 2006). O constatare surprinzătoare este că dimensiunea “deschidere la experienţă” din “Big Five” este
mai puţin prezentă la iniţiatorii de afaceri (Ciavarella et al., 2006). Explicaţia constă în aceea că persoanele
înclinate puternic spre noi experienţe, “sar” de la o activitate la alta, şi nu au apetitul focalizării cu perseverenţă pe
o anumită nişă acţională, ceea ce e indispensabil în afaceri.
Dintre caracteristicile persoanelor ce reuşesc mai bine în afaceri, relevante sunt (Baron et al., 2006):
1. Competenţa socială, adică abilităţile de percepţie socială, de a fi persuasive şi de a şti să faci impresie bună şi
altele, într-un cuvânt de a interacţiona eficient cu ceilalţi – în alţi termini, inteligenţă socială (şi emoţională) – este
o dimensiune crucială a succeselor. Aceasta deoarece iniţiind şi practicând afaceri, vii mereu în contact cu noi
situaţii şi persoane (clienţi, noi angajaţi, colaboratori de afaceri, competitori etc.). Competenţa socială îşi spune
cuvântul şi mai mult în medii socio-economice cu grad mare de nestructurare şi incertitudine.
2. S-a constatat că antreprenorii de succes sunt mai puţin vulnerabili la distorsiuni cognitive cum ar fi optimismul
exagerat sau greşeala de planificare, menţionate anterior. De observat, aşadar, că dacă aceste biasuri contează
pozitiv în angajarea în afaceri, ele devin un impediment în asigurarea succesului.
3. De altfel, mai ales pentru cei nou intraţi în afaceri poate fi un factor de succes, dacă în ciuda faptului că la început
obţin rezultate negative, nu renunţă ci perseverează, ceea ce se traduce mai tehnic ca şi costuri deja angajate,
cheltuite, “scufundate” (sunk costs) sau escaladarea ataşamentului (escaladation of commitment). Dar, fără
îndoială, această “încăpăţânare” poate deveni păguboasă nu doar temporar, ci şi pe termen mediu şi lung. De aceea,
o mare înţelepciune (sau intuiţie) din partea antreprenorului este să ştie dacă să persevereze în afacerea curentă sau
să o schimbe cu alta (Baron, 2004).
Problematica perseverării în deciziile adoptate iniţial sau schimbarea lor radicală (opţiunea pentru un alt model al
afacerii sau chiar altă afacere) poate fi încadrată în teoria mai generală a focalizării regulatorii (regulatory focus theory –
Brockner et al., 2004, cf. Baron et al., 2006), care susţine că sunt două perspective contrastante în focalizarea pe scopuri.
Prima, numită focalizare promoţională, înseamnă că indivizii fac totul pentru a obţine rezultate cât mai bune, iar a doua,
focalizare preventivă, denominează efortul actanţilor de a evita rezultatele negative, de a produce o siguranţă cât mai mare.
În focalizarea promoţională, persoanele dezvoltă multiple ipoteze şi caută variate mijloace de a-şi atinge scopul, realizări
continue (accomplishment), în timp ce în cel de-al doilea tip de regularizare (focalizarea preventivă), ele generează mai
puţine ipoteze şi posibile strategii, concentrându-se în a nu pierde din ce au.
Adoptarea unei modalităţi de focalizare sau a celeilalte este şi o trăsătură de stil cognitiv, dar depinde şi de situaţie, şi
de contextul socioeconomic şi cultural mai larg. De fapt, dacă dorim un model explicativ mai complet al angajării şi
reuşitei în afaceri, el trebuie să înglobeze cu necessitate şi factori de natură social-economică şi culturală. Altfel spus, un
tablou sociopsihologic.
Cerinţa este evidentă în cazul tranziţiei de la socialism la piaţa liberă şi democraţie (capitalism), perioadă în care, într-
un interval foarte scurt de timp, indivizi care erau oameni obişnuiţi ca avere – era greu să fii altfel în condiţiile economiei
de comandă şi ideologiei comuniste – au devenit miliardari, aşa cum s-a întâmplat şi în România. Succesul s-a datorat,
neîndoielnic, şi unor caracteristici de personalitate, cum ar fi asumarea riscului, competenţă socială (abilităţi de
interacţiune eficientă), îndrăzneala şi, nu de puţine ori, lipsa de scrupule, dar acestea au operat, în general, pe un fundal de
capital relaţional şi informaţional mult mai bogat, decât al celor care nu au devenit antreprenori. Nu întâmplător, cei ce
au deţinut funcţii importante în statul şi partidul vechiului regim, copiii acestora sau alte rude şi apropiaţi au dat marea
masă de întreprinzători de anvergură. Unii au intrat direct în afaceri, alţii prin intermediul funcţiilor în structurile statale
şi parlamentare, situându-se la limita legii sau practicând en gros corupţia. Să reiterăm însă că şi în condiţiile spaţiului
românesc, în intenţia antreprenorială operează mecanisme ce par cvasiuniversale, cum ar fi (Pintea, 2007) asumarea
riscului, iluzia autocontrolului, “încadrarea” (vezi capitolul “Cogniţia socială”).
 Un domeniu de maximă importanţă pentru oameni este cel al sănătăţii. Teorii şi date din psihologia socială ne ajută să
descriem şi să înţelegem mai bine reprezentările şi atitudinile indivizilor faţă de boli, felul în care ei fac faţă stresului,
relaţia medic – pacient şi rolul statutului socioeconomic în starea de sănătate.
 Datorită mediatizării intense a riscurilor pe care anumite comportamente (sexuale, fumatul, abuzul de droguri şi alcool,
expunerea la activităţi stresante, conducerea auto neglijentă) care determină creşterea numărului de infecţii HIV,
cancere pulmonare, boli cardio-vasculare etc., s-a constatat că oamenii sunt înclinaţi să creadă că starea de sănătate a
populaţiei este mult mai proastă decât arată ea în realitate. În SUA, potrivit datelor furnizate de Centrul pentru
Controlul şi Prevenirea Bolilor, speranţa de viaţă e mai mare decât în trecut (76 de ani), rata anuală a deceselor e mai
mică şi la o serie de factori cauzatori de moarte (boli de inimă, cancer, pneumonii, lovituri, accidente) numărul de
decese a scăzut drastic (cf. Baron et al., 1998). De unde discrepanţa dintre percepţie şi realitate, a supraestimării
pericolelor la adresa sănătăţii? O explicaţie pertinentă vine din fenomenul euristicii prin accesibilitate, oamenii fiind
înclinaţi să creadă că ceea ce informaţional e mai accesibil (disponibil) este şi mai frecvent şi important (vezi capitolul
„Cogniţie socială”).
 Reacţiile de apărare a eului, de rezistenţă la mesaje ce ameninţau grav crezurile şi comportamentele indivizilor,
funcţionează şi în cazul informaţiilor despre diferite boli şi riscuri de sănătate. Cercetările au arătat că, deşi oamenii
acordă o atenţie mai mare procesării informaţiilor medicale ce au relevanţă pentru starea lor de sănătate, dacă acestea
conţin mesaje ce îi îngrijorează, îi ameninţă, există şansa ca ele să nu fie crezute. Într-un experiment (Liberman şi
Chaiken, 1992) s-a prezentat unui număr mare de femei un articol dintr-o prestigioasă revistă medicală (articolul era,
de fapt, fictiv) care se referea la relaţia dintre cantitatea de cafea consumată şi apariţia fibroamelor la sâni. Într-o
variantă s-au expus rezultate ce arată o legătură ridicată dintre cele două variabile, într-o alta faptul că rezultatele sunt
contradictorii. S-a constatat că relevanţa mesajului (receptarea şi procesarea) a fost mai mică în cazul femeilor ce nu
consumau cafea şi mai mare pentru cele ce beau mai multe ceşti pe zi. Acestea din urmă însă au crezut într-o mai mică
măsură mesajele ameninţătoare (corelaţie pozitivă ridicată între cantitatea de cafea consumată şi probabilitatea de a
apărea fibroame). Proiectanţii şi transmiţătorii de informaţii medicale îşi pot eficientiza activitatea prin apelul la idei
şi sugestii din cercetarea psihosocială.
 O atenţie deosebită acordă studiile de psihologie şi psihologie socială stresului, pe trei direcţii principale: 1) felul în
care stresurile psihice (moartea unei persoane apropiate, divorţul, eşecul la un concurs important etc.) afectează
sănătatea fizică şi mentală; 2) caracteristici sociopsihologice ce diferenţiază vulnerabilitatea la stres; 3) modalităţile
prin care oamenii încearcă să facă faţă situaţiilor stresante.
 Stresul psihic influenţează sănătatea fizică indirect, prin aceea că stările de îngrijorare, anxietatea determină perturbări
grave în regimul alimentar, de somn, de mişcare şi relaxare în aer liber, care, la rândul lor, afectează starea de sănătate.
Există însă şi o cauzalitate directă, prin impactul asupra sistemului imunologic al organismului. Mai multe cercetări
au arătat, de exemplu, că în preajma şi în timpul examenelor, studenţii fac mai multe infecţii respiratorii decât în mod
obişnuit. S-a constatat că în joc este scăderea secreţiei de imunoglobina A, responsabilă de apărarea organismului
împotriva infecţiilor. S-a conturat pe această direcţie o disciplină în plină dezvoltare, numită psihoneuroimunologie.
De fapt, cauzalitatea indirectă poate fi, la rândul ei, de două feluri

Astfel de efecte sunt produse, cu intensitate diferită, atât de stresori acuţi (moartea cuiva apropiat, demiterea dintr-
o funcţie, agresiunea fizică din partea cuiva etc.), cât şi de cei cronici, majori, dar de lungă durată (probleme de
neînţelegere gravă în familie, şomaj, suferinţă fizică, de exemplu), dar şi cei minori din viaţa obişnuită, curentă, cu
stările zilnice (hassles). Aceştia din urmă sunt de mai mică importanţă, dar sunt, fireşte, mult mai frecvenţi (aglomeraţie
în autobus, loc de parcare etc.). Consecinţele lor asupra sănătăţii nu sunt atât de grave sau, oricum, atât de vizibile şi
uşor de sesizat. Trebuie avut însă în vedere că atât cei cronici, cât şi cei obişnuiţi (hassles) au importante efecte
cumulative. Şi desigur, la aceiaşi indivizi pot fi prezente toate cele trei tipuri, conducând la o sinergie negativă.
 Relativ la diferenţele de profil sociopsihologic în rezistenţa la factorii de stres, următoarele caracteristici par mai
importante:
a) După cum e de aşteptat, perfecţioniştii – cei ce tind să facă totul la cele mai înalte cote – sunt mai vulnerabili,
fiindcă la ei distanţa dintre „ce vor” şi „ce fac” are şanse de a fi mai mare. În literatura de specialitate s-a conturat
distincţia (vezi şi Baron et al., 2006, p. 527) dintre perfecţionism al standardelor personale – modelul în care indivizii
îşi fixează standarde de realizare foarte înalte şi de multe ori nerealiste – şi perfecţionismul autocritic – concretizat în
 practicarea constantă a unei critici dure faţp de comportamentul propriu, nemulţumire faţă de sine, inabilitatea de a se
bucura de realizările sale, preocupare cronică şi excesivă privind aşteptările şi criticile celorlalţi. Deşi amândouă tipurile
de perfecţionism dăunează sănătăţii (inclusiv prin mecanismul frustrării şi al stresului), perfecţionismul autocritic este
mai nociv. Aceasta nu doar pentru că el implică o continuă autoblamare, ci şi fiindcă conduce la percepţia că nu pot
primi ajutor şi suport din partea semenilor.
b) Un însemnat număr de studii indică existenţa, la nivel statistic, a două tipuri de personalităţi – date probabil şi
de factori genetici – în reacţia faţă de stresuri şi boli. Din primul fac parte indivizi înclinaţi parcă spre boli
(disease-prone personalities) şi care sunt neurotici, pesimişti, neadaptaţi, cu joasă preţuire de sine, resemnându-se în
faţa greutăţilor (stresurilor) vieţii, din cel de-al doilea, indivizii optimişti, echilibraţi psihic, extrovertiţi, cu o gândire şi
atitudine pozitivă faţă de lume şi viaţă, ce îşi iau soarta în propriile mâini, luptă cu încredere în faţa bolilor, sunt într-un
fel „auto-vindecători” (self-healthing personalities);
c) Factori mai particulari, cum ar fi atribuirea cauzelor producerii stresului şi a controlului asupra lor, sensibilitatea
la respingerea socială (în cazul homosexualilor, de exemplu, sau bolnavilor de SIDA), părerea despre eficienţa
propriului eu (self-efficacy), s-au dovedit a fi relevanţi în a face faţă situaţiilor stresante.
d) Studii atente de metaanaliză (Tamres et al., 2002) arată că există diferenţe marcante de gen (gender), în sensul
că femeile utilizează tactici mai complexe decât bărbaţii în confruntarea cu stresul: focalizarea asupra rezolvării
problemei, focalizarea emoţională (vezi pasajul următor), căutarea suportului social, “rumegarea” situaţiei, dezvăluirea
către ceilalţi prin discuţii detaliate. Diferenţa se datorează, probabil, şi diferenţelor societale de rol, în sensul că de la
femei se aşteaptă să apeleze la ajutorul celorlalţi în caz de nevoie (stres) mai mult decât se la bărbaţi. De asemenea,
poate intra în joc faptul că tind să fie mai grijulii, percep mai mulţi şi mai severi factori de stres (Tamres et al., 2002).
e) Statutul socioeconomic ridicat (şcolaritate, profesie, venituri etc.) corelează pozitiv cu starea de sănătate. În
primul rând, datorită mijloacelor materiale, care permit accesul facil la prevenţie şi tratament de calitate mai bună. Dar
operează şi un factor mai subtil, inteligenţa generală. Indiferent cât din ea este de sorginte genetică şi cât se datorează
oportunităţilor de socializare, educaţie, solicitări provenite din natura activităţilor desfăşurate, luată ca variabilă
independentă, inteligenţa generală – semnificativ asociată pozitiv cu statutul socioeconomic – sporeşte calitatea
sănătăţii. Pe de o parte, prin faptul că fiind inteligent există probabilitatea de a rezolva mai eficient problemele
profesionale şi de viaţă (deci şi sustragere de la stres), pe de altă parte esti mai informat şi mai raţional în atitudinea faţă
de boli şi sistemul medical. Aş interveni însă aici cu observaţia că, cel puţin în cultura europeană, luciditatea,
reflexivitatea profundă au condus şi conduc şi la sentimente de interogaţie asupra sensului vieţii, precaritatea şi tragedia
existenţei (vezi şi D.D. Roşca, 1934): Spusa lui Camil Petrescu, “câtă luciditate, atâta dramă” are o potenţială acoperire.
Dar revenind la relaţia dintre inteligenţa generală şi calitatea sănătăţii, să menţionăm relevanta subliniere din R. Baron
et al. (2006, p. 528): “Persoanele cu un statut socioeconomic ridicat, având o inteligenţă ridicată, ştiu mai mult despre
ce este sănătos şi există mai mari şanse să pună în practică aceste cunoştinţe decât cei cu un astfel de statut, mai redus.
Deşi un considerabil volum de probe pot fi interpretate în concordanţă cu această judecată, este important de observat
că în present ea este doar o posibilitate: ea nu a fost dovedită cert. Mai mult, e de asemenea de observat că nici diferenţele
de inteligenţă generală şi nici diferenţele de cunoştinţe cu privire la sănătate nu sunt «împietrite». Dimpotrivă, ele pot
fi uşor schimbate prin schimbarea condiţiilor de mediu”.
 După cum se poate deduce şi din cele expuse până acum, principalele tehnici de a face faţă (coping) stresului s-ar înscrie
sub următoarele rubrici: a) Întreţinerea unei forme fizice cât mai bune, printr-un regim alimentar şi de somn raţional,
mişcare şi exerciţii fizice, raport echilibrat între muncă şi odihnă; b) Angajarea în activităţi şi episoade care să creeze
şi să întreţină afecte pozitive, stări sufleteşti benefice, numită şi copingul prin focalizarea pe emoţii. Cercetările lui
A. Stone şi colaboratorii (1994) arată cum participarea la evenimente pozitive (sărbătoriri în familie, ieşirile cu
prietenii) determină o întărire a sistemului imunitar pentru o lungă perioadă de timp, întărire ce cunoaşte valori mai
mari decât slăbirea lui sub incidenţa evenimentelor negative. În acelaşi sens, rezultatele studiilor arată că o descreştere
a frecvenţei evenimentelor pozitive (reconfortante) are mai mari efecte negative asupra rezistenţei la stres decât
creşterea ponderii celor negative (neconfortabile); Fără îndoială însă că mai importantă este modalitatea de a elimina
sau micşora sursele de stres, a rezolva problema şi nu doar percepţia ei; c) Suportul social, dintre care cel al grupului
familial, are o proeminenţă deosebită, facilitează rezistenţa la stres şi depăşirea momentelor dificile din viaţa indivizilor.
De aceea, căutarea ambianţei sociale pozitive, mai specific, a grupurilor de suport, este o tehnică curentă în terapie.
Indivizii o pot face însă şi pe cont propriu, cu mijloace şi metode simple, aflate la îndemâna aproape oricăruia dintre
ei. S-a dovedit prin cercetări că nu doar primirea, ci şi oferirea de ajutor reduce stresul (Brown et al., 2003).
 În privinţa atitudinii pacienţilor faţă de medici şi tratamentul medical, cercetările converg în a sublinia importanţa
oferirii de către medic a cât mai multor informaţii despre boală, modalităţile de vindecare, avantaje şi dezavantaje ale
diferitelor opţiuni. Pacienţii au şansa de a se vindeca mai repede şi mai bine dacă participă la luarea de decizii în actul
medical ce-i priveşte şi li se creează imaginea că au un oarecare control asupra bolii şi tratamentului. Cu cât medicul
îmbină mai strâns în comportamentul său faţă de pacient autoritatea profesională cu înţelegerea umană, cu atât va spori
încrederea acestuia în el şi în vindecare, dispoziţie psihică ce influenţează vindecarea însăşi. Nu trebuie însă să trecem
cu vederea că realizarea acestor deziderate depinde de condiţiile socioeconomice ale societăţii sau comunităţii şi de
mulţi alţi factori de sorginte macrosocială. Natura şi rezultatul interacţiunii (comunicării) medic – bolnav sunt marcate decisiv de
sistemul sanitar de organizare, de gradul de bunăstare şi cultură ale populaţiei. Dar chiar în împrejurări de precaritate
socială, nu se justifică atitudini de secretomanie profesională şi aroganţă din partea medicilor, aşa cum nu de puţine ori
se întâmplă şi la noi în ţară.
În aria juridicului, psihologia socială americană şi-a găsit un teren de studiu şi de aplicaţii deosebit de fertil, datorită şi
faptului că în SUA funcţionează sistemul stabilirii vinovăţiei prin juraţi. Or, felul în care aceştia deliberează pentru a
ajunge la un verdict comun, cum interacţionează argumentele lor, de ce şi cum renunţă la poziţiile iniţiale reprezintă o
adevărată situaţie cvasiexperimentală. Dar strategiile avocăţeşti, factorii ce produc distorsiuni în relatările martorilor, în
conducerea procesului de către judecător au fost şi ele bine studiate de psihologia (socială) juridică. De asemenea,
cercetările de psihosociologie a delincvenţei sunt foarte numeroase şi temeinice.
 O primă constatare importantă este că, şi mai accentuat decât în cazul sănătăţii (vezi secvenţa anterioară), populaţia
supraestimează amploarea fenomenului delincvenţional (criminologic, în accepţiune americană). Sondajele de opinie
efectuate în SUA indică faptul că cetăţenii cred în marea lor majoritate în caracterul epidemic al actelor criminale şi
situează crima pe locurile 2-3 în ierarhia problemelor ce îi îngrijorează. Dar, de fapt, statisticile arată că actele de crimă
violentă, inclusiv omuciderile şi jafurile, au scăzut continuu de la începuturile anilor ’80 încoace. Potrivit Biroului SUA
de Statistică Juridică, numărul total de acte delincvenţionale (crime) s-a micşorat de la 41,2 milioane în 1981 la 34,4
milioane în 1991. Iar statisticile FBI-ului arată că o serie de genuri de crime printre care şi cele deosebit de grave sunt
în continuă scădere din 1994 încoace. E adevărat însă că au crescut rapid omorurile prin împuşcare la nivelul
adolescenţilor (cf. Baron et al., 1998). Explicaţia pentru neconcordanţa ridicată dintre imaginea publicului şi realitatea
statistică trebuie căutată şi în mecanismul reliefat de cogniţia socială, al euristicii prin accesibilitate (vezi capitolul
„Cogniţie socială”): expunerea la informaţii mass-media de mare anvergură pe tema crimelor şi delincvenţilor ne face
să credem că fenomenul este foarte răspândit şi ameninţător.
 Este cunoscut cât de importanţi sunt martorii în procese şi cât de mult se pot ei înşela. Mai multe cercetări din SUA
arată că identificarea greşită a suspecţilor din partea martorilor oculari este cauza cea mai semnificativă în condamnarea
unor nevinovaţi. De ce martorii, excluzând cazul când nu sunt oneşti, se pot înşela aşa de mult? Un motiv este acela că
în perioada dintre evenimentul văzut de martor şi depunerea mărturiei se adaugă în memoria lui, la modul involuntar,
o sumă de informaţii – discuţiile cu poliţia, prezentarea cazului în mass-media, judecăţile emise de alţii – care reduc
acurateţea celor efectiv văzute (Loftus, 1992). În memoria lui devin indistincte informaţiile încorporate în timpul
episodului la care a participat şi cele acumulate postepisodic. S-a demonstrate experimental că, în ciuda formidabilei
capacităţi de a reproduce detalii, a marii majorităţi a oamenilor, memoria poate nu doar să distorsioneze fapte şi
evenimente, ci pur şi simplu să le creeze, să ne amintim ceea ce nu s-a întâmplat niciodată. Mai larg, acest fenomen se
numeşte memorie construită sau falsă memorie. În cazul terapiilor, acolo unde apelându-se la nonconştient, specialiştii
insistă să aducă la suprafaţă episoade trecute sub pragul conştientului, şi de multe ori acest lucru le reuşeşte, respectiva
insistenţă produce uneori memoria indusă. Subiectul ajunge să creadă că a trăit în copilărie experienţe (hărţuiri sau
violuri) care de fapt nu au avut loc. Dar în “amintirile din copilărie” se pot confunda şi ceea ce alţii au relatat (în speţă
membrii familiei), cu propriile percepţii. Eu pot descrie acum ce cai frumoşi am văzut că avea bunicul, dar de fapt eu
ştiu asta din povestirile lui tata (când eram mic), fiindcă caii fuseseră vânduţi înainte de a mă naşte. Confuzii de acest
gen, falsa memorie, e posibil să se instaleze şi în cazul martorilor, şi chiar a suspecţilor şi victimelor, mai ales dacă
episoadele au avut mare încărcătură emoţională şi/sau interogarea a fost una de “mână forte”.
 Psihologii (sociali) au sugerat şi tehnici de control sau îmbunătăţire a acurateţei celor declarate de martori: a) Punerea
martorilor în faţa unor „suspecţi”, care se ştie că nu sunt vinovaţi. Dacă martorul indică unul, ne putem îndoi de
capacitatea sa de recunoaştere, pe când invers creşte încrederea în acurateţea identificărilor sale; b) S-a dovedit
experimental că identificările corecte sporesc dacă martorul priveşte separat fiecare suspect, şi nu aşezaţi în linie; c)
 Acurateţea recunoaşterilor este mai pronunţată la martorii care declară că au recunoscut dintr-o dată vinovatul, automat,
decât la cei care au procedat prin comparaţii şi procese de eliminare (s-au realizat experimente cu fotografii). Trăsăturile
feţei şi cele corporale fiind stocate în memorie primordial ca imagini vizuale şi mai puţin acompaniate de verbalizări,
şi reamintirea se bazează pe recunoaşterea spontană. Dacă martorilor li se spune că prima impresie contează, ei vor
avea o altă abordare în identificarea suspectului şi astfel acurateţea poate creşte.
 Avocaţii vor căuta să determine selectarea acelor juraţi de la care se aşteaptă să favorizeze partea pe care o apără. Iarăşi,
neintrând în discuţie cazuri de corupţie, ei se orientează în această selecţie după mecanismul stereotipizărilor pozitive
şi de potrivire a caracteristicilor juraţilor (sex, vârstă, profesie, etnie etc.) cu cele ale clienţilor. Studiile empirice arată
că aşteptările avocaţilor în legătură cu deciziile juraţilor nu se confirmă decât în mică măsură; o comparaţie între
predicţiile unui lot de avocaţi şi cele ale unor studenţi începători de la psihologie arată diferenţe nesemnificative (Olczak
et al., 1991). Pe de altă parte (Baron et al., 2006), în pledoaria lor, avocaţii formulează martorilor, celor pe care îi apără
şi mai ales părţii opuse, întrebări prezumptive, întrebări direcţionale (leading questions) care forţează un răspuns dorit
de avocat. El poate întreba, spre pildă, “cât de tare striga X la Y”, pe când correct ar fi să întrebe întâi dacă striga. În
general, întrebările direcţionale nu sunt permise. Dacă ele sunt puse, sau dacă se fac remarci neîntemeiate, judecătorul
cere retragerea lor. Chestiunea majoră ce se ridică însă aici este dacă, retrase fiind, ele nu influenţează, totuşi, juraţii.
Răspunsul este afirmativ. Datele experimentale susţin idea că, întrucât întrebările şi remarcile nepermise au un ridicat
conţinut emoţional, ele nu pot fi ignorate. Prin mecanismul contagiunii mentale – judecăţile, aprecierile, emoţiile şi
comportamentele negative sunt influenţate de prelucrarea nonconştientă a informaţiei - , respectivele întrebări şi remarci
vor conta în verdictul final, fără, bineînţeles, ca juraţii sau chiar judecătorii să fie conştienţi de aceasta, şi prin urmare,
să recunoască influenţa produsă.
 Oare caracteristicile reclamantului şi ale celui acuzat afectează deciziile judecătorilor şi ale juraţilor? Răspunsul este
da. Atractivitatea fizică la femei şi statutul socioeconomic la bărbaţi sunt factori ce îndulcesc verdictele. Dar nu în orice
condiţii. De pildă, atunci când se consideră că aparenţa fizică plăcută a favorizat comiterea unei escrocherii, ea îl
dezavantajează pe inculpat. Sau când cei cu statut social ridicat săvârşesc acte ilegale faţă de cei dependenţi profesional
de ei: psihiatrul ce abuzează sexual de pacient, profesorul ce pretinde mită de la elevi. Judecarea într-un fel sau altul a
vinovăţiei depinde apoi şi de comparaţia dintre caracteristicile reclamantului şi ale acuzatului. Experimente pe
fotografii cu diferite combinaţii între atractivitatea fizică a celui acuzat de hărţuire sexuală şi a victimei au indicat că
sentinţa de „vinovat” a fost cea mai frecventă (83% din participanţi) pentru combinaţia „victimă femeie atractivă –
acuzat bărbat neatractiv” şi cea mai mică în cazul „victimă femeie neatractivă – acuzatul bărbat atractiv” (Castellow et
al., 1990). O descoperire semnificativă a cercetărilor psihosociale în legătură cu relevanţa caracteristicilor celor judecaţi
în pronunţarea verdictului, în speţă a atractivităţii, este că juraţii utilizează semnele exterioare ca indicatori ai
caracterului individului în cauză. Dacă ei au acces la informaţii directe despre caracterul şi personalitatea celui implicat
în proces, efectul trăsăturilor externe dispare (Moore et al., 1994). Juraţii şi judecătorii dau verdictul după conţinutul
probelor, dar după cum am indicat, o serie de alte elemente, mai mult sau mai puţin conştiente, intervin în decizia finală,
elemente ce ţin şi de statutul social şi caracteristicile fizice ale celor judecaţi. În deciziile lor contează însă şi concepţia
lor generală despre viaţă şi societate, în particular credinţele şi atitudinile cu privire la rolul societăţii şi al individului
în săvârşirea infracţinilor (Baron et al., 2006). Astfel, cei care cred că şi societatea poartă o vină pentru actele săvârşite
de inculpat, deci cei care sunt indulgenţi (leniency bias), vor fi mai puţin dispuşi să voteze pentru vinovăţie. Dimpotrivă,
juraţii ce pornesc de la asumpţia că vina îi revine exclusiv inculpatului, care cred adică în autoritarismul legii, vor vota
cu mai mare probabilitate “vinovat”.

4.2. Psihologie socială şi mediu înconjurător. Exemple aplicative

Mediul înconjurător (environment), definit prin condiţiile externe, resursele şi stimulii cu care intră în contact şi în
mijlocul cărora trăieşte un anumit organism sau, mai specific, ca mediu natural – ce cuprinde totalitatea organismelor vii
şi lucrurilor nevii care există în mod natural pe Pământ – şi mediu construit – începând de la locuinţe, adăposturi, până la
aşezări rurale şi urbane, deservite de reţele complexe de infrastructură etc. –, constituie de circa jumătate de secol obiect
de studiu al unor ştiinţe sociale specifice, printre care psihologia şi sociologia. Abordările ştiinţifice referitoare la mediul
înconjurător ale acestor două discipline sunt multiple, însă în cazul ambelor se pot distinge studii şi preocupări deopotrivă
teoretice şi empirice care se pot subordona psihologiei sociale a mediului înconjurător.
 Este vorba de studii referitoare la valori, atitudini, dispoziţii/preferinţe şi comportamente vizavi de mediul
înconjurător, respectiv unele aspecte şi problematici mai specifice ale acestuia, cercetările ilustrând aplicaţii, adoptări şi
adaptări ale unor variabile, idei, teorii, modele şi instrumente specifice psihologiei sociale. Cu toate acestea, în literatura
de specialitate internaţională, asemenea demersuri au devenit cunoscute mai degrabă sub eticheta de studii referitoare la
preocupări faţă de mediul înconjurător (environmental concern studies), decât sub denumirea de psihologie socială a
mediului înconjurător. Acest aspect este valabil mai ales în ceea ce priveşte spaţiul american, unde în ciuda multiplelor
evidenţe teoretice şi empirice care ilustrează natura de psihologie socială a studiilor de environmental concern efectuate
în cadrul sociologiei mediului înconjurător, psihologia socială rămâne mai mult subînţeleasă decât enunţată explicit.
Motivul poate fi căutat în evoluţia deloc uşoară a sociologiei mediului înconjurător1 – adepţii disciplinei preferând până
la urmă să ,,păstreze” gama de studii lansată de ei decât să o ,,plaseze” psihologilor sociali. Prin contrast, psihologiei
mediului înconjurător, domeniu ştiinţific mai bine reprezentat în Europa decât peste ocean, i-a fost mai uşor să recunoască
orientarea psihosociologică; înglobarea mediului înconjurător printre obiectele analizate a fost înlesnită de la bun început
de abordarea tip stimul (mediu) – răspuns (reacţii atitudinal-comportamentale) în contexte sociale specifice (de exemplu,
comportamentul uman în spitale, cartiere, oraşe etc.).
În cele ce urmează, scopul nostru va fi acela de a aduce – cu valenţă de exemplificare/ilustrare – câteva argumente
pentru demersuri aplicative ale psihologiei sociale în ceea ce priveşte studiile referitoare la mediul înconjurător din cadrul
sociologiei şi psihologiei. Ne vom referi, în acest sens asupra celor două concepte, respectiv variabile-cheie: atitudinile şi
comportamentele faţă de mediul înconjurător, privitor la care vom discuta câteva perspective de definire, polemici
implicite, instrumente de cercetare, modele şi teorii caracteristice. În final vom puncta argumente mai importante în ceea
ce priveşte lărgirea contextului social al abordărilor şi, în strânsă legătură, vom aduce în discuţie problematica
transdisciplinarităţii.

4.2.1. Atitudine faţă de mediul înconjurător şi/sau preocupare faţă de mediul înconjurător?
În cele ce urmează definim, pe rând, conceptul de atitudine faţă de mediul înconjurător, respectiv cel de
environmental concern (preocupare faţă de mediul înconjurător), punctând deopotrivă principalele diferenţe şi suprapuneri
dintre cele două. Pe linia definiţiilor atitudinale cunoscute în psihologia socială, există varii definiţii şi în ceea ce priveşte
atitudinile faţă de mediul înconjurător: componenta afectiv-evaluativă şi cognitiv-informativă a luărilor de poziţii
exprimate de o persoană vizavi de aspecte şi proprietăţi specifice ale mediului fizic (Stokols, 1978 – cf. Bonnes şi
Secchiaroli, 1995, p. 114); un set de credinţe, inclusiv evaluări de tipul îmi place, nu-mi place faţă de anumite aspecte din
mediu sau mediul înconjurător ca atare (Heberlein, 1981, p. 5); sentimente favorabile faţă de anumite aspecte ale mediului
fizic, sau faţă de o problematică ce priveşte mediul înconjurător (Holahan, 1982, p. 92); orientări cognitive, afective şi
evaluative faţă de obiecte ce sunt în legătură cu mediul înconjurător, inclusiv probleme de mediu şi activităţi de rezolvare
ale acestor probleme (Yin, 1999, p. 63); colecţia de credinţe, afect şi intenţii comportamentale pe care le are o persoană
faţă de aspecte şi activităţi legate de mediul înconjurător (Schultz et al., 2004, p. 31) etc.
Definiţiile atitudinilor faţă de mediu sunt deosebit de diversificate, atât în ceea ce priveşte obiectul de atitudine, cât
şi cea de atitudine/poziţie faţă de acest obiect (unele definiţii se axează doar pe componenta afectiv-evaluativă, altele pe
cea cognitivă, sau doar asupra poziţiilor favorabile obiectului vizat etc). Conceptul/termenul de mediu înconjurător are,
fără îndoială, o natură de la sine înţeleasă (taken for granted), care însă include şi multiple variaţii în funcţie de context:
mediul înconjurător poate fi natura, sau condiţiile naturale luate în sens cât se poate de larg; poate fi mediul din jurul casei,
adică vecinătatea sau cartierul cu toate componentele şi reţelele (sociale, instituţionale, infrastructural-comunicaţionale)
aferente; poate să se refere – în ambele cazuri – la anumite componente specifice: Munţii Carpaţi, Delta Dunării, pădurea
din jurul oraşului, parcul municipal, copacul din faţa casei etc.; mediul poate fi apoi definit şi în sens negativ, sub forma
problemelor de mediu care, la rândul lor, pot fi conceptualizate mai larg şi mai vag (de exemplu, problemele de mediu),
mai larg, dar specific (de exemplu, problemele climatice) sau foarte restrâns şi specific (de exemplu, poluarea fonică de
pe strada mea); poate să se refere la activităţile ce generează aceste probleme şi la măsurile de rezolvare ale problemelor,

1
Scopul nostru nu este acela de a prezenta istoricul sociologiei sau psihologiei mediului înconjurător (în limba română, vezi, pe larg – Nistor,
2008a), trebuie însă precizat, că mediul înconjurător pentru sociologie, reprezenta o problemă de fond, pe linia moştenirii durkheimiene fiind la
început (anii 1970) foarte riscantă înglobarea acestei problematici presante printre obiectele de cercetare.
respectiv poate să fie combinaţia tuturor acestor aspecte. Drept urmare, Heberlein (1981) propune dihotomia obiect de
atitudine (mediu înconjurător) vs. sub-obiecte atitudinale (anumite aspecte, problematici etc. ale acestuia), în timp ce
Dunlap şi Jones (2002) utilizează conceptul de obiect atitudinal multifaţetat.
Heberlein (1981) chiar dacă acceptă că până la urmă orice sub-obiect al mediului înconjurător se pretează la a fi
considerat obiect de atitudine, consideră puţin probabil ca în cazul în care aceste obiecte sunt experimentate indirect (spre
pildă, prin intermediul reprezentărilor mediatice) să dea naştere la atitudini inteligibile şi, prin urmare, pentru autor devin
importante acele sub-obiecte ale mediului înconjurător faţă de care indivizii au experienţe concrete. Această opinie este
împărtăşită şi de către deHaven-Smith (1988), autorul fiind de părere, că publicul studiat reprezintă mediul pe dimensiunea
lui locală, în timp ce aspectele mai îndepărtate, globale ale mediului rămân neclare. Prin contrast, Dunlap şi Jones (2002),
în definiţia obiectului de atitudine se axează asupra faţetei problemelor de mediu şi punctează trei tendinţe majore care
determină ca obiectul de atitudine să fie considerat unul inteligibil şi în cazul experienţelor indirecte cu acesta: problemele
tind să devină globale, determinând ca reala lor conştientizare să devină în unele cazuri mai dependentă de mass media şi
de alte surse de informare decât de experienţa directă; cauzele, efectele şi soluţiile problemelor sunt strâns legate de procese
sociale complexe; apariţia continuă de asemenea probleme, în multe cazuri interdependente, determină ca noţiuni foarte
generale, ca deteriorare a mediului, distrugere ecologică etc. să devină pline de sens. Mergând mai departe, Uzzel (2000)
în definirea fenomenului de environmental hyperopia accentuează nu numai posibilitatea formării de atitudini inteligibile
faţă de probleme de mediu globale, ci şi percepţia în termeni mai gravi ai acestor probleme. Există apoi cercetări potrivit
cărora diferenţele între atitudinile faţă de mediul înconjurător local şi global izvorăsc nu atât din înţelegerea radical diferită,
ireconciliabilă a obiectului de atitudine, ci din importanţa diferită ce se acordă obiectului de atitudine vizat sau diferitelor
faţete ale acestuia (aspecte ce ţin deopotrivă de viziunea despre lume, cât şi de cele economico-sociale - Schultz, 2002a).
Legat de modalităţile de definire a luărilor de poziţii faţă de obiecte de atitudine, diferenţele sunt, de asemenea,
pregnante. După cum se observă din definiţiile de mai sus, în unele cazuri atitudinile sunt conceptualizate pe linia
modelului tripartit (de exemplu, la Yin, 1999; Schultz et al., 2004), pe când în altele sunt considerate unidimensionale, în
sensul unei tendinţe evaluativ-afective, care apoi poate să aibă multiple interferenţe cu emoţii, cogniţii, intenţii
comportamentele şi comportamente faţă de mediu. Pe de altă parte, unii autori separă între diferite tipuri de atitudini, în
funcţie de cât de mult se consideră că itemii utilizaţi pentru măsurarea lor sunt direcţionaţi către o componentă anume.
Astfel, se discută spre pildă despre atitudini afective (Schultz et al., 2005) şi cognitive (de exemplu, Bickerstaff şi Walker,
2001 – cf. Takács-Sánta, 2007), demarcaţie ce poate fi înrudită cu cea utilizată de Stokols (1978 – cf. Bonnes şi Secchiaroli,
1995): atitudini afectiv-evaluative (vizând luări de poziţie de tipul satisfacţie/insatisfacţie cu diferite aspecte, probleme de
mediu) şi atitudini cognitiv-informative (luări de poziţie de tipul cât de serios, grav etc. faţă de probleme de mediu). Mai
semnificativă este însă discuţia referitoare la atitudini faţă de mediul înconjurător şi environmental concern.
Pentru a traduce în limba română conceptul environmental concern am propus termenul de preocupare faţă de
mediul înconjurător (Nistor, 2005), bazându-mă pe dicţionarele explicative ale limbii engleze2, respectiv pe traducerile
termenului de concern în limba română3. Asemănător atitudinilor faţă de mediul înconjurător, preocuparea faţă de mediul
înconjurător a primit la rândul ei multiple definiţii: credinţă specifică încapsulată în structura cognitivă, ce trebuie
considerată mai degrabă o opinie decât o atitudine (Heberlein, 1981); măsura, gradul în care în care oamenii sunt conştienţi,
preocupaţi de problemele legate de mediu şi sunt gata să suporte eforturi legate de soluţionarea acestor probleme şi/sau
indică predispoziţie de a contribui personal la soluţionarea acestora (Dunlap şi Jones, 2002); totalitatea percepţiilor,
emoţiilor, cunoştinţelor, atitudinilor, valorilor şi comportamentelor faţă de mediu (Bamberg, 2003); preocuparea
emoţională (worry) asociată problemeleor de mediu (Schultz et al., 2004) etc.
E uşor de sesizat şi din aceste câteva exemple, multitudinea modalităţilor în care este definit conceptul, acesta
putând fi totalitatea variabilelor cognitive, afective şi comportamentale, sau poate avea o accepţiune mai restrânsă, ce-i
drept diferită de la caz la caz (doar afect, doar cogniţie, doar intenţie comportamentală etc.). Ce este environmental
concern, este el sinonim cu atitudinile faţă de mediu sau, dimpotrivă, denotă ceva cu totul diferit – constituie întrebări
recurente ale cercetărilor din literatura de specialitate. Părerile sunt, cum se poate intui, în concordanţă cu modalităţile de

2
Acestea definesc termenul de concern în sens de: to relate to, to be connected with, to be interest or importance to, a matter that engages a
persons’ attention, interest, care, or that affects a persons’ welfare or happiness (Random House Webster’s Unabridged Dictionary, 2001, p. 423);
worry, thing that worries you (Longman Dictionary of Contemporary English, 1995, p. 275).
3
Fiind propuse următoarele: a privi, a avea legătură cu, a atinge, a afecta, a interesa, a stârni interesul, a preocupa (Dicţionar Englez-Român al
Academiei Române, 2003, p. 195).
definire ale celor două constructe. Există autori, la care atât atitudinea, cât şi preocuparea faţă de mediu sunt definite pe
linia modelului tripartit şi, prin urmare, cele două sunt considerate sinonime (de exemplu, Ester, 1981; Gray, 1985 – cf.
Dunlap şi Jones, 2002). În al doilea rând, sunt acele constatări, potrivit cărora cele două constructe acoperă un domeniu
diferit: de exemplu, la Heberlein (1981) preocuparea are mai degrabă substrat cognitiv şi este mai degrabă opinie decât
atitudine; la Stern şi Dietz (1994) preocuparea este mai degrabă o orientare axiologică ş.a.m.d. În al treilea rând, există
acele conceptualizări care accentuează anumite dimensiuni singulare ale atitudinilor în funcţie de care preocuparea apare
ca şi sinonimă cu atitudinile, respectiv preocuparea reprezintă un aspect specific al atitudinilor faţă de mediu, de cele mai
multe ori o expresie afectiv-evaluativă tipică (de exemplu, Schultz et al., 2004; Takács-Sánta, 2007). Nu în ultimul rând,
sunt autori la care environmental concern capătă o dimensiune/componentă în plus faţă de clasicul model tripartit,
comportamentul efectiv fiind la rândul lui considerat o componentă a preocupării şi, prin urmare, aceasta devine un
construct diferit şi mult mai cuprinzător, comparativ cu cel de atitudine (de exemplu, Bamberg, 2003).
Suntem de părere că cele două concepte nu sunt identice, mai precis, ele se suprapun doar într-o anumită măsură,
în sensul că preocuparea poate include şi dimensiunea atitudinală, ea este însă un concept mult mai cuprinzător ca
atitudinile. Subscriem astfel abordării lui Dunlap şi Jones (2002) care, efectuând o meta-analiză asupra multiplelor studii
realizate sub eticheta environmental concern studies, concluzionează că sub această denumire s-au efectuat atât studii care
au vizat dimensiunea axiologică, atitudinală, cât şi studii care au vizat comportamente faţă de mediul înconjurător şi, prin
urmare, autorii propun o redefinire a preocupărilor faţă de mediu, nu în sens de dimensiuni, ci de expresii. În funcţie de
modalitatea de definire a obiectului atitudinal (mediu înconjurător) şi de expresiile urmărite putem avea: studii cu un
caracter general, respectiv studii specifice de: expresie cognitivă (credinţe, cunoştinţe legate de mediul înconjurător în
general sau de anumite probleme particulare de mediu); expresie afectivă (sentimente, evaluări ale stării mediului în
general sau în legătură cu anumite aspecte, factori de mediu); expresie conativă (dispoziţii comportamentale la modul
general sau dispoziţii comportamentale specifice); expresie comportamentală (activităţi efective legate de mediul
înconjurător la modul general sau anumite comportamente specifice, de pildă colectarea separată a deşeurilor), din a căror
combinaţii rezultă apoi patru tipuri de studii: probleme multiple – expresii multiple; probleme multiple – expresie
singulară; problemă singulară – expresii multiple; problemă singulară – expresie singulară.
În abordarea lui Dunlap şi Jones (2002) preocuparea faţă de mediu devine deci un concept-umbrelă, cu valenţă
practic-metodologică, şi nu o variabilă per se. Trebuie menţionată şi natura normativă a conceptului, luările de poziţie şi
comportamentele pozitive faţă de mediu fiind implicit înţelese. Datorită acestor aspecte, utilizarea interşanjabilă a
conceptului de preocupare cu cel de atitudine şi/sau comportament faţă de mediu nu este eronată, atâta timp cât se
precizează că acest lucru nu se întâmplă din considerentele unor suprapuneri conceptuale de fond, ci din cele practic-
normative amintite mai sus.
Dimensionalitatea atitudinilor faţă de mediul înconjurător constituie o altă problemă asupra cărora persistă
polemici. Unele cercetări – în concordanţă cu clasica conceptualizare a atitudinilor – susţin unidimensionalitatea
atitudinilor faţă de mediu: individul este pentru sau împotriva obiectului de atitudine studiat, este preocupat sau nu de
acesta (Dunlap şi Jones, 2002). Desigur, nu este vorba despre faptul că asemenea studii neglijează deja amintitul caracter
multifaţetat al obiectului de atitudine. Argumentele care susţin unidimensionalitatea atitudinilor de regulă pornesc de la a
stabili ex ante anumite dimensiuni latente ale constructului care sunt investigate prin itemi singulari sau prin scale multi-
item şi care ex post sunt supuse analizelor factoriale confirmatoare, ale căror rezultate susţin coerenţa constructului studiat.
Exemplul clasic în acest sens este reprezentat de Scala NEP – despre care vom vorbi ceva mai târziu – scală concepută
pentru a măsura luări de poziţii în legătură cu interdependenţa societate-mediu pe linia unor dimensiuni latente (de
exemplu, limitele creşterii; antropocentrism; echilibrul ecologic; posibilitatea unei crize ecologice) care analizate ex post
se subordonează aceleiaşi dimensiuni.
Studiile ce susţin multidimensionalitatea constructului pleacă de la presupunerea existenţei mai multor dimensiuni
latente, însă analizele factoriale ex post indică mai multe dimensiuni decât cele teoretizate ex ante. Pe de altă parte, în
categoria studiilor ce susţin multidimensionalitatea constructului intră şi acelea care pornesc de la bun început de la
faţete/dimensiuni distincte ale obiectului de atitudine (de ex., poluare, suport de politici de mediu etc.), respectiv ale
atitudinilor (de ex., intenţii comportamentale, afect etc.), axându-se doar asupra măsurării acestora, fără dorinţa de
investiga dacă acestea se subordonează unui factor superior.
În concordanţă cu inteligibilitatea diferenţiată a obiectului de atitudine local – global (Heberlein, 1981), multe
cercetări investighează dimensionalitatea atitudinilor deopotrivă pe direcţie orizontală şi verticală. În primul caz este vorba
despre dimensionalitatea componentelor atitudinale, respectiv de investigarea anumitor faţete distincte, despre care se
presupune însă că au acelaşi grad de abstractizare; în al doilea caz se urmăreşte posibilitatea separării între atitudini
primare, secundare etc. în funcţie de gradul lor de abstractizare. Fără îndoială, majoritatea studiilor explorează problema
dimensionalităţii pe direcţie orizontală. În legătură cu dimensionalitatea pe verticală, printre puţinele studii cităm pe cel al
lui Xiao şi Dunlap (2007): ex ante, autorii au presupus existenţa mai multor faţete mai puţin abstracte ale preocupărilor
faţă de mediu (probleme de mediu; disponibilitatea de a face sacrificii economice pentru protecţia mediului,
comportamente pro-mediu etc.), respectiv a unei faţete abstracte de preocupare generală faţă de mediu, rezultatele analizei
factoriale neconfirmând însă (în cazul testării în SUA şi Canada) această ,,ruptură” pe verticală, situaţia prezentându-se
de regulă diferit în spaţiul post-comunist (de exemplu, Bostrom et al., 2006).
Considerăm că problema dimensionalităţii conceptuale poate fi extrem de util combinată cu natura ambivalentă a
atitudinilor. Castro (2006) în eseul său dedicat investigării posibilelor deschideri dintre psihologia socială şi studiul
preocupărilor faţă de mediu, constată că natura ambivalentă a atitudinilor faţă de problematicile de mediu (de ex.,
normativitatea ideii de protejare a mediului vs. costul acestor activităţi) ar putea fi responsabilă pentru colaborări
disciplinare viitoare. Cercetările în această direcţie sunt însă sporadice. Costarelli şi Colloca (2004) sunt practic primii
autori care dedică o micro-cercetare studierii explicite a luărilor de poziţii ambivalente, investigând relaţia dintre atitudinile
ambivalente şi comportamentul pro-mediu (cumpărarea de produse ecologice). Foarte recent, Ojala (2008) revine asupra
problematicii şi cercetează rolul emoţiilor ambivalente asupra comportamentului de reciclare. Ambele studii semnalează
concluzii similare: atitudinile ambivalente subminează comportamentele pro-mediu, persoanele care exprimă luări de
poziţii tip şi-şi fiind mai puţin dispuse la efectuarea comportamentelor vizate (cumpărare de produse ecologice şi reciclare).

4.2.2. Instrumente de cercetare

Atât psihologia, cât şi sociologia mediului înconjurător utilizează pentru studierea atitudinilor, dispoziţiilor şi
comportamentelor faţă de mediul înconjurător în măsură covârşitoare metode directe (în special anchete). Şi printre
acestea, cel mai bine reprezentate sunt scalele de atitudine, în special cele de tip Likert, dar putem găsi exemple şi pentru
scale Guttman şi pentru scale simple de ordonare.
Primul instrument utilizat pe scară largă pentru studierea atitudinilor faţă de mediul înconjurător este scala lui
Maloney şi Ward (1973) intitulată Scale for the Measurement of Ecological Attitudes and Knowledge, respectiv forma sa
revizuită (Maloney et al., 1975). Scala este construită – pe ideea multidimensionalităţii atitudinilor faţă de mediul
înconjurător – din patru subscale tip Guttman complexe (150 de itemi): subscala angajamentelor verbale, subscala
angajamentelor actuale, subscala legată de afect şi subscala de cunoştinţe despre mediu. Foarte populară iniţial, scala a
fost depăşită în ceea ce priveşte frecvenţa utilizărilor de altele, direcţionate asupra unor faţete singulare ale obiectului de
atitudine. Este relevant în acest sens studiul lui Tognacci et al. (1972) care operează cu două subscale: Importance of a
Pure Environment şi Attainment of a Pure Environment, ambele cu itemi referitori la starea aerului, apei şi protecţiei
naturii. Prima subscală este evaluativă (expresie afectivă), legată de cât este de importantă atingerea scopului, iar cea de-
a doua este de expresie cognitivă (de exemplu părerea respondentului în legătură cu modul în care se acţionează la nivel
naţional, guvernamental în legătură cu protejarea mediului).
Odată cu popularitatea termenului de preocupare faţă de mediu Weigel şi Weigel (1978) construiesc scala destinată
explicit, prin titlu, măsurării preocupărilor faţă de mediul înconjurător, sub numele de Environmental Concern Scale
(ECS). Scala operează cu 16 itemi tip Likert, majoritatea lor referindu-se la poluare. ECS-ul fost bine primit, fiind utilizat
în varii studii empirice. Însă din anii 1990, s-a renunţat la ea, din moment ce o serie de itemi şi-au pierdut actualitatea (de
exemplu cele referitoare la criza de energie, în particular cel de petrol; poluări cu pesticide, în particular cu DDT etc.),
tendinţa anilor 1990 fiind de a elabora scale care abordează preocupări mai generale faţă de mediul înconjurător şi nu
preocupări specifice, scopul principal fiind de a evidenţia mentalităţi, viziuni caracteristice.
New Environmental Paradigm Scale (NEP), dezvoltată de Dunlap şi Van Liere (1978), pe baza unui studiu empiric
din statul Washington din 1976, respectiv forma sa revizuită (Dunlap et al., 2000) constituie cele mai des utilizate
instrumente-standard în vederea măsurării atitudinilor faţă de mediul înconjurător (Stern et al., 1995; Dunlap et al., 2000).
Termenul de paradigmă din titlu se referă la noua perspectivă în legătură cu relaţia societate-mediu, şi devine inteligibilă
dacă ne referim la demersurile din anii ‘70, de a defini sociologia mediului din perspectiva unei noi paradigme. Catton şi
Dunlap (1978a, 1978b) în definirea domeniului sociologiei mediului înconjurător pornesc de la constatarea că paradigma
dominantă a sociologiei anilor ’70 este paradigma excepţionalismului uman (human exceptionalism paradigm, HEP),
potrivit căreia societatea umană se exceptează de la condiţionările mediului fizic, rămânând imună în faţa problemelor de
mediu şi, prin urmare, din punct de vedere sociologic nu prezintă interes studierea relaţiilor dintre mediul fizic şi societatea
umană. Cei doi autori, propun o paradigmă alternativă, numită noua paradigmă de mediu (new environmental paradigm),
prescurtat NEP, conceptualizare în care societatea umană apare ca şi încapsulată în mediul înconjurător. În acest context,
Scala NEP este menită să operaţionalizeze perspectiva teoretică propusă, printr-o serie de itemi Likert nedataţi şi
nelocalizaţi, vizând problematici de mediu generale şi atitudini faţă de acestea. Dată fiind această orientare generală a
scalei, conform propunătorilor (Dunlap şi Van Liere, 1978; Dunlap et al., 2000), scala măsoară atitudini faţă de credinţe
generale (primitive beliefs) în legătură cu mediul înconjurător şi relaţia oameni-mediu. Autorii subscriu astfel părerii lui
Rokeach (1968): credinţele primitive ocupă un loc central în sistemul de credinţe, reprezentând adevăruri elementare
despre realitatea fizică, socială sau despre sine (cf. Dunlap et al., 2000) care influenţează o serie de credinţe şi atitudini
mai specifice în legătură cu mediul înconjurător. Pe aceeaşi direcţie, Stern et al. (1995) sunt de părere că scala măsoară o
teorie ecologică populară (folk ecological theory) în legătură cu modul în care funcţionează mediul biofizic şi cum anume
acesta este afectat de activitatea umană, NEP-ul apărând ca un set de credinţe generale ce se situează între valori, credinţe
şi atitudini mai specifice. Asemenea abordări ai itemilor NEP explică succesul scalei: ea a fost aplicată pe arii geografice
largi, în afară de SUA fiind utilizată în diferite ţări şi regiuni, devenind un instrument sine qua non al studiilor tip
environmental concern, cercetările aducând argumente solide în legătură cu validitatea (în special de grup), reliabilitatea
scalei şi capacitatea itemilor NEP de a servi ca şi predictori ai unor atitudini mai specifice faţă de mediu, ai intenţiilor
comportamentale şi comportamentelor pro-mediu îndeosebi în cazul spaţiului vestic. În ceea ce priveşte Europa
postcomunistă, se pare, că sistemul de credinţe faţă de mediul înconjurător nu poate fi cu certitudine circumscris NEP-ului
(de exemplu, Bostrom et al., 2006; Gooch, 1995; Nistor, 2008b).

4.2.3. Relaţia dintre atitudini şi comportamente faţă de mediul înconjurător

Una din obiectivele principale ale cercetărilor legate de atitudini şi comportamente faţă de mediul înconjurător
vizează investigarea relaţiilor existente dintre atitudine şi comportament (convergenţă vs. divergenţă); direcţia (atitudine
→ comportament vs. comportament → atitudine) şi modalitatea (de exemplu, efectele de moderare ale relaţiei de către
caracteristicile atitudinii; efectele de mediere ale relaţiei de alte variabile; rolul contextului etc.) în care au loc aceste relaţii.
Fără îndoială, literatura de specialitate defineşte comportamentele faţă de mediul înconjurător într-un sens
normativ, fiind vorba cu preponderenţă despre acele comportamente ce desemnează practici şi acţiuni cu impact pozitiv
asupra mediului înconjurător (Stern, 2000; Takács-Sánta, 2007): protejarea, restaurarea mediului înconjurător, de exemplu
prin colectare selectivă a deşeurilor, reutilizarea (reciclarea) acestora; preferinţa de a se deplasa cu mijloace de transport
în comun în locul maşinii personale; economisirea variilor forme de energie etc. În acest context, comportamentele pot fi
numite şi comportamente pro-mediu, respectiv semnificative în ceea ce priveşte (protejarea) mediului înconjurător, din
această perspectivă subordonarea lor conceptului de preocupare faţă de mediu (vezi discuţia de mai sus) fiind plauzibilă.
Dat fiind caracterul normativ şi oarecum de la sine înţeles al comportamentelor pro-mediu, ele au fost cu mult mai puţin
teoretizate, comparativ cu atitudinile faţă de mediul înconjurător. Studiile lui Stern (2000) şi Takács-Sánta (2007)
constituie referinţele noastre de bază privind tipologizarea comportamentelor faţă de mediul înconjurător în
comportamente din spaţiul public (activism de mediu, participare la activităţi de protest, sprjinirea politicilor verzi etc.),
comportamente din spaţiul privat (utilizarea economică a resurselor naturale, colectarea selectivă a deşeurilor, reciclarea
şi /sau compostarea deşeurilor, cumpărarea diferitelor produse ,,verzi”, bio etc.) precum şi categoria de alte comportamente
(activităţile, politicile unor instituţii şi organizaţii de exemplu, tehnologii verzi, includerea principului ecologic în
procesele de producţie etc.).
Direcţiile de cercetare referitoare la relaţia atitudine - comportament sunt diverse: de la studii care au măsurat
atitudini generale şi comportamente la rândul lor destul de generale faţă de mediu, la atitudini specifice care ulterior au
fost investigate în ceea ce priveşte capacitatea lor de a prezice comportamente pro-mediu specifice (de exemplu, reciclare
– Arbuthnot, 1974; Boldero, 1995; Derksen şi Gartrell, 1993; Gamba şi Oskamp, 1994) şi la studii care au luat în
considerare în determinarea corespondenţei atitudine-comportament şi variabile ca: normele sociale, motivaţia personală,
gradul de efort, recompensa etc. (de exemplu, reciclare şi conservare – Kaiser et al., 2005; consumul de produse verzi, bio
– Kalafatis et al., 1999).
Teoria acţiunii gândite (Fishbein şi Ajzen, 1975) şi teoria acţiunii planificate (Ajzen, 1985, 1991) sunt utilizate şi
în ceea ce priveşte explicarea relaţiei dintre atitudini şi comportamente faţă de mediu (îndeosebi în domeniul reciclării,
colectării selective de deşeuri, conservării naturii – Kaiser et al., 2005), ele sunt însă dublate, de altele, mai specifice, care
insistă asupra rolului valorilor sociale în determinarea comportamentelor pro-mediu. Printre acestea, de departe cea mai
cunoscută este teoria activării de norme al lui Schwartz (1977), mai recenta teorie a valorilor umane al aceluiaşi autor
(Schwartz, 1994), respectiv formele adaptate ale acestora: teoria bazată pe valori (Stern şi Dietz, 1994); teoria valori-
credinţe-norme (Stern, 2000; Stern et al., 1999), cadrul general al comportamentelor faţă de mediu (Barr et al., 2001; Barr
şi Gilg, 2007) etc.
În teoria activării de norme (norm-activation theory) elaborată de Schwartz (1977), comportamentul apare ca şi
rezultantă pe de o parte, a responsabilităţii pe care oamenii o acordă propriilor acţiuni, pe de altă parte, a înţelegerii
(credinţă/cogniţie) că aceste acţiuni pot avea o serie de consecinţe asupra celorlalţi. Aceste două aspecte determină
activarea normelor morale necesare efectuării unor activităţi altruiste (de exemplu, donare de sânge, voluntariat etc.), prin
urmare teoria este cunoscută şi sub denumirea de modelul comportamentului altruist. Autorul introduce o nuanţă
importantă la nivelul componentei motivaţionale, separând între normele sociale – cunoscute din teoria acţiunii gândite
şi planificate – şi normele personale (norme morale), acestea din urmă referindu-se la evaluarea comportamentului şi a
consecinţelor acestuia în funcţie de un set de standarde morale (cf. aşteptări de la sine)4. Urmează de aici, că la o analiză
mai atentă, şi teoria lui Schwartz poate fi privită dintr-o perspectivă utilitaristă, ce-i drept diferită de cea a teoriei acţiunilor
gândite şi planificate, în acest caz individul fiind motivat să acţioneze conform propriilor sale standarde morale din dorinţa
prezervării identităţii de sine (self identity5), respectiv din dorinţa de a evita disonanţa cognitivă, de a menţine stima de
sine sub aspectul ei de apreciere de sine (self-appraisal). Teoria lui Schwartz şi relevanţa acesteia asupra comportamentelor
pro-mediu a fost investigată prin multiple studii empirice (de exemplu, Black et al., 1985; Blamey, 1998), totuşi mai
cunoscute au devenit adaptările sale sub forma teoriei bazată pe valori, teoria valori-credinţe-norme etc.
Autorii (Stern şi Dietz, 1994; Stern et al., 1995, 1999) teoriei bazată pe valori (value-basis theory) construiesc un
model al comportamentelor faţă de mediu pe baza reprezentărilor sinelui în relaţie cu mediul înconjurător şi social (Schultz,
2000): motivaţiile comportamentelor sunt încapsulate în sistemul de valori personale, actorii alegând efectuarea unor
comportamente în funcţie de valoarea pentru sine a rezultatelor aşteptate, valori ce sunt cântărite în funcţie de trei orientări
axiologice specifice – egoiste, altruiste şi biosferice6, la care indivizii aderă într-o măsură mai mare sau mai mică. Pentru
cei cu orientări valorice egoiste, comportamentul va fi judecat în termeni de costuri/beneficii individuale; cei cu orientări
valorice altruiste judecând comportamentul pe bază de costuri/beneficii pentru grupuri mai mari, de ex., comunitate,
societate; în timp ce orientarea valorică biosferică presupune luarea în considerare a consecinţelor acţiunilor la nivel de
ecosistem. Întrucât mediul înconjurător constituie un bun colectiv, la o primă vedere orientarea către valori ce transced
sinele par a fi mai importante din punctul de vedere al comportamentelor pro-mediu (Stern, 2000). Studiile au arătat însă
că modelul comportamentelor pro-mediu nu trebuie privit în termeni de excluziune: orientarea valorică egoistă putând
deveni importantă la nivelul comportamentelor legate de aspecte de mediu locale, cu impact direct asupra individului;
altfel spus, nu trebuie să fim surprinşi dacă la o reuniune ce are ca subiect amplasarea unei staţii de benzină în cartier
participă atât cei cu orientări egoiste cât şi cei cu orientări socioaltruiste şi biosferice. Este însă mai puţin probabil ca la o
demonstraţie împotriva încălzirii globale să participă şi primii (Schultz, 2000).
Teoria – din perspectiva clasificării, grupării valorilor – are desigur o serie de afinităţi cu teoria valorilor umane
(Schwartz, 1994) care pe baza teoriei lui Rokeach (1968) propune o clasificare a valorilor în zece tipuri motivaţionale,
corespunzătoare apoi la patru seturi (clustere) valorice specifice: deschidere spre schimbare, conservatorism, self-
transcendenţă (preocupare pentru bunăstarea celorlalţi) şi realizarea de sine – rezultatele investigaţiilor empirice arătând
că în ceea ce priveşte atitudinile şi comportamentele pro-mediu sunt cruciale valorile din clusterul self-transcendenţă, setul

4
La nivelul celor două componente normative nu trebuie să ne gândim la o separare strictă, bunăoară, aşa cum Schwartz (1977) însuşi menţionează,
norma morală este puternic impregnată de social, aşteptările de la sine fiind învăţate de pe urma interacţiunilor sociale, cum se întâmplă şi însuşirea
normelor sociale.
5
Există abordări în care identitatea de sine constituie o variabilă independentă, cumva trans-atitudinală şi trans-normativă în cadrul modelelor de
relaţii dintre atitudine şi comportament. Stets şi Biga (2003) de pildă, în cadrul studiului lor în legătură cu determinanţii comportamentelor pro-
mediu operaţionalizează variabila identităţii de sine, prin a întreba respondenţii cum anume se gândesc la propria lor persoană (de exemplu „mă
consider un ecologist”). Cu toate că asemenea modele – prin focalizarea intensă a atenţiei asupra problematicii studiate – raportează corelaţii
ridicate dintre identitatea de sine şi comportamentul studiat, nu s-au dovedit a fi foarte populare, operaţionalizarea explicită a conceptului de
identitate de sine producând răspunsuri înalt dezirabile social.
6
Începuturile acestui model axiologic sunt chiar mai vechi: Heberlein (1972 – cf. Stern, 2000) este printre primii care accentuează importanţa
valorilor altruiste în modelarea comportamentelor pro-mediu.
valorilor realizării de sine fiind corelat negativ cu preocuparea faţă de mediu, în timp ce ceilalţi doi clusteri furnizează
rezultate neconcludente (de exemplu, Stern şi Dietz, 1994).
Teoria valori-credinţe-norme (value-belief-norm theory) propusă de Stern (2000) şi Stern et al. (1999) propune un
model integrativ pentru explicarea comportamentelor pro-mediu, prin combinarea teoriei bazate pe valori, teoria activării
de norme şi perspectiva NEP (New Environmental Paradigm). Modelul teoretic al cărui reprezentare grafică redăm mai
jos, se compune astfel din patru componente (variabile) majore: valori (corespunzătoare orientărilor axiologice egoist,
altruist şi biosferic); credinţe (viziunea ecologică NEP, evaluarea consecinţelor şi abilitatea percepută a reducerii
consecinţelor negative); norme personale; comportamente pro-mediu. Între aceste componente există legături cauzale,
directe, în sensul că fiecare variabilă din reţea o afectează pe următoarea, dar şi indirecte, putându-se inter-influenţa şi
variabile mai îndepărtate. Fără îndoială, atuul modelului constă în caracterul lui integrator, plasând laolaltă o serie de
modele teoretice şi, implicit, variabilele-cheie ale acestora, respectiv în faptul că prin propunerea unei tipologii a
comportamentelor pro-mediu (din sferă privată vs. spaţiul public), permite explicarea unor comportamente mai specifice.

Norme Comportament
Valori Credinţe personale

Biosferic Abilitatea Spaţiul

Conştientizare percepută Sentimentul public
Altruist NEP consecinţe privind obligaţiei
reducerea
Egoist Spaţiul
consecinţelor
privat
negative

Figura 5. Modelul teoriei valori-credinţe-norme

Sursa: adaptare după Stern, 2000, p. 412

Întrebarea majoră ce se poate pune în legătură cu aceste modele specifice ale căror elemente-cheie sunt reprezentate
de valori, respectiv de norme, vizează rolul şi locul ocupat de atitudini. Cum am văzut, atitudinile nu sunt prezente explicit,
ele pot fi considerate a fi implicite modelelor. Bunăoară, este vorba despre o poziţie de acceptare/refuz ale unor orientări
valorice, credinţe (de exemplu, NEP) etc., altfel spus, relaţiile de cauzalitate dintre componenta valorică şi cognitivă ale
modelelor sunt mediate de atitudinile faţă de diferite valori şi credinţe.
Relaţia ierarhică dintre valori, atitudini şi comportamente a fost, de altfel, modelată schematic de aceiaşi Stern et
al. (1995) în modelul cauzal al preocupărilor faţă de mediul înconjurător (schematic causal model of environmental
concern). Modelul constă în şase nivele ierarhice diferite de abstractizare: structura socială este contextul general în care
se află individul, context în care se găsesc o serie de valori cu caracter macrosocial şi cultural, ce ulterior devin adaptate,
interiorizate de către individ, dând naştere la cel de-al doilea nivel (valori) de abstractizare. Următorul nivel conţine
credinţe generale, viziuni despre mediu şi despre relaţia oameni-mediu (de exemplu, NEP). Valorile şi credinţele generale
modelează apoi următorul nivel (credinţe şi atitudini specifice), valorile şi credinţele de mare generalitate influenţând
(expunere selectivă, întărire etc.) conturarea unor luări de poziţii mai specifice, care apoi funcţionează ca şi forţe
motivaţionale, generând intenţii comportamentale şi comportamentale specifice.
Modelul cadru al comportamentelor faţă de mediu, propus de Barr şi Gilg (2007), respectiv într-o formă mai simplă
de Barr et al. (2001) este apropiat de precedentele, prezentând avantajul perspectivei integratoare: autorii pleacă de la
teoria acţiunii gândite al lui Fishbein şi Ajzen (1975), în sensul că se axează asupra explicării intenţiilor comportamentale,
dar introduc în model şi teoria lui Schwartz (1994) despre valori sociale, respectiv de mediu (în acest sens fiind posibilă
şi integrarea NEP-ului, acesta fiind conceptualizat sub formă de orientări valorice antropocentrice şi biosferice), precum
şi un set de variabile situaţionale (mediul de rezidenţă, statutul socio-demografic, economic etc.) şi psihice (motivaţiile
personale; percepţia eficacităţii comportamentului, percepţia seriozităţii problemelor de mediu; încrederea în informaţiile
primite despre problemele de mediu, responsabilitatea personală, eficacitatea, respectiv controlul perceput asupra
comportamentului, influenţa socială şi prezentarea sinelui; atitudini specifice faţă de comportamente specifice etc.). Prin
combinarea acestora, modelul poate fi aplicat atât asupra explicări unor comportamente mai generale, cât şi unora mai
specifice faţă de mediu. Principala lui valoare constă, totuşi, în introducerea perspectivei circulare asupra relaţiei atitudini
(valori) – intenţii - comportamente, autorii modelând şi influenţa comportamentului efectuat asupra intenţiilor
comportamentale din viitor.

Figura 6. Modelul-cadru al comportamentelor faţă de mediul înconjurător

Sursa: adaptare după Barr şi Gilg, 2007, p. 365 (traducerea autoarei)

Putem aminti, desigur, multe alte microteorii ale relaţiei atitudine-comportament în funcţie de cum propunătorii
accentuează una sau alta din variabilele adiţionale. Guagnano et al. (1995) propun teoria ABC (behavior = attitude +
context): asocierea atitudine şi comportament este maximă atunci când aspectele contextuale (norme, costuri financiare,
dificultatea comportamentului etc.) sunt neutre, această asociere fiind slabă când factorii contextuali sunt puternici,
împiedicând influenţa atitudinilor personale asupra comportamentelor. Teoria ABC a fost dezvoltată pe baza studiilor în
legătură cu atitudinea faţă de reciclare şi comportamentul de reciclare, rezultatele susţinând că în cazul reciclării din spaţiul
privat, cu cât comportamentul este mai dificil, mai costisitor, şi cu cât necesită mai mult timp, cu atât este mai mică
dependenţa comportamentului de factorii atitudinali. Tot pe baza activităţii de reciclare s-a elaborat şi teoria deficitului de
cunoaştere (Schultz, 2002b): s-a constatat că ratele reduse de reciclare se datorează lipsei de cunoaştere, prin urmare –
susţine teoria – dacă se acumulează cunoştinţe în legătură cu reciclare putem aştepta la modificări comportamentale
favorabile. Autorul distinge între diferite tipuri de cunoştinţe: procedurale (cunoştinţe despre unde, cum şi când se
reciclează); cunoştinţe de impact (cunoştinţe în legătură cu consecinţele comportamentului); cunoştinţe normative – meta-
analiza unor serii de studii din domeniu arătând în special rolul cunoştinţelor procedurale în predicţia comportamentului
de reciclare.

4.2.4. Transnaţionalitatea studiilor de environmental concern şi imperativul transdisciplinarităţii

Modelele precedente, precum şi întreaga gamă de studii tip environmental concern au dat naştere la alte perspective
teoretice importante, odată cu lărgirea contextului social în care au fost efectuate studiile. Anchetele pe scară largă tip
International Social Survey Program – Environment, seriile de World Values şi European Values Survey, seriile de
Eurobarometer etc. constituie anchete în care aitudinile faţă de mediu sunt studiate nu atât prin scale standardizate, ci prin
anumiţi itemi specifici, atât de tip Likert cât şi sub formă de scale simple sau complexe de ordonare, scopul major al
acestor cercetări fiind evidenţierea unor configuraţii atitudinale specifice diferitelor contexte socio-culturale şi geografice.
Asemenea studii au furnizat o gamă bogată de date empirice în ceea ce priveşte atitudinile, dispoziţiile şi comportamentele
pro-mediu, favorizând comparaţii inter-ţări şi urmărirea de tendinţe pe scară temporală, favorizând totodată elaborarea de
perspective teoretice arhicunoscute ce transced aria de acoperire a sociologiei şi/sau psihologiei environmentale.
Teza postmaterialistă a preocupării faţă de mediu (Inglehart, 1990, 1995) susţine că preocupările cele mai intense
legate de protejarea mediului înconjurător apar în două cazuri esenţial diferite. În primul caz, explicaţia constă în existenţa
unor serioase probleme obiective de mediu (indicatori ai poluării apelor şi aerului), ceea ce determină ca mediul să
constituie o problemă de supravieţuire, acesta fiind cazul ţărilor din America de Sud, Asia, fostul Bloc Sovietic, Europa
Centrală şi de Est. În al doilea caz, suportul pentru ideea de protecţie a mediului devine explicabilă prin perspectiva unor
factori culturali subiectivi, acesta fiind cazul ţărilor nordice şi occidentale, cu economie prosperă şi cu indicatori de poluare
net inferiori ţărilor din prima categorie. Prin combinaţia celor două explicaţii rezultă teza problemă obiectivă – valoare
subiectivă a preocupării faţă de mediul înconjurător. Ipoteza influenţei bunăstării economice a lui Dieckmann şi Franzen
(1999) furnizează o explicaţie complementară tezei postmaterialiste, creşterea bunăstării având un dublu efect: atrage după
sine necesitatea pentru un mediu curat (valori subiective) şi înlesneşte alocarea resurselor pentru mediu.
Teoria culturală (Wildavsky şi Dake, 1990), asemenea tezei postmaterialiste, consideră că preocuparea societală
pentru protecţia mediului înconjurător este rezultatul unei rupturi valorice în cadrul societăţii occidentale, însă în locul
dihotomiei materialism–postmaterialism, se bazează pe premisa existenţei a patru viziuni fundamentale asupra lumii (pe
baza combinării douglasiene grid/group) – individualism, ierarhie, egalitarianism şi fatalism – cărora le corespund anumite
atitudini şi comportamente specifice, inclusiv vizavi de mediul înconjurător. Similar explicaţiei postmaterialiste, teoria
culturală presupune o mobilitate a indivizilor dintr-o categorie în alta şi, prin urmare, consideră că intensificarea
preocupării faţă de mediul înconjurător este în strânsă legătură cu faptul că tot mai mulţi indivizi adoptă viziunea
egalitarianistă asupra lumii. Or, potrivit acestei teorii, egalitarianismul este strâns legat de aspecte ce privesc protejarea
mediului înconjurător, pe când viziunea individualistă este asociată cu atitudini anti-mediu.
Teoria rupturii paradigmatice susţine cvasi-universalitatea noilor probleme de mediu şi deplasarea spre o nouă
viziune asupra acestora, lucru ce se traduce apoi în preocupări intense faţă de mediu, acest lucru neavând legătură cu
condiţiile macroeconomice, ci mai degrabă cu caracteristici ale noilor probleme de mediu (problemele sunt din ce în ce
mai puţin localizabile; conştientizarea lor depinde în mare măsură de mass-media şi mai puţin de experimentarea lor
efectivă, în mod direct etc. – Dunlap şi Jones, 2002).
Cadrul prezent nu ne permite să le detaliem pe larg şi să formulăm posibile critici la adresa perspectivelor
enumerate mai sus, putem însă lesne constata că acestea – chiar dacă au vizat în mod primar situaţia atitudinilor şi
comportamentelor faţă de mediu în contexte macrosociale specifice – au fost extrapolate şi asupra altor fenomene ale
(post)modernităţii, respectiv ele nu pot fi desprinse de contexte şi fenomene instituţional-politice specifice. Asemenea
aspecte ilustrează practic transdisciplinaritatea gamei de studii de tip preocupare faţă de mediul înconjurător: acestea
împrumută teorii şi metode nu numai din psihologie socială, ci şi din alte discipline şi subdiscipline socioumane, abordările
fiind astfel exemple deopotrivă pentru interdisciplinaritate conceptuală şi instrumentală (Klein, 1996), precum şi pentru
ceea ce înseamnă transdisciplinaritate, acea nouă formă de învăţare şi de rezolvare de probleme ce implică cooperarea
complexă, cu caracter inter- şi transnaţional între diferite segmente ale societăţii şi academicului.
În aceeaşi ordine de idei, şi ca şi o concluzie, ne referim la D. Uzzel (2006) care enumeră o serie de aspecte
caracteristice psihologiei mediului înconjurător, pe care – având în vedere suprapunerea amintită a celor două domenii –
le considerăm relevante şi în ceea ce priveşte sociologia mediului: interdisciplinaritate (colaborare atât cu discipline exacte
cât şi cu cele sociale); metodologie multiplă (metode cantitative şi calitative, cu instrumente de cercetare deosebit de
variate); orientare policy (informarea instituţiilor politice în legătură cu cele mai presante probleme de mediu – prin
măsurarea atitudinilor, percepţiilor faţă de mediu); aplicabilitate (în afară de cercetare de fond, multe studii sunt
contractate de institute politice, companii etc. – cf. orientării policy); contextualitate (percepţiile, atitudinile,
comportamentele faţă de mediu sunt studiate în anumite contexte de mediu bine definite, pe scară temporală bine definită);
transnaţionalitate (colaborare internaţională, validarea pe scară spaţială, geografică a studiilor, interdisciplinaritate) –
caracteristici definitorii, la care E. Real Deus (2007) adaugă şi amintita orientare către psihologia socială, prin faptul că
atitudinile şi comportamente pro-environmentale sunt luate în considerare în contexte micro-, mezo- sau macrosociale
specifice.
În încheiere, menţionăm, că foarte probabil, în viitor abordările despre reprezentările, atitudinile şi
comportamentele oamenilor faţă de mediul înconjurător, preocupările lor în legătură cu diferite aspecte ale acestuia vor
sublinia şi mai mult importanţa teoriilor de tip costuri – beneficii, alegere raţională, comparaţie socială, echitate şi justeţe
socială etc. (vezi în acest sens şi capitolele specifice ale cărţii de faţă) şi vor pune un şi accent şi mai mare pe legătura
micro – mezo – macro-social, ceea ce reprezintă încă o dovadă a necesităţii promovării sociopsihologiei.