PROBLEME DE SĂNĂTATE LA BOLNAVI CU AFECŢIUNI ALE

SISTEMULUI RESPIRATOR
Sistemul respirator este format din caile respiratorii şi organele respiratorii pare plămânii.
Căile respiratorii se împart în 2 compartimente superioare şi inferioare.
Căile respiratorii superioare sunt:
 cavitatea nazală
 partea nazala a faringelui
 partea orala a faringelui
Căile respiratorii inferioare sunt:
 laringele
 traheia
 bronhiile
Suprafaţa internă a căilor respiratorii este acoperită cu o tunică mucoasă, care este tapetată cu
epiteliu ciliat, conţine un număr mare de glande mucipare.
Datorită acestui fapt ea execută o funcţie de protecţie. Trecând prin căile respiratorii, aerul se
purifică, se încălzeşte şi umezeşte.
Funcţiile de bază a organelor respiratorii sunt :
 asigurarea organismului cu oxigen, care este necesar pentru activitatea vitală normal a
oraganelor şi ţesuturilor.
 eliminarea bioxidului de carbon şi a apei care se formează în urma activitaţii vitale.
Actul respirator este un proces fiziologic complicat, ce e comps din :
 inspiraţie
 expiraţie
 pauză
Etapele respiratorii :
Ventilaţia - reprezintă pătrunderea aerului încărcat cu oxigen în plamini şi eliminarea aerului
încărcat cu bioxid de carbon.
Ventilaţia are doi tempi: inspiraţia şi expiraţia. Este influenţată de :
 permiabilitatea căilor respiratorii
 concetraţia oxigenului în aerul respirat
 maturitatea centrului respirator bulbar
 expansiunea cutiei toracice
 funcţionarea normală a centrilor care regleaza respiratia

Difuziunea gazelor - este procesul prin care oxigenul din alveolele pulmonare trece în
capilarele prealviolare si bioxidul de carbon din capilare trece în alveolele pulmonare.
Este influienţată de :
 diferenţa dintre presiunea oxigenului în aerul alveolar şi concetraţia de oxigen din sânge
 starea peretelui alveolar
 marimea suprafeţei alveolare
Etapa circulatorie - constă în conducerea oxigenului prin vasele arteriale la ţesuturi şi bioxidului
de carbon adus de la ţesuturi, prin vasele venoase la plămîni, pentru a se elimina.
Este influienţată de :
 cantitatea de hemoglobină din saînge
 debitul cardiac
 numarul de hematii
 permiabilitatea reţelei periferice arteriale

7
 Etapa tisulară – reprezintă schimbul de gaze dintre sânge şi ţesuturi. Asistenta medicala face
observaţii privind etapa ventilatoare a respiraţiei. Frecvenţa, ritmul și adâncimea mișcarilor
respiratorii se reglează de către centrul respirator. Excitarea centrului respirator şi accelerarea
respiraţiei are loc în caz de marire în sânge a bioxidului de carbon şi micşorarea concetraţiei de
oxigen. Acest fenomen se observă în caz de efort fizic, stare emoţională, precum şi în cazul
diferitor afecţiuni ale aparatului respirator, ce sunt însoţite de o ventilaţie îngreunată a plămânilor
şi dereglari ale schimbului de gaze în plămâni. O cantitate marită de oxigen se observă în caz de
hiperventilaţie sau inspirarea oxigenului curat ce duce la inhibarea centrului respirator, micşorarea
frecvenţei şi adîncimii, chiar la oprirea respiraţiei.
Simptomele principale în afecţiunele sistemului respirator: dureri toracice, dispnee, tuse,
hemoragie pulmonară (noţiune, cauze, manifestările, intervenţiile asistentului medical).
În timpul de față se observă o creştere considerabilă a bolilor aparatului respirator. Faptul acesta
e legat de poluarea aerului înconjurator, creşterii alergizării populaţiei, răspândirii fumatului. Toate
aceste cauze necesită diagnosticarea precoce şi aplicarea tratamentului efectiv, profilaxia bolilor
aparatului respirator.
Cele mai răspândite maladii ale aparatului respirator sunt :
 larginita
 traheita acută
 bronşita acută şi cronică
 tuberculoza
 cancer pulmonar
Cele mai des întâlnite simptome în afecţiunile aparatului respirator sunt :
 dureri în cutia toracică
 dispneea
 tusa
 expectorația
 hemoptizia, hemoragii pulmonare
 alterarea vocii
 obstrucţia căilor respiratorii

Durerea toracică este unul din cele mai frecvente simptome pentru care se solicită asistenţa de
urgenţă - care are semnificaţie diferită prin multiplele afecţiuni pe care o presupune. Durerea
localizată la nivelul toracelui poate fi datorată diverselor afecţiuni ale organelor intratoracice sau
suferinţelor parietale (care ţin de peretele toracic).
Intensitatea durerii nu este întotdeuna corelată cu severitatea procesului patologic aflat la
originea ei, de aceea, orice durere resimţită la acest nivel trebuie investigată în amănunt şi tratată
foarte atent.
Durerile toracice au cauze variate şi sunt împărţite în:
 dureri de origine parietală: dureri neuromusculare, osteoarticulare, nevralgii
 dureri de oigine respiratorie: dureri traheo-bronşice, pleurale
 dureri de origine cardiovasculară: dureri coronariene, aortice, pericardice
 dureri de origine mediastinală: dureri esofagiene
Durerile toracice apar în caz de inflamaţie a pleurei.
Manifestările durerii pleurale:
 se intensifică în timpul inspiraţiei adînci şi în timpul mesei;
 se ameliorează la imobilizarea hemitoracelui afectat (aşezare pe partea bolnavă);
 se agravează la flectarea hemitoracelui afectat spre partea sănătoasă;
 se însoţeşte de tuse ;
 stare generală alterată.

8
Asistenţa medicală la pacienţii cu dureri în cutia toracică:
 se anuntă medical;
 se linişteşte bolnavul şi se ajută să aleagă o poziţie comodă;
 se va culca pe partea afectată pentru ai micşora durerea;
 se va recomanda pacientului să respire superficial;
 la indicaţia medicului se va administra : antitusive şi analgetice.

Dispneea este o respiraţie îngreuiată însoţită de o senzaţie subiectivă de insuficienţă de aer. Ea

este o adaptare fiziologică de protecţie, cu ajutorul căreia se complectează insuficienţa de oxigen
şi se elimină surplusul de bioxid de carbon acumulat. Are caracter compensator şi apare în legătură
cu necesitatea de a menţine compoziţia găzoasă a sângelui. În caz de dispnee se modifică frecvenţa
mişcărilor respiratorii, ritmul şi adîncimea respiraţiei.
Deosebim dispnee : fiziologică şi patologică.
Dispneea fiziologică apare în eforturi fizice sau tensiune nervoasă.
Dispneea patologică apare în afecţiunile pulmonare .
Aceste afecţiuni reduc volumul de ventilaţie şi cel respirator al plămânilor, contribuind la
acumularea bioxidului de carbon şi a produselor incomplet oxidate în sânge. Acestea la rîndul său
provoacă iritarea chimioreceptorilor vaselor sanguine şi excitarea centrului respirator din bulbul
rahidian, ca urmare creşte frecvenţa respiraţiei.
Dispneea se mai clasifică:
Dispnee inspiratorie se caracterizează prin inspiraţia prelungită şi apare în caz de apariţie a
unor obstacole mecanice în căile respiratorii superioare.
Dispneea expiratorie se caracterizează prin expiraţie dificilă şi apare în cazul îngustării
lumenului bronhiilor mici şi a bronhiolelor în urma spazmului musculaturii bronhiale (se întîlneşte
în astm bronşic).
Dispneea mixtă se întîlneşte în procese patologice grave a plămânilor care decurg cu
micşorarea considerabilă a suprafeţei de ventilaţie a plămânilor.
Dispneea pronunţat exprimată şi apărută subit se numeşte asfixie.
Asistenţa medicală în dispnee.
 se anunţă medicul;
 pacientul se linişteşte;
 se dă o poziţie comodă, semișezândă;
 se elibirează cutia toracică de hainele care îl stingheresc;
 se deschide geamul pentru a mări afluxul de aer;
 se administrează oxigen umezit;
 la indicaţia medicului se vor administra medicamente;
 învaţă pacientul să renunţela obiceiurile dăunătoare (fumat).

Tusea este un act reflector de protecţie prin care se elimină din bronhii şi căile respiratorii
corpurile străine, mucusul, sputa în cazul diferitor boli respiratorii.
Tusa apare ca urmare a excitaţiei infalamtoare, mecanice, chimice sau termice ale receptorilor
tusei ce se găsesc în laringe, trahee, bronhii, bronhiole.
 în caz de infalmaţie, stimularea receptorilor este provocată de edemul şi hiperemia
mucoasei bronhiilor.
 excitarea chimică se constată în caz de inspiraţie a gazelor excitante, inclsiv a
fumului de tutun.
 excitarea termică se constată atât la inspiraţia aerului ferbinte cât şi a celui rece.
Tusa dupa felul său poate fi uscată sau umedă :
Tusa uscată - produce o senzaţie de usturime şi dureri în gît, nu este însotită de eliminarea
sputei. Aceasta este o tusă chinuitoare.

9
 Tusa umedă - este însoţită de eliminarea sputei.
După durată tusa poate fi permanentă şi periodică :
Tusa permanentă poate fi însoţită de inflamaţia laringelui, bronhilor, cancer al bronhiilor şi
plămânilor şi în unele forme ale tuberculozei pulmonare.
Tusa periodică se întilneşte în gripă, inflamaţia acută a căilor respiratorii superioare,
pneumonii, bronşite, bronşite cronice.
Tusa mai poate decurge sub formă de accese – se întilneşte în tusa convulsivă şi prezenţa
corpurilor străini în caile respiratorii. În timpul tusei sub formă de accese se observă o dilatare a
venelor gîtului si cianoză, pastozitatea feţei bolnavului, poate avea o întindere exesivă a ţesutului
pulmonar şi apariţia unei hemoragii pulmonare.
Intervenţia asistentului medical în tuse:
În tusa uscată :
Suprimarea tusei depinde de tratarea cauzelor ce au provocat-o.
 bolnavul se culcă şi se înveleşte cald;
 se administrează băuturi calde;
 băi calde la picioare ;
 sinapisme, ventuze pe cutia toracică ;
 la indicaţia medicului se vor administra preparate antitusive: codeina, libexin, tusuprex,
acetilcisteina, Antitusin, Bromhexin..
În tusa umedă însoţită de eliminarea unei cantităţi mari de spută :
 asigurarea pacienţilor cu scuipătoare individuală ;
 redarea poziţiei de drenaj (ajutăm pacientul să ocupe aşa o poziţie care să favorizeze eliminarea
sputei, deoarece reţinerea ei intensifică intoxicaţia organismului şi duce la obstrucţia căilor
respiratorii ), de câteva ori pe zi pentru 20-30 minute ;
 se administrează băuturi calde ;
 administrarea tratamentul prescris: expectorante, bronhodilatatoare, decongestionante ale
mucoasei traheobronşice ;
 se indică proceduri fizioterapeutice.

Expectoraţia reprezintă eliminarea sputei din căile respiratorii. Sputa reprezintă totalitatea
substanţelor ce se expulzează din căile respiratorii prin tuse.
În condiţii fiziologice, mucoasa căilor respiratorii secretă doar o cantitate mică de mucus,
necesară protejării suprafeţei interioare a organelor respiratorii faţă de uscăciune şi de efectul
nociv al aerului şi prafului. Acest mucus nu se elimină şi nu declanşează actul tusei.
În condiţii patologice, se adună în căile respiratorii, o cantitate variabilă de spută, care acţionează
ca un corp străin şi provoacă actul tusei.
Sputa este formată din secreţia, transsudaţia şi exsudaţia patologică a mucoaselor bronho-
pulmonare, din descuamaţia epiteliilor pulmonare şi a căilor aeriene, din produsele rezultate din
descompunerea ţesutului pulmonar şi din substanţe străine inhalate. În timpul evacuării prin
faringe şi gură se mai adaugă salivă, secreţie nazală şi faringiană.
Clasificarea:
Culoarea:
 roşie, sanguinolentă, aerată şi spumoasă – hemoptizie;
 hemoptoică - striată, cu sânge;
 ruginie (culoarea sucului de prune) – pneumonie;
 roşie-brună, când sângele stagnează în plămâni;
 roşie gelatinoasă, în cancerul pulmonar;
 roz, în edemul pulmonar;
 galben verzuie, în supuraţii pulmonare;

10
  albă sau albă cenuşie, în inflamaţia bronşică şi în astmul bronşic;
 neagră, în infarctul pulmonar.
Mirosul
 fetid în dilataţia bronşică, caverne tuberculoase;
 fetiditate penetrantă, în gangrena pulmonară;
 mirosul pământului sau al paiului umed, în supuraţii pulmonare;
Consistenţa
 spumoasă
 aerată
 gelatinoasă
 vîscoasă
 lichidă
Formă
 perlată, în astmul bronşic
 numulară, în caverne pulmonare
 mase grunjoase izolate, în salivă
Aspectul
 mucus, în astmul bronşic, inflamaţia bronhiilor
 purulent, în supuraţiile pulmonare
 muco-purulent
 seros, în edemul pulmonar
 pseudo-membranos, în difteria laringiană
 sanguinolent, în edemul pulmonar, cancer, infarct pulmonar
Cantitatea
 50-100 ml/24 ore, în bronşită, pneumonii, TBC
 până la 1000 ml/24 ore, în bronşiectazii, caverne TBC, gangrena pulmonară şi edem
pulmonar
 vomică - eliminarea unei cantităţi masive de puroi sau exsudat (în abces pulmonar, chist
hidatic)
Intervenţia asistentului medical în expectoraţie
 educă pacientul cum să expectoreze, să tuşească cu gura închisă, îl învaţă să nu înghită sputa
să colecteze sputa în scuipătoare
 să nu stropească în jur
 să nu arunce corpuri străine în scuipătoare
 curăţă mucoasa bucală şi dinţii cu tampoane
 goleşte şi curăţă scuipătorile, după ce au fost dezinfectate
 mînuieşte scuipătoarele cu prudenţă, se spală şi se dezinfectează

Hempotizia - hemoragie exteriorizată prin cavitatea bucală, provenind de la nivelul căilor

respiratorii – plămâni (este apariţia sângelui în spută). Se poate manifesta sub formă de firişoare
de sânge sau prin hemoragii pulmonare, care prezintă pericol pentru viaţa pacientului (moartea
poate surveni în câteva minute).
Hemoptizia este un simptom foarte grav care necesită un control riguros al bolnavului pentru
determinarea cauzei şi aplicarea unor măsuri urgente din partea personalului medical.
Hemoptizia este cauzată de boli ale plămânilor sau inimii:
 tuberculoza pulmonară
 cancer pulmonar
 boala bronşectatică
 abcesul pulmonar
 gangrena şi infarctul pulmonar

11
  vicii cardiace
 edem pulmonar
 traume ale plămânilor
 hipertensiunea pulmonară primară
În cazul apariţiei hemoragiei pulmonare, ea trebuie să fie deosebită de hemoragia gastrică.

Hemoragie pulmonară
 prin tusă se elimină sânge spumos de culoare roşie aprinsă, care nu se coagulează
 reacţia sângelui este alcalină
 sângele este amestecat cu spută
 pericol pentru viaţă prezintă dereglarea ventelaţiei pulmonare din cauza pătrunderii sângelui
în căile respiratorii
Intervenţia de urgenţă a asistentului medical în hemoptizie şi în hemoragia pulmonară:
 se anunţă medicul
 se linişteşte pacientul
 se aşează pacientul în poziţie semişezândă, cu înclinaţie pe partea afectată , pentru a evita
pătrunderea sângelui în bronhiile din vecinătate
 se prezintă medicului single colectat într-un vas
 pacientului i se interzice de a vorbi, se recomandă respiraţia pe nas lentă şi profundă;
 pe cutia toracică se aplică punga cu gheaţă
 se propune pacientului de băut lichide reci în cantităţi mici şi repetate
 la indicaţia medicului, asistenta va administra medicaţia necesară (sol.vicasol-i/m, sol. calcii
chlorid 10% - i/v, perfuzii -i/v cu sol.acid aminocapronic sau se fac hemotransfuzii)
 pacientul va fi cât mai puţin perturbat de cei din jur, se var admite doar examinări minime;
 alimentaţia în primele zile se va reduce la lichide reci
 igiena corporală, schimbarea bolnavului se face cât mai redus pentru a preîntîmpina
morbiditatea pacientului.

Alterarea vocii - poate fi cauzată de procese inflamatorii la nivelul căilor respiratorii superioare
-nas, faringe, laringe, dar şi de prezenţa alergenilor din mediul înconjurător.
Manifestările:
Disfonie - răguşeală, voce stinsă, voce aspră
Afonie - imposibilitatea de a vorbi
Senzaţia de sufocare - lipsa de aer
Asistenţa medicală:
 umezeşte aerul din încăpere
 recomandă pacientului repaus vocal absolut
 favorizează modalităţi de comunicare nonverbală
 întrerupe alimentaţia solidă
 ecomandă gargarea cu soluţii antiseptice
 alimentează pacientul cu lichide călduţe
 învaţă pacientul să evite schimbările bruşte de temperatură şi de asemenea,
aglomeraţiile.
Obstrucţia căilor respiratorii - poate fi produsă de procesele inflamatorii ale căilor
respiratorii, dar şi de prezenţa unor corpi străini, pătrunşi accidental în căile respiratorii -
îndeosebi la copii - ca şi de deformări ale nasului.
Manifestările:
 respiraţie dificilă pe nas
 secreţii abundente nazale

12
  epistaxis ( hemoragie nazală)
 deformări ale nasului
 strănut
 tuse
 cornaj (zgomot inspirator cu caracter de şuierătură auzibil de la distanţă).
Asistenţa medicală:
 îndepărtează secreţiile nazale
 asigură un aport suficient de lichide pe 24 de ore
 educă pacientul pentru a folosi batista individuală, de unică folosinţă
 educă pacientul pentru a evita împrăştierea secreţiilor nazale
 umezeşte aerul din încăpere
 învaţă pacientul să evite schimbările bruşte de temperatură şi de asemenea,
aglomeraţiile.
Oprirea epistaxisului
 aşază pacientul în decubit dorsal, cu capul în hiperextensie
 comprimă cu policele pe septul nazal, nara care sângerează timp de 5-10 minute
 aplică comprese reci pe frunte, nas sau ceafă
 recomandă pacientului să nu-şi sufle nasul.

DETERMINAREA FRECVENŢEI RESPIRAŢIEI. COLECTAREA SPUTEI

Respiraţia este funcţia organismului prin care se realizează aportul de oxigen la ţesuturi şi
eliminarea în atmosferă a bioxidului de carbon. Asistenta medicala face observaţii privind etapa
ventilatoare a respiraţiei.
Frecvenţa, ritmul si adîncimea mişcărilor respiratorii se reglează de către centrul respirator.
Excitarea centrului respirator şi accelerarea respiraţiei are loc în caz de mărire în sânge a bioxidului
de carbon şi micşorarea concetraţiei de oxigen. Acest fenomen se observă în caz de efort fizic,
stare emoţională, precum şi în cazul diferitor afecţiuni ale aparatului respirator, ce sunt însoţite de
o ventilaţie îngreunată a plămânilor şi dereglări ale schimbului de gaze în plămâni. O cantitate
mărită de oxigen se observă în caz de hiperventilaţie sau inspirarea oxigenului curat ce duce la
inhibarea centrului respirator,micşorarea frecvenţei şi adîncimii, chiar la oprirea respiraţiei.
Observînd respiraţia pacientului e necesar de a determina fregvenţa, ritmul, amplitudinea şi
tipul de respiraţie.
Frecvenţa respiraţiei reprezintă numărul de respiraţii pe minut.
Este influenţată de: vârstă, sex.
Vârstă Frecvența respirației
la nou-născuţi 30-50 respiraţii/minut
la 2 ani 25-35 respiraţii/minut
la 12 ani 15-25 respiraţii/minut
adult 16-18 respiraţii/minut
vârstnic 15-25 respiraţii/minut

La femeii se întregistrează valori ale frecvenţei respiratorii la limita maximă a normalului, la

bărbaţi la limita minimă. Aplitudinea respiraţiei este dată de volumul de aer care pătrunde şi se
elimină din plămâni la fiecare respiraţie. Din acest punct de vedere respiraţia poate fi profundă sau
superficială.
Respiraţia superficială se întilneşte în repaos, iar profundă la efort fizic sau emoţii.
Ritmul respiraţiei - reprezintă pauze dintre respiraţii, respiraţia este ritmică dacă pauzele sunt egale
şi aritmică dacă pauzele sunt neegale. În timpul observării respiraţiei este necesar de a urmări

13
simetria mişcărilor respiratorii - ambele hemitorace prezintă aceeaşi mişcare de ridicare şi coborîre
în timpul inspiraţiei şi expiraţiei. De asemenea se determină tipul de respitaţie.
Tipuri de respiraţie:
 toracală - întilnită la femei.
 abdominală - întilnită la bărbaţi.
 mixtă - întilnită la copii şi vîrstnici.
Observarea şi determinrea respiraţiei. Valorile frecvenţei respiraţiei în dependenţă de: vârsta, sex,
poziţie şi activitate fizică.
Scopul - evaluarea funcţiei respiratorii a pacientului (fiind un indiciu a evoluţiei bolii, al
apariţiei unor complicaţii şi al prognosticului).
Elemente de apreciat:
 tipul respiraţiei
 amplitudinea mişcărilor respiratorii
 ritmul
 frecvenţa

Nr Etapele Timpi de execuţie Argumentarea

d/o
1 Pregătirea Se aşează în decubit dorsal (se preferă Pentru a nu shimba
pacientului perioada de somn al bolnavului). frecvenţa respiraţiei.
Nu se anunţă bolnavul.

2 Pregătirea Ceas cu secundar. Astfel se modifică

necesarului Foaia de temperatură. ritmul respiraţiei.

3 Tehnica Se plasează mîna cu faţa palmară pe Pentru a observa

suprafaţa toracelui. Se numară inspiraţiile variaţiile respiraţiei.
timp de un minut(mişcările de ridicare a
peretelui toracic).

4. Reorganizarea Se notează cifric, cu pix de culoare neagră,

valorile obţinute în foaia de temperatură.
5.
Interpretarea Frecvenţa mişcărilor respiratorii variază în
rezulatelor funcţie de : sex, vârsta, poziţie, temperatura
mediului ambiant, starea de veghe sau somn.
În starea fiziologică, curba respiratorie
merge paralel cu cea a temperaturii şi a
pulsului.
Patologic, respiraţie dificilă (sete de aer) :
a) Dispnee cu accelerarea ritmului
respirator : tahipnee (polipnee).
b) Dispnee cu rărirea ritmului
respirator : bradipnee (12-10-8 respiraţii pe
min).
c) Dispnee cu perturbarea ritmică şi
periodică a respiraţiei :
Dispneea Cheyne-Stockes- respiraţie cu
aplitudini cerscânde pînă la maximum şi

14
 apoi scăzînd pînă la apnee ce durează 10-20
sec.
Dspneea Kussmaul- respiraţie în patru
timpi, o inspiraţie profudndă urmată de o
scurată pauză şi o expiraţie scazută,
zgomotoasă, după care urmează o altă pauză
scurtă.
Observații :
 în dispnee se notează : orarul, intesitatea, timpul, evoluţia în timp.
 dispneea paroxistică - cheyne-stockes trebuie depistată sistematic, căci bolnavul nu o
semnalizează.
 dispneea Kussmaul apare când PH-ul scade sub 7,2 - este descoperită în comă.

PREGĂTIREA BOLNAVULUI ŞI COLECTAREA SPUTEI

Sputa este un produs ce reprezintă totalitatea secreţiilor ce se expulzează din căile respiratorii prin
tuse.
Deci, sputa este un secret patologic eliminat de mucoasa căilor respiratorii în timpul tusei.
Apare în afecţiunile aparatului respirator, oamenii sănătoşi nu elimină spută. Bolnavii pot elimina
de la 3-5 ml., pînă la 500-1000ml., în 24 ore. O cantitate mare de spută se elimină în abcesele
pulmonare, în tuberculoză. Sputa poate să conţină agenţi patogeni, mucozităţi, lichid seros, celule
ale sângelui rar helminţi şi oua de helminţi. Pentru aprecierea sputei se va ţine cont de cantitatea
sputei, consistenţa, culoarea, mirosul şi componenţa ei.
Consistenţa sputei :
 lichidă
 vîscoasă
Componenţa sputei :
 mucoasă
 purulentă
 neuro-purulentă
 seroasă
 sangvinolentă
După culoare :
 incoloră şi albicioasă (sputa mucoasă).
 gălbuie sau galben-verzuie (în procese pulmonare purulente ,spută purulentă).
 ruginie (în pneumonia crupoasă).
 roşie aprinsă (în hemoragii pulmonare).
 aurie (la persoanele ce inspiră aer cu praf de carbune).
După miros : Mirosul sputei depinde de caracterul procesului patologic din plămâni. De obicei
sputa nu are miros, numai în caz de abcese pulmonare , cancer pulmonar are un miros fetid.
Recoltarea sputei
Scop explorator: Pentru examinări macroscopice, citologice, bacteriologice, parazitologice, în
vederea stabilirii diagnosticului.
Utilajul necesar :
Sterile: Cutia Petri, scuipătoare (sterilă, fără substanţă dezinfectantă).
Nesterile: Pahar cu apă, serveţele de unică folosinţă
Pregătirea pacientului :
 se explică necesitatea efectuării recoltării
 se instruieşte să nu înghită sputa şi să nu o împrăştie

15
  să expectoreze numai în vasul indicat
 sa nu întroducă în vas şi salivă
Analiza generală a sputei
Scop : Pentru a preciza patologia şi flora microbiană.
Tehnica efectuării :
 se oferă pacientului un pahar cu apă să-şi clătească cavitatea bucală
 se oferă recipientul de colectare în funcţie de examenul cerut
 se solicită pacientul să expectoreze după un efort de tusă
 se colectează sputa matinală sau adunată în 24 de ore
 se va eticheta vasul şi se va trimite la laborator
Analiza bacteriologică a sputei
Scop: Pentru însămînţare , determinarea florei microbiene şi sensibilitatea la antibiotice.
Tehnica efectuării:
 se recoltează dimineaţa după somn pe nemîncate
 se oferă pacientului un pahar cu apă să-şi clătească gura şi faringele
 se oferă un vas steril eprubetă sau cutia petri
 fără ca pacientul să atingă cu buzele marginea recipientului, se va recolta sputa
 vasul se va flamba, eticheta şi transmite la laborator în container de metal
Recoltarea sputei pentru determinarea bacilului Koch .
Scop : Pentru a preciza micobacteria tuberculozei în spută, pentru a supraveghea evoluţia
tuberculozei.
Tehnica efectuării:
 asistentul medical va îmbrăca echipamentul, masca şi mănuşi
 recipientele pentru recoltare sunt pregătite de către laboratorul bacteriologic şi transmise în
secţie
 se oferă pacientului un pahar cu apă să-şi clătească gura şi faringele
 se oferă recipientul de colectare
 se solicită pacientul să expectoreze după un efort de tusă
 dacă lipseşte sputa matinală, se colectează sputa adunată în 24 de ore
 se va eticheta recipientul şi se va trimite la laborator imediat

Dezinfecţia sputei şi a scuipătoarelor.

Toţi bolnavii care expectorează spută trebuie asiguraţi cu scuipătoare individuale. Sputa şi
scuipătoarele trebuie în mod obligatoriu dezinfectate. Pentru dezinfecţia sputei, în scuipătoare se
toarnă o pătrime din volum o soluţie dezinfectantă apoi se clătesc sub apă curgătoare, se vor pune
la uscat.
OXIGENOTERAPIA
Oxigenul comprimat este un gaz rece şi uscat - venind în contact cu mucoasele poate provoca
arsuri.
Oxigenoterapia este administrarea oxigenului cu scop curativ.
Scop: Asigurarea unei cantităţi corespunzătoare de oxigen la ţesuturi prin combaterea hipoxiei
determinată de :
 scăderea oxigenului alviolar.
 diminuarea hemoglobinei.
 tulburări în sistemul circulator.
 probleme care interferează cu difuziunea pulmonară.
Indicaţii:
 în hipoxii circulatorii (insuficienţa cardiacă, edem pulmonar acut, infarct miocardic).

16
  în hipoxii respiratorii de diverse cauze şi grade.
 stări de şoc.
 bolnavilor anesteziaţi cu anestezie generală, pînă la revenirea stării de conştiinţă.
 bolnavilor cu complicaţii postoperatorii (hemoragie, tulburări respiratorii şi circulatorii).
 lăuze şi nou-născuţi cu suferinţe în oxigenare.
 pentru a intensifica efectul terapeutic al substanţelor medicamentoase (glucozidele cardiace,
diureticele, substanţele citostatice) şi al radioterapiei tumorilor maligne.

Surse de oxigen sunt:

 staţie centrală de oxigen
 microstaţie
 butelie de oxigen de 300-10000 1., de oxigen comprimat la o presiune de 150 atm.
Surse de oxigen. Butelia cu oxigen medical este de culoare albastră, are capacitatea de 40 1.
şi conţinre oxigen găzos la o presiune de 150 atm. Deoarece presiunea aceasta este
periculoasă, baloanele cu oxigen se păstrează în încăperi speciale sau dulapuri de metal
ce se încuie. Dulapurile cu baloanele de oxigen se vor păstra în afara secţiei spitalului,
fixate bine cu scoabe de metal.
Oxigenul din baloane este adus la bolnavi prin conducte de gaze. Pentru a micşora presiunea de
la 150 atm. pînă la 3 atm., la balon se adaptează un reductor special prevăzut cu un manometru, cu
ajutorul căruia se verifică alimentarea cu oxigen a bolnavului. Schimbarea baloanelor,
transportarea lor, precum şi instalarea reductorului este efectuată de către tehnician. Participarea
personalului medical la asemenea lucrări este interzisă.
Precauţii în utilizarea surselor de oxigen:
 deoarece oxigenul favorizează arderea, prezenţa s-a trebuie atenţionată.
 pacienţii şi vizitatorii vor fi atenţionaţi asupra pericolului fumatului sau al unei flăcări în
preajma sursei de oxigen.
 se vor verifica echipamentele electice din încăperea respectivă.
 se vor evita utilizarea materialelor generatoare de electricitate statică (materiale sintetice) şi
a materialelor inflamabile (uleiuri, alcool).
 aparatele de monotorizare sau aspirare vor fi plasate în partea opusă sursei de oxigen.
 transportul buteliilor se va face pe cărucioare, evitîndu-se lovirea lor în timpul transpotrului.
 buteliile cu oxigen vor fi aşezate în poziţie verticală, pe un suport şi fixate de perete cu inele
metalice.
Când se lucrează cu oxigenul se va avea grijă ca curentul de gaze să nu fie îndreptat în faţă
sau spre ochii bolnavului
Oxigenul umezit se administrează prin sonda nazală, mască, ochelari, cort, cameră
hiperbarică.
Metodele de administrare a oxigenului:
Utilizarea oxigenului poate fi locală şi generală. Oxigenarea hiperbarică cuprinde atât acţiunea
locală cât şi cea generală.
Utilizare locală:
 pentru tratamentul plăgilor infectate prin anaerobi
 procese inflamatorii lente
 dereglări trofice
Oxigenul se administrează:
 subconjunctival
 retrobulbar
 în camera anterioară a ochiului
 intrapleural
 intraperitoneal

17
  în cavitatea ariculaţiei
 intraosos
 subcutanat
 percutan (băi generale şi locale cu oxigen).
Acţiunea generală a oxigenului se manifestă prin metodele de inhalaţie, inhalaţia este cea mai
răspîndită metoda de întrebuinţare a oxigenului.
Ea se efectuiază cu ajutorul măştilor, sondelor nazale, tuburilor de intubaţie şi a canulelor de
traheostomie. În pediatrie se folosec corturi şi tenduri cu oxigen.
Se mai folosesc şi pernele cu oxigen, dar metoda aceasta este mai puţin eficientă, însă în lipsa
altor metode poate fi aplicată.
Metode neinhalatorii de administrare a oxigenului sunt:
 administrarea enterala a oxigenului (coctail cu oxigen).
 administrarea intravasculară a microemulsiilor cu oxigen.
 administrarea inhalatorie a oxigenului:
Administrarea oxigenului umezit prin sonda nazală.
 Este metoda cea mai fregvent utilizată.
 Permite administrarea oxigenului în concentraţie de 25%-45%.
 Poate fi utilizată pentru o terapie pe termen lung.
 Nu poate fi utilizată la pacienţii cu afecţiuni ale mucoasei nazale.
Materiale:
 Sursă de oxigen.
 Umidificator .
 Sondă nazală (va fi verificată daca este elastică şi fără fisuri).
 Emplastru.
Pregătirea psihică şi fizică:
 Se asigură de luarea tuturor măsurilor de precauţie.
 Poziţie semișezândă a pacientului, care favorizeză expansiunea pulmonară.
Tehnica:
 asamblarea echipamentului.
 dezobsturarea căilor aeriene şi asigurarea unei ventilaţii eficiente.
 se măsoară lungimea sondei pe obraz de la nară la tragus (ureche).
 umectarea sondei cu apă, pentru facilitarea inserţiei şi prevenirea lezării mucoasei.
 se întroduce cateterul în nazofaringe cu mişcări blînde, paralel cu palatul osos şi
perpendicular cu buza superioară.
 se fixează sonda cu emplastru pe obraz.
 se fixează debitul de 4-6 1/min., sau conform indicaţiei medicului.
 se va observa bolnavul în continuare pentru prevenirea accidentelor şi efectul terapeutic al
administrării oxigenului: culoarea tegumentelor, pulsul, t.a. ,numărul de respiraţii.
 se va supraveghea echipamentul de administrare a oxigenului (presiune, debit)
 oxigenul se umidifică înainte de a ajunge la pacient în umidificator special, neumidificat,
oxigenul este iritatnt pentru mucoasa respiratorie.
 pentru a evita escarele şi uscarea meaturilor nazale se va schimba poziţia sondei
(din meatul nazal stîng în cel drept şi invers), dacă apare senzaţia de usturime în nas şi în
rinofaringe se pot picura substanţe uleioase.
 sondele de cauciuc se dezinfectează.
Administrarea oxigenului umezit prin ochelarii. Ochelarii sunt prevăzuţi cu două sonde care se
întroduc în ambele nări.
 se utilizează la copii şi pacienţi agitaţi.
 sunt mai bine tolerati de pacienţi.
 se fixează după urechi

18
Administrarea oxigenului umezit prin mască (cu sau fără reinhalarea aerului expirat)
 permite administrarea oxigenului în concentraţie de 40% - 60%.
 este incomodă datorită sistemului de prindere şi etanşeizare.
 accentuiază starea de anxietate, mai ales la copii.
 poate cauza iritaţia tegumentelor feţei.
 nu se va utiliza la pacienţii cu arsuri la nivelul feţei.
O condiţie obligatorie pentru administrarea oxigenului prin mască este umezirea şi încălzirea
lui. Aceasta previne uscarea mucoaselor căilor respiratorii şi asigură funcţia normală a epiteliului
bronhiilor. Pentru a fi umezit, oxigenul se trece printr-un vas cu apă (aparatul Bobrov), prin metoda
aceasta umiditatea gazului ajunge la 50%.
Pregătirea psihică şi fizică:
 Se asigură de luarea tuturor măsurilor de precauţie.
 Poziţie semișezândă a pacientului, care favorizeză expansiunea pulmonară.
Tehnica efectuării
 asamblarea echipamentului.
 se verifică scurgerea oxigenului prin sursă.
 se pune masca în mîna bolnavului, pentru a-i uşura controlul măştii ( se va susţine mîna
pacientului grav).
 se aşează masca pe piramida nazală şi apoi pe gura pacientului.
 când bolnavul s-a obişnuit cu masca, se aşează cureaua de fixare în jurul capului.
 se administrează 10-12 1/min, sau la indicaţia medicului.
 se va observa bolnavul în continuare pentru prevenirea accidentelor şi efectul terapeutic al
administrării oxigenului: culoarea tegumentelor, Ps, TA, numărul de respiraţii.
 se va supraveghea echipamentul de administrare a oxigenului (presiune, debit.)
 oxigenul se umidifică înainte de a ajunge la pacient în umidificator special, neumidificat,
oxigenul este iritatnt pentru mucoasa respiratorie.
 în timpul şedinţei de oxigenoterapie masca trebuie să fie strîns lipită de faţa bolnavului.
 masca se dezinfectează prin ştergerea marginilor ei cu un tampon înmuiat în alcool.
Administrarea oxigenului umezit prin cortul de oxigen
 mai frecvent se utilizează la copii.
 concentraţia oxigenului nu poate depăşi 50%.
 are dezavantajul că atmosfera de sub cort se încălzeşte şi se supraîncarcă cu vapori datorită
faptului că pacientul inspiră şi expiră în acelaşi mediu.
 oxigenul întrodus în cort nu va fi umidificat, ci trecut prin instalaţii de răcire.
 copiii vor fi supravegheaţi permanent, pentru a nu disloca cortul.
Oxigenarea hiperbarică este utilizarea curativă a oxigenului la o presiune ce depăşeşte 1 atm.
Pentru efectuarea oxigenării hiperbarice există camera (barocamera) cu un loc sau mai multe
locuri.
Indicaţii pentru oxigenarea hiperbarică sunt:
 dereglări acute ale permeabilităţii vaselor: periferice, coronare, craniene
 pierderi de sânge
 intoxicaţii
 şoc
 embolie găzoasă
 infecţie anaerobă la tratarea plăgilor, ulcerelor.
Incidente şi accidente.
Cele mai multe complicaţii apar în urma administrării oxigenului la presiune înaltă:
 Intoxicaţii acute cu oxigen - administrarea oxigenului la presiunea de 3 atm., timp de 3 - 4 ore.

19
 Intoxicaţii cronice cu oxigen - administrarea oxigenului la presiunea de 1 atm., cu o concentraţie
de 80 -100% mai multe ore.
 Iritarea mucoasei căilor respiratorii - la administrarea timp îndelungat a oxigenului sub
presiune înnaltă sau puţin umezit.
 Fibroplazie retrolentară - administrarea oxigenului în concentraţii mari la nou -născuţi (se
recomandă concentraţii de 35%).
 Distensie abdominală - pătrunderea oxigenului în esofag.
 Oprirea respiraţiei - la administrarea în concentraţii mari sub presiune de 1-3 atm.
 Emfizem subcutanat - din cauza fisurării mucoasei căilor respiratorii şi nimerirea gazului la
baza gîtului.
 Asfixia - la nimerirea lichidului din umidificator în căile respiratorii.

PREGĂTIREA BOLNAVULUI PENTRU EXAMINĂRILE RADIOLOGICE ŞI

ENDOSCOPICE ALE SISTEMULUI RESPIRATOR

Razele Roentgen poartă numele savantului german care le-a descoperit, la sfîrşitul secolului
trecut, cu ocazia unor experienţe cu raze catodice. Bănuind că este vorba de radiaţii necunoscute
în vremea aceea, le-a denumit raze X. Razele Roentgen fac parte din grupa radiaţiilor
electromagnetice, adică a radiaţiilor care se propagă la distanţă sub forma unor oscilaţii cu lungime
de undă foarte mică, de zeci de mii de ori mai mică decât a luminii.
Radiodiagnosticul constituie o metodă de investigaţie clinică, care ne furnizează date
morfologice şi funcţionale foarte utile pentru diagnostic, şi, implicit, şi pentru tratament.
Radioscopia este o metodă de explorare radiologică care constă în examinarea pe ecranul
radioscopic a imaginilor pe care le dă un fascicul de raze Roentgen după ce a traversat corpul
expus.
Pentru ca un organ să iasă în evidenţă, trebuie ca acel organ să aibă o capacitate proprie mai
mare sau mai mică de absorbţie pentru razele Roentgen. Sunt însă organe, care, datorită absorbţiei
asemănătoare razelor Roentgen, sunt invizibile la examenul obişnuit. Aceste organe nu pot fi puse
în evidenţă decât dacă vom putea crea, cu mijloace artificiale, contrastul necesar. Aceasta se
realizează cu ajutorul substanţelor de contrast, cum sunt substanţele de contrast iodate sau sulfatul
de bariu. Sulfatul de bariu permite vizualizarea aparatului digestiv, fiind insolubil şi bine tolerat.
Substantele de contrast iodate (compusi oganici cu iod) pot fi solubile sau insolubile în apă. Cele
solubile în apă pot fi administrate prin injectarea în venă, pentru efectuarea de urografii,
colangiografii, angiocardiografii, sau în artere, pentru arteriografii.
Unele sunt introduse direct în uretră, vezică, ureter (uretrografie, cistografie, pielografie
retrogradă). Compusii cu iod insolubil sunt administraţi fie oral, pentru diagnosticul căilor biliare,
fie sunt injectaţi în diferite cavităţi ale organelor.
Endoscopie metoda de examinare prin vizualizarea directă a unei cavităţi a corpului uman cu
ajutorul unui endoscop. Endoscopia permite nu numai diagnosticul unor leziuni, ci şi unele
tratamente ca extragerea unor corpuri străine, distrugerea unor tumori prin coagulare sau rezecţie
şi dilatarea unor conducte.
Endoscopul este un aparat optic, prevăzut cu un dispozitiv de iluminare menit întroducerii în
cavitatea de examinat, un sistem de transmitere al imaginilor şi instrumente anexe piese de biopsie,
perii de brosaj etc. Endoscoapele moderne permit fotografierea unor imagini endocavitare,
înregistrarea lor video.
Pregătirea bolnavilor pentru examenul radiologic – microradiografia. Organele toracice
(inima, plămânii) sunt explorate radiologic prin radioscopie, radiografie, bronhografie,
tomografie.
Scop: Studierea morfologiei şi funcţionalităţii plămânilor, a modificărilor de volum şi de formă
ale inimii pentru stabilirea diagnosticului.

20
Pregătirea psihică a pacientului:
 se anunţă pacientul, explicându-i-se condiţiile în care se va face examinarea ( cameră în
semiobscuritate);
 pacientul va fi condus la serviciul de radiologie;
 se explică pacientului cum trebuie să se comporte în timpul examinării (va efectua câteva
mişcări de respiraţie, iar radiografia se face în apnee, după o inspiraţie profundă).
Pregătirea fizică a pacientului:
 se dezbracă complet regiunea toracică (părul lung al femeelor se leagă pe creştetul capului),
se îndepărtează obiectele radioopace;
 se aşează pacientul în poziţie ortostatică cu mâinile pe şolduri şi coatele aduse înnainte (fără
să ridice umerii) în spatele ecranului, cu pieptul apropiat de ecran;
 când poziţia verticală este contraindicată se aşează pacientul în poziţie șezând sau în decubit
dorsal;
 în timpul examenului radiologic se ajută pacientul să ia poziţiile cerute de medic.
Îngrijirea pacientului după examen:
 pacientul va fi ajutat să se îmbrace;
 după terminarea examenului radiologic, va fi condus la pat;
 se notează în foia de observaţie examenul radiologic efectuat, data.

Pregătirea bolnavilor pentru examenul endoscopic bronhoscopia. Bronhoscopia reprezintă

explorarea arborelui traheo - bronşic. Se efectuiază cu bronhoscopul rigid sau flexibil
(fibrobronhoscopul).
Bronhoscopul rigid se compune dintr-o serie de tuburi metalice de 30-40cm în lungime,
prevăzute cu un canal central ,,de observare şi lucru,, şi laterale de iluminare, administrare de
oxigen etc... Bronhoscoapele rigide sunt prevăzute cu orificii laterale, au extremitatea distală
tăiata oblic şi fin polizată pentru a nu provoca leziuni.
Lumina este condusă prin fibra optică, tubul fiind conectat, ca şi opticile de examinare la o
sursă de lumină printr - un sistem special de cabluri. Opticele sunt tuburi rigide ce se întroduc prin
tubul metalic deschis sunt conectate la aceiaşi sursă de lumină şi permit vizualizări cu ajutorul
unor prisme speciale la: 180°, 45° şi 90°. Ca anexe, bronhoscopul rigid are tuburi de aspiraţie,
pense de biopsie de diferite modele, porttampoane etc…
Fibrobronscopul e mai uşor acceptat de pacient. Imaginea este transmisă printr - un sistem de
fibre optice. Extremitatea lui este flexibilă şi examinatorul îi poate imprima diferite unghiuri de
examinare.
Ambele sisteme au avantaje şi dezavantaje, astfel, sistemul rigid pemite o mai largă gamă de
manevre terapeutică, dar nu vizualizează un cîmp de ramificaţii de amploarea sistemului flexibil.
Scopul:
Explorator:
 examinarea mucoasei arborului bronşic;
 recoltarea sputei;
 recoltarea materialului biologic pentru analiza citologică.
Terapeutic:
 înlăturarea corpilor străini, polipilor;
 întroducerea medicamentelor;
 aspirarea secreţiilor abundente din căile respiratorii.

Pregătirea instrumentelor şi materialelor necesare:

 mănuşi, măşti sterile
 casoletă cu material steril

21
  pense
 porttampon
 tăvă renală sterilă
 bronhoscop sau fibrobronhoscop cu toate anexele sterile
 soluţie anestezică.
Pregătirea psihică şi fizică a pacientului
 pacientul trebuie convins de necesitatea examenului şi informat asupra riscului pe care şi-l
asumă refuzîndu-l;
 pacientul trebuie convins că deşi neplăcut, examenul nu e dureros în sine, iar incidentele sau
accidentele survin foarte rar;
 se creează pacientului un climat de siguranţă, pentru a asigura cooperarea lui în toate
momentele examinării, punîndu-l în legătură cu alţi pacienţi cărora li s-a efectuat o
bronhoscopie sau fibrobronhoscopie;
 în ziua premergătoare examinării, se execută o testare la soluţia anestezică, pentru a depista
sensibilitatea pacientului. la indicaţia medicului, pacientul va fi sedat atât seara premergătoare
explorării, cât şi în dimineaţa zilei respective;
 pacientul trebuie anunţat să nu manînce şi nu bea nimic dimineaţa, să ia cu el un prosop.
Participarea la efectuarea examinării:
 asistenta medicală aşează pacientul în fotoliu sau pe masa de examinare în decubit dorsal, cu
extremitatea cefalică în extensie;
 sub umerii lui, se plasează o pernă tare, care ridicând capul la 12-15 cm ajută la extensia
acestuia;
 se instilează soluţie anestezică în cavitatea nazală în timpul inspiraţiei adînci;
 asistenta serveşte medicul cu instrumentele şi materialele solicitate;
 în timpul examenului asistentul medical va supraveghea pacientul;
 medicul întroduce bronhoscopul prin cavitatea nazală în trahee şi bronhii şi examinează
mucoasa arborelui bronşic la necesitate se aspiră sputa pentru analize sau se ia material pentru
biopsie, sau se extrag corpii străini.
Supravegherea pacientului după bronhoscopie. După examinarea bronhoscopică, pacientul este
condus în salon şi nu va mînca o oră. Asitenta medicală va supraveghea în acest timp parametrii
vitali: pulsul, tensiunea arterială, respiraţia, anunţînd imediat medicul dacă survin modificări ale
acestora.
Incidente şi accidente după bronhoscopie
 hemoragii
 infectarea cu diferiţi germeni patogeni
 disfagie
 dureri retrosternale
 cefalee
 insomnie
 tuse
 expectoraţie
 stare subfebrilă

22
PROBLEME DE SĂNĂTATE ALE BOLNAVULUI CU AFECŢIUNI
CARDIOVASCULARE
Aparatul cardiovascular este format din: Inimă; Vase sangvine: artere, vene, capilare, sistem
limfatic.
Inima este un organ musculo – cavitar, este alcătuit din 3 tunici (endocardul – tunica internă,
miocardul – tunica mijlocie (muşchiul cardiac), pericardul – tunica externă. Are patru cavităţi (2
superioare – atrii (drept şi stîng); 2 inferioare – ventriculi (drept şi stîng))
Vascularizarea este realizată prin cele două artere coronare. Inervaţia – de la sistemul simpatic
şi parasimpatic. Circulaţia sângelui în inimă reprezintă trecerea sângelui din atrii în ventriculi şi
apoi în arborele vascular, durează 0,8 secunde.
Circulaţia mare sau sistemică cuprinde circulaţia sângelui de la inimă la ţesuturi şi înapoi:
începe din ventriculul stîng şi se termină în atriul drept.
Circulaţia mică sau pulmonară cuprinde circulaţia sângelui de la inimă la plămâni şi înapoi:
începe în ventriculul drept şi se termină în atriul stîng.
Rolul aparatului cardiovascular:
 transportă sânge, substanţe nutritive la ţesuturi şi organe;
 transportă produse de metabolism de la ţesuturi şi organe către organele de excreţie.
Afecțiunile cardiovasculare se manifestă prin următoarele simptome: dureri cardiace, dispnee,
palpitaţii, edeme cardiace (noţiune, cauze, manifestările, intervenţiile asistentului medical).
Dureri cardiace - apariţia durerilor în regiunea inimii este un simptom serios la care trebuie să
se acorde atenţie deosebită. Durerile pot fi locale şi cu iradiere în mîna stingă, gît, omoplat,
mandibulă etc. Au un caracter înţepător, sîcîitor sau constrictor. Pentru confirmarea diagnosticului
este foarte important a se stabili caracteristicile ei (debut, localizare, intensitate, iradiere, legătura
cu efortul, mişcările respiratorii, mişcarea toracelui). Durerile sunt legate mai frecvent de
insuficienţa circulaţiei coronariene, în urma obturaţiei lumenului vaselor inimii sau spasmul
vaselor în urma leziunilor cardiace, reumatice şi de altă natură mai puţin periculoase
(cardioneuroza).
Semne care însoţesc durerea:
 dispnee
 anxietate marcată (senzaţie de moarte iminentă)
 transpiraţii reci
 sughiţ
 greţuri
 ameţeli
 vărsături
 stare de slăbiciune
Asistenţa medicală în dureri cardiace:
 se anunţă de urgenţă medicul;
 bolnavul este liniştit, culcat la pat (poziţie semișezândă);
 se asigură un maxim de confort fizic şi psihic;
 se administrează bolnavului o pastilă de validol sau nitroglicerină sublingual, sau
se va
picura pe o bucăţică de zahăr trei picături de nitroglicerină sau 5 picături de validol;
 în regiunea inimii se aplică sinapisme, la mîini şi picioare termofoare;
 dacă durerile continuă la indicaţia medicului se va administra morfină sau
omnopon;
 se vor monitoriza funcţiile vitale (ps, ta, frecvenţa respiraţiei);
 se va ajuta pacientul în satisfacerea nevoilor fundamentale (alimentare pasivă la pat,

23
 igiena tegumentelor şi mucoaselor, servirea la pat cu ploscă şi urinar);
 Pe tot parcursul îngrijirilor a/m va avea o conduită calmă şi va comunica adecvat.

Dacă TA este scăzută nu se recomandă administrarea nitroglicerinei!

Dispnee cardiacă poate fi fiziologică în cazul unui efort fizic, emoţii şi patologică în cazul
afecţiunilor cardiovasculare. Cauza dispneei poate fi staza sanguină în circulaţia pulmonară
(circuitul mic) ca o urmare a insuficienţei cardiace, care duce la creşterea cantităţii de CO2 în
ţesuturi, iar insuficienţa de O2 duce la apariţia cianozei.
Simptome: Accesele de dispnee apar pe neaşteptat în efort sau în repaus, de obicei în timpul
nopţii. Este un simptom dominant în insuficienţa cardiacă stângă. Respiraţia e frecventă (30/40
respiraţii pe min), poate fi însoţită de tuse, nelinişte, zgomotele se aud de la distanţă, uneori se
elimină o spută de culoare roză, spumoasă, Ps frecvent, TA coborâtă. Bolnavii ocupă o poziţie
forţată: șezândă sau semișezândă care le uşurează respiraţia. Este un simptom dominant în
insuficienţa cardiacă stîngă, deci e consecinţa stazei şi hipertensiunii pulmonare.
Asistenţa medicală în dispnee:
 se anunţă de urgenţă medicul;
 se dă bolnavului o poziţie semișezândă (se pun 2-3 perne la spate), picioarele coborîte;
 se deschide geamul, se descheie îmbrăcămintea care-l stinghereşte;
 se administrează oxigenul umezit;
 se aspiră din căile respiratorii superioare lichidul spumos cu ajutorul sondei;
 se administrează 0,5 – 0,75 ml sol. strofantină 0,5% + 20 ml sol. izotonică clorură de sodiu,
sau sol. corglicon 0,06% - 1 ml, diuretice
 se va ţine sub control: valorile TA, ritmul şi frecvenţa Ps, FR, expresia feţei, culoarea
tegumentelor.
Palpitaţie. În caz de palpitaţii bolnavul are senzaţii neplăcute în regiunea inimii, bătăile cordului
sunt accelerate şi puternice. Apariţia palpitaţiilor este legată de excitaţia mărită a aparatului de
inervaţie a cordului (pot surveni izolat sau în accese).
Palpitaţiile sunt un semn de afectare a muşchiului cardiac în următoarele afecţiuni:
 miocardită
 infarct miocardic
 vicii cardiace
Se vor monitoriza funcţiile vitale: ritmul şi frecvenţa pulsului, valorile TA, frecvenţa respiraţiei,
intensitatea şi durata durerii, modificările ECG.
Însă pot apărea palpitaţii reflector în caz de:
 febră
 anemii
 neuroze
 după administrarea unor preparate medicamentoase.
Palpitaţiile se pot întâlni şi la oamenii sănătoşi în caz de:
 efort fizic
 emoţii puternice
 consumul tutunului
 supraîncălzire
Tahicardia - accelerarea bătăilor cordului. În stare normală,la un adult, numărul contracţiilor
cardiace este de 60-80 bătăi pe minut. Tahicardia reprezintă unul din primele simptome ale
decompensării cardiovasculare, însă poate fi cauzată şi de excitaţia crescută a inimii (ex. în
neuroze). La oamenii sănătoşi tahicardia apare la efort fizic, emoţii.

24
Bradicardia – reducerea frecvenţei contracţiilor cardiace. Rărirea contracţiilor cardiace pînă la 40
bătăi pe minut şi mai puţin poate fi un semn al unor boli grave, de exemplu al tulburării sistemului
cardiac de conducere. În stare normală reducerea frecvenţei pulsului se întîlneşte la unii sportivi,
care depun eforturi fizice mari.
Edemuele cardiace sunt acumulări de lichid seros în ţesuturi. Se manifestă prin creşterea în volum
a regiunii edemaţiate.
Mecanismul de formare a edemelor:
 creşterea în vase şi capilare a presiunii sângelui
 încetinirea circulaţiei sangvine
 creşterea permeabilităţii vaselor sangvine
 dereglarea metabolismului de natriu (are loc reţinerea natriului în organism)
 scăderea albuminelor în organism
Edemele apar treptat, mai frecvent la membrele inferioare. Apariţia evidentă a edemelor este
precedată de o perioadă latentă de reţinere a lichidului, ceea ce se manifestă prin micşorarea
cantităţii de urină eliminată şi creşterea masei corporale.
În caz de edeme:
 pielea devine palidă, lucioasă, străvezie;
 se şterg cutele naturale;
 se pierde elasticitatea ţesutului edemaţiat.
Acumularea lichidului în abdomen se numeşte – ascită, în cavitatea pleurală – hidrotorax, în
pericard – hirdopericard.
Determinarea edemelor
 Se apasă cu degetul mare pe pielea gambei în urma căruia rămâne o gropiţă care nu-şi
revine timp de un minut
 Se cîntăreşte zilnic bolnavul şi se duce evidenţa lichidului ingerat şi eliminat
 Se măsoară circumferinţele membrelor edemaţiate şi circumferinţa abdomenului
Asistenţa medicală în edeme:
 A/m cîntăreşte zilnic bolnavul, măsoară circumferinţa abdomenului şi membrelor
 Supraveghează parametrii vitali: Ps, T.A., respiraţia
 Supraveghează starea pielii şi aplică profilaxia escarelor
 Are grijă de poziţia comodă a bolnavului în pat (lenjerie fără cute, fărămituri)
 Supraveghează regimul dietic al pacientului - limitează sarea de bucătărie pînă la 3- 5 gr,
în 24 de ore şi lichidul pînă la 800 ml., în 24 de ore
 Execută cu stricteţe prescripţiile medicului
 Mărirea cantităţii de urină şi micşorarea masei corpului este un indiciu de scădere a
edemelor
Diureza este un proces de formare şi eliminare a urinei.
Utilaj necesar:vas gradat, foaia de temperatură.
Tehnica efectuării.
 Dimineaţa la ora 600 bolnavul eliberează vezica urinară.
 Într-un vas gradat bolnavul colectează urina timp de 24 de ore (pînă la ora 600 a zilei următoare).
 Se înregistrează cantitatea lichidului consumat (ceai, supă, lapte, sucuri) cât şi lichidul ce se
conţine în fructe şi legume plus volumul soluţiilor introduse parenteral.
 Datele primite a/m le înregistrează în foaia de temperatură. Se notează în partea de jos a foii de
temperatură (cantitatea de lichid consumat în 24 de ore, precum şi volumul urinei eliminate în
24 de ore).
Bilanţ hidric – este raportul dintre volumul urinei eliminate de bolnav în 24 de ore şi a lichidului
întrodus în organism.

25
  Pentru fiecare grad de temperatură mai mare de 370C, se va calcula o pierdere suplimentară de
500 ml apă.
 Se notează de câte ori a fost schimbat un pansament şi gradul de îmbibare. Un pansament
abundent îmbibat indică pierderea aproape a 500 – 700 ml apă.
Eliminarea apei din organism:
 prin urină 1000 – 1500 ml în 24 de ore.
 prin transpiraţie se elimină 200 – 1000 ml.
 prin intestin cu scaunul 100 – 200 ml.
 prin aerul expirat sub formă de vapori de apă se elimină 350 – 500 ml.

Bilanţul hidric se notează 24 de ore (exemplu)

Administrări Cantitatea Ieşiri Cantitatea
Băuturi + alimente 1300 ml Urină 1000 ml
Perfuzii 500 ml Scaun 100 ml
Vomă 100 ml
Metabolism celular 300 ml Transpiraţie 300 ml
Aer expirat 200 ml
T0 - 380C 400 ml
TOTAL 2100 ml

Interpretare: bilanţul hidric este echilibrat, se menţine o hidratare constantă.

Dacă intrarea e de 2100 ml, iar ieşire de 3000 ml e egal cu un dezechilibru, deoarece se pierde
mai mult lichid decât se consumă. Dacă intrarea e de 2100 ml, iar ieşirea 1600 ml (e mai mică) e
vorba la fel de un dezechilibru, ce indică reţinerea, adică excesul volumului de lichid. Aceasta ne
indică o hiperhidratare, apar edeme. Se cere scăderea aportului de apă şi sare.

APRECIEREA PULSULUI ŞI MĂSURAREA TENSIUNII

ARTERIALE
Pulsul reprezintă o expansiune ritmică sincronă cu bătăile inimii şi se percepe la comprimarea
unei artere pe un plan rezistent.
Scopul: evaluarea funcţiei cardio – vasculare.
Întrucât la apariţia pulsului intervin atât inima cât şi vasele, el va reflecta atât starea funcţională a
inimii cât şi pe cea a arterelor, dînd în acelaşi timp indicii preţioase asupra stării anatomice a
arborelui arterial.
Locul determinării pulsului: pulsul poate fi luat pe orice arteră accesibilă palpaţiei care poate fi
comprimată pe un plan osos.
În practica curentă, pulsul se ia la nivelul arterei radiale din care motiv, în limbajul cotidian,
prin puls se înţelege – pulsul arterei radiale.
Parametrii pulsului. La aprecierea pulsului se va observa:
 frecvenţă
 ritmicitate
 volum
 tensiune
 celebritate
Frecvenţa pulsului. Se stabileşte prin numărătoarea pulsaţiilor pe minut, cu ajutorul ceasului
obişnuit, prevăzut cu secundar, ţinut la mâna liberă. După ce sa palpat pulsul, se lasă să treacă
câteva pulsaţii, pînă ce zvîcniturile sunt bine sesizate şi apoi se numără. Numărătoarea durează un

26
minut, însă după o practică oarecare timpul poate fi redus la ½ sau ¼ minut înmulţind rezultatul
cu 2, respectiv cu 4.
Frecvenţa pulsului la adultul sănătos este 70 – 80 bătăi pe minut. În condiţii fiziologice,
frecvenţa pulsului variază după sex, vârsta, înălţimea corpului, efort, emoţii, poziţia corpului, stări
fiziologice. Pulsul la femei este cu 7 – 8 ori bătăi mai frecvent decât la bărbaţi.
În funcţie de vârsta, frecvenţa pulsului variază în felul următor:
Categoria Nr. bătăilor (pe minut)
La nou – născut 130 – 140
La copilul mic 100 – 120
La 10 ani 90 – 100
La 20 ani 60 – 80
De la 60 ani în sus 72 - 84

La persoanele înalte pulsul este ceva mai rar decât la cele scunde. În poziţia culcat, pulsul este
mai rar decât în poziţia șezând. În picioare este ceva mai frecvent. Pulsul se accelerează în caz de
efort fizic sau psihic, emoţii, tensiune nervoasă, precum şi în cursul digestiei. În timpul somnului
frecvenţa scade faţă de acea din starea de veghe. Din acest motiv pulsul se va lua dimineaţa pe
nemânacate după deşteptare.
Frecvenţa pulsului poate să crească sau să scadă. În primul caz vorbim de puls tahicardic, iar în
al doilea de puls bradicardic.
Pulsul tahicardic poate fi determinat de cauze cardiace şi extracardiace, numărul pulsaţiilor putînd
să se ridice pînă la 150 – 200 pe minut şi chiar mai mult. În unele cazuri pulsul este aşa de frecvent
încât nu poate fi urmărit prin palpare.
Pulsul bradicardic ca şi pulsul tahicardic, poate fi determinat de cauze cardiace şi extracardiace.
Numărul pulsaţiilor poate să scadă la 60 – 50 – 40 pe minut sa şi mai puţin. În normă frecvenţa
pulsului la un adult este de 60 – 90 bătăi pe minut.

Ritmicitate. Pulsul poate fi ritmic sau aritmic. În stare normală, volumul şi intensitatea pulsaţiilor
sunt uniforme, pauzele între pulsaţii fiind egale, un astfel de puls este ritmic. Dacă pulsaţiile nu
sunt uniforme şi sunt separate între ele de distanţe inegale, pulsul este aritmic. Nu putem vorbi
despre o ritmicitate perfectă întrucât şi în stare normală frecvenţa pulsului variază cu respiraţia. În
timpul inspiraţiei pulsul devine mai frecvent, iar în expiraţie mai rar. Aceasta este aritmia
respiratorie şi nu are nici o semnificaţie patologică.
Volumul şi amplitudinea pulsului poate fi mare sau mic. El se micşorează pe măsură ce ne
îndepărtăm de inimă. Volumul pulsului este determinat de cantitatea de sânge pe care inima o
aruncă în artere în cursul unei sistole. Pulsul abia perceptibil se numeşte – filiform. Dacă volumul
de sânge propulsat în vase este în normă, pulsul se numeşte plin. În caz de hemoragie masivă,
insuficienţă cardiovasculară, împlerea pulsului se micşorează şi se numeşte puls gol.
Tensiunea pulsului poate fi dură sau moale. Ea este determinată de valoarea forţei de contracţie a
inimii. Aprecierea tensiunii pulsului se face prin aprecierea forţei necesare pentru comprimarea
arterei radiale.
 Pulsul dur – în cazul afecţiunilor însoţite de hipertrofia ventriculului stîng.
 Puls moale – când scade forţa de contracţie a inimii.
Celebritatea pulsului reprezintă iuţeala de ridicare şi de dispariţie a undei pulsatile ceia ce
reprezintă în fond viteza de efectuare a pulsaţiei.

Tehnica aprecierii pulsului:

 pregătirea fizică/psihică a pacientului - se anunţă pacientul, se va explica modul şi necesitatea
determinării

27
  a/m spală şi dezinfectează mâinile
 a/m cuprinde mâinele (mâna) bolnavului în aşa mod încât degetul mare al persoanei care
examinează să fie aplicat pe partea ulnară a antebraţului, iar celelalte degete să palpeze artera
radială
 palpând cu cele trei degete artera se apasă moderat înspre partea internă a osului radial.
 se fixează timpul
 se numără pulsaţiile timp de 1 minut
 se notează valorile pulsului în foaia de temperatură.

Tensiunea arterială exercitată de sângele circulant asupra pereţilor arteriali constituie tensiunea
arterială. Valoare ei este determinată de forţa de contracţie a inimii (care asigură propulsarea
sângelui în arborele arterial), de rezistenţa întîmpinată de sânge, rezistenţa determinată de
elasticitatea şi calibrul sistemului vascular şi de viscozitatea sângelui.
Tensiunea arterială prezintă valoarea cea mai înaltă în cursul sistolei, când alături de cantitatea
de sânge existentă în arborele vascular, inima mai propulsează încă o cantitate de sânge peste cel
existent în vase. Această tensiune poartă numele de tensiune sistolică sau maximă.
Tensiunea arterială va avea cea mai mică valoare în cursul diastolei, când forţa de contracţie a
inimii este absentă. Această presiune poartă numele de presiune diastolică sau minimă.
Cunoaşterea raportului dintre tensiunea maximă şi minimă este de asemenea foarte importantă.
Diferenţa dintre tensiunea sistolică (maximă) şi cea diastolică (minimă) poartă numele de tensiune
diferenţială.
Ex: TA dif.= TA max. 140 – TA min. 80 = 60 mmHg.
Tensiunea arterială se urcă în cursul eforturilor fizice, după mese abundente, în timpul
emoţiilor. În timpul activităţii în camere supraîncălzite sau în cursul zilelor călduroase TA scade.
La frig, dimpotrivă datorită vasoconstricţiei generalizate, tensiunea arterială creşte. Nivelul de TA
variază în raport cu sexul, vîrsta, precum şi cu orarul activităţilor în cursul zilei.
 Ridicarea tensiunii arteriale mai sus de limitele normei se numeşte hipertonie.
 Scăderea tensiunii arteriale mai jos de limitele normei se numeşte hipotonie.

Valorile TA (în normă)

Vîrsta TA max. TA min.
1 – 3 ani 75 – 90 50 – 60
4 – 11 ani 90 - 100 50 – 65
12 -15 ani 110 – 120 60 – 75
20 – 50 ani 115 – 140 75 – 90
Peste 50 ani 115 90

Tehnica determinătii tensiunii arteriale

Scopul: de a supraveghea modificările funcţiei inimii şi a vaselor sanguine.
Indicaţii: este o examinare obligatorie pentru toţi bolnavii.
Materiale necesare: Tonometru, fonendoscop, tampoane de vată, alcool etilic de 700, foaie de
temperatură, pix roşu şi albastru.
 a/m îşi spală şi dezinfectează mâinile.
 se verifică funcţionarea aparatelor de măsurat
 se pregăteşte bolnavul psihic.
 pregătim fizic pacientul (poziţie culcată sau șezândă).
 se lasă să se relaxeze 10 – 15 min.
 pacientul să nu vadă gradaţiile de pe manometru.
 se fixează manşeta pe braţul bolnavului cu 3-5 cm mai sus de fosa cubitală.

28
 se fixează mîna pacientului comod în extensie în cot.
 se dezinfectează membrana fonendoscopului cu un tampon de vată îmbibat în alcool.
 se închide clema de la para de cauciuc.
 se fixează membrana fonendoscopului pe artera humerală în plica cotului.
 se fixează olivele fonendoscopului în urechi.
 se pompează aer în manşetă.
 lent se decomprimă aerul din manşetă.
 se fixează cifra ta când apare primul zgomot pe arteră.
 se continuă decomprimarea şi se va fixa cifra ultimului zgomot pe arteră.
 se evacuează tot aerul din manşetă.
 se îndepărtează manşeta de pe braţul bolnavului.
 se reorganizează locul de lucru.
 se notează valorile ta cifric şi grafic.

Înregistrarea pulsului şi a tensiunei arteriale se efectuează în foaia de temperatură. Foaia

de temperatură se fixează în foaia de observaţie unde este indicată familia bolnavului,data şi timpul
înregistrării.
Pulsul: Datele despre ritmul, viteza, tensiunea, amplitudinea şi umplerea pulsului se
înregistrează de către medic în foaia de observaţie, iar frecvenţa pulsului se înregistrează în foaia
de temperatură la (scara,,P’’) de către asistentul medical. Punctele înregistrate se unesc, formînd
o curbă. Valoarea unui pătrăţel pînă la o sută este egal cu 2, iar mai sus se egalează cu 4. Se notează
pulsul cu creion roşu.
Tensiunea arterială se notează în foaia de temperatură grafic sub formă de coloniţă cu creion
albastru haşurat. Tensiunea arterială maximă corespunde laturii de sus a dreptunghiului, TA
minimă corespunde laturii de jos a dreptunghiului.

ASISTENŢA MEDICALĂ ÎN INSUFICIENŢA VASCULARĂ ACUTĂ.

RESUSCITAREA CARDIO-RESPIRATORIE.
Lipotemia - este pierderea subită, de obicei de scurtă durată a cunoştinţei, însoţită de
insuficienţa cardiacă şi slăbirea mişcărilor respiratorii.
Lipotemia este o urmare a dereglării reflexe a hemodinamicii, care se manifestă în primul rînd
sub formă de insuficienţă acută a irigaţiei creierului. Baza patogeniei ei este căderea provizorie a
tonusului vascular, care duce la dilatarea şi supraumplerea acută a vaselor sanguine mici, mai ales
în cavitatea abdominală şi la redistribuirea rapidă a sângelui în organism. În legătură cu aceasta se
produce anemia creierului, se micşorează afluxul de sânge spre inimă, cade tensiunea arterială.
Sistemul nervos central reacţionează la anemie înaintea altor sisteme, anume prin pierderea
cunoştinţei. Lipotemia poate să apară din diferite motive. Cel mai des ea este legată de afecţiuni
neuropsihice:
 în şocuri nervoase puternice (spaimă)
 la vederea sângelui
 în dureri subite (extracţia dinţilor)
 venopuncţie
 surmenajul, lipsa de aer curat un timp îndelungat, anemie, cașexie, afecțiuni ale cordului
sunt momente care predispun la lipotemie.

Tabloul clinic. La început se observă astenie, stare de rău, fotopsie (senzaţie de musculiţe
zburătoare), întuneric în ochi, senzaţie de zgomot în urechi, uneori greţuri. Bolnavul brusc devine

29
palid, se acoperă cu transpiraţie rece, extremităţile sunt reci. Respiraţia devine frecventă,
superficială, pulsul slab, fecvent, uneori lent, T.A. joasă sau la limitele normei minime (după
vârsta), pierde cunoştinţa şi cade jos.
Intervenţiile asistentului medical:
 Pentru a mări afluxul de sânge la creier, bolnavului i se va reda poziţia orizontală în decubit
dorsal, fără pernă, cu picioarele ridicate puţin mai sus de nivelul capului.
 Pentru a combate hipoxia se va face aflux de aer, se deschide geamul.
 Pentru a înlătura compresiunea vaselor bolnavului i se scot hainele care-l stingheresc, se
descheie la guler, cravata, centura.
 Pentru excitarea reflexă a respiraţiei, bolnavului i se propune să miroase soluţie de amoniac, se
stropeşte faţa cu apă rece, se face aflux de aer curat.
 Măsurile acordate sunt de obicei suficiente pentru ca bolnavul să-şi recapete cunoştinţa.
 Daca îşi recapătă cunoştinţa, pacientul va rămâne în pat, se înveleşte, se dă ceai tare, cald şi
dulce de băut (are acţiune tonică şi hipertermică).
 Se măsoară T.A. şi Ps., se poate administra tinctură de valeriană.
 În cazuri mai grave se administează subcutanat cardio-tonice: sol. cordiamină, cofeină.
 Pentru a preciza cauza şi pentru tratament se recomandă consultaţia medicului.

Colapsul este rezultatul unei insuficienţe acute, căderii tonusului vascular, ce duce la
redistribuţia sângelui şi la hipoxemia ulterioară (scăderea cantităţii de oxigen din sânge).Este o
complicaţie subită a unei afecţiuni grele. Sistemul nervos central este deosebit de sensibil la
hipoxemie prin care se şi explică pierderea parţială a cunoştinţei în colaps. Cauza frecventă a
colapsului este hemoragia masivă acută. Colapsul se poate produce în traumatism gastric, mai ales
dacă este însoţit de leziunea pancreasului, în schimbarea bruscă a poziţiei corpului, la bolnavii care
stau un timp îndelungat la pat. De asemenea, colapsul poate să apară şi în caz de evacuare forţată
a unei cantităţi mari de lichid ( în caz de ascită ), fără bandajarea simultană a abdomenului. La fel
poat să apară în intoxicaţii şi afecţiuni specifice: intoxicaţii alimentare, pneumonie franco-
lombară, tifos, colaps septic.
Tabloul clinic : Se caracterizează prin paliditate subită, buze cianotice, pielea rece, puls filiform,
şi frecvent, T.A. joasă, venele periferice colabate imposibil de punctat, tahicardie, respiraţie
superficial şi rară, transpiraţii reci, răcirea membrelor, temperatură scăzută a corpului, uneori în
cazuri grave şi pierderea cunoştinţei.
Intervenţiile asistentului medical:
 în toate formele de colaps bolnavul necesită repaus absolut, încălzirea corpului, dacă nu este
hemoragie, se servesc de băut cantităţi mari de lichid (ceai, cafea).
 poziţia tredelenburg – aflux de sânge la encefal şi inimă.
 se supraveghează ps.,t.a., respiraţia fiecare oră prin monitorizare.
 în hemoragii, intoxicaţii, care au provocat colapsul – mai întîi se înlătură cauza, apoi se fac
transfuzii de sânge integral, substituenţi ai sângelui, plasma sau soluţii.
 o însemnătate foarte mare o au substanţele care influenţează asupra centrelor vasomotorii şi
respiratorii, precum şi cele care stimulează tonusul vaselor sangvine şi activitatea cardiacă: sol.
cofeină, cordiamină, arenalină.
 în cazuri grave, cu scopul de a ridica rapid t.a. se va administra intravenos sol. efedrină.
 pentru excitarea centrului respirator se administrează sol. lobelină sau cititonă.
 se administrează de asemenea oxigen umezit.

Şocul anafilactic este un sindrom clinic caracterizat de o reacţie alergică acută şi severă,
declanşat de multipli factori etiologici care cauzează tulburări grave şi rapide în organism, mai
pronunţat al sistemului cardio-vascular.

30
 Factori care pot provoca şocul anafilactic:
 alergia medicamentoasă
 muşcături de insecte (venin de insecte)
 alergia alimentară
 diverşi agenţi terapeutici - vaccine,steroizi
 extracte de polen,praf, puf, lînă
 proteine heterogene – insulină, tripsină
 extracte de ierburi, pomi în floare
Tabloul clinic:
 Stare de rău general: debut brusc la câteva minute după administrarea agentului alergic, uneori
pînă la două ore.
 Manifestări respiratorii: tuse, constricţie toracică, respiraţie frecventă, rinită, edemul
laringelui cu asfixie.
 Manifestări cardio – vasculare: aritmie, puls mic slab, frecvent, cianoză,colaps, stop
cardiovascular.
 Manifestări cutanate: prurit (senzaţie de mîncărime), urticărie (erupţie cutanată însoţită de
prurit), eritem generalizant (coloraţie roşie congestivă la nivelul pielei), edem al feţei.
 Manifestări gastro – intestinale: crampe abdominale, greaţă, vomă, diaree.
 Manifestări SNC: agitaţie, vertije, dezorientare, senzaţie de moarte iminentă, stare
inconştientă, risc de convulsii şi comă.

*A/m. va ţine cont de rapiditatea evoluţiei şocului, pentru a acţiona promt până la
sosirea medicului.
*Neacordarea la timp a primului ajutor poate cauza decesul pacientului.
*Incidenţa şocului anafilactic la persoanele alergice este de 3:1000 cazuri, iar
mortalitatea în jur de 1:100.000,mai frecvent moartea survine în primele 30 minute.
*Reacţia alergică la antibiotice - Penicilină este pînă la 16% cazuri.
Intervenţiile asistentului medical:
1. Urgent se anunţă medicul.
2. Întreruperea imediată a întroducerii preparatului care a cauzat şocul.
3. Pacientul va fi culcat în poziţia Tredelenburg (orizontală, picioarele cu 30 G. mai
sus de cap, capul întors într-o parte (se evită pericolul asfixiei şi a înghiţirii limbei), vor fi
înlăturate protezele dentare, dacă sunt prezente.
4. Dacă preparatul a fost întrodus în regiunea braţului s/c sau i/v, atunci va fi aplicat
garoul cu pauze de 1 min. la fiecare 3 min.
5. Compresă rece pe locul de administrare a medicamentului, se asigură încetinirea
absorbţiei substanţei alergice.
6. Se pregăteşte şi se instalează sistema pentru perfuzie i/v.
7. În jurul locului de administrare se injectează s/c: sol. adrenalină de 0,1% - 0,2-0,3
ml., diluat1:10.000 ( 1,0 ml.+10,0 ml. ser fiziologic), doza generală fiind de 2 ml și
sol.adrenalină 1,0 ml.- i/v.
8. Dacă şocul anafilactic a apărut în rezultatul întroducerii intravenoase, atunci acul
rămâne în venă şi prin el se întroduc preparate anti-şoc. În caz că este imposibil de a puncta
vena, preparatele se vor întroduce intramuscular.
9. Din setul anti-şoc se vor administra la indicaţia medicului preparate antihistaminice
i/v sau i/m (sol.suprastin de 2% - 2ml, sol.taveghil 0,1% - 2ml, sol. dimidrol 1% - 2ml).
10. Se întroduc 2,0 – 4,0 ml. sol. cordiamină în soluţie fiziologică - i/v.
11. Dacă nu se determină TA., Ps., şi nu se restabileşte cunoştinţa, atunci se întroduc
i/v (sol. adrenalină 1,0ml. + 20,0 ml. sol. fiziologică și sol. mezaton de 1% - 2,0 ml.

31
 12. Se administrează preparate hormonale i/v (sol.prednizolon 30-50 mg, sol.
dexametazon 20 mg, sol. hidrocortizon 150-300 mg).
13. Se întroduce i/v - sol. clorura de calciu 10,0 ml +10,0 ml soluţie fiziologică.
14. Dacă apar simptome de bronhospasm, atunci se administrează i/v sol.eufilină de
2,4% ml -10,0 ml soluţie fiziologică.
15. Dacă şocul a apărut în urma administrării penicilinei, atunci după întroducerea
repetată a sol.adrenalină se administrează i/v: 100.000 UA penicinilază, repetându-se peste
6-8 ore.
16. Se aspiră din căile respiratorii saliva şi masele vomitante.
17. Se administrează oxigen umezit.
18. La necesitate se efectuează ventilarea artificială a plămânilor, masajul indirect al
inimii.
19. Monitorizarea permanentă a funcţiilor vitale: ritmul şi frecvenţa respiraţiei, ritmul
şi frecvenţa Ps., valorile TA., culoarea buzelor şi tegumentelor, frecvenţa vomei şi
conţinutul ei, temperatura corpului, reacţia pupilelor.
20. Este solicitată brigada de reanimare .
21. Bolnavul va fi supravegheat în decurs de 8-10 zile.
Componenţa trusei anti - şoc:
 sistema pentru perfuzie
 seringi sterile
 garou
 mănuşi
 comprese sterile din vată şi tifon
 emplastru
 setul de medicamente:
o sol. adrenalină – 0,1%.
o sol. suprastin – 2%.
o sol. dimidrol – 1%.
o sol.taveghil – 0,1%.
o sol. cordiamină.
o sol. mezaton – 1%.
o sol. eufilină – 2,4%.
o sol. epinefrină.
o sol. prednisolon – 30 - 50 mg.
o sol. dexametason – 20 mg.
o sol. hidrocortison – 50 - 300mg.
o sol. nacl - 0,9%.

Prin reanimare se înţelege totalitatea procedeelor terapeutice aplicate cu scopul de a restabili

funcţiile vitale, parţial sau total întrerupte.
Reanimarea cuprinde în principiu următoarele probleme:
 restabilire funcţiei cardiace;
 umplerea patului vascular şi completarea masei sangvine;
 restabilirea funcţiei respiratorii;
 susţinerea medicamentoasă a circulaţiei şi respiraţiei;
 completarea măsurilor luate contra anoxiei prin oxigenoterapie. (întreruperea respiraţiei şi a
circulaţiei suspendă aprovizionarea organismului cu oxigen şi duce la anoxie tisulară);
 înlăturarea cauzelor care au dus la necesitatea aplicării măsurilor de resuscitare cardio-
respiratorie;

32
Restabilirrea respiraţiei poate fi efectuată prin două metode:
 respiraţie artificială directă (internă – insuflarea activă de aer).
 respiraţie artificială indirectă (externă – comprimarea ritmică a toracelui).
Tehnica efectuării respiraţiei artificiale
Poziţia bolnavului.
 Se aşează bolnavul în decubit dorsal cu umerii ridicaţi folosind o haină sau pătura rulată sub
omoplat.
 Asistentul medical se aşează în genunchi la capul bolnavului, în partea dreaptă.
Dezobstrurarea căilor aeriene superioare.
 Se efectuează hiperextensia capului, cu o mînă se apasă pe creştet, iar cu cealaltă sub bărbie se
apleacă capul pe spate.
 Se eliberează căile respiratorii de eventualii corpi străini, controlînd cavitatea bucală cu indexul
mîinii drepte înfăşurat în batistă sau tifon.
Metoda internă ,,gură la gură”
 cu mîna stîngă se aşterne pe faţa bolnavului un cîmp de protecţie (batistă, tifon, etc.);
 se pansează nările pentru a preveni pierderile de aer în timpul insuflării;
 cu mîna dreaptă propulseză mandibula şi asigură menţinerea cavităţii bucale în stare deschisă,
apoi fixează buzele pe gura bolnavului şi insuflă cu presiune aerul în plămîinii acestuia;
 se retrage capul lateral, privind spre toracele victimei (pentru a aprecia eficienţa inspiraţiei după
gradul destingerii cutiei toracice) se aşteaptă ieşirea aerului din plămânii victimei şi se
efectuează o nouă inspiraţie relativ profundă pentru următoarea insuflare;
 se repetă succesiunea de mişcări de 14-16 ori pe minut, capul bolnavului fiind menţinut în
hiperextensie (la copii 20 insuflări pe minut) pînă când reapar mişcări respiratorii spontane sau
pînă se ajunge cu bolnavul la spital.
Metoda internă ,,gură la nas”
Se foloseşte când metoda gură la gură nu poate fi efectuată, gura victimei nu poate fi deschisă,
gura salvatorului este mai mică decât a victimei sau gura victimei prezintă leziuni grave sau
secreţii. Cu mîna stîngă se apasă fruntea victimei pentru a efectua hiperextensia, iar cu mîna
dreaptă se împinge bărbia în sus, închinzîndu-i gura. Se inspiră şi se aplică gura la nasul bolnavului,
insuflîndu-i aerul în plămâni. Se repetă succesiunea de 14-16 ori pe minut.
Efectuarea masajului cardiac extern
 se aplică pe faţa anterioară a sternului, în treimea inferioară, palma mîinii stîngi, cu degetele
răsfirate în sus.
 se aşează mîna dreaptă peste cea stîngă în acelaşi mod.
 se execută scurt, energic şi ritmic 60 compresiuni pe minut, apăsînd sternul cu braţele întinse
(cu toată greutate corpului), astfel încât să se deplaseze cu 6-8 cm la adult spre coloana
vertebrală.
 se lasă apoi să revină toracele spontan la normal fără a ridica mâinile de pe sternul bolnavului.

ASISTENȚA MEDICALĂ ÎN AFECȚIUNILE SISTEMULUI DIGESTIV

PROBLEME DE SĂNĂTATE ALE BOLNAVULUI CU

AFECŢIUNI DIGESTIVE
Sistemul digestive este alcătuit din tubul digestiv şi glandele digestive. Tubul digestiv include
următoarele componente: cavitatea bucală, faringele, esofagul, stomacul, intestinul subţire

33
(duoden, jejun, ilion), intestinul gros (ascendent, transvers, descendent, sec), se termină cu rectul,
orificiul anal.
Principalele simptome caracteristice pentru afecţiunile tractului gastro-intestinal sunt:
 dureri abdominale,
 fenomene dispeptice (eructații, pirozis, vomă)
 hemoragii gastro-intestinale.
Dureri gastrice - cauzele şi caracterul durerilor abdominale pot fi diferite. În afecţiuni gastrice
şi duodenale (bola ulceroasă şi gastrită) durerile sunt determinate de ingerarea hrănii: pe
nemâncate, peste 20 min., sau doua ore după luarea mesei, dureri nocturne. Uneori durerile se
ameliorează după ingerarea alimentelor. Durerile cauzate de afecţiunile intestinului nu depind de
ingerarea alimentelor. Durerile scad după defecaţie, eliminare de gaze.
Localizarea durerilor:
 epigastrică postprandială sau nocturnă întâlnită în ulcer gastroduodenal;
 retrosternală în bolile esofagului;
 hipocondriul drept în colicistită;
 flanc stâng, drept în cancer de colon;
 abdominală difuză în rectocolită;
 fosa iliacă dreaptă în apendicită.
În perioada de acutizare a bolii sunt posibile astfel de complicaţii ca perforaţiile gastrice şi
duodenale. Perforaţia este însoţită de o durere violentă, pe care bolnavii o aseamănă cu o lovitură
de „pumnal” în abdomen. Bolnavul ocupă o poziţie forţată, culcat pe spate cu picioarele aduse
spre abdomen sau ocupă poziţia genupectorală. Faţa bolnavului este palidă cu trăsături ascuţite,
abdomenul „de lemn”, retractat, nu participă la respiraţie, muşchii peretelui abdominal sunt
contractaţi, pulsul frecvent. Această complicaţie gravă necesită intervenţie chirurgicală urgentă.
Asistenţa de urgenţă în dureri gastrice:
 se vor culege date de la bolnav în privinţa caracterului şi duratei durerilor;
 se va stabili legătura lor cu ingerarea hranei;
 se va determina dacă sunt dereglări dispeptice (vomă, greaţă, pirozis, eructaţie);
 până la sosirea medicului, pacientul se va culca în pat;
 se va aplica punga cu gheaţă pe abdomen.

În dureri gastrice se interzice categoric aplicarea termoforului şi administrarea

medicamentelor (substanţe analgetice) fără prescripţia medicului.

Eructaţie (râgâiala) este o eliminare bruscă din stomac în cavitatea bucală a gazelor
sau a unei cantităţi mici de conţinut gastric.
Eructaţia poate să apară la:
 înghiţirea unei cantităţi mici de aer (aerofagie);
 consumarea în grabă a hranei;
 în unele patologii gastrice;
 în neuroze.
Eructaţiile fetide sunt rezultatul stazei de putrefacţie a proteinelor din hrana ingerată ce se află
în stomac și se întâlnesc în:
 în ptoza gastrică (coborârea stomacului);
 insuficienţa funcţiei motorie a stomacului;
 stenoze gastrice şi duodenale provocate de boli ulceroase.
Asistența medicală în eructații. Pentru reducerea eructaţiei, se recomandă:

34
 consumarea de lichide şi alimente fără grabă, deasemenea, evitarea consumării lichidelor cu
paiul;
 evitarea băuturilor carbogazate;
 renunţarea la guma de mestecat;
 renunţarea la fumat;
 verificarea protezei dentare; montarea greşită a protezei poate provoca inghiţirea de aer
suplimentar în timpul consumării de lichide/alimente;
 tratarea arsurilor stomacale.
Pirozis (arsură) este o senzaţie de usturime, pe care bolnavul o simte după stern sau în regiunea
epigastrică. Uneori arsura se răspândeşte până la faringe. Se întâlneşte adesea în afecţiunile
gastrice, care decurg cu hiperaciditatea sucului gastric. Acest simptom este determinat de
pătrunderea conţinutului gastric în esofag, a cărui mucoasă este foarte sensibilă la acţiunea acizilor
care se conţin în sucul gastric.
Simptomele pirozisului :
 senzaţie de arsură apărută retrosternal, ce se accentuează după masă şi durează câteva minute
sau ore;
 gust acru, amar în gură;
 halena-respiraţie urât mirositoare
 regurgităţi.
Pentru suprimarea arsurilor se recomandă:
 consumarea porţiilor mici de alimente;
 se va mânca cu cel puţin trei ore înainte de culcare şi se vor evita gustările nocturne sau cele
dinaintea somnului;
 menţinerea greutăţii conform vârstei şi taliei. obezitatea creşte foarte mult presiunea
intraabdominală şi favorizează astfel refluxul;
 renunţarea la fumat, deoarece acesta este un factor ce stimulează relaxarea sfincterului
esofagian inferior;
 limitarea consumului de alimente condimentate sau bogate în grăsimi;
 purtarea hainelor comode, lejere, se vor evita centurile;
 la indicaţia medicului se vor administra substanțe medicamentoase (omeprazol, lansoprazol,
ranitidina, famotidina, cimetidina, nizatidina);
 pentru lichidarea completă a pirozisului ca simptom, pacientul trebuie să fie tratat de boala de
bază care a cauzat simptomul.
Voma (vărsătura) reprezintă eliminarea involuntară pe cavitatea bucală uneori şi pe nas a
conţinutului stomacal. Voma este un act reflex, cu centrul în bulbul rahidian, obținută prin
contracția mușchilor abdominali. Voma poate fi:
 De origine centrală (cerebrală) centrul bulbar este influenţat direct prin creşterea
presiunii lichidului cefalorahidian-creşterea tensiunii inracraniene (meningite, encefalite,
tumori,etc.) . Se produc fără nici un efort, nu sunt precedate de senzaţii de greaţă şi de stare
generală alterată.
 De origine periferică excitaţia bulbului vine de la periferie. Este de origine
digestivă, urogenitală, boli infecţioase, tulburări metabolice şi endocrine, agenţi chimici,
medicamentoşi etc. Voma de origine periferică prezintă simptome premergătoare: greaţă;
salivaţie abundentă; ameţeli; tahicardie; dureri de cap. Voma care se repetă des istovesc bolnavul,
provocând deshidratarea organismului, pierderea microelementelor, mai ales al potasiului.
Frecvenţa vărsăturilor:
 ocazionale ( intoxicaţii alimentare sau boli infecţioase acute);
 frecvente (stenoza pilorică);

35
 Intervenţia asistentei la pacientul cu vomă:
 în funcţie de starea pacientului, asistentul medical îl aşează în poziţie
semişezândă, şezând sau în decubit dorsal, cu capul într-o parte, aproape de
marginea patului ;
 îl linişteşte din punct de vedere psihic;
 îl ajută în timpul vărsăturii şi păstrează produsul eliminat;
 îi oferă un pahar cu apă să-şi clătească gura după vărsătură;
 la indicaţia medicului îi administrează medicaţie simptomatică;
 suprimă alimentaţia pe gură şi alimentează pacientul parenteral;
 rehidratarea orală va începe încet, cu cantităţi mici de lichide reci, oferite cu
linguriţa;
 face bilanţul lichidelor consumate şi eliminate ;
 monitorizează funcţiile vitale;
 se va nota în foaia de observaţie cantitarea și ora când s-a produs voma.
Hematemeză - sânge eliminat prin vărsătură. În stomac sângele fiind digerat –apare vărsătura
de culoare brună – culoarea „zaţului de cafea”. Această culoare se datoreşte clorhidratului de
hematină – care ia naştere din hemoglobină sub influienţa acidului clorhidric din stomac. Dacă
hemoragia este abundentă, evacuarea conţinutului stomacal se face mai repede, sângele neavând
timp să fie digerat - atunci vărsăturile vor fi formate din sânge proaspăt - roşu. Hematemeza este
urmată de emiterea unor scaune melenice.
Hemoragiile gastro-intestinale sunt clasificate în:
 hemoragii digestive superioare incluzând: esofagul, stomacul, duodenul.
 hemoragii digestive inferioare: ce cuprind intestinul subţire şi intestinul gros.
Cauze:
 varicele esofagiene
 ulcerul gastric şi duodenal
 eroziuni gastrice
Simptomele asociate pierderilor sangvine pe cale digestivă includ: anemie cronică; paloarea
tegumentelor şi mucoaselor; oboseală; palpitaţii; transpiraţii reci; sete; senzaţie de frig; scăderea T.A.;
astenie; dispnee; anxietate, agitaţie, stres; scaune de culoare închise sau pozitive pentru hemoragiile
oculte în cazul sângerărilor pe termen lung; dacă pierderea sangvină este masivă şi acută la pacient poate
surveni şoc hipovolemic şi trebuie reechilibrat hidroelectrolitic urgent, deoarece riscul de deces este foarte
crescut.
Intervenţia autonome ale asistentului medical în hemoragia gastrică:
 repaus strict la pat în decubit dorsal, fără pernă (în hemoragii masive - în poziţie trendelemburg,
pentru menţinerea unei circulaţii cerebrale adecvate);
 se interzice orice efort fizic (efortul fizic poate accentua hemoragia sau poate agrava tabloul
clinic);
 asistentul medical va linişti bolnavul şi aparţinatorii;
 asistentul medical va colecta sângele eliminat de la bolnav şi-l va prezenta medicului;
 va efectua igiena cavității bucale cu capul aşezat într-o parte, fără a deplasa bolnavul;
 asistentul medical va urmări şi nota pulsul, tensiunea arterială ( în hemoragiile masive urmărirea
se va face din oră în oră );
 repausul la pat durează cel puţin 3 zile după oprirea hemoragiei
Intervențiile delegate ale asistentului medical:
 asistenta medicală va aplica măsurile indicate de medic;
 aplică punga cu gheaţă în regiunea epigastrică;
 pregăteşte sânge izogrup, izorh şi instalează transfuzia de sânge;

36
  administrează medicaţie hemostatică;
 pregăteşte şi administrează în cazurile indicate sedative: fenobarbital, diazepam (pentru
calmarea stării de agitaţie);
 se recoltează sânge pentru determinarea hematocritului, numărul hematiilor, hemoglobină
(hemograme);
 se recoltează scaun pentru a-l trimite la laborator se suprimă alimentaţia pe gură, bolnavul
putând primi numai lichide reci cu linguriţa şi bucăţele de gheaţă în prima zi.

LAVAJUL GASTRIC

Lavajul gastric - reprezintă evacuarea conţinutului stomacal și curaţirea mucoasei de exudate

şi substanţe străine toxice utilizînd sonda gastrică groasă.
Scop terapeutic: golirea conţinutului gastric şi curăţarea mucoasei gastrice de elemente patologice
restante la acest nivel.
Se face în urmatoarele situaţii:
 în ingestii accidentale sau voluntare de substanţe toxice (diluare + neutralizare + evacuare);
 în staze gastrice prelungite însoţite sau nu de dilataţie gastrică şi procese fermentative (stenoze
pilorice);
 în pregătirea preoperatorie - în intervenţii pe stomac sau în cazul unei anestezii generale la un
pacient cu conţinut gastric abundant;
Scop diagnostic: obţinerea unor produse patologice din stomac, în cazul:
 analizei biochimice a unei substanţe ingerate accidental, voluntar sau în cursul unui act
criminal;
 unor infecţii specifice ( bacilii Koch din TBC).
Indicații:
 intoxicaţii alimentare sau cu substanţe toxice;
 staza gastrică;
 în pregătirea preoperatorie în intervenţiile de urgenţă.
Contraindicații:
 bolnavi cu maladii cardio-pulmonare în stare gravă;
 ulcer gastric;
 cancer al stomacului;
 hepatite cronice (cu presupunerea existenței unei varice esofagiene).
Pregătirea pacientului
Psihologică: se anunţă şi se explică tehnica şi necesitatea procedurii ulterioare, importanţa
colaborării sale (se asigură cooperarea pacientului, acordul său);
Fizică:
 se aşează pacientul şi se protejejează cu un prosop în jurul gâtului;
 se îmbracă sortul de protecţie;
 se îndepartează proteza dentară(când este cazul);
 se oferă o tăviţă care pacientul o va ţine sub bărbie.
Pregătirea materialelor necesare:
De protecţie: două şorţuri de protecţie din cauciuc sau polietelenă, prosoape, muşama.
Sterile:
 sonda gastrică sterilă,
 pensa hemostatică,
 manuşi sterile pentru cel ce execută procedura,
 seringa de 20 ml.

37
 Nesterile:
 pâlnie,
 tăviţă renală,
 vas de aproximativ-5l,
 apă curată de t0 20-250C, dacă e necesară s.g. Glaciara se foloseşte apa rece
10-150C,
 recipient pentru căptarea lichidului de spălătură (lighean).
Medicamente:
 Cărbune activat în suspensie, sau alt antidot sau medicament la indicaţia
medicului.
Tehnica efectuării:
 Introducerea sondei: Sonda se ţine ca stiloul, se măsoară distanţa de
la dinţii incisivi până la ombelicul bolnavului plus lungimea palmei lui. Se
umezeşte cu apă şi se pune pe rădăcina limbii capătul ei orb. Bolnavului i se
propune să înghită respirând adânc pe nas. În timpul acesta sonda se întroduce în
esofag (cu atenţie ca să nu se răsucească). Dacă apar semne de sufocare - tusă,
cianoză – sonda se extrage urgent, deoarece ea a nimerit în trahee.
 I fază: la capătul extern se uneşte pâlnia, se coboară la nivelul
genunchilor bolnavului. Prin ea se elimină conţinutul gastric. Pâlnia se ţine
înclinată (se evită pătrunderea aerului) se toarnă 1l apă. Pâlnia se ridică treptat cu
25 cm mai sus de nivelul gurii (poziţia înclinată). Se aşteaptă până apa se coboară
la gâtul pâlniei.
 II fază: Pâlnia se coboară la nivelul iniţial (poziţia pâlniei verticală).
Apa cu conţinutul gastric umple repede pâlnia. Apele se varsă în vas. Procedura
se face până apa va ieşi curata. Dacă în sonda apare sânge procedura se întrerupe.
Dacă după intoxicaţii au trecut multe ore şi o parte de produse sunt în intestin,
după spălătura gastrică se introduce prin sonda 6 – 10 ml sulfat de Mg. Colectarea
apelor de spălătură gastrică pentru analiza de laborator se colectează în vas curat
cu capac din prima porţie.Se completează îndreptarea la laborator.
Complicaţii posibile:
 senzaţii de greaţă şi vomă
 sonda poate pătrunde în laringe:apare reflexul de tuse, pacientul se înroşeşte la faţă apoi devine
cianotic, se sufocă;
 sonda se poate înfunda cu resturi alimentare;
 se pot produce bronhopneumonii de aspiraţie.
Profilaxia complicaţiilor:
 de respectat tehnica efectuării spălăturii gastrice;
 este contraindicat manevrarea brutală a sondei, ceea ce poate duce la traumatizarea faringelui
sau esofagului;
 urmărirea atentă a stării pacientului în timpul procedurii;
 când se îndepartează sonda se urmărește ca conţinutul ei să nu se scurgă în faringe.
Reorganizarea locului de muncă
 sondele gastrice se pun în soluţie dezinfectantă (prevenirea răspândirii infecţiei);
 se reorganizează locul efectuării.

RECOLTAREA SUCULUI DUODENAL ŞI A BILEI

38
 Sondajul duodenal reprezintă introducerea unei sonde cu o olivă metalică , dincolo de pilor,
realizând o comunicare între duoden şi mediul exterior
Scopul:
Explorator
 extragerea conţinutului duodenal format din, bilă (A, B, C), suc pancreatic şi secreţie proprie;
 aprecierea funcţiei biliare hepatice, a căilor hepatice;
 descoperirea unor modificări anatomopatologice ale organelor care dau aspectul, cantitatea,
compoziţia chimică sau morfologică a sucurilor extrase prin sondaj;
 evidenţierea unor boli parazitare ale duodenului sau căilor biliare.
Terapeutic
 drenarea căilor biliare, eliberarea bilei ce staţionează un timp mai îndelungat în vizica biliară;
 introducerea unor medicamente care au o acţiune directă asupra ficatului sau a căilor biliare.
Indicaţii:
 colicistite cronice
 litiază biliară
 afecţiuni ale sistemului digestiv, hepatice, biliare, etc.
Contraindicaţii:
 insuficienţa cardiovasculară decompensată
 strincturi ale esofagului şi arsurile lui
 ulcer în perioada acutizării
 hemoragii gastro – intestinale
 ciroza hepatică
 vicii cardiace decompensate
 anevrismul aortei
 surmenaj fizic
 excitabilitate psihică
Pregătirea pacientului:
Psihic: se informează pacientul şi se explică necesitatea tehnicii. Este important de explicat
pacientului esenţa pregătirii şi tehnicii sondajului duodenal şi de primit acordul lui.
Pregătirea alimentară: Cu 2- 3 zile înainte se recomandă ca bolnavul să excludă din raţia
alimentară produse ce provoacă meteorizm, (varză, lapte, mere, boboase etc.), în ajun alimentaţia
este uşoară, cina nu mai târziu de ora 1800 , înainte de somn ora 2100 - 2200 – două linguri de miere
la un pahar cu apă caldă sau 5-6 picături de sol. atropină 0,1%.
Fizic:
 procedura se va efecrua pe nemâncate;
 se efectuiază în cabinetul de sondaje;
 se protejează cu muşama şi aleză;
 i se îndepărtează proteza (după caz);
 i se dă tăvită renală să o ţină sub bărbie.

Pregatirea materialelor necesare:

De protecţie: muşama şi aleză; prosop.
Sterile: sonda Einhorn; 2 seringi de 20,0 ml; mănuşi sterile; pensă hemostatică; eprubete.
Nesterile: tăviţă renală; stativ pentru eprubete; pahar cu apă; pernă cilindrică sau pătură rulată;
scăunel; spirtieră; termofor.
Medicamente (soluţii pentru excitare): sulfat de magneziu 33% sau sol.glucoză 10%,sau sol.NaCl
10%;

39
Tehnica efectuării:
Etapa I - asistentul medical face marcaj pe sondă, măsurând de la dinţii incisivi până la ombelic
+ palma pacientului sau înalţimea pacientului minus un metru. Se aşează pacientul în poziţie
şezând la marginea patului sau scaun. Sonda cu olivă metalică sterilă este înghețită de către bolnav.
Etapa II - bolnavul se culcă în decubit lateral drept, sub rebordul costal drept se aplică
termoforul, învelit cu un scutec, iar în regiunea rebordului drept se aplică sulul (o pernă, pătură
rulată, etc.). Piciorul drept este flectat în genunchi şi adus spre abdomen, iar stângul întins. Lângă
cavitatea bucală se aplică prosopul personal şi o cuvă renală pentru elimenarea salivei din cavitatea
bucală.
Peste 20- 30 min prin mişcările motorii ale stomacului, sonda este propulsată în duoden.
Pentru a ne convinge unde se găseşte sonda se cunosc două metode de control:
 la capătul extern al sondei se uneşte seringa, întroducându-se aer, dacă la
introducerea aerului se simte o balonare, atunci sonda este în stomac, dacă bolnavul nu
simte discomfort - sonda este în duoden.
 se extrage cu seringa conţinutul: dacă e străveziu şi mediu acid - sonda este în
stomac, dacă e galben şi mediu bazic - sonda în duoden.
Etapa III - recoltarea celor trei porţii:
Porţia A - când sonda ajunge în duoden prin ea se elimină un conţinut galben auriu, capătul
extern al sondei se introduce în prima eprubetă şi corespunde cu Porţia (A), ce constiuie conţinutul
duodenal. După terminarea eliminării primei porţii introducem prin sondă cu seringa unul din
excitanţi (Sulfat de Magneziu 33%) 40 - 60 ml, încălzit la temperatura de 400C, după ce capătul
sondei se clampează pe 20 -30 min.
Porţia B - se înlătură pensa ,capătul distal al sondei se introduce în eprubetă a doua ce
corespunde cu porţia (B), prin sondă începe să se elimine un lichid verde-brun, vâscos, ce
reprezintă conţinutul vezicii biliare. De obicei din această porţie se recoltează bilă pentru
însămânţare şi deaceea avem nevoie de o eprubetă sterilă cu dop.
Porţia C - după ce încetează să se elimine conţinutul vâscos verde-brun, începe să se elimine un
lichid mai deschis, limpede transparent, capătul sondei se aplică în eprubeta ce corespunde cu
porţia (C) - acesta este conţinutul căilor biliare. După efectuarea sondajului ,sonda se clampează
și atent se extrage fară a provoca durere bolnavului se clăteşte gura cu apă.
Pregătirea produsului pentru examen de laborator
Stativul cu eprubetele etichetate se trimite la laborator, însoţit de o fişă pe care se indică numele
şi prenumele bolnavului, scopul analizei, data, numărul fişei medicale şi semnătura asistentului
medical.
Accidente
 înodarea sondei datorită contracţiilor pereţilor stomacali în timpul senzaţiei de vărsătură;
 încolăcirea sondei în stomac;
 greţuri şi vărsături;
 imposibilitatea drenării bilei cauzată de un obstacol funcţional (spasmul sfincterului Oddi) sau
anatomic (coagularea bilei vâscoase);
De ştiut
 sunt situaţii când sonda nu pătrunde în duoden datorită unui spasm piloric, relaxarea spasmului
piloric se poate face prin administrare de medicamente antispastice
 în cazul înnodării sondei în stomac, extragerea se va face cu atenţie pe cale bucală cu ajutorul
unei spatule linguale şi a unei pense (chiar dacă a fost introdusă pe cale endonazală);
De evitat
 aspirarea conţinutului sondei la extragerea ei
 oboseala pacientului prin prelungirea duratei sondajului peste 3 ore
 grăbirea înaintării sondei

40
 COLECTAREA BILEI PENTRU ANALIZA BACTERIOLOGICĂ
Scop : diagnostic
Utilaj: eprubetă sterilă cu dop, primită din laboratorul bacteriologic, spirtieră
Tehnica efectuării:
În timpul colectării porţiei ,,B” se va recolta cîţiva ml., în eprubeta sterilă în felul următor:
 se aprinde lampa de spirt
 se ia sonda şi se comprimă ce degetul i şi ii, cu mîna dreaptă
 marginile eprubetei şi capătul sondei se flambează
 colectăm în eprubetă cîţiva ml., de bilă în aşa fel ca capătul sondei să nu atingă marginile
eprubetei
 sonda se introduce în eprubeta cu proba ,,b” pentru a recolta restul bilei
 încă odată se flambează marginile eprubetei
 analiza se trimite în laboratorul bacteriologic

SONDAJUL ORB

Tubajul orb – are ca scop îmbunătăţirea evacuării conţinutului vezicii biliare. Nu necesită o
pregătire specială, se poate efectua şi la domiciliu.
Indicaţii:
 colecistite cronice cu funcţia motoare slăbită a vezicii biliare.
Contraindicaţii:
 colecistita acută
 litiază biliară
Utilajul necesar:
 500 ml de apă minerală alcalină degazată, încălzită la TO – 38-40°C sau 60,0 ml., sol. sulfat de
magniu 33% sau 60,0 ml., sol. glucoză 40% , sorbit, xilit
 termofor
 prosop
Tehnica efectuării:
 dimineaţa, pe nemâncate pacientul bea 0,5 l de apă minerală
 pacientul este așezat în poziția de decubet lateral drept, sub rebordul costal se aplică termoforul
 peste 1 h bea 2 gălbenuşuri de ou şi preea poziția inițială
 procedura durează 1,5- 2h.
Factorii ce contribuie la holestaza şi la dezvoltarea maladiilor vezicii biliare sunt:
 suprasolicitările psiho - emoţionale
 alimentaţia neregulată, abundentă
 obezitatea
 prezenţa focarelor cronice de infecţie( amigdal , sinusurile paranazale, cariile dentare,
inflamaţia organelor genitale)
 hipodinamia
 factorii ereditari.
Analizînd aceşti factori putem să distingem direcţiile principale ale profiaxiei patologiilor
vezicii biliare:
 respectarea regimului psiho-emoţional adecvat, evitarea suprasolicitărilor psiho-emoţionale
 organizarea alimentaţiei raţionale, respectarea regimului de alimentaţie, întrebuinţarea
legumelor, fructelor, sucurilor vitaminizate de 3-4 ori pe zi, uleiurilor vegetale şi micşorarea
folosirii făinoaselor, boboaselor, grăsimilor

41
 practicarea sportului
 sanarea focarelor de infecţie cronică
 lupta cu obezitatea, întrebuinţarea alcoolului şi fumatului
 promovarea modului sănătos de viaţă.

ÎNGRIJIREA BOLNAVULUI CU DISFUNCŢII INTESTINALE

Cele mai des întâlnite disfuncţii intestinale sunt:

 meteorismul
 constipaţia
 diareia
Meteorism (balonarea abdomenului) este o disfuncţie intestinală dispeptică, ce se caracterizează
prin formarea excesivă a gazelor în intestin şi dereglarea evacuării lor.
Meteorismul poate fi cauzat de:
 întrebuinţarea alimentelor la digestia cărora are loc formarea excesivă a
gazelor în intestin (varza, boboasele, laptele, făinoasele etc.);
 dereglarea microflorei intestinale;
 dereglarea funcţiei pancreasului şi a ficatului;
 ocluzie intestinală;
 dereglarea funcţiei motoare a intestinului;
 după operaţie la organele cavitaţii abdominale;
 sub acţiunea preparatelor medicamentoase, narcoticelor,etc.;
 aerofagie (înghiţirea unei cantităţi excesive de aer);
Bolnavii cu meteorism acuză senzaţia de greutate, balonare în abdomen, uneori localizare
concretă.
Îngrijirea pacienţilor cu meteorism presupune:
 observarea şi examinarea pacienţilor pentru determinarea cauzelor meteorismului;
 excluderea din alimentaţia pacientului a alimentelor ce pot provoca meteorism;
 administrarea :
o cărbunelui activat: 1p.x 3 ori pe zi;
o preparate fermentative (festal , digestal);
o infuzie de romaniţă, mărar;
o aplicarea tubului pentru eliminarea gazelor.
Constipaţie - reţinerea evacuării materiilor fecale din intestine mai mult de 48 ore. Ea poate fi
cauzată de:
 întrebuinţarea alimentelor sărace în celuloza vegetală;
 scăderea funcţiei motoare a intestinului (constipaţii atonice sau spastice);
Se întîlneşte mai des la:
 persoanele cu mobilitate fizică scăzută;
 persoanele în vârstă;
 persoanlele cu alimentaţie incorectă.
Simptome: uneori, constipaţia poate evolua timp îndelungat fără simptome.
Se manifestă prin :
 dureri abdominale
 balonari care se atenuează sau dispar în urma defecaţiei
 cefalee
 miros urât al materiilor fecale
 astenie

42
  transpiraţie
 insomnie
 subfebrilitate, ca urmare a absorbţiei în exces a substanţelor toxice din materiile fecale.
În caz de constipaţie, asistenta medicală trebuie să:
 anunţe medicul
 supravegheze respectarea regimului alimentar (dieta nr.3)
 supravegheze aportul de lichide (nu mai puţin de 2 litri pe zi)
 mobilizeze fizic bolnavul
 combată stresul ( învaţă pacientul tehnici de relaxare, pacienţii trebuie să gândească
pozitiv)
 administreze preparate: laxative, purgative, supozitorii
 efectuieze clisma evacuatoare.

Diareea - este evacuarea fregventă a intestinului (cel putin de 3 ori pe zi) de consistenta moale
sau apoase.
Diareea poate fi cauzată de:
 diferite patologii ale stomacului, intestinului, pancreasului ( gastrite, enterite,
colite,pancreatite)
 boli infecţioase ( dezenterie, holeră)
 toxicoinfecţii alimentare etc.
Simptome:
 colici abdominale uneori chiar intense
 distensie abdominală
 greţuri şi chiar vărsături
 deshidratare
 febră
 scaune cu sânge în funcţie de agentul căuzător.
În caz de diaree, asistentul medical trebuie să:
 anunţe medicul
 observe frecvenţa, caracterul scaunului
 colecteze materiale fecale pentru analize de laborator
 respecte regulile de igienă personală
 explice pacientului necesitatea respectării dietei nr.4
 supravegheze aportul de lichide
 administreaze preparate: antidiareice ca loperamida, anticolinergice pentru calmarea durerilor
abdominale şi antibioticele în funcţie de rezultatul coproculturii şi de starea pacientului.

Aplicarea tubului de gaze

Tubul pentru evacuarea gazelor este un tub de cauciuc cu pereţi groşi,cu lungimea de 30- 50
cm., şi diametrul de 1-1,5 cm., capătul, care se introduce în intestin, este rotungit în jurul orificiului
central şi are orificii laterale.
Indicaţii – meteorism.
Scopul – eliminarea gazelor din colon în caz de meteorism abdominal (imposibilitatea de a evacua
gazele în mod spontan)
Materiale necesare: tifon, ulei de vazelină steril, un cearşaf umezit sau bazinet cu apă, tub de gaze
steril, muşama, aleză, paravan
Pregătirea pacientului. Bolnavul ocupă o poziţie culcată - decubit lateral stâng sau dorsal, sub
bazin se aşterne un cearşaf sau scutec.

43
Introducerea tubului:
 capătul rotungit al tubului se unge cu vazelină sterilă, cu ajutorul unui tampon de tifon;
 se îndepărtează fesele bolnavului cu mâna stângă, iar cu cea dreaptă se introduce tubul de gaze
prin anus se introduce în rect, mai departe în colon prin mişcări rotative până la o adâncime de
20 -30cm;
 capătul extern se acoperă cu cearşaful umezit sau se introduce în plosca cu apă;
 bolnavul este învelit, tubul se lasă cel mult pentru 2 ore, după aceea se înlătură încet, tubul
folosit se aruncă la dișeuri infecțioase;
 după înlăturarea tubului, pielea din jurul anusului se şterge cu un tampon uscat de tifon, dacă
pielea este iritată, ea se unge cu un unguent neutral.
 dacă este necesar procedura se repetă peste 1-2 ore după înlăturarea tubului.
Reorganizarea locului de muncă
 tubul se supune prelucrării
 se prelucrează cabinetul conform standartelor în vigoare (prevenirea contaminării materialelor
sterile folosite pentru procedurile următoare).
De evitat:
1. Menţinerea tubului de gaze mai mult de 2 ore, poate produce escare ale
mucoasei rectale;
2. Folosirea tampoanelor de vată pentru lubrifierea tubului, firicelele de vată
întroduse în rect pot irita mucoasa.

În caz dacă în intestin s-au acumulat materii fecale dense şi introducerea tubului
este îngreuiată, înainte de a introduce tubul de gaze se face o microclismă cu
glicerină sau decoct de romaniţă.Tubul de gaze se introduce cu o deosebită atenţie
de către medic în caz de hemoroizi.

CLISMELE. RECOLTAREA MATERIILOR FECALE

Clisma este o formă specială a tubajului, prin care se introduc diferite lichide, uleiuri în intestinul
gros.
După efectul pe care îl urmărim, clismele se împart în:
Clisme evacuatoare sunt:
 clisme evacuatoare propriu-zise
 clisme înalte
 clisme prin sifonaj
 clisme uleioase

44
 clisme purgative
Clisme terapeutice sunt:
 clisme medicamentoase
 clisme cu efect local
 clisme anestezice
 clisme alimentare(clisme hidratante, picătură cu picătură)
Clisme cu scop explorator
 clisme baritate (bariu)
Scopul:
 evacuarea conţinutului intestinului gros
 introducerea unor substanţe de contrast, cu scopul de a executa examinări radiologice
 alimentarea sau hidratarea bolnavului
 introducerea unor substanţe medicamentoase în organism pe cale rectală sau depunerea lor pe
suprafaţa mucoasei colonului.
Clisma evacuatoare este introducerea prin anus în rect şi colon a lichidului pentru evacuarea
materiilor fecale şi gazelor din segmentul inferior al intestinului
Indicaţii:
 în constipaţii
 la pregătirea pentru examinarea radiologică sau endoscopică a intestinului
 înainte de naştere, operaţii
 înainte de aplicarea clismelor medicamentoase, alimentare.
Contraindicaţii:
 boli inflamatori acute ale intestinului gros (rectului)
 tumori ale rectului şi ale intestinului
 hemoragii hemoroidale şi gastrointestinale
 inflamaţia acută a organelor abdominale (apendicita acută, colecistita acută, peritonită)
 insuficienţa cardiovasculară în stare de decompensare
 primele zile după operaţie la organele cavităţii abdominale.
Pregătirea pacientului:
 pregătirea psihologică a pacientului: este anunţat preventiv şi se explică metodica procedurii;
 pregătirea fizică a pacientului: clisma se va efectua în sala de clisme sau salon, în salon se
izolează patul cu paravanul şi se protejează cu muşama şi aleză
 Bolnavul este aşezat comod în:
 decubet dorsal, cu membrele inferioare uşor flectate
 decubet lateral stâng cu membrul inferior stâng întins şi dreptul flectat.
Pregătirea necesarului
 materiale de protecţie: paravan, muşama, aleză
 materiale sterile: canula rectală, casoletă cu şervete de tifon, pară de cauciuc (pentru copii)
 materiale nesterile: stativ, irigatorul cu tub de cauciuc cu lungimea de 1,5 - 2 m. şi diametru
de 10mm, tăviţă renală, bazinet, apă caldă la temperatura de 350-370C (500-1000ml pentru
adulţi, 250ml. adolescenţi, 150 ml. copii, 50-60ml. sugari).
Tehnica efectuării
 asistentul medical se spală pe mâini, le dezinfectează, îmbracă mănuşile şi şorţul de muşama
 se fixează canula la tubul irigatorului, se închide robinetul, se umple irigatorul cu apă
 se lubrefiază canula cu un tifon
 se fixează irigatorul pe stativ
 cu mâna stângă, asistenta medicală îndepărtează fesele pacientului;

45
 cu mâna dreaptă introduce canula prin anus în rect 10-12 cm. (mai întâi spre ombilic 3-4 cm.,
apoi paralel cu coccisul 5-8 cm)
 se deschide robinetul şi se reglează viteza de scurgere a apei prin ridicarea irigatorului
deasupra patului pacientului
 se închide robinetul înainte ca nivelul apei să se apropie de nivelul tubului de scurgere, apoi
se retrage canula
 se propune pacientului să reţină lichidul aproximativ 10 min., după ce va elibera intestinul;
 utilajul folosit se supune prelucrării.

Clisma uleioasă reprezintă întroducerea în rect a uleiurilor vegetale, încălzite la 380 C în baie de
apă cu ajutorul unui irigator ( la care rezervorul este înlocuit cu o pîlnie sau cu ajutorul unei seringi)
sau pere de cauciuc.
Indicaţii:
 constipaţii;
 în caz când clisma evacuatoare nu are efect;
 în primele zile după operaţie;
 după naştere;
 retenţii îndelungate de scaun însoţite de dureri abdominale.
Contraindicaţii:
 procese acute inflamatorii ale segmentului inferior a intestinului gros;
 fisuri ale orificiului anal;
 prolaps rectal;
 procese ulceroase;
 colite;
 hemoragii intestinale;
Utilajul necesar:
 para de cauciuc sau seringa Jane;
 tub de cauciuc (de evacuare a gazelor);
 50 - 200 ml ulei de vazelină, încălzit până la temperatura 37-380C;
 muşama, ploscă.
Tehnica efectuării:
 clisma se face pe noapte, înainte de somn, se preîntâmpină pacientul, că după efectuarea clismei
este de dorit să nu se ridice din pat până dimineaţa;
 poziţia bolnavului: decubit lateral pe stânga, picioarele flectate spre abdomen;
 în para de cauciuc se aspiră 50-200 ml de ulei de ricină sau floarea soarelui (steril) încălzit la
temperatura 37-380 c;
 capătul orb al tubului de cauciuc sau canula se prelucrează cu vazelină şi se introduce prin anus
în intestin la o adâncime de aproximativ 10 cm, la care se uneşte para de cauciuc;
 lent se introduce uleiul în intestin timp de 7 - 10 min;
 după ce tubul sau canula se extrage încet şi se supune prelucrării, iar bolnavul timp de 15 - 20
min. să stea culcat în aceeaşi poziţie pentru a preveni scurgerea uleiului;
 evacuarea conţinutului din intestin are loc peste 10 - 12 ore (dimineaţa);
 dacă procedura nu are efect, ea se repetă. uneori clisma uleioasă nu provoacă scaun, dar starea
pacientului se ameliorează, durerile abdominale se micşorează şi scaunele lubrifiante şi
înmuiate de ulei se evacuiază uşor printr-o clismă evacuatoare, aplicată la 10-12 ore după
introducerea uleiului.
Complicaţii:

46
 revărsarea uleiului (atunci când nu se respectă timpul şi tehnica de introducere a uleiului)
 traumatizarea anusului şi a intestinului rect
 hemoragii

Clismele terapeutice (medicamentoase) - sunt o metodă a administrării interne a

medicamentelor (per rectum), folosite mai frecvent în tratamentul local.
Scopul: de a introduce în organism anumite substanţe medicamentoase (când administrarea orală
este imposibilă) sau de a exercita un efect local asupra mucoasei.
Indicaţii:
 bolnavii inconştienţi
 bolnavi care refuză luarea medicamentelor pe cale orală
 la cei cu îmbolnăviri gastrice
 la copii mici (sugari)
 unde medicamentul ar avea un efect dăunător asupra stomacului sau dacă medicul doreşte să
ocolească calea portală de absorbţie
 stări de dehidratare
Contraindicaţii:
 hemoragii intestinale
 diaree
 constipaţie
 prolaps rectal
Utilajul necesar:
 para de cauciuc sau seringa Jane cu capacitatea 100 - 200 ml;
 tub de cauciuc (de evacuare a gazelor);
 200 ml substanţă medicamentoasă, încălzită la temperatura 37-380C;
 vazelină;
 scutec, muşama, ploscă;
 şerveţele de tifon.
Tehnica efectuării:
Poziţia bolnavului: decubit lateral pe stânga, picioarele flectate spre abdomen;
 în seringa jane se aspiră 50 - 200 ml substanţă medicamentoasă, încălzită la temperatutra 37-
380c (dacă temperatura este mai mică apare senzaţia de defecaţie şi medicamentul nu reuşeşte
să se absoarbă);
 asistentul medical cu mâna stângă îndepărtează fesele, iar cu dreapta prin mişcări de rotaţie
întroduce tubul de cauciuc prelucrat anterior cu vazelină la o adâncime de 15 - 20 cm;
 capătul extern al tubului se uneşte cu seringa în care se găseşte substanţa medicamentoasă;
 soluţia se introduce în porţiuni mici şi la o presiune mică, în continuare susţinând şi strângând
capătul exterior al tubului pentru a preveni scurgerea lichidului din el, se scoate atent seringa.

Pentru a evita excitarea mecanică, termică şi chimică a intestinului medicamentele

administrate trebuie să fie: de concentraţie relativ mică; diluate într-o soluţie izotonică
caldă de clorură de sodiu.

Recoltarea materiilor fecale

Scopul: analiza materiilor fecale este indicată pentru diagnosticarea bolilor digestive de natură:
 microbiană (febra tifoidă, dizenterie, intoxicație alimentară etc.) - coprocultura
 parazitară (ouă de paraziți intestinali): examen coproparazitologic
 precum și pentru stabilirea gradului de digestie a alimentelor - coprograma

47
 a prezenței sângelui în materii fecale.
Pentru examenul coprologic vor fi recoltate materii fecale proaspete, emise dimineața. Dacă nu
este posibil (mai ales la copii), produsul se va recolta și seara și va fi păstrat la rece pentru a nu se
fermenta. Din scaunul proaspăt, cu o lopățică specială a recipientului, se recoltează câteva grame
de materii fecale. La copii mici, materiile fecale se vor recolta din oala de noapte care în prealabil
a fost bine spălată. În caz de constipație, materiile fecale se vor recolta după luarea unui purgativ
ușor. Se va avea grijă ca materiile fecale să nu se amestece cu apa sau urina. După ce pe recipient
se va nota numele bolnavului, vârsta se va fi transportat în laborator. Înainte de recoltare nu se va
utiliza însă nici un medicament, deoarece s-ar putea distruge microbii din scaun.
Pentru examenul bacteriologic a materiilor fecale se întrebuinţeaza recipient steril.
Scopul: pentru depistarea bacilului tific, dezinteric, tuberculos, a vibrionilor holerici, a germenilor
toxicoinfecţiei alimentare. Pentru această metodă materiile fecale vor fi recoltate înainte de
administrarea antibioticilor, se va recolta în vase sterile cu instrumentariu steril, în cantitate de 30-
50 gr.
Dacă lipsesc materiile fecale sau cantitatea de scaun este mică atunci se efectuează recoltarea
din rect cu ajutorul tijei metalice cu tifon, în eprubetă prevăzută cu dop de cauciuc. Este bine
ca însămânţarea produsului recoltat să se facă imediat la, căci numeroşi germeni se distrug prin
acţiunea antagonistă a florei de asociaţie.
Pentru examenul parazitologic:
 materiile fecale se vor recolta în vase curate în cantitaţi cât mai mari;
 acest examen adesea trebuie repetat de mai multe ori;
 se recoltează în recipient special
 fecalele nu trebuie să fie amestecate cu urină;
 scaunul trebuie să ajungă la laborator în stare caldă, până când parazaţii nu-şi pierd
motilitatea;
 dacă bolnavul elimină în scaun parazitul, acesta se trimite împreuna cu fecalele la
laborator pentru identificare, transportul paraziţilor se face în ser fiziologic sau în apă uşor
sărată.
Se mai foloseşte pentru această metodă raclajul perianal, în special în caz de suspiciune de ouă
de helminţi (oxiurază) raclarea se face cu o spatulă de lemn cu tifon la capăt
înmuiat în glicerină cu apă în părţi egale; se recomandă ca raclarea să se facă la 2-3 ore după culcare
sau dimineaţa devreme; se desfac fesele cu mâna stângă, iar cu dreapta cu spatula se efectuiază
raclajul, care se pune într-o eprubetă cu soluţie fiziologică şi trimisă la laborator.
Examenul materiilor fecale pentru depistarea hemoragiei oculte. La recoltarea materiilor fecale
pentru cercetarea sângelui (hemoragii oculte) bolnavul va urma un regim alimentar special,
recomandat de medic și nu se va lua nici un medicament cu 24 ore înainte de analiză.
 se efectuiază când avem la îndoiala o hemoragie gastro-intestinală;
 pentru recoltare pacientul este pregătit anterior: se exclud medicamentele ce conţin fier,
bismut, iod, etc. şi alimentele: fructele şi legumele de culoare roşie pentru a nu confunda o
hemoragie ocultă;

Este indicat ca fiecare persoană, mai ales în caz de boală, să observe și aspectul
scaunului: culoarea sau urmele de sânge.

48
 METODELE RADIOLOGICE DE DIAGNOSTIC ÎN AFECŢIUNILE
SISTEMULUI DIGESTIV

Metodele radiologice de diagnostic permit explorarea structurii și numeroase funcții ale

corpului omenesc, ce sunt inaccesibile observaţiei directe. Datele furnizate de examinările
radiologice adesea sunt decisive pentru diagnostic şi diagnosticul diferenţial şi pot reprezenta
mijloace a unor modificări patologice.
Reguli generale de pregătire a bolnavilor pentru examinări radiologice. Examinarea
radiologică prevede pregătirea condițiilor de mediu, precum şi pregătirea bolnavilor.
 Pregătirea condiţiilor de mediu revine asistentei de radiologie. Ea va îngriji de temperatura
corespunzătoare bolnavului dezbrăcat ce trebuie să fie de cca 20°C;
 Completarea biletului de trimitere cu date personale şi de spitalizare ale bolnavului pe care
asistenta le scoate din foile de observaţie;
 Înştiinţarea serviciului de radiologie despre examinarea cerută pentru a se putea planifica
în ordinea urgenţei;
 Pregătirea bolnavului se va face în funcţie de examinarea cerută;
 Transportarea bolnavului la serviciul de radiologie se va face în funcţie de starea lui după
normele transportului intraspitalicesc. El va fi întotdeauna însoţit de asistenta de salon;
 În timpul examinării asistenta medicală acordă ajutor bolnavului şi medicului. Bolnavul
va fi dezbrăcat până la regiunea examinată, iar bijuteriile vor fi îndepărtate pentru ca umbra
lor să nu deranjeze aspectul radiologic real, dacă deplasarea bolnavului este contraindicată
se foloseşte aparatul portativ de roentghen - diagnostic care se a aduce la patul bolnavului.
Radiogastroscopia este metoda cea mai eficientă de examinare radiologică. Bolnavul este
așezat între sursa de raze Roentghen și ecran, imaginea fiind citită imediat. Radioscopia asigură o
orientare rapidă, dă o imagine dinamică, reflectă modificările funcționale ale organului examinat şi
evidențiază prin mişcarea bolnavului sub ecran şi zonele ascunse ale organelor.
Scopul este explorator - care determină forma, mărimea, poziţia, mobilitatea stomacului, se poate
determina ulcerul stomacal, cancer etc.
Indicaţii:
 ulcer stomacal în stadii de remisie
 cancer stomacal
 stenoză a esofagului
 gastritele în remisie
Contraindicații:
 ulcer stomacal în stadii de acutizare
 gastrită acută
 hemoragie gastrică
 arsuri ale mucoasei stomacului, esofagului
 abdomen acut
 peritonite
 sarcina
 bolnavi cu insuficiență cardiovasculară decompensată
 bolnavii ce nu suportă suspensia de bariu.
Pregătirea utilajului:
 un pahar curat
 lingură
 sulfat de bariu
 200 ml de apă

49
 utilajul necesar pentru efectuarea clismei evacuatorii.

Pregătirea pacientului:
 se începe cu 2-3 zile înaintea examinării - se suspendează administrarea medicamentelor ce
conţin bismut, fier, iod, calciu sau bariu pe cale orală, deoarece caracterul lor ar putea da naştere
la greşeli de interpretare a rezultatelor
 pacienţii primesc un regim alimentar ușor digerabil (supe, caşe, ouă, pâine neagră, produse
lactate acre etc.). se interzic fructele, legumele, laptele proaspăt, varza, boboasele, cartofii,
ridichea etc.
 în ajun de examinare, seara se ia o cină uşoară (caşă, ceai) – la orele 1800
 la necesitate, în ajun, pe la orele 2100-2200 pacientului i se efectuiază o clismă evacuatoare sau
se aplică tubul de evacuare a gazelor
 dimineaţa cu 2 ore înainte de examinare, pe la orele 600 pacientului i se efectuiază încă o clismă
evacuatoare, iar în caz de meteorism se aplică tubul de evacuare a gazelor pe 15 - 20 min
 procedura se efectuează dimineaţa pe nemâncate, nu se iau medicamente pe cale orală şi nu se
fumează
 pacientul, însoţit de asistenta medicală se prezintă în cabinetul radiologic, se dezbracă, se
introduce sub ecran şi la solicitarea medicului va înghiţi cantitatea indicată de bariu, pregătită
anterior. dacă bolnavul are greţuri, i se va cere să respire adânc până când greţurile dispar.
eliminarea bariului din stomacul sănătos va începe imediat şi se termină în 2-3 ore, umplând
ansele intestinului subţire, după 6-8 ore - în cec, iar după 24 ore se umple colonul în întregime;
 peste 1,5-2 ore după examinare bolnavul poate să mănânce.

Irigoscopia - este o metodă radiologică de examinare a intestinului gros cu ajutorul clismei

radiologice de contrast.
Scopul este explorator, care determină forma, poziţia, starea mucoasei, tonusul şi peristaltica
intestinului gros, o mare importanţă are punerea în evidenţă a diferitor maladii (tumori, polipi,
ocluzii).
Indicații:
 colită ulceroasă
 tumori ale intestinului gros
 ocluzii intestinale
 diverticuloză
 polipi
Contraindicații:
 colită ulceroasă în stadii de acutizare
 hemoragii hemoroidale
 hemoragie intestinală
Pregătirea necesarului:
 utilajul necesar pentru efectuarea clismei evacuatorii;
 ulei de recină 30-50 ml
 suspensie sulfat de bariu 20%, 150 - 200 ml, încălzită pe baie de apă la temperatura de 37-38°C.
Pregătirea pacientului:
 se începe cu 2-3 zile înaintea examinării. din alimentaţia bolnavului se exclud alimentele care
provoacă fermentaţia în intestin (pâine, paste făinoase, laptele proaspăt, varza, boboasele,
cartofii)
 cu o zi înainte de irigoscopie se exclud medicamentele ce slăbesc tonusul şi perisaltismul
intestinal (papaverina, atropina, no-spa etc.)

50
 după prânz, pe la orele 1400 - 1500, bolnavului i se dau 2 linguri de ulei de ricin, pentru ca
conţinutul intestinului subţire să nu umple colonul până în ziua următoare. purgativele saline nu
se administrează deoarece irită intestinul, provocând frecvent un scaun lichid
 în ajun pacientul nu ia cina
 se efectuiază înainte de culcare o clismă, dimineaţa cu 2 ore înainte de irigoscopie se efectuiază
încă o clismă evacuatorie
 procedura se efectuiază dimineaţa pe nemâncate, nu se iau medicamente pe cale orală şi nu se
fumează
 pacientul, însoţit de asistenta medicală se prezintă în cabinetul radiologic, ca substanţă de
contrast pentru irigoscopie se foloseşte suspensia de bariu la care se adaugă tatină 5-10 gr la 1
litru de apă, care se încălzeşte la temperatura 37-380 c. taninul măreşte tonicitatea colonului,
inhibă secreţia de mucus şi favorizează evidenţierea leziunilor minime incipiente
 substanţa de contrast se administrează printr-o clismă
 se introduce tubul de evacuare a gazelor
 se aspiră în para de cauciuc sau irigatorul esmarch 200 ml sol. de contrast
 se uneşte para de cauciuc la tubul de evacuare a gazelor şi se introduce substanţa de contrast;
 apoi se scoate tubul de evacuare a gazelor împreună cu para de cauciuc
 la solicitarea medicului, pacientul se aranjează în decubit ventral, lateral drept, apoi în decubit
dorsal, efectuându-se clişeele radiologice
 după ce bolnavul este invitat să - şi elimine intestinul şi apoi este readus pe masa radiologică
pentru a efectua încă un clişeu radiologic, deoarece adeziunea resturilor de bariu pe suprafaţa
mucoasei într-un strat subţire permite urmărirea detaliilor reliefului mucoasei intestinului gros.
Îngrijirea bolnavului după irigoscopie bolnavul se ţine sub supraveghere, deoarece eliberarea
rapidă a intestinului gros de suspensia de bariu provoacă deseori dureri in abdomen, slăbiciune
generală până la starea de colaps.

Colicistografia este examenul radiologic al vizicii biliare cu ajutorul substanţei de contrast.

Scopul este explorator. Are o importanţă diagnostică pentru cercetarea mărimii, conturului, formei
şi dimensiunilor vizicii biliare şi a căilor biliare. Cu această metodă se pot aprecia prezenţa pietrelor
în vizica biliară, cancerului, deformaţiilor şi altor maladii.
Indicaţii:
 litiază biliară
 tumori ale vizicii biliare
 polipi
 deformații ale vizicii biliare şi a căilor biliare.
Contraindicații:
 colicestită în stare de acutizare
 inflamaţii acute a căilor biliare
 ciroza ficatului
 hepatite virale acute
 hiperfuncţia glandei tiroide
 vicii cardiace decompensate
 diabet zahart decompensat
 intoleranţă faţă de preparatele de iod.
Pregătirea necesarului:
 utilajul necesar pentru efectuarea clismei evacuatorii
 substanţă de contrast (bilignost, bilitrast, biligrafină) 20% -20 ml şi tot necesarul pentru
administrarea intravenoasă - colicistografia intravenoasă

51
 două gălbenuşuri de ou
 iopagnost 0,5 gr - substanţă de contrast pentru colicistografia per orală (1gr la 20 kg de masă
corporală).
Pregătirea pacientului:
 se începe cu 2-3 zile înaintea examinării. din alimentaţia bolnavului se exclud alimentele care
provoacă fermentaţia în intestin (pâine, paste făinoase, laptele proaspăt, varza, boboasele,
cartofii)
 în ajunul examenului pacientul ia o cină uşor digerabilă nu mai târziu de orele 1800
 după cină va lua substanţa de contrast care conţine iod - iopagnost - 4 gr, în decurs de 30 min,
după ce se culcă pe partea dreaptă pentru absorbţia bună a medicamentului
 bolnavul va fi prevenit, că după luarea substanţei nu se consumă hrană, medicamente, se permite
folosirea unor cantităţi mici de lichide
 la orele 2000-2100 se face prima clismă evacuatorie
 dimineaţa, pe la orele 6:00 se fac două clisme evacuatorii
 dimineaţa pe nemâncate, peste 14-15 ore după luarea substanţei de contrast bolnavul trebuie să
se prezinte însoţit de asistenta medicală în cabinetul radiologic, unde se efectuiază clişeele
radiologice
 după examinare, pacientul bea 2 gălbenuşuri de ouă
 prin colicistografie se poate determina chiar şi gradul de contracţie şi de golire a vizicii biliare.

Colicistografia intravenoasă. În cabinetul radiologic asistentul medical culcă bolnavul pe masa

renghenologică şi administrează 20 ml de substanţă de contrast (bilignost, bilitrast) 20% dizolvat
în 100 ml sol. fiziologică în perfuzie cu viteza 60 pic/min. Apoi după 15 min după administrare,
medicul înregistrează clişee renghenologice. Această metodă cercetează nu numai vizica biliară ci
şi căile biliare. După ce bolnavului i se dau două gălbenuşuri de ou crud şi se efectuiază încă o
serie de clişee pentru cercetarea contracţiei vizicei biliare.

METODELE ENDOSCOPICE DE DIAGNOSTIC ÎN AFECŢIUNILE SISTEMULUI

DIGESTIV

Fibroesofagogastroduodenoscopia (FEGDS) - această metodă se efectuiază pentru

examinarea mucoasei și structurii esofagului stomacului şi duadenului cu ajutorul esofago-gastro-
duodenoscoapelor flexibile cu fibre optice pentru studierea minuțioasă a mucoasei esofagului,
stomacului şi duodenului, aplicarea biopsiei dirijate, obţinerea materialului pentru cercetări
citologice.
Scopul este explorator.
Indicaţii
 sunt practic toate maladiile stomacale;
 suspectarea tumorilor maligne;
 diagnosticul diferenţial al leziunilor funcţionale şi organice ale mucoasei
Contraindicații:
 stenoza esofagului;
 vicii cardiace decompensate;

52
 anevrism aortic;
 infarct miocardic;
 ciroza ficatului decompensată;
 boli psihice
Pregătirea pacientului: În ajunul examenului pacientul ia o cină ușoară pe la orele 1800. Se
explică bolnavului că în timpul examenului nu i se permite să vorbească şi să înghită saliva şi dacă
are o proteză mobilă, se scoate. Dacă bolnavul acuză meteorism, în ajun va primi fermenţi. Se
efectuiază dimineaţa pe nemîncate, să nu bea lichide, să nu fumeze.
Cu 15-20 min pînă la examen se administrează bolnavului sol. de atropină 0,1% 1 ml (inhibă
secreţia mucoasei căilor respiratorii).
Apoi bolnavul cu un prosop se conduce în cabinetul endoscopic. Bolnavul se află culcat în
decubit lateral stîng pe o masă specială cu capul pe spate şi îndoaie genunchiul drept, să pună mîna
stîngă pe umărul drept, iar cea dreaptă pe şoldul drept. Medicul efectuiază procedura.
Rectоscopie - este explorarea endoscopică a segmentului inferior al tubului digestiv. Scopul
este punerea în evidenţă a modificărilor porţiunii terminale a tubului digestiv pînă la o adîncime
de 30 cm de la orificiul anal: rectul, ampula rectală şi ultima porţiune a colonului sigmoidian.
Rectoscopia este o metodă inofensivă. Singura contraindicaţie o constituie starea generală gravă.
Colonoscopia - se vizualizează mucoasa intestinului gros în toată lungimea lui.
Scopul examenului este explorator: inspecţia, prelevări de biopsie şi terapeutic (administrarea
substanţelor medicamentoase, îndepărtarea polipilor).
Indicaţii:
 colită ulceroasă
 tumori, polipi ai intestinului gros
 colectarea materialului pentru examen histologic
 administrarea substanţelor medicamentoase pentru efectuarea tratamentului local
Contraindicații:
 caşexie
 vicii cardiace decompensate
 anevrism aortic
 infarct miocardic
 hemoragie hemoraidală, intestinală etc

Pregătirea necesarului:
 utilajul necesar pentru efectuarea clismei evacuatorii, sifon
 ulei de ricină 30-50 ml
 un ciarșaf
 colonoscop.
Pregătirea pacientului:
Cu 3 zile înainte de examinare se exclud produsele alimentare ce provoacă fermentarea și
putrezirea lor. În ajun pacientul nu ia cina, se fectuiază 2 clisme evacuatorii cu intervalul 30-60
min. După prînz în ajun se dă bolnavului să bea 30-50 ml de ulei de ricină. Înainte de somn se dau
bolnavului calmante. Dimineața cu 2 ore înainte de examen se face din nou o clismă evacuatoare
sau sifon. În ziua examenului nu se ia dejunul. Cu 30 min înainte se efectuiază premedicația ce
constă în administrarea intramusculară, sulfat de atropină 0,1 % sau platifilină 0,2% combinat cu
2 ml sol. analgină. Bolnavul însoțit de asistentul medical se prezintă în cabinetul de colonoscopie,
se așează în decubit lateral pe partea stîngă cu piciorul drept adus spre abdomen flectat în genunchi,
se acoperă cu un cearșaf și medicul efectuiază colonoscopia, introducând colonoscopul anterior
prelucrat cu ulei de ricină, prin mișcări circulatorii, vizualizînd prin obicetiv mucoasa intestinului.
Dacă pacientul se pregătește ambulator, la domiciliu, atunci se efectuiază seara înainte de somn 5

53
clizme evacuatorii cu intervalul de o oră cu 1- 1,5 litri de apă și dimineața încă 5 clizme evacuatorii
cu intervalul de 30 min.
Pentru rectomanoscopie poziția bolnavului este genopectorală, se acoperă cu un cearșaf,
medicul introduce rectomanoscopul 20-30cm anterior prelucrat cu ulei de ricină şi prin dispozitivul
endoscopic vizualizează mucoasa rectului, asistenta pregăteşte lamele de sticlă pentru prelevarea
biopsiei din mucoasa rectului.

Pregătirea bolnavului la examinările ultrasonore:

Pregătirea bolnavului este minimală către examinări ecografice. Preventiv bolnavului i se
administrează purgative, spasmolitice și calmante. Cu cel puțin 12 ore înainte de examinare
bolnavul nu se alimentează. Pentru examinarea organelor bazinului mic, bolnavul va servi 500 –
700 ml de lichid cu 2-3 ore înainte de examinare, ceea ce asigură examinatorului o vizibilitate mai
bună.
Examinările celorlalte organe, cordul, vasele mari, rinichii, glanda mamară, tiroida nu necesită
nici o pregătire.

ASISTENȚA MEDICALĂ ÎN AFECȚIUNILE SISTEMULUI

EXCRETOR
PROBLEME DE SĂNĂTATE ALE BOLNAVILOR CU AFECŢIUNI ALE
SISTEMULUI EXCRETOR

Rinichii realizează funcții prin unitatea lor morfofunctională, nefronul.

Funcțiile rinichilor sunt:
 secretorie – formarea urinei, funcția de bază a rinichilor, prin aceasta rinichii contribuie la
păstrarea în limitele normalului a diferitelor constante fiziologice ale mediului intern, adică la
menținerea homeostazei.
 excretorie – eliminearea urinei.
 menținerea homeostazei volemice și osmularitatea lichidelor organismului.
 reglarea TA
 reglarea metabolismului fosfo-calcic.

54
 Pentru a-și putea satisface funcțiile în condiții normale, trebuie să existe o perfuzie sanguină
renală adecvată și integritatea morfo-funcțională a glomerulului, a sistemului tubular și a
interstițiului.
Simptomele principale în afecțiunile aparatului renal sunt:
 durere în regiunea lombară
 edemul renal
 hipertensiunea renală
 tulburările diurezei și a emisiilor urinare.

Durerea renală este o durere surdă uneori se manifestă în regiunea unghiului costovertebral și
care poate să se propage până la ombelic (distensia capsulei renale).
Colica nefritică, este o durere lombară (între coaste și ilion), care iradiază în partea de jos a
abdomenului sau în regiunea epigastrică, este adesea însoțită de grețuri și vărsături.
Durerea ureterală, este o durere dorsală, care iradiză în abdomen, în partea superioară a coapsei
și în organele genitale externe.
Durerea vezicală (durere în partea de jos a abdomeului sau dureri în regiunea pubiană), este
cauzată de o vezică hipedestinsă sau printr-o inflamație a vezicii. Sunt asociate și micțiuni
imperioase tenesme (dorință continuă de micțiune), disuria.
În afecțiunile rinichilor și căilor urinare durerile sunt localizate în regiunea lombară, organele
genitale, în regiunea șoldului. Una dintre cele mai frecvente manifestări a unor boli ale rinichilor
și căilor urinare este colica renală. Acest sindrom se caracterizează pin apariția durerlori subite
în regiunea lombară. Aceste dureri se propagă în jos de-a lungul ureterului spre regiunea
inghinală, organele genitale externe până la șold.
Durerile pot fi însoțite de grețuri, vomă, ridicarea tensiunii arteriale.
Asistența medicală de urgență la colica renală în timpul durerii:
 se aplică căldura uscată;
 se administrează substanțe medicamentoase spasmolitice și anestezice;
 se aplică termoforul pe regiunea lombară;
 băi fierbinți ( temperatura apei să fie pînă la 40 C)
Baia are o acțiune analgezică, deoarece contribuie la relaxarea uretrei în jurul calculului situat
în lumenul uretrei. Băile fierbinți sunt contraindicate bolnavlori cu boli cardiovasculare și
vârstnicilor. După acordarea primului ajutor și incetarea durerilor, bolnavul trebuie consultat la
medicul urolog.
Edemul renal. Tumefierea unor zone ale organismului, de obicei prin reținere locală de lichide,
dar și de alte cauze(infecțioasă, inflamatorie, traumatisme, blocajul unor vase de sânge etc.). În
afecțiunile renale, edemul apare mai ales în locurile cu un țesut conjunctiv mai lax (pleoape, pielea
abdomenului, a spatelui, regiunea pelviană și spațiul retroperitoneal). Factorii de apariție ai
edemului renal sunt reprezentați de creșterea hidrofiliei tisulare, reabsorbția crescută de sare și apă,
tulburarea permiabilității capilare generale și reducerea presiunii coloidosmotice a plasmei. În
dezvoltarea edemelor renale prezintă importanță atât factorii renali cât și cei extrarenali. Edemele
în afecțiunile renale sunt localizate pe față, pleoape, uneori ele ating suprafețe mari și se localizează
nu numai pe față dar și pe tot corpul.
Asistența medicală în edeme
 asistentul medical zilnic monitorizează cantitatea de lichid consumat și eliminat în 24 h.
 se limitează sarea de bucatarie pină la 1-3 gr.
 se limitează cantitatea de lichid pină la 1 litru.
 se administrează substanțe diuretice la indicația medicului..
 zilnic se cântărește bolnavul.

55
 Hipertensiunea renală. Sunt un șir de afecțiuni renale care sunt însoțite de implicare în
procesul patologic al sistemului vascular și se caractreizează prin creșterea presiunii arteriale.
Principalul mecanism fiziopatogenic este reprezentat de ischemia renală. În urma scăderii
afluxului sangvin spre rinichi este stimulată secreția de renină. Renina la rindul ei stimulează
producerea angiotenzinei I , care este transformată de către enzima de conversie în angiotenzina
II, care are ca efect vasoconstrictia arterelor periferice și implicit creșterea T/A sistematice.
Angiotenzina II la fel acționează asupra glandei cortico-suprarenale prin stimularea sintezei de
aldosteron, ce are ca afect retenția ionilor de sodiu (Na) și apoi cu creșterea implicită a volumului
sangvin și creșterea tensiunii arteriale.
Asistența medicală în HTA renală
 bolnavii sunt examinați minuțios zilnic.
 monitorizarea tensiunii arteriale și a pulsului.
 monitorizarea diurezei și a bilanțului hidric.
 limitarea aportului de sare de bucătărie până la 1-3 gr pe zi.
 limitarea aportului de lichide pină la 1 litru pe zi.
 administrarea de medicamente hipotensive conform prescripțiilor medicului.

Recoltarea urinei pentru investigații de laborator

Urina este un lichid biologic eliminat de sistemul excretor.

Colectarea urinei pentru determinarea diurezei este o investigaţie prin care se determină
cantitatea de urină emisă timp de 24 ore.
Scopul - explorarea funcţiei excretorii a rinichilor
Pregătirea materialului necesar:
 muşama, aleză, paravan (daca pacientul este imobilizat la pat).
 se pregătesc recipientele: vase gradate, cu gât larg, spălate şi clătite cu apă distilată (pentru a
nu modifica compoziţia urinei), şi acoperite. Se poate utiliza orice borcan de 2- 4 litri pe care-
l vom grada noi cu creion special sau pe benzi de leucoplast.
Pregătirea psihică a pacientului - se anunţă şi se explică tehnica şi necesitatea procedurii
ulterioare.
Pregătirea fizică (dacă este imobilizat la pat):
 se izolează patul cu paravan de restul salonului;
 se protejează patul cu muşama şi aleză;
 se dezbracă pacientul.
Tehnica recoltării
 se informeză pacientul asupra necesităţii colectării corecte a urinei.
 colectarea începe dimineaţa, la o anumită oră, şi se termină în ziua următoare, la aceiaşi oră.
 pacientul urinează dimineaţa la oră fixă, această cantitate de urină, de la prima emisie se
aruncă.
 se colectează, apoi, toată cantitatea de urină emisă în decurs de 24 ore, până a doua zi, la aceiaşi
oră, păstrându-se şi urina de la ultima emisie.
 pentru a împiedica procesele de fermentaţie, se vor adăuga, la urina colectată, cristale de timol.
 recipientul cu urină este etichetat și se păstrează la răcoare ferit de lumină.
Îngrijirea ulterioară a pacientului
 se efectuează toaleta regională;
 se aşeză pacienta în poziţie comodă,se înveleşte;
 se aeriseşte salonul.
Reorganizarea - vasele se spală, se dezinfectează.

56
 Nimerirea urinei pe lengerie, pe tegumente ori mucoase poate provoca iritaţie,
maceraţie sau escare.

Colectarea urinei pentru determinarea glucozei în urină este o investigaţie de laborator prin
care se determină prezenţa şi cantitatea de glucoză în urină, în normă urina nu conţine glucoză.
Scopul -de a determina starea funcţională a pancreasului.
Materiale necesare:
 muşama, aleză,paravan (dacă pacinetul este imobilizat la pat)
 vas curat, uscat, gradat, cu capacitatea de 3 litri
 vas curat, uscat cu capacitatea de 200 ml
 baghetă de sticlă
Pregătirea psihică a pacinetului -se anunţă şi se explică tehnica şi necesitatea procedurii
ulterioare.
Pregătirea fizică (dacă este imobilizat la pat)
 se izolează patul cu un paravan de restul salonului;
 se protejează patul cu muşama şi aleză;
 se dezbracă pacientul.
Tehnica efectuării
 în ajun asistenula medical explică bolnavului tehnica colectării
 urina se colectează în decurs de 24 ore şi se păstrează la rece, fără conservant
 după recoltare urina din vasul de 3 litri se agită cu o baghetă de sticlă pentru a preveni
precipitarea glucozei la fundul vasului
 se toarnă 200 ml.urină în vasul pregătit
 vasul se etichetează
 se expediază la labrator
Îngrijirea ulterioară a pacientului
 se efectuează toaleta regională
 se aşeză pacienta în poziţie comodă, se înveleşte
 se aeriseşte salonul
Reorganizarea - vasul se spală și se dezinfectează

 nimerirea urinei pe lengerie, pe tegumente ori mucoase ceea ce poate provoca

iritaţie, maceraţie şi escare
 contaminarea vaselor pentru recoltarea urinei compromite investigaţia

Colectarea urinei pentru urogramă este o investigaţie de laborator prin care examinează
proprietăţile urinei (cantitatea,culoare,densitate,pH-ul), şi prezenţa în urină a altor elemente (celule
epiteliale, eritrocite, leucocite, cilindri,cristale de săruri, mucus,etc).
Scopul - efectuarea analizei generale a urinei.
Pregătirea materialului necesar: muşama, aleză, paravan (dacă pacinetul este imobilizat la pat),
vas curat şi uscat.
Pregătirea psihică a pacinetului: se anunţă şi se explică tehnica şi necesitatea procedurii
ulterioare.
Pregătirea fizică (dacă este imbilizat la pat)
 se izolează patul cu un paravan

57
 se protejează patul cu muşama şi aleză
 se dezbracă pacientul
Tehnica recoltării
 asistentul medical explică bolnavului tehnica colectării urinei
 în ajun bolnavului i se dă un vas curat şi uscat
 înainte de a colecta urina pentru analiza generală la femei se efectuiază toaleta intimă
 se colectează toată urina de dimineaţă) cu excepţia primei porţii de urină care se aruncă)
 vasul se etichetează, se trimite la laborator
 în timpul ciclului menstrual recoltarea urinei pentru examinare nu se recomandă
Îngrijirea ulterioară a pacientului
 se efectuează toaleta regională
 se aşează pacientul în poziţie comodă, se înveleşte
 se aeriseşte salonul
Reorganizarea vasul se spală și se dezinfectează.

 nimerirea urinei pe lengerie, pe tegumente ori mucoase, poate provoca iritaţie,

maceraţie şi escare
 contaminarea vaselor pentru recltarea urinei compromite investigaţia

Colectarea urinei pentru efectuarea uroculturii este investigaţie de labrator prin care se
determină prezenţa ori absenţa bacteriilor în urină.
Scopul - de a determina prezenţa agenţilor patogeni în urină.
Pregătirea materialului necesar: muşama, aleză, paravan (dacă pacinetul este imobilizat la pat).
Pregătirea psihică a pacientului: se explică tehnica efectuării şi necesitatea ei.
Pregătirea fizică (dacă este imbilizat la pat).
 se izolează patul cu un paravan
 se protejează patul cu muşama şi aleză
 se dezbracă pacientul
Tehnica recoltării
 înainte de colectarea urinei, bolnavului i se efectuiază toaleta intimă
 se colectează porţia de mijloc a urinei în cantitate de 10 ml.în vasul steril
 marginile vasului se flambează
 vasul se etichetează
 vasul cu urină se trimite la laboratorul bacteriologic
Îngrijirea ulterioară a pacientului
 se efectuează toaleta regională
 se aşeză pacientul în poziţie comodă,se înveleşte
 se aeriseşte salonul
Reorganizarea - vasul folosit se spală, se dezinfectează.

 nimerirea urinei pe lengerie, pe tegumente ori mucoase poate provoca iritaţie,

maceraţie şi escare
 contaminarea vaselor pentru recltarea urinei compromite investigaţia

Colectarea urinei pentru efectuarea probei Niciporenco este o investigaţie de laborator prin
care se determină numărul de elemente (eritrocite, leucocite, cilindrii, etc.) în un mililitru de urină
şi, implicit, funcţia de filtrare a rinichilor.
Scopul - determinarea funcţiei de filtrare a rinichilor.

58
Pregătirea materialului necesar: muşama, aleză, paravan (dacă pacinetul este imobilizat la pat),
vas curat, uscat cu capac.
Pregătirea psihică a pacientului: se anunţă şi se explică tehnica şi necesitatea investigației.
Pregătirea fizică (dacă este imobilizat la pat)
 se izolează patul cu paravan
 se protejează patul cu muşama şi aleză
 se dezbracă pacientul
Tehnica recoltării
 înainte de colectarea urinei, bolnavului efectuiază toaleta intimă
 urina se colectează în orice timp al zilei, dar recomandabil dimineaţa
 se colectează porţia de mijloc a urinei
 vasul se etichetează
Îngrijirea ulterioară a pacientului
 se efectuează toaleta regională
 se aşeză pacienta în poziţie comodă, se înveleşte
 se aeriseşte salonul
Reorganizarea vasul se spală și se dezinfectează.
 nimerirea urinei pe lengerie, pe tegumente ori mucoase poate provoca iritaţie,
maceraţie şi escare
 contaminarea vaselor pentru recltarea urinei compromite investigaţia

Colectarea urinei pentru efectuarea probei Zimniţchi este o metodă de examinare a stării
funcționale a rinichilor.
Scopul de a determina diureza generală (24h), cât și diureza zilnică și nocturnă.
Pregătirea materialului necesar: muşama, aleză, paravan (dacă pacinetul este imobilizat la pat), 8
vase curate, uscate.
Pregătirea psihică a pacientului: se anunţă şi se explică tehnica şi necesitatea efectuării
investigației.
Pregătirea fizică (dacă este imbilizat la pat)
 se asigură intimitatea pacientului
 se protejează patul cu muşama şi aleză
 se dezbracă pacientul
Tehnica recoltării
 asistenta medicală pregăteşte seara în ajun 8 vase curate şi uscate
 vasul se etichetează
 bolnavul se trezește la ora 6 dimineaţa îşi goleşte vezica de urină (urina se aruncă), apoi urina
se colectează din 3 in 3 ore
I porţie - la ora 6-9 V porţie - la ora 18-21
II porţie - la ora 9-12 VI porţie - la ora 21-24
III porţie - la ora 13-1 VII porţie - la ora 24-3
IV porţie - la ora 15-18 VIII porţie - la ora 3-6

Dacă în decurs de 3 ore bolnavul nu s-a urinat, sticla goală se etichetează și se trimite la
laborator. Dacă într-o porţie anumită cantitatea de urină depășește volumul vasului, restul urinei
se colectează într-un vas adăugător se etichetează cu inscripția: ,,urină suplimentară la porţia cu
numărul x’’ şi se trimite la laborator. Rezultatul probei Zimniţki sunt bune dacă cantitatea totală a
urinei colectate timp de 24 ore este suficientă(1.5-2L).

59
Îngrijirea ulterioară a pacientului
 se efectuează toaleta regională
 se aşeză pacientul în poziţie comodă,se înveleşte
 se aeriseşte salonul
Reorganizarea - vasul se spală, și se, se dezinfectează.

 nimerirea urinei pe lengerie, pe tegumente ori mucoase poate provoca iritaţie,

maceraţie sau escare
 contaminarea vaselor pentru recltarea urinei compromite investigaţia

Incontenența de urină, aspecte psihologice.

Afecțiunile reno-urinare adeseori favorizeaza apariția unui stres. Pacientuui poate să-i fie jenă
în timpul examinării sau tratamentului din cauza necesității de a-și expune organele genitale
externe. Dacă prezintă incontinență, sentimentul de jenă crește. Anxietatea în toate situațiile de
stres poate produce la polakiurie și micțiuni imperioase.
Pacienții care suferă de afecțiuni urogenitale, ca și toți pacienții, indiferent de afecțiune, au
nevoia să fie respectați și înțeleși. Ei doresc să li se răspundă la întrebări, pentru atenuarea
temerilor și diminuarea intensității durerii..
Aspecte Medicale – izolarea, reducerea activității sociale, perturbarea relațiilor de familie
depresie, dependență de cei din jur (la persoane imobilizate), reacții negative față de cei din jur.

Incontenența de urină
Prin incontenență de urină se subânțelege excreția involuntră, fără chemări de urinare.
Incontenența de urină poate rezulta în urma unor afecțiuni ( infecții urinare),traumatisme ale

60
măduvei spinării, pierderea stării de conștiință, disfuncția sfincterului, creșterea presiunii
abdominale, leziuni obstetrice. Copiii și persoanele în vârstă sunt predispuse la incontenență
urinară fie prin lipsa de control al sfincterelor sau ca consecințe a unor maladii.. O formă de
incontenență urinară la copii este enurezisul nocturn, cu cauze multiple ce necesită îngrijiri
complexe.
Asistența medicală a bonavilor cu incontenență de urină
 se recomandă purtarea scutecelor
 asigură igiena locală rguroasă, toaleta intimă, schimbă lengeria de pat și de corp după fiecare
eliminare, aplică crema protectoare
 asigură aport lichidian adecvat, în funcție de bilanțul hidric, mai mare în prima jumătate a zilei
 instalează sonda vezicală, la indicația medicului
 trezește pacientul din somn pentru a se urina
 învață pacientul poziția adecvată, care favorizează golirea completă a vezicii
 învață pacientul exerciții fizice specifice
 asistenta asigură intimitatea pacientului

Menajarea pacientului
 se va efectua igiena după fiecare micțiune.
 se va schimba lengeria de corp și pat la necesitate.
 se va aplica o cremă protectoare pe pielea curată.
 se va asigura intimitatea pacientului.
 se va încuraja pacientul să își exprime sentimentele în privința acestei dependențe. i se va
explica că incontenența este o consecință a problemei sale de sănătate.

Retenția urinară – ichiurie

Ischiuria sau incontenența de urină reprezintă incapacitatea vezicii urinare de a-și evacua
conținutul. Ea nu trebuie confundată cu anuria, care înseamnă lipsa secreției renale. Ischiuria poate
fi datorată unui obstacol, în calea de eliminare a urinei, ca : stricturi cicatriciale, calculi inclavați
în uretră , hipertrofia prostatei sau a altor procese din vecinătate, care comprimă calea de evacuare
a urinei sau a unei paralizii a vezicii urinare sau a sfincterelor, precum in mielită, tabes, poliemilită,
traumatisme medulare sau a unei pareze trecătoare în cursul infecțiilor grave ( de exemplu febra
tifoidă, meningită, encefalită, septicemie, după intervenții chirurgicale intraabdominale) și în
comă.
Retenția urinară determină o distensie extremă a vezicii urinare, situație ce va fi pusă în evidență
prin palpare deasupra simfizei pubiene, în timp ce, în caz de anurie, vezica rămâne goală. În urma
presiunii mărite din vezica urinară, dacă nu este un obstacol mecanic, sfincterul uretral cedează și
urina incepe să se evacuieze picătură cu picătură. Acest fenomen se numește ischiurie paradoxală
sau incontenență prin regurgitare ( prea plin) .
Dacă retenția de urină a apărut în perioada postoperatorie și după naștere, atunci se poate de:
 încerca de a elibera vezica urinară sub acțiunea sunetului provocat de getul de apă din robinet.
 irigarea organelor genitale cu apă călduță.
 aplicare termoforului.
 administrarea medicamentelor la indicația medicului.
 în caz că aceste măsuri nu sunt efective, atunci la indicația medicului se efectuiază sondajul
vezical.
Indicațiile sondajului vezical
 retenții acute de urină (postoperator, adenom de prostată, neurogen, stricturi uretrale)
 explorări endoscopice ale uretrei, vezicii și uretrelor.

61
 intervenții chirurgicale în micul bazin sau la organele genitale ale femeii.
 recoltarea de urină cu scop diagnostic.
 incontenență urinară sau micțiuni prin supraplin.
 monitorizarea diurezei.
 determinarea urinei reziduale.
 probe diferențiate a funcției renale.
Contraindicațiile sondajului vezical
 infecții acute ale uretrei, care ridică riscul de însămînțare a vezicii cu germeni .
 ruptură traumatică a uretrei, pentru a evita formara căilor false sau agravarea hematomului
perineal.
 stricturi uretrale.

Tipuri de sonde vezicale

Cateterismul se efectuiază cu ajutorul sondelor vezicale. Ele se împart în 2 grupe:
 elastice
 metalice
Cateterismul vezicii urinare la femei
Indicații:
 pentru evacuarea urinei
 spălarea vezicii urinare cu substanțe dezinfectante indicate.
 introducerea substantei medicamentoase cu scop terapeutic.
 colectarea urinei pentru examenul de laborator.
Utilajul necesar: cateter elastic, vazelină sau glicerină sterilă, cuvă renală sterilă, pensă, șervețel
steril, soluții dezinfectante.

Tehnica efectuării
 asistentul medical își spală mâinele cu apă caldă și săpun, le dezinfectează cu alcool etilic de
70%.
 înainte de sondaj vezical se efectuiază toaleta intimă a bolnavului.
 poziția bolnavului este ginecologică.
 asistentul medical stă din partea dreaptă a bolnavului, cu degetele 1 și 2 a mîinei stingi se
desfac labiile mari și mici și descoperă orificiul extern al uretrei.
 orificiul extern al canalului uretral și organele genitale externe se prelucrează cu un tampon de
vată îmbibat cu soluție dezinfectantă. cu mîna dreaptă și cu ajutorul pensei sterile se ia cateterul
lubrefiat cu vazelină sterilă și se introduce în canalul uretrei pînă cînd din cateter apare picătura
de urină.
 cateterul se extrage pînă a se elimina toată urina, pentru ca volumul mic de urină rămas să spele
canalul uretral.
Complicațiile posibile
 infectarea vezicii urinare
 hemoragie
 traume
Profilaxia complicațiilor
 de respectat regulile aseptice și antiseptice în timpul sondajului vezical
 de respectat tehnica efectuării sondajului vezical

Cateterismul vezicii urinare la bărbați. La bărbați se ține cont de lungimea mai mare a uretrei și
prezența prostatei.

62
Indicații
 evacuarea urinei
 spălarea vezicii urinare cu soluție dezinfectantă
 întroducerea substanței medicamentoase cu scop curativ
 colectarea urinei pentru examenul de laborator
Tehnica efectuării
 asistentul medical își pregătește mâinile conform stadardului
 bolnavul stă în decubit dorsal cu genunchii ușor flectați, între picioare se așază plosca
 asistentul medical sau medicul se poziționează în partea dreaptă a bolnavului
 retrage ușor prepuțiul, se spală și se dezinfectează capul penisului
 cu ajutorul pensetei sterile, prin eforturi mici se introduce cateterul lubrefiat cu vazelină sterilă
în orificiul extern al uretrei
 cu mîna stingă se întinde penisul în sus în direcția cateterului
 când cateterul ajunge în vezica urinară, apar picături de urină
Incidente și accidente:
 apariția de căi false, datorită stricturilor uretrale
 apariția cheagurilor care astupă orificiile sondei
 traumarea uretrei în cadrul manevrei de cateterizare
Spălătura vezicii urinare (instilația). Prin spălătura vezicii urinare se înțelege introducerea unei
soluții medicamentoase prin sondă în vezica urinară.
Scop terapeutic
 Îndepărtarea exudatelor patologice rezultate din inflamația pereților vezicii.
 Pregătirea în vederea unor explorări (cistoscopie, pielografie)
Pregătirea materialului necesar
 De protecție - mușama și aleză, prosoape
 Sterile: sonde Thirman, Nelaton sau sonde cu o singură cale (unidirecționale), casolete cu
tampoane, 2 pense hemostatice, seringa Guyon, medii de cultură.
 Nesterile: bazinet, tăviță renală
 Medicamente indicate.
Pregătirea pacientului
Psihică -se anunță și se eplică necesitatea tehnicii
Fizică
 se izolează patul cu paravan
 se protejează cu mușama și aleză
 se așează pacientul în poziție ginecologică
 se efectuiază toaleta regiunii genitale
Tehnica efectuării
 tehnica începe cu sondajul vezical.
 după evacuarea conținutului vezicii urinare se adaptează la sondă seringa guyon sau un irigator
și se introduce 80-100 ml soluție fără să se destindă vezica.
 se retrage seringa și se lasă să se scurgă lichidul introdus, capătul sondei așezânduse pe o
compresă .
 se notează cantitatea și aspectul lichidului de spălătură.

 Tehnica se execută în condiții de perfectă asepsie

 Tehnica se execută cu prudență pentru a preveni complicațiile:
o hemoragii
o traumatisme

63
 o infecții

RADIOLOGIA TRACTULUI URINAR 20.12.16 GURBULEA

PARTICULARITĂŢILE DE ÎNGRIJIRE A VÎRSTNICULUI. ASISTENŢA MEDICALĂ

ACORDATĂ BOLNAVILOR LA DOMICILIU

64
 Prin îngrijire la domiciliu se întelege orice activitate de îngrijire prestată de personalul
medical specializat, la domiciliul pacientului, care contribuie la îmbunatatirea starii de bine a
acestuia din punct de vedere fizic, psihic și spiritual.
Îngrijirea la domiciliu se efectuează numai la indicația medicului. Medicul recomandă îngrijiri
medicale la domiciliu în funcție de patologia bolnavului și gradul de dependență al acestuia.
În general îngrijirea la domiciliu este recomandata atunci când pacientul prefera sa ramâna la
domiciliu, dar necesita îngrijire care nu poate fi asigurata usor sau în mod eficace de catre familie
si prieteni.
Din ce în ce mai multe persoane vârstnice, preferând sa traiasca independent viața
neinstitutionalizată, primesc servicii de îngrijire la domiciliu, atunci când capacitatiile lor fizice
diminuă.
Personalitatea pacientului –principiul de baza in ingrijire
În ultimul timp, specialiştii în domeniul ingrijirilor şi-au dat seama de faptul că oamenii încep
să se simtă mai bine şi îşi restabilesc puterile cu mult mai repede atunci când dorinţa lor de a se
autoservi este încurajată. Totodată perioada de recuperare decurge mai repede. De asemenea, s-a
observat că dacă pacienţii au posibilitatea şi susţinerea să facă ceea ce pot şi ce doresc la momentul
dat, ei percep mai bine îngrijirea, mai ales dacă li se explică starea sănătăţii şi li se oferă
posibilitatea de a participa la planificarea îngrijirilor.
Această observare a schimbat radical metodele profesionale de ingrijire. Deși îngrijind oameni
care au aceasta necesitate, nu e corect sa se facă totul pentru ei. Mai eficient este să fie doar ajutați,
să se autodeservească, și anume: să se spele, să mănânce, să-şi satisfacă necesităţile fiziologice,
încurajându-i maximal dorința de a fi independent pe cât este posibil.
Îngrijind un om este important de a ţine cont de personalitatea şi necesităţile lui individuale.
Îngrijirea zilnică nu trebuie să fie o activitate de rutină sau să devină automată, ci dimpotrivă, să
fie întotdeauna individualizată.
Realizarea celor şase principii de îngrijire:
Securitatea: protejarea pacientul de care îngrijim, prevenind posibilele traumatisme.
Confidenţialitatea: protejarea de străini a amănuntelor despre viaţa personală a pacientului.
Respectul (susţinerea sentimentului demnităţii ): intotdeauna trebuie să fim respectuoși cu
pacientul.
Comunicarea: incercarea de a discuta cu pacientul, a fi receptiv la gândurile şi sentimentele lui.
Îngrijind de el, îi povestim despre acţiunile şi planurile de îngrijire planificate. Ascultăm cu atenţie.
Raportăm medicului despre problemele acestuia.
Independenţa: încurajarea fiecărui pacient să fie maximal independent.
Prevenirea infecţiilor: efectuarea măsuri de combatere a microbilor patogeni.
Managementul echipei multidisciplinare
Îngrijirea la domiciliu trebuie să fie efectuată de către o întreagă echipă de profesionişti,
deoarece o singură persoană cât de profesionistă n-ar fi ea şi cât de apropiată de pacient n-ar fi, nu
poate să asigure o îngrijire calitativă.
Echipa de îngrijire este alcătuită din:
 medic
 asistent medical
 asistent social cu un rol consultativ pentru pacient şi familia sa
 medic de familie
 psihoterapeut
 dietolog
 psiholog
 slujitor al cultului (la necesitate)
Îngrijirea oferită de echipa multidisciplinară se referă la:

65
 Îngrijire holistică adresată necesităţilor pacientulu de ordin fizic (prin controlul simptomelor
specifice: durere, greaţă, vărsături, dispnee, diaree, constipaţia etc.), cât și psiho – emoţional,
spiritual şi social
 Îngrijire orientată către familie, prieteni, îngrijitori
 Îngrijire terminală (pacientii incurabili) pentru a asigura o moarte decentă şi demnă, indiferent
de locul unde pacientul doreşte să fie îngrijit
 Pregătirea profesională continuă a personalului de asistenţă
 Educarea pesonalului şi răspândirea informaţiei privind specificul îngrijirilor la domiciliu
Funcţiile membrilor echipei deseori se suprapun, de aceea, este necesar ca aceştia să fie
flexibili, abili şi să evite conflictele. Lucrul eficient al echipei se bazează pe comunicarea deschisă
şi onestă a membrilor ei, ajutorul şi respectul reciproc, contribuţia deplină a fiecărui membru,
evitarea conflictelor referitoare la suprapunerea funcţiilor.
Îngrijirea bolnavilor în mediul familial, la domiciliu, ridică o serie de probleme în faţa
personalului de specialitate, care trebuie rezolvate în colaborare cu familia bolnavului.
Aparţinătorii nu poseda de cele mai multe ori cunoştinţele necesare pentru ingrijirea bolnavilor,
din acest motiv aplicarea tehnicilor de specialitate (administrarea injecţiilor, schimbarea
pansamentelor etc) revine asistentului medical din centrele medicilor de familie. Întruât aceştea nu
pot sa-şi sacrifice tot timpul de muncă unui singur bolnav, asistentul medical va instrui unul din
aparţinătorii bolnavului asupra tehnicilor elimentare de îngrijire generală (ca spălarea bolnavului,
schimbarea lenjeriei patului, administrarea medicamentelor, aplicarea compreselor, pregătirea
alimentelor dietice etc). Conducerea, controlul şi îndrumarea activităţii de îngrijire a bolnavului
rămas la domiciliu, după indicaţiile medicului de familie, rămân în sarcina asistentului medical.
Problemele cele mai importante ale îngrijirii bolnavilor la domiciliu sunt următoarele:
 crearea condiţiilor igienice corespunzătoare
 asigurarea bazei materiale a îngrijirii bolnavului ;
 menţinerea igienei personale şi servirea bolnavului la pat ;
 supravegherea funcţiilor normale şi modificate patologic ale organismului ;
 aplicarea corectă a tratamentelor prescrise .
Camera bolnavului trebuie să fie cât mai luminoasă , uscată şi uşor de încălzit. Din acest
motiv, se va alege din locuinţă camera cea mai bună pentru bolnav. Dacă familia are numai o
singură cameră, patul va fi aşezat în partea cea mai luminoasă a camerei.Temperatura camerei se
va păstra în jurul a 200 C , iar pentru bătrâni, copii şi bolnavi anemici 240 C. Vara, când căldura
este prea intensă, se vor întinde cearceafuri umede în faţa ferestrelor, care împedică pătrunderea
razelor arzătoare ale soarelui sau a curenţilor de aer încălzit. Aerisirea se va face după aceleaşi
reguli ca şi în saloanele de spital. Camera va fi aerisită zilnic, cel puţin de trei ori: dimineaţa imediat
după masă şi seara înainte de adormirea bolnavului şi în plus după fiecare scaun dacă bolnavul nu
poate ieşi la WC şi utilizează bazinetul. Iarna, când se deschid geamurile pentru aerisire, bolnavul
va fi bine acoperit. Camera să aibă lumina nu prea puternică, pentru ca lumina directă să nu
deranjeze bolnavul. Draperiile şi covoarele vor fi îndepărtate din cameră, ele fiind adevărate
rezervoare de praf, iar măturatul se va face numai cu o cârpă udă, pentru a nu ridica praful în
cameră.
Pentru bolnav trebuie asigurat patul cel mai corespunzător, preferabil saltea ortopedică. Patul
se va aşeza în apropierea geamului, cu capul spre lumină, în aşa fel încât să rămână accesibil din
trei părţi personalului de îngrijire. Salteaua trebuie reînoită sau măcar bine aerisită. Cearşaful
trebuie bine întins.
Instrumentarul şi materialele individuale necesare îngrijirii bolnavului trebuie să fie asigurate
de către asistent medical corespunzător prescripțiilor medicale.
Pentru supravegherea funcţiilor normale şi modificate patologic ale organismului, asistentul
medical va completa foaia de temperatură şi pentru bolnavii îngrijiţi la domiciliu. Temperatura,

66
pulsul, respiraţia, cantitatea de urină emisă trebuie înregistrate. Datele culese de asistent medical
sau de aparţinători trebuie notate şi apoi întroduse în foaia de observaţie.
Aplicarea corectă a tratamentului prescris necesită o strânsă colaborare între medicul de
familie, asistent medical şi aparţinători. În centrul acestei colaborări şi trebuie să stea asistentul
medical. Întrucât vizita asistentului medical nu coincide cu vizita medicului, trebuie să se
întâlnească în fiecare zi, pentru a-i comunica observaţiile culese şi a preula noile indicaţii de
tratament. O parte din aceste indicaţii le executa personal, o alta parte însă le transmite
aparţinătorilor. Dispoziţiile date acestora relativ la îngrijirea bolnavilor, la orarul de amdinistrare
a medicamentelor, indicaţiile de regim dietetic, schimbarea poziţiei bolnavului, colectarea urinei,
le va nota pe o fişă pe baza unui orar fix.
Asistentul medical va avea grijă ca medicamentele bolnavului să fie ţinute într-un loc
inaccesibil copiilor din casă şi să puna din anumite categorii de medicamente la dispoziţia
bolnavului numai doza unică. Pe pungile de medicamente se va nota vizibil denumirea
medicamentului, doza, precum şi orele exacte de adimistrare.
Asistentul medical trebuie să controleze modul cum au fost adminstrate medicamentele,
numărând tabletele sau prafurile, întrebând la nevoie şi bolnavul asupra orelor când le-a primit.
Manoperele practice vor fi executate nemijlocit de către asistentul medical.
Activitatea asistentului medical care îngrijeşte bolnavii la domiciliu trebuie să se desfăşoare
pe baza unui plan bine stabilit și conform fișei postului.
Alimentarea bolnavului se va face conform indicaţiilor de regim. Întrucât asistentul medical
nu poate sta în permanenţă lângă bolnav, va învăţa pe unul din membrii familiei tehnicile
elementare de îngrijire a bolnavului ca: aranjarea patului, schimbarea lenjeriei, baia parţială la pat,
îngrijirea părului, a cavităţii bucale, aşezarea bazinetului sub bolnav, metodele alimentaţiei pasive
şi va controla metoda de însuşire şi de aplicare a acestor tehnici.În scopul prevenirii transmiterii
infecţiilor secundare, asistentul medical va lucra conform standardelor în vigoare.

NOŢIUNE DE GERONTOLOGIE ŞI GERIATRIE

Literatura de specialitate, atunci când se referă la geriatrie şi gerontologie, mereu face trimiteri
la vârsta a treia.
Gerontologia - (din limba greacă gerontos-bătrân, logos-știință) ştiinţa care studiiază legitățile
procesului de îmbătrânire a organismelor, caută căile de încetinire a acestui proces, precum și
mijloacele de prelungire a duratei vieții și capacității de muncă a oamenilor vârstnici.
Geriatria o ramură a medicinei clinice, care se ocupă de afecţiunile organice, mintale,
funcţionale şi sociale a vârstnicilor și cercetează aspectele patologice ale proceselor de
îmbătrânire. Ea presupune cunoştinţe în primul rând din domeniul medical, dar şi din alte domenii
ca: psihologie, sociologie etc.
Geriatria a devenit astfel o ştiinţă, care cuprinde medicină internă a vârstei înaintate.
Primul Institut de Gerontologie şi Geriatrie din lume a fost fondat în anul 1952 în România. El
a fost condus de Ana Aslan, din 1992 institutului i s-a atribuit numele de Ana Aslan – Institutul
Naţional de Gerontologie şi Geriatrie „Ana Aslan”. În 1964 preşedintele OMS l-a propus ţărilor
dezvoltate, ca model de institut de geriatrie.
Procesul de îmbătrânire demografică la care asistăm, cunoştinţele actuale asupra bolii
bătrâneţii, precum şi utilizarea unor astfel de date pentru cercetarea ştiinţifică şi medicina practică,
sunt elementele care fac necesară studierea acestei disciplini.
Psihologia îmbătrânirii
Îmbătrânirea este un proces continuu, gradual, care începe de la naştere şi continuă de–a lungul
tututror etapelor vieţii. Nu există o vârstă care să delimiteze exact începutul. În mod tradiţional
vârsta de 65 ani a fost considerată limita de trecere spre vârsta înaintată.
clasificare curentă a persoanelor în vârstă distinge:
 între 65 (60) - 75 ani, trecerea spre bătrânețe, sau perioada de vârstnic;

67
  între 75 - 85 (90) de ani, perioada de bătrân;
 peste 85 (90) de ani, marea bătrânețe sau perioada de longeviv.
În afară de această clasificare cronologica, se foloseste și o clasificare medicală:
 „îmbătrânirea fiziologică", armonioasă, în care vârsta cronologică se identifică cu vârstă
biologică;
 „îmbătrânirea nefiziologică", care poate fi: prematură, când începe de timpuriu, sau
accelerată, când ritmul de îmbatrânire se accelerează la un moment dat (dupa pensionare, dupa
decesuri în familie, dupa internări etc). Îmbătrânirea nefiziologică este o îmbătrânire patologică,
dar aceasta nu înseamnă că bătrânețea este o boală.
Îmbătrânirea poate uza trei aspecte diferite:
 Vârsta cronologică – reflectă în exclusivitate trecerea timpului şi reprezintă vârsta unei
persoane în ani. Din punct de vedere al sănătăţii, vârsta cronologică are o semnificaţie
importantă: o dată cu înaintarea în vârstă, creşte posibilitatea instalării unei probleme de
sănătate. Pentru a ajuta la predicţia unor boli, această vârstă are implicaţii legale şi financiare
imporatante.
 Vârsta biologică – se referă la modificările ce apar în organism o dată cu îmbătrânirea. Pentru
că aceste modificări pot să apară la unle persoane mai devreme şi la altele mai târziu, putem
întâlni persoane bătrâne biologic la vârstă de 40 de ani, respectiv persoane tinere la 60 de ani
şi mai mult.
 Vârsta psihologică – se referă la felul în care oamenii se simt şi se comportă. Spre exemplu, o
persoană de 80 de ani care munceşte îşi face planuri, participă la multe activităţi este
considerată tânără din punct de vedere psihologic.
Majoritatea transformărilor ce apar o dată cu înaintarea în vârstă se datorează unor preocese
interne dorite şi nedorite, care sunt considerate normale şi în general imposibil de evitat. Spre
exemplu: odată cu îmbătrânirea, cristalinul din structura internă a ochiului devine mai gros, mai
rigid, mai puţin capabil să se focalizeze pe obiectele apropiate, precum un ziar sau o carte de citit
(considerat un fenomen normal în cadrul procesului de îmbătrânire, de asemenea se modifică şi
auzul).
Îmbătrânirea pare să afecteze inteligenţa. Concluzia majorităţii studiilor experimentale este cea
de încetinire a performanţei în procesele psihice. În ceea ce priveşte problema memoriei, apar
câteva fenomene caracteristice. Mai semnificativ este faptul că are loc degradarea memoriei de
scurtă durată, iar cea de lungă durată este mai rezstentă. Oamenii mai în vârstă uită uşor unde au
pus un obiect, ce au spus într – o împrejurare sau alta. În memoria de lungă durată, mai rezistentă
se fac totuşi asociaţii confuze. Devin mai lente: gândirea, atenţia, vorbirea. Acesta din urmă se
realizeză cu pauze relativ lungi.
Există totuşi destule persoane în vârstă care reuşesc să conserve luciditatea şi echilibrul psihic
general şi rămîn active, cooperante deschise la nou.
Viaţa fiecărui om este influenţată multilateral de felul în care trăieşte, de faptul dacă au acţionat
asupra da sau nu factori stresanţi, dacă a dus o viaţă ordonată, echilibrată, dacă s-a realizat
profesional şi a avut satisfacţie etc.
Schimbările în organismul vîrstnicului. Vârstnicii reprezintă un segment important din
populaţia totală în lumea întreagă. Au o fragilitate imunologică, metabolică, vasculară, osoasă mai
accentuată decât tinerii şi adulţii, ceia ce explică frecvenţa mare de boli cronice peste care se
suprapun şi numeroase afecţiuni acute.
Procesele evoluative specifice bătrâneţii se manifestă diferenţiat la nivelul tututror organelor şi
ţesuturilor determinând scăderea capacităţii funcţionale a acestora, deci întregului organism.
Vârstei a treia îi sunt specifice anumite modificări de ordin anatomic, fizic, psihologic şi social,
care privite în ansamblu ne oferă posibilitatea să conturăm profilul bătrânului. Odată cu înaintarea
în vârstă apare o creştere de ţesut adipos, modificări articulare datorate artrozelor, fragilitatea

68
oaselor ca urmare a osteoporozei, muşchii sunt afectaţi în procese degenerative care le modifică şi
masa musculară.
Pentru a asigura o îngrijire eficientă vârstnicului trebuie cunoscute modificările fiziologice care
apar la bolnavi.
Sistemul respirator. Plămînii devin mai puţin elastici, mai puţin capabili de contracţie şi
expansionare, datorită reducerii unei proteine tisulare numită – elastina.
Forţa maximă generată în inspiraţie sau expiraţie scade cu vârsta, pe măsură ce diafragma şi
muşchii intercostali devin tot mai slabi. Drept consecinţă, cantitatea de oxigen care trece din aer
în sânge scade. Vârstnicii au niveluri scăzute cronic de oxigen, scheme anormale de respiraţie,
inclusiv apnee în somn (episoade de oprire a respiraţiei în timpul somnului) risc crescut de infecţii
precum pneumonie şi bronşită.
Sistemul cadiovascular. La nivelul inimii poate să apară o uşoară creştere a dimensiunilor
inimii, în special a ventricului stâng. Peretele inimii se îngroaşă, iar cantitatea de sânge care ajunge
la acest nivel scade, în ciuda dimensiunilor marite a acesteia.
Celulele musculare cardiace degenerează treptat. Valvele inimii care controlează direcţia de
curgere a sângelui se îngroaşă şi devin mai rigide. La auscultarea cordului, un suflu cauzat de
îngroşarea valvelor cardiace este frecvent la vârstnici. Vasele de sânge, pereţii capilarelor, arterelor
se îngroaşă treptat scăzând schimbul de substanţe nutritive şi produşi de metabolim la acest nivel.
Tensiunea arterială creşte, iar inima va trebui să muncească mai mult, generând hipertrofie
(îngroşarea muşchiului cardiac). În general, vârstnicii prezintă o tensiune arterială crescută
moderat. Numărul celulelor roşii din sânge (corespunzător şi hemoglobina şi hematocritul) e
scăzut. Această situaţie generează apariţia oboselii.
Tubul digestiv. Tubul digestiv la bătrâni funcţionează mai puţin eficient, se manifestă prin
capacitatea mai mică de mastecare, creşte incidenţa problemelor dentare, scade activitatea unor
enzime (lactoza – enzimă necesară pentru prelucrarea produselor lactate), sunt alterarate senzaţiile
de sete şi ale gustului.
Gusturile dulci şi sărat sunt primele care dispar, iar amar şi acru persistă puţin mai mult.
Producţia de salivă scade, înghiţirea devine mai dificilă. Este îngreunată digestia. Sînt
caracteristice constipaţiile.
Sistemul urinar. La nivelul rinichilor se observă scăderea unităţilor de filtrare (nefroni). Vasele
de sânge care desevesc rinichiul devin mai rigide şi filtrarea sanguină renală se reduce.
Ţesutul elastic din structura vezicii urinare devine rigid, vezica devenind mai puţin flexibilă,
musculatura slăbeşte şi vezica nu se goleşte complet.
O dată cu vârsta le scade capacitatea rinichilor de a concentra urina şi de a reţine apa (adică e
mai greu de menţinut un nivel normal de hidratare a organismului).
Rinichiul vârstnicului este mai presdispus de a dezvolta reacţii adverse medicamentoase. De
aceeia este important pentru un vârstnic să consume o cantitate suficientă de lichid pentru a preveni
deshidratarea organismului.
Particularităţile de îngrijire a vârstnicilor. Procesul de îmbătrânire se instalează la vârste
foarte diferite; se obişnuieşte în general să fie consideraţi vârstnici cei trecuţi de 65 de ani.
Particularităţile de îngrijire a bolnavilor vârstnici reiese din caracterele fiziologice şi patologice
ale vârstei înaintate. Acestea se rezumă la următoarele:
 scăderea forţelor de rezerve ale organismului
 reducerea hână la dispariţie a capacităţii de acomodare
 scăderea reactivităţii organismului faţă de noxele mediului înconjurător
 diminuarea capacităţii de regenerare a ţesuturilor
 reducerea sau dispariţia imunităţii active faţă de infecţii
 sensibilitate deosebită faţă de pierderile de proteine şi tulburările hidroelectrolitice
 frecvenţa bolilor degenerative ca: arterioscleroza, bolile articulare, osteoporoza etc

69
 Datorită reducerii forţelor fizice şi a capacităţii de acomodare, oamenii în vârstă ajung de multe
ori la spital în stare de subnutriţie cu hipovitaminoze policarenţiale, igienă neglijată.
Omul în vârstă poate contracta toate bolile vârstei mai tinere, însă din cauza reactivităţii
modificate a organismului, acestea au o evoluţie aparte, caracterizată printr-un debut totdeauna
insidios, simptomatologie monotonă şi de mai multe ori deosebită, uneori chiar contrară evoluţiei
obişnuite a aceloraşi boli. Astfel evoluţia apendicitei fără febră sau dureri, debutul diareic al
pneumoniei, sau contractarea bolilor infecţioase ale copilăriei – în urma reducerii imunităţii active
- sunt bine cunoscute.
Majoritatea problemelor de îngrijire izvorăsc din indisponibilitatea bolnavului de a se acomoda.
Circulaţia deficitară a sistemului nervos central prin vasele sclerozate duce la scăderea activităţii
cerebrale, cu apariţia frecventă a tulburărilor de memorie. Aceşti bolnavi în mediul lor obişnuit
familial de multe ori trăiesc o viaţă echilibrată, însă în condiţiile noi ale mediului spitalicesc se
dezechilibrează şi devin - în special în orele de seară – neliniştiţi, agitaţi. Tocmai din acest motiv,
spitalizarea vârstnicilor nu trebuie prelungită.
Igiena bolnavilor vârstnici se face cu aceleaşi tehnici ca şi a celorlalţi bolnavi. Dar problemele
izvorâte din particularităţile fiziologice şi patologice ale vârstei înaintate cer din partea asistenţei
o maturitate psihologică, foarte multă atenţie şi înţelegere nemărginită.
Problemele principale legate de particularităţile de îngrijire a bolnavilor vârstnici sunt
următoarele:
Comportarea faţă de bolnavii vârstnici. Asistenta trebuie să fie înţelegătoare faţă de psihologia
omului vârstnic. Ea nu trebuie să încerce dezobişnuirea lui de obiceiurile formate şi înrădăcinarea
în cursul deceniilor lungi de viaţă. Asistentul medical trebuie să-şi planifice activitatea sa în aşa
fel, ca să nu grăbească bolnavul vârstnic în aranjarea treburilor sale. La nevoie să-l ajute cu mult
tact, dar să nu le execute în locul lui.
O parte a vârstnicilor primesc cu înţelegere schimbările interne vârstei înaintate şi tolerează în
mod disciplinat boala supra-adăugată. Alţii însă nu vor să înţeleagă noua situaţie şi devin neliniştiţi
şi bănuitori. Asistenta trebuie să privească aceste manifestări cu foarte multă înţelegere. Ea trebuie
să ţină cont de faptul că vârstnicul se bucură de o stimă familială şi că nu demult, poate aceeaşi
stimă îl înconjura şi la locul lui de muncă. Din acest motiv – indiferent de starea în care se găseşte
bolnavul – trebuie să-i acordăm şi noi toată stima, evitînd utilizarea unor epitete familiarte în loc
de numele lor. Se întîmplă ca vârstnicul, obişnuit cu stima anturajului social şi profesional, să
considere familiarismul exagerat ca o jignire personală.
Pregătirea psihică a vârstnicilor pentru efectuarea procedeelor tehnice de investigaţie şi
tratament trebuie facută cu mai mare atenţie.
Igiena corporală. Igiena corporală a vârstnicilor trebuie supravegheată chiar dacă ei se pot
scula din pat şi se spală singuri. În numeroase cazuri ei trebuie ajutaţi, având grijă să nu-i jignim.
Pielea uscată, atrofiată a vârstnicilor, nu tolerează baia zilnică, de aceia îmbăierea se va face numai
o dată – de două ori pe săptămână.Tehnica îmbăierii trebuie să fie acea utilizată pentru bolnavii
adinamici. Îmbăierea trebuie făcută cu săpun neutru, cu foarte mare atenţie, pentru a nu leza pielea
fragilă. Baia parţială sau totală la pat trebuie făcută de asemenea cu multă grijă, dezvelind succesiv
suprafeţele cutanate, după ce le-am şters şi învelit pe cele spălate, fiindcă vârstnicul tolerează
foarte greu frigul.
Este foarte important ca bărbaţii să fie raşi în mod regulat, iar femeile pieptănate, ceea ce ridică
mai mult moralul unor vârstnici. Întreţinerea unghiilor trebuie făcută cu foarte multă
conştiinciozitate. Unghiile neglijate şi îngroşate de la membrele inferioare se vor tăia numai dupa
împachetări uleioase prealabile.
Asistentul medical trebuie să se intereseze dacă bolnavul nu cumva are proteze dentare,
întreţinerea acestora face parte integrantă din igiena corporală a vârstnicului.

70
 Fricţionarea pielii cu alcool trebuie evitată, fiindcă aceasta o usucă şi mai mult şi-l predispune
la leziuni. Înviorarea circulaţiei locale în vederea prevenirei escarelor de decubit trebuie făcută cu
parafină sau lanolină.
Asigurarea odihnei pasive. Repausul la pat al bolnavului vârstnic numai atunci este odihnitor
dacă patul este făcut după cerinţa lui şi poate sta în el în poziţia lui preferată. Dacă aceste cerinţe
nu dăunează stării sale, atunci asistenta trebuie să aprobe abaterea de la obiceiurile spitalului.
Suprafaţa patului trebuie să fie totdeauna perfect netedă, pentru a evita escarele de decubit.
Pielea uscată, atrofiată a vârstnicului se lezează foarte uşor şi fac repede escare de decubit. Din
acest motiv, scoaterea lui din pat şi aşezarea lui în fotoliu trebuie efectuată cât mai repede. Dacă
bolnavul nu se poate scula, el trebuie schimbat cât mai frecvent ca poziţie de către personalul de
îngrijire.
Somnul vârstnicului este adesea tulburat. În cursul zilei adesea adorm, noaptea însă suferă de
insomnie. Foarte mulţi vârstnici reacţionează nesatisfăcător la medicamente calmante şi hipnotice.
Din acest motiv trebuie să acţionăm asupra lor mai mult prin procedee psihice. Vizitarea repetată
a bolnavului vârstnic în orele de seară îi crează o senzaţie de siguranţă şi adoarme mai uşor.
Alimentaţia bolnavului vârstnic. Bolnavii în vârstă internaţi la spital, adesea sunt inapetenţi.
Aceasta se datoreşte pe de o parte bolii care, la vârstnici, de cele mai dese ori, este însoţită de lipsa
poftei de mâncare, pe de altă parte, schimbării regimului de alimentaţie faţă de cel cu care sunt
obişnuiţi. Din aceste motive, asistentul medical trebuie să depună multă insistenţă pentru a
introduce alimentele şi lichidele necesare organismului. În aceeaşi ordine de idei – în cazul în care
nu merge în detrimentul stării bolnavului – este bine să se satisfacă pretenţiile lor calitative cu care
sunt obişnuiţi. Seara ei consumă de obicei numai lichide. Necesităţile lor calorice nu sunt prea
mari, din acest motiv, consumul de glucide şi lipide nu trebuie forţat, pentru a se putea introduce
mai uşor necesităţile de proteine, săruri minerale şi lichide, al căror echilibru la vârstnici este foarte
labil.
Bolnavii în vârstă se deshidratează foarte uşor şi pe măsură ce carenţa de lichide înaintează,
dispare şi senzaţia de sete. Asistenta are obligaţia să raporteze rezistenţa bolnavului la consumul
de lichide medicului, pentru ca – în funcţie de hotărârea lui – să se treacă încă din timp la hidratarea
artificială.
Primirea în secţie şi amplasarea bolnavului. Vârstnicul trebuie primit în secţie cu o amabilitate
deosebită. El nu trebuie să aibă impresia că este o povară pentru personal sau restul bolnavilor.
Deficienţele sale motorii, vizuale sau auditive nu trebuie scoase în relief prin vorbire cu voce prea
tare sau grăbirea bolnavului la dezbrăcare, îmbrăcare sau ocuparea patului, întrucât ei se orientează
mai greu în noul mediu al spitalului. Este important ca în primele zile să arătăm W.C. – ul, baia,
eventual sălile de tratamente sau sufrageria, chiar de mai multe ori.
Vârstnicii tolerează foarte greu zgomotul, de aceea este bine să fie amplasaţi printre bolnavi
mai liniştiţi. În nici un caz nu este bine să primească patul într-o colectivitate de tineri, care i-ar
deranja.
Circulaţia vârstnicului pe scări, fără supraveghere, trebuie evitată căci mişcările lor mai greoaie,
ca şi eventualele tulburări de echilibru, ar putea da naştere la accidente.
Procesul de termoreglare a vârstnicului este relativ rigid şi nu le place frigul. Din acest motiv –
dacă se poate – să se evite amplasarea lor sub geamuri sau lângă uşă. Se va avea grijă ca în timpul
aerisirii să fie bine înveliţi. Cu ocazia trimiterii lor la examinări paraclinice, să fie îmbrăcaţi
corespunzător anotimpului sau acoperiţi dacă sunt transportaţi cu targa, căruciorul sau fotoliul
rulant.
Persoanele foarte în vârsta (80 - 90 de ani), vârstnicii care traiesc singuri sau care nu au copii,
batrânii cu afectiuni sau handicap grav, cupluri în vârsta, dintre care unul sau ambii sunt grav
bolnavi, batrânii care traiesc in institutii colective (camine de batrani, camine-spital) etc. Pentru
protectia acestora s-a elaborat carta drepturilor batranului.

71
 ÎNGRIJIRI PALIATIVE

Îgrijirea paliativă este o abordare care îmbunătăţeşte calitatea vieţii pacienţilor şi familiilor
acestora făcând față problemelor asociate cu boala ameninţătoare de viaţă prin prevenirea şi
înlăturarea suferinţei, prin identificarea precoce, evaluarea corectă şi tratamentul durerii şi al altor
probleme, fizice, psiho-sociale şi spirituale. (OMS Geneva, 2002)
Inițial, necesitatea îngrijirilor paliative a apărut ca rezultat al numărului în creștere a bolnavilor
care sufereau de cancer, mai târziu s-a dezvoltat și pentru alte grupuri de bolnavi cu alte nevoi
speciale – geriatrie, bolnavii de SIDA, boli neurologice, malformații congenitale, insuficiențe de
organ, boli cronice degenerative.
Îngrijirea paliativă a fost practicată din antichitate, fiind unicul tip de îngrijire care putea fi
oferit anumitor categorii de pacienţi. La sfîrşitul secolului al XIX – lea începutul secolului XX au
fost întemeiate primele hospice-uri pentru muribunzi, în special în Franţa, Irlanda, Australia şi
Statele Unite ale Americii. În prima jumătate a secolului XX-lea, îngrijirea pacienţilor în stadiul
terminal a fost totalmente neglijată de medicina oficială. Situaţia s-a agravat în anii ’60 – ’70 odată
cu întroducerea chimioterapiei în tratamentul cancerului.
Primul hospice a fost deschis în Franța, însă optimizarea îngrijirilor paliative moderne capătă
amploare odată cu dezvoltarea Hopice-ului sf. Christopher din Londra. Conştientizând
necesităţile pacienţilor muribunzi nesatisfăcute în spital, în anul 1967 Cecily Sanders a fondat
acest hospice şi împreună cu echipa sa a purces la combaterea varietăţii de simptome şi suferinţe
ale pacienţilor cu boli progresive. Tradiţional, îngrijirea în hospice era rezervată bolnavilor de
cancer, incurabili. Prin extindere, îngrijirea este asigurată şi altor pacienţi cum ar fi cei cu SIDA,
dereglări neurologice ş.a.
În 1987 în Marea Britanie a fost aprobată prima definiţie conform căreia îngrijirea paliativă
vizează studiul şi menajarea pacienţilor cu o boală progresivă, avansată cu prognostic limitat şi ca
scop – ameliorarea calităţii vieţii, care suna în felul următor:
Îngrijirea paliativă este îngrijirea pacienţilor cu o boală activă, progresantă, şi cu o speranţă
de viaţă limitată, pentru care îngrijirea se axează pe alinarea şi prevenirea suferinţei şi pe
calitatea vieţii.
De o importanţă crucială este redarea sensului vieţii unei persoane incurabile. Oricare ar fi
boala, oricît de avansată ar fi ea, oricare ar fi tratamentele anterioare, mesajul îngrijirii paliative
este că întotdeauna mai e loc de ceva, ce ar îmbunăţăţi calitatea vieţii pacientului.
Îngrijirea paliativă poate fi descrisă şi ca îngrijire totală, deoarece include toate aspectele
îngrijirii, atât medicale cât şi nemedicale, atât pentru pacient cât şi pentru familia acestuia.
„Paliativ” din limba latină – „Pallium” inseamnă (mască) sau (acoperământ) - mascarea
efectelor bolii incurabile sau acoperământ pentru cei suferinzi, atunci când medicina curativă nu
poate oferi vindecarea.
Prin îngrijire palitivă înțelegem:
 sprijinirea vieţii
 să nu grăbim venirea morţii
 să luăm măsuri pentru înlăturarea durerii
 să îmbinăm aspectele fiziologice şi psihologice în îngrijirea bolnavului
 să oferim bolnavului un sistem de susţinere care îl va ajuta la menţinerea unei vieţi active până
la moarte
 să oferim familiei bolnavului un sistem de susţinere, care îi va ajuta să lupte în timpul bolii şi
să înfrunte cu curaj pierderea persoanei apropiate.

72
 Îngrijirea paliativă se bazează pe particularitatea fiecărui pacient în parte, pe reacţia individuală
a fiecărui pacient la durere şi la vestea unei boli cu prognostic limitat. E de menționat că o asistenţă
de calitate implică răspunsul individual la necesităţile fiecărui pacient. Îngrijirea paliativă se
concentrează asupra asigurării unei calităţi cât mai bune a vieţii bolnavului până în ultima clipă de
viaţă. Individualizarea îngrijirii presupune dezvoltarea unei relaţii de încredere între pacient,
familie şi personal medical.

Obiectivele şi principiile îngrijirilor paliative:

Scopurile îngrijirilor paliative sunt:
 a asigura alinarea durerii şi altor simptome fizice;
 a asigura asistenţa psihologică şi spirituală;
 a asigura suportul familiei pe parcursul bolii pacientului şi pierderii acestuia;
 asigurarea unei cât mai bune calităţi a vieţii pentru pacient şi anturajul său.
Oricare ar fi boala, oricât de avansat ar fi ia, oricate ar fi fost tratamentele anterioare,
întotdeauna mai este loc pentru ceva care ar îmbunătăţi calitatea vieţii pacientului.
Calitatea vieţii - reprezintă satisfacţia subiectivă resimțită sau exprimată de un individ. (Robert
Twycross)
Calitatea vieţii în mare măsura depinde de gradul de dependență a persoanei.
- stare de bine fizic şi emoţional – nu inseamnă absenţa bolii, dar confortul şi acceptarea ei,
lucruri care sunt importante pentru fiecare persoană: a fi capabil să facă activităţi zilnice curente,
a fi capabil să vorbească cu prietenii săi.
Îmbunătăţirea calităţii vieţii se referă la a ajuta oamenii să-și stabilească scopuri realiste şi să
se apropie de acestea cât mai mult posibil.

Conform indicelui de performanţă a OMS - există 5 categorii de pacienţi incurabili, în funcţie

de gradul de dependenţă, a activităţii fizice, de starea sănătăţii lor:
 activitatea normală fără restricţii ;
 activitatea legeră redusă, permiţând o muncă cu înjumătăţirea timpului;
 activitatea redusă, împiedicând de a munci și care stă la pat mai mult de jumătate de zi;
 activitate foarte redusă bolnavul stă la pat, mai mult de jumătate de zi.
 bolnavul este redus la pat, având nevoie de ajutor permanent.

Principiile îngrijirii paliative

Abordarea pacientului include:
Atitudinea grijulie faţă de pacient, presupunând sensibilitate şi compasiune, interes pentru
personalitatea acestuia şi pentru toate aspectele suferinţei lui;
Conexiunea cu pacientul care presupune dorinţa de a pătrunde şi a se încadra în complexul de
probleme dificile ale acestuia;
Respectul pentru fiecare pacient, tratarea lui ca individ unic, şi nu ca un caz aparte de boală;
Consideraţiuni culturale presupunând respectul pentru factorii etnici, rasiali, religioşi etc.;
Posibilitatea de alege locul de îngrijire.
Îngrijirea propriu- zisă include:
Comunicarea eficientă cu pacientul, cu familia lui pentru a forma o echipă, un parteneriat de
îngrijire;
Terapie adecvată stadiului şi prognosticului bolii pacientului cu evitarea intervenţiilor şi
investigaţiilor inutile;
Îngrijire excelentă cea mai bună şi mai adecvată îngrijire posibilă la orice nivel.
Îngrijire interprofesionistă cu acordarea atenţiei tuturor aspectelor de suferinţă fapt care
necesită formarea unei echipe interprofesioniste;

73
 Îngrijirea coordonată presupune coordonarea lucrului echipei interprofesioniste pentru
asigurarea suportului şi îngrijirii maxime a pacientului şi familiei acestuia.
Continuitatea îngrijirii simptomatice şi de suport din momentul primei adresări şi până la
sfârşitul vieţii, în special în cazul în care pacienţii îşi schimbă locul de trai;
Prevenirea crizelor fizice şi emoţionale;
Susţinerea familiei prin asigurarea suportului emoţional şi social;
Asistenţa medicală justificată cu evitarea schimbărilor bruşte neaşteptate şi inutile în tactica de
menajare a pacientului;
Reevaluarea sumativă a pacientului dat, fiind că boală progresivă conduce la sporirea
problemelor existente şi la apariţia unor noi probleme atât fizice cât şi psihologice.

Echipa de îngrijiri paliative.

Îngrijirea paliativă trebuie să fie efectuată de către o întreagă echipă de profesionişti, doarece o
persoană cât de profesionistă n-ar fi ea şi cât de apropiată de pacient n-ar fi, nu poate să asigure
îngrijirea paliativă calitativă.
Componența echipei interdisciplinare:
 pacientul și familia
 medic
 asistent medical
 asistent social
 psiholog
 slujitor al cultului
 infermiera/îngrijitor la domiciliu
 terapeut ocupational
 kinetoterapeutul
 dietolog
 voluntar

Îngrijirea paliativă prin echipa interdisciplinare se referă la:

Îngrijire holistică care implică aspecte:
 fizice (prin controlul simptomelor specifice: durere, greaţă, vomă, dispnee, diaree, constipaţie
etc.),
 psihoemoţionale( griji, frustări, tristeţe, furie )
 sociale (nevoia familiei, aspecte legate de hrană, loc de muncă, gospodărie, relaţii )
 spirituale (întrebări despre sensul vieţii şi al morţii, nevoia de a fi împăcat)

Abordarea holistică este centrată pe pacient şi satisfacerea nevoilor lui

 îngrijire orientată către familie, prieteni, îngrijitori;
 îngrijire terminală pentru a asigura o moarte decentă şi demnă, indiferent de locul unde
pacientul doreşte să fie îngrijit;
 pregătirea şi sprijinul familiei în perioada de doliu;
 pregătirea profesională continuă a personalului de asistenţă medicală;
 educarea pesonalului şi răspândirea informaţiei privind specificul îngrijirii paliative;

Deoarece funcţiile membrilor echipei deseori se suprapun, e necesar ca aceştia să fie flexibili,
abili şi să evite conflictele. Lucrul eficient al echipei se bazează pe comunicarea deschisă şi onestă
a membrilor ei, ajutorul şi respectul reciproc, contribuţia deplină a fiecărui membru, evitarea
conflictelor referitoare la suprapunerea funcţiilor.

74
 Medicina paliativă este o specialitate comparativ nouă, de aceea lucrătorii medicali implicaţi
în îngrijirile paliative necesită o instruire suplimentară în domeniu.
Minimul de cerinţe faţă de asistent medical specialzat în îngrijiri paliative include:
 cunoaşterea metodelor actuale de menajare a durerii şi altor simptome;
 înţelegerea complexului de necesităţi psihologice ale pacienţilor terminali şi rudelor acestora;
 acceptarea laturii spirituale în îngrijirile paliative;
 acceptarea aspectelor culturale şi etnice în îngrijirea paliativă;
 capacitatea de comunicare;
 îngrijirea în perioada de doliu;
 atenţia sporită şi documentarea stării pacientului.

Necesităţile muribundului.
Principiile de etică medicală trebuie să fie respectate de către toţi lucrătorii medicali în munca
de zi cu zi. Spre deosebire de aspectele culturale, care diferă de la un pacient la altul, principiile
deontologiei (eticii) medicale sunt universale.
Principiile deontologiei medicale:
 A face bine, a acţiona întotdeauna în interesle pacientului, ceea ce presupune:
o a fi onest cu pacientul, minciuna sau dezvăluirea adevărului doar pe jumătate mai
degrabă răneşte
o a nu supune pacientul unor investigaţii inutile
o a acţiona nu numai în vederea înbunătăţirii stării pacientului în plan fizic, psihologic,
dar şi spiritual
 A nu face rău sau a minimaliza ceea ce presupune:
o a nu face rău – fizic sau psihologic – prin orice acţiune sau vorbă spusă
o a cântări pentru orice procedură beneficiile şi efectele adverse
 Autonomia – respectarea drepturilor pacientului la autodeterminare, adică:
o tratamentul se va aplica doar cu consimţământul pacientului
o a informa pe deplin pacientul pentru ca acesta să poată lua decizii
o numai la cererea pacientului a-l informa cinstit şi complet
o a respecta dorinţa pacientului privitor la locul şi personalul de îngrijire
 Justiţia – echitabilitatea acordării îngrijirilor indiferent de clasă, rasă, resurse materiale

Necesităţile pacientului în stadiul terminal

Nr.
Dimensiuea Necesitatea
d/o
1. Fizică Inlăturarea simptomelor.
Psihologică
2. Siguranţa Sentimentul de securitate.
Înţelegeara Explicaţii în legătură cu simptomele şi boala. Posibilitatea de a
discuta despre moarte.

75
3. Respectul de sine Implicarea în luarea deciziilor, mai ales pe măsură ce creşte
dependenţa fizică de alţii. Şansa de a da şi a primi.
Socială
4. Acceptarea Atitudinea îngăduitoare a pesonalului de îngrijire faţă de dispoziţia,
sociabilitatea şi aspectul bolnavului.
5. Apartenenţa Sentimentul de a fi dorit şi legat de cei din jur, de a nu fi o povară.
6. Detaşarea Posibilitatea de a-şi putea lua rămas bun de la persoanele sau lucrurile
de care s-a ataşat, de-a încheia probleme nerezolvate în familie sau
afaceri, de a transmite responsabilităţi altora.
Spirituală
7. Dragostea Exprimarea afecţiunii, contactului uman (de exemplu atingere).
8. Împăcarea Posibilitatea de a restabili relaţiile umane deteriorate, de a cere
iertare.
9. Valoarea proprie Conştiinţa faptului că este iubit şi apreciat.
10. Scopul în viaţă Sentimentul că viaţa are încă sens.

Tipuri de servicii în cadrul îngrijirilor paliative.

În ultimele decenii s-au dezvoltat extrem de rapid în lumea întreagă diferite tipuri de servicii
hospice, în funcţie de contextul socio – economic de specificul organizării sistemelor de sănătate
şi de categoriile de beneficiari vizate. În prezent există următoarele tipuri de servicii de îngrijiri
paliative:
Îngrijiri paliative la domiciliu sunt cele mai eficiente, asigurând prin resursele materiale şi
umane relativ reduse, accesul unui număr cât mai mare de bolnavi, la asistenţa de specialitate. În
plus, medicul de familie este în general mai agreat şi mai puţin traumatizant pentru bolnavul
incurabil în stadiu avansat de boală.
Domiciliul este locul cel mai potrivit unde se poate afla persoana în ultima perioadă a vieţii.
Esenţa constă în prezenţa echipelor mobile de îngrijire paliativă la domiciliu – medic, asistent
medical, lucrător social, psiholog, voluntar, slujitor al cultelor. Echipa este invitată de către
medicul de familie sau de către persoana bolnavă, care implică membrii familiei în procesul de
îngrijire, prin acordarea de sfaturi şi suport moral.
Îngrijiri hospice Hospice este o instituţie autonomă de sănătate – spital special unde se află
persoanele în stadiul final al vieţii pentru a atenua simptomele bolii şi a primi sprijin psihologic,
spiritual şi social. Acordă suport îngrijirilor atât în timpul crizelor cât şi după decesul pacientului.
La hospice sunt internate persoane care nu pot fi ajutate la domiciliu, din considerente medicale şi
sociale. Personalul hospice-ului este alcătuit din lucrători medicali profesionişti şi voluntari special
antrenaţi în îngrijiri paliative care acordă asistenţă medicală 24 din 24 de ore. Bolnavul este
internat perioade limitate de timp în vederea desfăşurării de tratamente şi proceduri medicale care
necesită supravegherea continuă. Specificul acestor unităţi este de a asigura bolnavului un mediu
cât mai „neinstituţionalizat”, mai aproape de cel casnic, şi de a crea prin diferite modalităţi,
bunăstarea fizică, psihoemoţională şi spirituală.
Îngrijirile paliative în spitale
Aceste servicii pot fi oferite de:
Echipe mobile, formate din personal cu pregătire specifică în îngrijiri paliative (medic, asistent
medical, asistent social, slujitor al cultelor) şi care asigură asistenţa la patul bolnavului în diferite
secţii ale spitalelor generale, la solicitarea medicului specialist.
Secţii cu îngrijiri paliative propriu-zise cu personal instruit în paliaţie. Pot face parte din
spitalele generale sau de profil. Unitatea de bază este alcătuită din 5-7 paturi unde vor fi internate
persoane ajunse în stare critică, până la îmbunătăţirea stării lor sau până la deces. De asemena,
sunt admise persoane şi din alte unităţi spitaliceşti sau de la domiciliu pentru acordarea

76
investigaţiilor mai complexe (radiografia oaselor, intervenții chirurgicale minore, cateterizare
epidurală sau blocare de nerv).
Un singur pat hospice poate fi adăugat la unitatea de ambulatoriu sau unitate medicală
specializată pentru urmărirea efectelor, introducerea tratamentului nou în scopul de alinare a
durerii.
Centrele de zi sunt destinate bolnavilor incurabili în stadii relativ stabile şi mai puţin avansate
de boală. În orele petrecute în centrele de zi, bolnavul beneficiază de consult de specialitate, de
tratamente medicale, de supraveghere, de reabilitare, fizioterapie şi activităţi sociale de sprijin,
oferind în acelaşi timp familiei- îngrijitorului un timp de răgaz. Aceste centre pot fi organizate pe
lângă hospice, unităţi de ambulatoriu, ș.a. Persoanele vin pentru a se întâlni cu oamenii, a
comunica, pentru a se odihni sau a face control medical. În acest timp familiile se pot relaxa iar
periodic pot efectua vizite. Colaboratorii principali sunt voluntarii sub conducerea unui lucrător
medical profesionist. Voluntarii în îngrijiri paliative joacă un rol foarte important. Ei sunt aleşi
prin selecţie de colectiv şi instruiţi prin cursuri speciale, sunt în continuu susţinuţi şi supravegheaţi
de profesioniştii în domeniu.

77