Celula

Definiţie: este unitatea de bază, structurală, funcţională şi genetică a tuturor organismelor vii.
Forma celulelor este legată de funcţie, iniţial, sunt globuloasă, apoi devin fusiforme, cilindrice,
cubice, stelate, etc., iar unele îşi păstrează forma globuloasă iniţială (globulele sângelui, ovulul, celulele
cartilaginoase sau adipoase).
Dimensiuni ale celulelor -variază în funcţie de specializarea lor, de starea fiziologică a organismului,
de condițiile externe , vârstă; nu se văd cu ochiul liber, în medie au 20-30µ.
-pot fi -mici -7-9µ limfocitele (globulele albe)
-7,5 µ diametru hematiile (globule rosii)
-mari - ovule 150-200µ
- fibre musculare striate 5-15 cm
Componente ale celulei
1.MEMBRANA (membrana plasmatică, plasmalema)
- constituie învelişul extern al celulei îi conferă forma şi o separă de mediu
- este alcătuită, în principal, din fosfolipide şi proteine
- are o structura trilaminată: - stratul intern şi extern este fosfolipidic
- cel mijlociu este protidic
- fosfolipidele prin partea hidrofilă formează un bistrat, în interiorul se află porțiunea hidrofobă, cu rol de a
restricționa pasajul transmembranar al moleculelor hidrosolubile și al ionilor
- proteinele: - se pot afla pe fața externă sau internă a membranei și transmembranar
- rol: realizează funcțiile specializate ale membranei și transportul transmembranar
- nu sunt uniform distribuite în cadrul structurii lipidice fiind numit modelul mozaicului fluid
- glucide (glicoproteine și glicolipide), atașate pe fața externă și internă
- poate prezenta prelungiri acoperite de plasmalemă: temporare: pseudopode (leucocite) sau permanente: cili
(mucoasa traheei), flageli (spermatozoid), microvili (epiteliul mucoasei intestinului, epiteliul tubilor renali)
sau desmozomii, formaţiuni ce există intre celule cu rolul de a le solidariza.

2.CITOPLASMA
- reprezintă mediul intracelular al unei celule, situat între membrana celulară şi nucleu, constituind masa
fundamentală a acesteia
- e un sistem coloidal, în care mediul de dispersie e apa, iar faza dispersată e ansamblul de micelii coloidale
ce se găsesc în mișcare browniană
- în citoplasmă se află:
 hialoplasma = substanţa fundamentală (partea nestructurată) în care se petrec toate reacţiile
intracelulare
 structuri de aspect corpuscular, filamentos sau membranos, reprezentate de organitele comune şi
specifice şi incluziunile citoplasmatice
a) Organite comune
1. Reticulul endoplasmic
- se prezintă ca un sistem circulator intracitoplasmatic ce face legătura între nucleu şi exteriorul celulei.
- este un sistem canalicular dinamic se poate retracta sau fragmenta formând cisterne şi vezicule.
-poate fi: -neted când intervine în metabolismul glicogenului. Reţea de citomembrane cu aspect diferit
în funcţie de activitatea celulară.
-rugos (ergatoplasma) -are la suprafaţă ribozomi, este abundent în celule ce produc produşi de
secreţie: limfocite, celule pancreatice, având rol în sinteza proteinelor.
2. Ribozomii (granulaţiile=corpusculii lui Palade, 1953)
- sunt granule ovale sau rotunde (150-200 Å) bogate în ribonucleoproteine, cu rol în sinteza proteinelor
specifice. Sunt fie liberi în citoplasmă, fie ataşaţi de reticulul endoplasmic rugos.
3. Mitocondriile
1
- au un perete cu structură trilaminată (lipoproteică)
- sunt formaţiuni sferice sau ovalare, cu membrană dublă, una externă netedă şi alta internă ce se
invaginează, formând criste pe care se prind enzime oxido-reducătoare cu rol în respiraţia celulară (sediul
fosforilării oxidative cu eliberare de energie=sinteza de ATP)
4. Aparatul Golgi (dictiozomi)
-este un sistem membranos format din cisterne alungite şi micro- şi macro-vezicule situat în vecinătatea
nucleului, în zona cea mai activă a citoplasmei
- elaborează produşii de secreţie ai celulei și excretă substanțe celulare.
5. Lizozomii - sunt ca nişte vezicule ce conţin enzime hidrolitice (substanţe cu rol în digestie).
- se află în cantitate mare în leucocite (globulele albe ale sângelui: leucocite, macrofage)
- digerarea sb şi particulelor care intră în celule, fragmentelor de ţesuturi şi celule
6. Centrozomul (centrul celulelor) - are rol în diviziunea celulară (lipsește în neuroni) formând
fusul de diviziune.
- situat în apropierea nucleului, se manifestă în timpul diviziunii celulare
- este format din 2 centrioli cilindrici, orientaţi perpendicular unul pe celălalt şi înconjuraţi de o zonă
citoplasmatică vâscoasă (centrosferă).
b) Organite specifice
- miofibrilele (elemente contractile din citoplasma fibrelor musculare)
- neurofibrilele – rețea în citoplasma neuronului, în axoplasmă și în dendrite
- corpusculii Nissl (corpii tigroizi) sunt granule ovale sau rotunde (150-200 Å) bogate în ribonucleoproteine,
cu rol în sinteza proteinelor specifice în celula nervoasă
- cilii, flagelii.
c) Incluziuni citoplasmatice: structuri ce sunt produsul unor procese celulare: materiale de depozit
ca: lipide, glicogen, pigmenţi, unele săruri.

3. NUCLEUL
- este cea mai mare componentă a celulei, cu rolul de a coordona metabolismul celulei, conţine informaţia
genetică prin care se transmit caracterele ereditare de la o generaţie la alta.
- dimensiuni: 3-20µ, corespunzător ciclului funcţional al celulei, fiind în raport de 1/3-1/4 cu citoplasma
- este prezent de obicei în centrul celulei, uneori migrează către periferie (celula adipoasă, fibra musculară
striată).
Număr: -1 la majoritatea celulelor
- 2 la celulele hepatice
- polinucleate sunt fibre musculare striate
- anucleate sunt hematiile
Forma: de regulă este sferică, poate fi: inelat, în forma de potcoavă şi polilobat, de obicei forma celulei.
Structura: membrană, carioplasmă şi unul sau mai mulţi nucleoli.
Membrana nucleară, poroasă, este dublă, cu structură trilaminată, constituită din două foiţe, una externă,
spre matricea citoplasmatică, ce prezintă ribozomi şi se continuă cu citomembranele reticulului
endoplasmatic, alta internă, aderentă miezului nuclear. Între cele două membrane există un spaţiu numit
spaţiu perinuclear. Sub membrană se află carioplasma, o soluţie coloidală cu aspect omogen. La nivelul ei,
există o reţea de filamente subţiri, formate din granulaţii fine de cromatină, din care la începutul diviziunii
celulare, se formează cromozomii, alcătuiţi din ADN, ARN cromozomal, proteine histonice şi nonhistonice ,
cantităţi mici de lipide şi ioni de Ca şi Mg.

Proprietățile celulei
Roluri: - generale: sinteza proteică, reproducerea celulară și metabolismul celular
- specifice: - contractilitatea: E ch.→ E mecanică
- secretorie: - proprii: L, G
- exportă: - interior (endocrine)

2
 - exterior (exocrine)
1. Transportul transmembranar
- membrana are: - permeabilitate selectivă: - anumite molecule
- majoritatea ionilor
- asigură schimburile ↔ de: substanțe nutritive, cataboliți,
transfer ionic→curenți e‾
- clasificare: în funcție de: a. cărăuși - fără: difuzia și osmoza
- cu: difuzia facilitată, TA
b. consum de E: - TP (fără): difuzia, difuzia facilitată, osmoza
- TA (cu E - ATP)
-a. fără cărăuși:
1. Difuziunea=mișcarea moleculelor și ionilor (gaz sau soluții) →răspândirea uniformă→=c%
- membrana - nu e barieră în difuziunea: - moleculelor - nepolarizate (liposolubile): O2, h. steroizi
- organice, ce prezintă legături covalente polare, dar nu
sunt încărcate e‾ (CO2, etanol, uree)
- e barieră: - molecule polarizate mari – glucoza are nevoie de proteine transportoare (cărăuș
cuplat cu K)
- pasajul ionic liber, are loc doar la nivelul canalelor ionice cu structură proteică
2. Osmoza=difuziunea apei=a solventului dintr-o soluție
- membrana trebuie să fie semipermeabilă: mai permeabilă pt moleculele de solvent decât pentru cele de solvit
- apa va trece de la c% ei mai mare (soluție mai diluată) la c% mai mică (soluție mai concentrată)
- presiunea osmotică=forța ce trebuie aplicată pentru a preveni osmoza; e proporțională cu nr de particule dizolvate
în soluție
b. cu cărăuși
- molecule organice polarizate și cu greutate moleculară mare
- caracteristici: specific, saturabil, competiția
1. Difuzia facilitată – moleculele se deplasează cf gradientului de c%, nu necesită E
2. Transportul activ – împotriva gradientului de c%, cu consum de E furnizat de ATP
- poate fi: - primar: proteinele transportoare=pompe funcționează cu hidroliza directă a
ATP
- secundar=cotransport=pompa Na+/K+ – E necesară pentru transferul
împotriva gradientului de c% e obținută prin transferul altei energii cf gradientului de c%
- vezicular: - endocitoza (fagocitoza, pinocitoza)
- exocitoza
2. Potențialul de membrană – în repaus interiorul celulei e – față de cel extern e +
- distribuția inegală a sarcinilor dopsda a membranei datorită: - permeabilității selective
- moleculele intracelulare nedifuzabile –
- pompa Na+/K+
a. Potențialul de repaus
- nu are o valoare constantă 65-85 mV (valoare apropiată de cea a potențialului de echilibru pt K+) depinde de
permeabilitatea membranei pt diferite tipuri de ioni
- înseamnă că nu se produc impulsuri electrice
- valoarea e det de pompa Na+/K+ care: - reintroduce K+ difuzat la exterior
- expulsează Na+ intrat în celulă, în raport 2 K+ la 3 Na+
-
astfel o celulă își menține potențialul de mb și c% intracelulară de Na+ și K+.
b. Potențialul de acțiune
- modificarea temporară a potențialului de mb
- principiu: modificarea potențialului de mb e det de curenți e‾ care apar la trecerea ionilor prin canale membranare
specifice ce se închid sau se dechid în funcție de valoarea potențialului de mb

3
- faze (ex.neuron): - pragul: celulele excitabile se depolarizează rapid, dacă valoare potențialului de mb e redusă
la un nivel critic n potențial prag și începe depolarizarea spontană. Potențialul de acțiune e răspuns de tip ”tot sau
nimic”
- panta ascendentă: depolarizarea se datorează creșterii permeabilității pt Na+ ce va pătrunde î
celulă prin canale speciale ce sunt voltaj dependente și care se deschid atunci când potențialul de mb atinge valoarea
prag
- panta descendentă (repolarizarea): potențialul revine la valoarea de repaus datorită ieșirii K+
din celulă prin canale speciale ce se dechid în prezența stimului.
Perioada refractară=nu se obține un potențial de acțiune
 absolută: - nu se poate obține un nou potențial de acțiune
- cuprinde pantanascendentă și o parte a pantei descendente
- se datorează inactivării canalelor pt Na+
 relativă: - se poate iniția un al doilea potențial de acțiune, dacă stimulul e suficient de puternic
- potențialul de acțiune apărut are: o viteză de apariției a pantei ascendente mai mică și o
amplitudine mai mică
Potențialul de acțiune apărut se propagă în ambele sensuri ale membranei până la completa depolarizare a
membranei. La celula nv și cea musculară se numește impuls.

Diviziunea celulară

Orice organism pluricelular provine prin diviziuni repetate ale unei singure celule iniţiale numită:
zigot sau celula – ou.
Reproducerea organismului are la bază reproducerea celulară. Perioada ce se desfăşoară între 2
diviziuni mitotice alcătuieşte ciclul celular, ce cuprinde:
1. interfaza
2. diviziunea celulei.
1. Interfaza
-reprezintă intervalul dintre 2 mitoze consecutive, celula se pregăteşte de diviziune
-nucleul are o structură optic uniformă, cromozomii sunt despiralizaţi fiind vizibili doar nucleolii
-cuprinde 3 faze:
 faza G1(presintetică) constituie 20-25% din interfază;cantitatea de ADN rămâne constantă 2n;se
sintetizează intensiv ARNm, proteine, enzime;poate lipsi la celulele canceroase.
 faza S(de sinteză) constituie 35-40% din interfază;are loc replicarea moleculei de ADN, deci
cromozomii devin bicromatidici; continuă sinteza de ARNm.
 faza G2(postsintetică) constituie 20-35% din interfază; începe după terminarea replicării ADN-
ului;continuă sinteza de ARNm şi de proteine cu rol contractil necesare formării fusului de diviziune.
În interfază nucleul îşi măreşte volumul datorită sintezei de ADN, ARN, proteine.
2. Diviziunea celulară
Celulele eucariote se reproduc pe două căi:
 diviziune directă (amitoză)
 diviziune indirectă (cariochineză şi citochineză) ce poate fi :
- tipică sau ecvaţională (mitoza)
- alotipică sau reducţională (meioza)

I. Amitoza prezintă o serie de particularităţi:

- nu are loc condensarea cromozomilor
- nu are loc formarea fusului de diviziune
- iniţial se multiplică nucleolii

4
- dividerea nucleului are loc prin ştrangulare
- după dividerea nucleului nu este obligatorie şi dividerea citoplasmei(se obţin celule polinucleate).
Este mai caracteristică celulelor din ţesuturile patologice sau în celulele bătrâne, care şi-au redus
capacitatea de diferenţiere. Aşa se multiplică unele din foiţele embrionare, celulele foliculare ale
ovarului, celulele glandelor endocrine şi ale ficatului.

II. Mitoza
Reprezintă diviziunea indirectă a celulelor somatice cu dublarea prealabilă şi repartizarea uniformă a
numărului de cromozomi în celulele fiice. Are loc în celulele ce se află în plină creştere, asigurând
înmulţirea celulelor, creşterea şi diferenţierea individuală, continuitatea genotipului. Are loc în celulele-
mamă diploide cu 2n cromozomi. În urma diviziunii celula se dublează, generând două celule-fiice
identice cu celula mamă.
A fost descoperită de Fleming în 1879.
Presupune:
A. Cariochineza (diviziunea nucleului)
Prezintă 4 faze succesive:
1. Profaza –ocupă circa 50% din mitoză.
- se caracterizează prin următoarele procese:
 dublarea centriolilor(din interfază) şi migrarea lor spre polii celulei
 condensarea cromatinei şi evidenţierea cromozomilor
 degradarea nucleolilor
 degradarea membranei nucleare
 formarea fusului de diviziune
 amestecul carioplasmei şi citoplasmei
2. Metafaza –se caracterizează prin dispunerea, la ecuatorul fusului a cromozomilor
bicromatidici şi clivaţi longitudinal, formând placa metafazică. Acum se pot stabili cu precizie
numărul, forma mărimea cromozomilor specific fiecărei specii.reprezintă 13% din mitoză
-trăsături esenţiale:
 centromerii constituie punctele de inserţie ale cromozomilor clivaţi în planul fusului de
diviziune
 cromozomii omologi au tendinta de a rămâne unii lângă alţii
 braţele cromatidelor aceluiaşi cromozom sunt, în general, îndreptate spre acelaşi pol al
fusului.
3. Anafaza – disocierea cromatidelor din fiecare pereche, care începe la nivelul centromerului şi
are loc în acelaşi timp pentru toţi cromozomii. Din momentul disocierii fiecare cromatidă este
autonomă, bine individualizată şi devine un cromozom.
-migrarea cromozomilor are loc în mod sincron:urcă toţi în acelaşi timp la polul
corespunzător al fusului. Astfel la polii celulei se formează două seturi de cromozomi cu aceeaşi
constituţie genetică ca şi nucleul celulei mamă. Dureză 7%.
Telofaza- se caracterizează prin formarea la fiecare pol al celulei a câte un nucleu separat, care, după
despiralizarea cromozomilor, devine optic omogen. Presupune:
 decondensarea cromozomilor
 formarea unei noi membrane nucleare
 formarea nucleolilor
 degradarea fusului de diviziune
 formarea centrului celular
 citochineza şi formarea aa două celule-fiice identice cu celula mamă.
B. Citochineza (citodiereza=diviziunea celulei)

5
 Urmează diviziunii nucleului şi presupune diviziunea celulei în două compartimente. Reprezintă
dividerea citoplasmei cu tot ansamblul de constituenţi citoplasmatici şi ai membranei celulare. Organitele
citoplasmatice se repertizează într-o măsură mai mare sau mai mică între celulele fiice. Are loc prin
ştrangulare în regiunea centrală şi orientată spre centru.
Semnificaţia biologică a mitozei:
1. asigură constanţa numărului de cromozomi în procesul de diviziune a celulelor somatice
2. asigură integritatea structurală şi funcţională a ţesuturilor în caz de pierdere a
celulelor(substituirea eritrocitelor, a celulelor din epiteliul intestinului subţire)
3. asigură regenerarea ţesuturilor şi a organelor.

III. Meioza
Reproducerea sexuată presupune fuziunea a două celule de sex diferit-gameţii. Dacă gameţii ar fi ca
şi celelalte celule ale organismului, diploide, celula-ou, ce rezultă în urma fecundaţiei dintre gameţi şi-ar
dubla numărul de cromozomi la fiecare generaţie. Datorită faptului că numărul de cromozomi (2n) este stabil
de la o generaţie la alta şi că zigotul este el însăşi o celulă diploidă, există un fenomen de reglare, prealabil
fecundaţiei numit meioză, mecanism prin care celulele diploide(2n) dau naştere la celule haploide (n). Acest
mod de diviziune intervine exclusiv formării gameţilor, adică în timpul gametogenezei.
Meioza presupune două diviziuni succesive:
a. reducţională(heterotipică, primară ) în urma căreia numărul cromozomilor este redus la jumătate de
la 2n la n
b. ecvaţională(homeotipică, secundară) echivalentă celei mitotice, din cele două celule se obţin patru.

a. Diviziunea reducţională
Este precedată de o interfază premeiotică în care are loc reduplicarea moleculelor de ADN(4c).
Fiecare diviziune e formată din 4 faze succesive: profaza, metafaza, anafaza, telofaza.
Profaza I se caracterizează prin schimbări profunde cu semnificaţie genetică deosebită. Poate dura de
la zile, săptămâni sau chiar ani de zile(la unele mamifere). Prezintă 5 stadii succesive numite prin termeni de
origine greacă în legătură cu aspectul cromozomilor.
1. Leptoten (leptos=fin, subţire; teino=a întinde) în nucleu se individualizează cromozomii subţiri,
formaţi din 2 cromatide, fără clivaj longitudinal.
2. Zigoten (zigon=cuplu) corespunde împerecherii progresive a cromozomilor omologi de la fiecare
pereche.În acest stadiu cromatidele omoloage se recunosc mutual rezultând un aliniament precis
fenomen numit sinapsă. Cromatidele celor 2 cromozomi omologi împerecheaţi sunt separate pe toată
lungimea lor de o structură numită sinapton. Fiecare pereche formează un bivalent, numărul acestora
fiind echivalent cu numărul haploid al speciei. Fenomenul prin care un cromozom de origine maternă
se uneşte cu unul de origine paternă este cel mai caracteristic meiozei.
3. Pachiten (pachis=gros) cromozomii se contractă şi se îngroaşă ca urmare a unei spiralizări mai
accentuate. Cei 2 cromozomi omologi formează o tetradă. Între cromatidele omoloage nesurori se
evidenţiază punctele de contact(chiasmele), expresie citologică a crossing-overului(schimbul de
segmente dintre cromatidele nefiice ale cromozomilor omologi).
4. Diploten (diplos=dublu) clivajul fiecărui cromozom devine aparent pe toată lungimea lui. Fiecare
cromozom are astfel 2 cromatide şi fiecare bivalent este format din 4 cromatide. Cromozomii omologi
mai sunt uniţi la nivelul chiasmelor. Spre sfârşitul diplotenului, sinaptonul se descompune, iar
nucleolii se reduc în dimensiuni.
5. Diachineză (dia=de-a curmezişul; kinesis=mişcare) îngroşarea cromozomilor este
maximă.Cromozomii sunt uniţi doar prin câteva chiasme.Spre sfârşitul diachinezei nucleolii şi
membrana nucleară dispar, începe fusul de diviziune.
Metafaza I s-a format fusul de diviziune, iar cromozomii clivaţi se dispun în planul ecuatorial al
celulei. Faţă de mitoza somatică, centromerii nu sunt dispuşi la ecuatorul fusului, ci de o parte şi de alta a
acestui plan. Repartiţia cromozomilor de origine maternă şi paternă faţă de acest plan este întâmplătoare.
6
Totuşi lotul cromozomic pe care-l primeşte fiecare viitor nucleu fiu este constituit, în marea majoritate a
cazurilor, dintr-un amestec de cromozomi de origine maternă şi paternă. Mai mult decît atât, aceşti
cromozomi conţin segmente schimbate în timpul fenomenului de crossing-over.
Anafaza I se caracterizează prin deplasarea spre polii celulei a câte un cromozom (din 2 cromatide)
din fiecare bivalent. Cromatidele cromozomului se deplasează perechi, deoarece nu s-a produs diviziunea
centromerului.
Telofaza I se formează 2 nuclee haploide (n), iar fiecare cromozom conţine 2 cromatide (2c).
Aşadar, la sfârşitul primei diviziuni a meiozei, cantitatea de ADN/nucleu e echivalentă cu cea a unui nucleu
somatic în repaus (înaintea replicării interfazice a ADN ului, în faza G1).
b. Diviziunea ecvaţională
Plecând de la cei 2 nuclei haploizi clivaţi, rezultaţi în urma diviziunii precedente, se formează câte 2
nuclei tot haploizi, dar cu cromozomi simpli, neclivaţi.
Profaza II este de scurtă durată, are loc condensarea cromozomilor, degradarea nucleolilor şi a
membranei nucleare. Începe formarea fusului de diviziune.
Metafaza II se termină formarea fusului, cromozomii se inseră cu centromerul la ecuatorul fusului.
Anafaza II cromatidele surori ale fiecărui cromozom se despart şi se îndreaptă spre polii celulei.
Telofaza II cromozomii, ajunşi la cei 2 poli se despiralizează;se restabilesc nucleele, apare membrana
celulară şi 4 celule haploide
La sfârşitul celei de-a doua diviziuni a meiozei, cantitatea de ADN/nucleu este egală cu jumătatea
celei dintr-un nucleu somatic la sfârşitul mitozei.
Semnificaţia biologică a meiozei este următoarea:
 asigură constanţa numărului de cromozomi în cadrul reproducerii sexuate, micşorând de două ori
numărul lor în celulele sexuale
 asigură diversitatea genetică ca rezultat al crossing-overului

Tabelul 1: Deosebirile dintre mitoză şi meioză

  Mitoza Meioza
1. Este caracteristică celulelor somatice. Este caracteristică celulelor germinale.
În rezultatul dividerii se obţin două celule În consecinţa dividerii se obţin patru celule
2.
diploide. haploide.
3. Este compusă dintr-o singură diviziune. Este compusă din două diviziuni succesive.
Profaza are o durată lungă (în comparaţie cu
4. Profaza este de scurtă durată. cea a mitozei) şi este alcătuită din 5 stadii
succesive.
Cromozomii omologi nu formează organizat Cromozomii omologi în profaza I formează
5.
bivalenţi. bivalenţi.
Nu se formează sinapsa (complexul
6. În profaza I se formează sinaptonul.
sinaptonemal).
De regulă, nu apar chiasme şi nu are loc În profaza I are loc (cu o frecvenţă destul de
7.
crossing-overul. înaltă) crossing-overul.
În anafază spre poli migrează câte o În anafaza I spre poli migrează câte un
8.
cromatidă din fiecare cromozom. cromozom din fiecare bivalent.

7
 Ţesuturile

Ţesuturile reprezintă grupări de celule de acelaşi fel, care îndeplinesc aceeaşi funcţie şi care au structură
asemănătoare.
Celule sunt unite pri sb intercelulară numită în funcție de cantitate:
- mică sb de ciment
- mare sb fundamentală
Principalele tipuri de ţesuturi sunt: epitelial, conjunctiv, muscular şi nervos.

1. Ţesutul epitelial este alcătuit din celule aşezate pe unul sau mai multe straturi, stratul de la bază fiind
aşezat pe o membrană bazală care îl separă de ţesutul conjunctiv de sub el. Ţesutul epitelial nu este
vascularizat, deci nu se poate hrani singur, hrănirea fiind asigurată prin difuziune prin intermediul membranei
bazale.
După roul pe care îl are, ţesutul epitelial poate fi: de acoperire, glandular (secretor) şi senzitiv.
1 Epitelial de acoperire
După numărul straturilor de celule care intră în alcătuirea lui, ţesutul epitelial poate fi:
unistratificate, dupa forma celulelor, pot fi:
- pavimentoase (au celulele turtite şi aşezate intr-un singur strat), intră în
alcătuirea tunicii interne a vaselor sanguine şi limfatice, pleura, pericardul şi peritoneul.
- cubice, mucoasa bronhiolelor
- cilindrice ciliate şi neciliate, formează epiteliul mucoasei tubului digestiv de la stomac la rect şi al
mucoasei trompelor uterine. Aceste epitelii formează „marginea în perie” având pe suprafaţa lor cili şi
microvili, mărindu-se foarte mult suprafaţa de absorbţie (se intâlneşte mai ales la nivelul vilozităţilor
intestinale).
pluristratificate pot fi:
- pavimentoase stratificate cheratinizate (numele este dat de forma celulelor din stratul superficial,
turtite de data asta), intră în structura epidermei
- pavimentoase stratificate necheratinizate, intră în structura epiteliului mucoasei bucale
- cilindrice şi cubice, intră în structura canalelor glandelor exocrine
- pseudostratificat este un epiteliu unistratificat, dar cu celule ale căror nuclei se află la inălţimi diferite,
dând impresia de falsă stratificare („pseudon”= fals). Se intâlneşte în structura epiteliului traheei şi al
bronhiilor mari.
- uroteliul sau epiteliul de tranziţie căptuşeşte vezica urinară şi îşi modifică aspectul în funcţie de
cantitatea de urină acumulată în cavitatea acestui organ. Astfel, epiteliul apare pluristratificat atunci când
vezica urinară conţine o cantitate mică de urină şi bistratificat atunci când vezica urinară este plină.
Evident în secţiuni nu apare decât varianta pluristratificată.
2. Epitelii glandulare.
Glandă=ţesut epitelial+ţesut conjunctiv+vase de sânge+nervi
Există trei tipuri de glande:
1. Glande exocrine care îşi varsă produşii de secreţie la exteriorul corpului sau în anumite cavităţi
(glandele salivare, glandele sebacee, glandele sudoripare, glandele gastrice, ficatul etc). Prezintă canal
excretor. Poate fi simplu (tubular, acinos) sau compus (tubuloacinos).
2. Glande endocrine care îşi varsă produşii de secreţie direct în sânge, produşi ce se numesc hormoni
(glandele suprarenale, hipofiza, tiroida, epifiza etc). Nu au canal excretor , sunt formate din foliculi (tiroida),
cordoane (adenohipofiza, glande paratiroide) sau insule celulare înconjurate de vase de sânge.
3. Glande mixte îşi varsă produşii şi la exteriorul corpului dar şi în sânge (testiculele-spermatozoidul-
exocrin şi testosteronul-endocrin, ovarele-ovulul şi progesteronul şi estrogenul, pancreasul-sucul pancreatic
şi insulina şi glucagonul).

8
3. Epiteliile senzoriale sunt alcătuite din celule specializate în perceperea diverşilor stimuli din mediul extern
sau intern şi fac parte din organele de simţ.

2.Tesutul conjunctiv
- asigură rezistenţa organismului, rol în depozitarea grăsimilor (rol trofic, hrănitor), intervine în apărarea
organismului, etc.
- este alcătuit din celule, fibre (de reticulină, de colagen şi elastice) şi substanţă fundamentală.
- după proporţia între cele trei elemente, ţesuturile conjunctive sunt:
a) Ţesut conjunctiv moale:
1. lax, conţine proporţii aproximativ egale de celule, fibre şi substanţă fundamentală. Celulele
ţesutului pot fi fixe sau mobile.Umple spaţiile dintre organe, formează hipodermul, leagă fibrele musculare şi
grupele de muşchi.
2. reticulat este format din fibre de reticulină dispuse sub formă de reţea în ochiurile căreia sunt
dispuse celulele de origine ale elementelor figurate (celulele sângelui) şi substanţă fundamentală. Se găseşte
în măduva hematogenă (măduva roşie din oase şi splină) şi ganglionii limfatici.
3. adipos (gras) este alcătuit din celule globuloase care au acumulat grăsime şi au împins nucleul
spre periferia celulei. Se găseşte sub tegument, în jurul unor organe (globi oculari, rinichi).
4. fibros, conţine fibre de colagen şi elastice, puţină substanţă şi puţine celule.
Se găseşte la nivelul fasciilor care învelesc muşchii, tendoanelor, ligamente aponevrozelor (ridicături pe oase
la nivelul cărora se prind tendoanele de os), diferite capsule ce învelesc organele interne (rinichi, ficat).
5. elastic conţine multe fibre elastice (de elastină) anastomozate în reţea (unite), printre care se află
substanţă fundamentală şi celule puţine. Formează tunica medie a venelor şi arterelor (vase de sânge mari),
corzile vocale.

b) Ţesut conjunctiv semidur (cartilaginos)

- face parte din ţesuturile cu funcţie mecanică, având rezistenţă elastică la presiune şi frecare.
- ţesutul cartilaginos nu este vascularizat ci se hrăneşte prin difuziune prin intermediul pericondrului, o
membrană conjunctivo-vascular care îmbracă cartilajul.
- este alcătuit din celule cartilaginoase tinere numite condroblaste, care secretă substanţă fundamentală
numită condrină (amestec de substanţe organice impregnate cu săruri de Na şi Ca); celulele tinere se
impregnează cu condrina şi se transformă în condrocite sferice sau ovale, adăpostite în nişte cavităţi numite
condroplaste, iar printre celule se găsesc fibre de colagen şi elastice.
- există trei tipuri de ţesuturi conjunctive (în funcţie de cantitatea de substanţă fundamentală şi tipul de fibre):
- Hialin are fibre foarte fine, substanţa fundamentală fiind omogenă. Formează
cartilajele articulare, costale, traheale, bronşice, laringeale, scheletul embrionului.
- Elastic, predomină fibrele elastice. Formează epiglota şi pavilionul urechii.
- Fibros, predomină fibrele de colagen. Intră în structura meniscurilor articulare şi
discurilor intervertebrale.
c)Tesut conjunctiv dur (osos)
- este adaptat pentru funcţia de suport şi protecţie fiind cel mai dur şi rezistent ţesut datorită impregnării
substanţelor fundamentale cu săruri minerale de fosfor şi calciu.
-este puternic vascularizat
-la periferie este acoperit de o membrană vasculo-conjunctivă numita periost.
- alcătuire:
‫٭‬celula osoasă numită osteoblast în stadiu tânăr şi osteocit în stadiu adult, are rol osteogen. Osteoblastele
prezintă o intensă activitate secretorie, participând la fabricrea oseinei, la procesele de dezvoltare a oaselor,
de reparaţie şi regenerare. După terminarea procesului de osificare, osteoblastele se transformă în osteocite,
ce au formă ovalară, turtite, cu multe prelungiri situate în nişte cavităţi numite osteoplaste, săpate în substanţa
fundamentală. De pe pereţii osteoplastelor pornesc numeroase canalicule subţiri, flexuoase, care se
9
anastomozează cu canaliculele osteoplastelor învecinate şi în care pătrund prelungirile osteocitelor.
Osteoclastele sunt celule mari, cu forme neregulate, polinucleate cu o puternică activitate enzimatică şi
fagocitară, cu rol în formarea canalului medular şi în diferite remodelări ale substanţei osoase.
‫٭‬substanta fundamentala are 2 componente:
- organică (oseina).
- anorganică formată din micro cristale de fosfat tricalcic,carbonat de calciu,carbonat de magneziu, clorura de
calciu.
Substanţa fundamentală se dispune sub formă de lamele osoase şi după dispoziţia
lor există 2 tipuri de tesut osos:
-osos compact (haversian) formează diafiza oaselor lungi, stratul de la suprafaţa epifizelor şi a oaselor
scurte, lama internă şi externă a oaselor late.
-unitatea de bază este osteonul (sistem haversian) format dintr-un canal havers şi din 15-30 lame dispuse
concentric. Fiecare lamă conţine osteoplaste cu osteocite. Între sistemele haversiene se găsesc arcuri de lame
oaoase şi resturi de osteoane care formează sistemele inter-haversiene.
-osos spongios (trabecular)se găseşte în interiorul oaselor scurte şi late, în epifiza oaselor lungi.
-este format din lame osoase care se întretaie şi formează spaţii numite areole.
d) fluid - sângele

3. Ţesutul muscular este format din celule lungi numite fibre musculare cu nuclei periferici sau centrali
ce se contractă datorită miofibrilelor; au contracţii voluntare.
1.Muschiul striat - sunt muşchii scheletici şi viscerali (muschiul laringelui, limbii, partea superioara a
esofagului, sfinctere-anal şi ureteral extern, muşchii extrinseci ai globului ocular).
- fibra musculară prezinta: sarcolemă (membrana subţire) şi sarcoplasmă
(citoplasmă).
SARCOPLASMA -conţine organite comune, miofibrile, o mare cantitate de mioglobina pigment asemănător
cu hemoglobina care are rolul de a transporta şi depozita oxigenul.
 reticulul endoplasmatic este foarte bine dezvoltat şi este reprezentat printr-o reţea de
tuburi care înconjoara fiecare miofibrilă. Această reţea se numeşte sistem sacroplasmatic longitudinal sau
sistem ”L”, existând şi un sistem ”T” (transversal). Reticulul endoplasmatic are rol important în contracţie,
deoarece conţine în interior cantităţi mari de Ca (Ca are rol mare în cuplarea excitaţiei cu contracţia).
MIOFIBRILELE-sunt elemente contractile, au un aspect heterogen, de-a lungul lor observându-se o
alternanţă de benzi întunecate şi benzi clare. Benzile clare se numesc izotrope, nu polarizează lumina şi sunt
străbătute de o membrană subţire numită membrana Z. Benzile întunecate se numesc anizotrope, polarizează
lumina şi sunt străbătute de o rază clară numită membrana H (stria Hensen). Discurile întunecate sunt
compuse din miofilamente groase de miozină. Discurile clare sunt compuse din miofilamente subţiri de
actină. Într-o miofibrilă se află aproximativ 1500 de miofilamente de miozină şi 3000 de miofilamente de
actină; un miofilament de miozină este înconjurat de 6 miofilamente de actină, iar un miofilament de actină
este încojurat de 3 miofilamente de miozină. De miofilamente sunt legate proteine reglatoare: troponina şi
tropomiozina.
Unitatea contractilă şi morfologică a miofibrilei este sarcomerul, cuprins între două membrane Z.
Membrana Z trece prin toate miofibrilele la acelaşi nivel şi apoi se prinde pe faţa internă a sarcolemei, astfel
toate miofibrilele sunt solidarizate şi se vor scurta în mod solidar.
Fibrele musculare se grupeaza 20-30 în fascicule primare care sunt înconjurate de o membrană
conjunctivă numită endomisiu.
Fasciculele primare se grupează în fascicule secundare înconjurate de perimisiu, iar acestea se
grupează formând muşchiul învelit de epimisiu. Musculatura striată este foarte bine vascularizată.
2. Muschiul striat de tip cardic (miocard)
- este format din celule musculare individualizate separate prin nişte benzi numite discuri intercalare. Fiecare
celulă are un singur nucleu, lungimea şi grosimea sunt mai mici decât a fibrelor striate.
- citoplasma este mai abundenta la periferie şi în jurul nucleului şi mai saracă între miofibrile.
10
- miofibrilele au aceeaşi structură cu a muşchiului scheletic dar sunt mai groase.
- mitocondriile sunt mai numeroase.
Tesutul nodal- este format din fibre musculare cardiace de tip embrionar, de forme variate, dispuse în noduli,
retele şi cordoane.
- celulele sunt bogate în sarcoplasmă, au glicogen, mitocondriile sunt rare,
reticulul endoplasmatic redus.
- miofibrilele sunt mai subţiri, dispuse longitudinal sau transversal trecând de la o celulă la alta,
formand astfel reţeaua prin care excitaţia se transmite în toate direcţiile la fibrele miocardului. Rol: determină
contracţia ritmică şi automată a inimii, stabileşte legatura anatomică şi funcţională între atrii şi ventricule.
3.Ţesutul neted (tubul digestiv, aparatul respirator, tunica musculară a vaselor sangvine, piele)
-fibra musculară, are aspect fusiform, are sarcolemă, sarcoplasmă şi nucleu central
-fibrele în tesut sunt astfel dispuse încat partea efilată a uneia vine în contact cu partea bombată a celeilalte.
- miofibrilele se întind de la un capăt la altul al fibrei, ocupă cea mai mare parte din sarcoplasmă, sunt mai
groase la periferie şi mai subţiri central, sunt omogene şi se contractă involuntar.

4. TESUTUL NERVOS
-este alcătuit din: -neuroni
-celule gliale care formeaza nevroglia
Neuronul
- forma:- stelaţi, ovali, piriformi, piramidali, rotunzi
- clasificare
 dupa numărul prelungirilor pot fi: unipolari, pseudounipolari, bipolari, multipolari
 dupa funcţie:- senzitivi, motori, de asociaţie, secretori
- structura
a) Corpi celulari: neurilema (este o membrană lipoproteică) şi neuriplasma (citoplasma care este formată
din organite comune şi organite specifice, nu are centru celular deoarece nu se divide).
Corpusculii Nissle care sunt reticuli esdoplasmatici de tip rugos cu rol în metabolismul proteic. Se găsesc în
corpul neuronului şi dendrite, niciodată în axon, având rol în metabolismul neuronului.
Neurofibrilele - formează o reţea omogenă de fibre care traversează întreaga neuriplasmă. Au rol în
conducerea impulsului nervos. Se găsesc în corp şi prelungiri.
b) Prelungiri:
-dendrite- au portiunea initială mai voluminoasă conţinând neurofibrile şi corpusculi Nissle.
-conduce influxul nervos celulipet (centripet)
-axonul-prelungire unică, întotdeauna prezentă, cu lungimi variabile.
-poate avea şi 1 m şi este format central dintr-un mănunchi de neurofibrile, din axoplasma peste care se
suprapune axolema acoperită de mielină formată din lipide şi proteine, care prezintă ştrangulaţii Ranvier.
Această teacă dă culoarea albă şi are rol trofic şi izolator al fibrelor nervoase.
-conduce influxul nervos celulifug (centrifug)
Teaca Schwann este formată din celule Schwann care înconjoară axonul. Între două celule ale tecii există o
regiune nodală care se numeşte strangulaţie Ranvier. Rolul tecii Schwann este dublu: de secreţie a mielinei şi
de nutriţie. Se presupune că rolul nutritiv al tecii constă în reglarea proceselor metabolice şi de creştere a
axonului.
Teaca Henle este o teacă continuă formată din substanţă fundamentală, fibre conjunctive elastice dispuse în
reţea şi are permeabilitate şi rezistenţă.
-are rol trofic şi de protectie.
Nevroglia: -este alcatuita din celule gliale care, spre deosebire de neuron, se divid.
-este în număr de 10 ori mai mare faţă de neuroni
-are rol de susţinere a neuronilor,de protecţie şi hrănire
-fagocitează resturile neuronilor distruşi

11