AUTORITATE

ȘI
SINODALITATE
ÎN OBȘTEA MONAHALĂ

Tendințe și provocări
 Temeiuri dogmatice
După cum arată toți Sfinții Părinți, nu
putem disocia dogma de viața
duhovnicească sau de orice alt aspect și
lucrare desfășurată în Biserică, fie ea și una
administrativă  tema noastră trebuie să
înceapă prin descrierea legăturii dintre
monahism și dogmele Bisericii.
Dogma principală ce adumbrește tema
noastră nu poate fi alta decât cea a
Preasfintei Treimi:
Sfânta Treime este:
- structura „supremei iubiri” (Părintele
Dumitru Stăniloaie)
- structura supremei comuniuni
- modelul oricărei obști creștine adunate în
numele Domnului.
 Sfânta Treime → fundamentul principiului
sinodalității și autorității ce se aplică în viața bisericească în
general, și în cea monahală în particular:
Cele trei Sfinte Persoane ce se împărtășesc de o
singură ființă dumnezeiască constituie modelul călăuzitor
al stareței și al obștii sale.
„Autoritatea” Tatălui ca Cel care naște pe Fiul și
purcede pe Duhul Sfânt este una îmbrăcată în slava
smereniei și iubirii dumnezeiești.
Celelalte două persoane dumnezeiești, după cum au
mărturisit marii apărători ai Treimii, precum Sf. Atanasie
cel Mare, nu au un raport de subordonare față de
Dumnezeu Tatăl, ci unul de împreună-lucrare.

În secolul al XV-lea, un mare părinte care a adus o reînnoire a vieții monahale,

Sfântul Serghie de Radonej, a închinat mănăstirea întemeiată de el Sfintei Treimi,
punând în lumină comuniunea celor trei Ipostasuri dumnezeiești ca model de
unitate și concordie pentru obștea sa monahală.
Se are în vedere aici voia, „consimțământul” sau armonia care domnește între
cele trei Ipostasuri ale Sfintei Treimi.
 Dogma întrupării Fiului lui Dumnezeu → temei pentru o corectă gândire în
ce privește raportul dintre autoritate și sinodalitate atât în conducerea bisericească,
cât și în obștile monahale
 deoarece Fiul lui Dumnezeu venind pe pământ și-a manifestat autoritatea
îmbrăcată în smerenie - numită de Sf. Isaac Sirul „veșmântul dumnezeirii”.

punctul de referință în ce privește raportul

dintre autoritate și sinodalitate → momentul
spălării picioarelor ucenicilor
•Hristos este Stăpânul: nu stăpânul de sclavi,
ci Învățătorul - nu despota, ci didaskalos.
•Apostolii au fost ucenicii Săi. Hristos nu a
exercitat putere asupra ucenicilor Săi, dar
autoritatea sa în viața lor a luat naștere din
cooperarea lor voluntară în dragoste și respect.
•El nu i-a mai numit ucenici, ci prieteni.
Ceea ce i-a făcut să devină prieteni, a fost
ascultarea lor - nu supunerea, ci sinergia
dragostei.

Același lucru se cade a se întâmpla și în activitatea de conducere și povățuire

spre mântuire încredințată Stareței.
 Autoritate
Autoritatea ierarhică în obștea monahală →
atribuită persoanei Starețului (sau Stareței) ales de:
•sinodia monahilor (sau monahiilor) după cum
reglementează regulile monahale ale chinoviei (prin
aceasta întărindu-se independența interioară a
mănăstirilor) - unele canoane prevăd condiția să fie cel
puțin 5 monahi în mănăstire
•Episcopul locului
•Autoritatea stărețească responsabilă pentru
administrarea unei „rețele” de mănăstiri pe care le-a
întemeiat sau pe care le are în grijă pentru buna
rânduială, funcție de înclinațiile sale personale.
 Succesiunea stărețească și autoritatea
Sfântul Neofit, întemeietorul Mănăstirii Dohiariu din Muntele Athos, scria succesorului
său la cârma mănăstirii: „Te-am lăsat urmașul meu după pronia dumnezeiască, și ești îndatorat,
ca după trecerea mea la Domnul, să devii conducător absolut al mănăstirii Dohiariu și să ai
control asupra tuturor problemelor administrative economice și asupra bunurilor mănăstirii”
Sfântul Hristodul din Patmos → testamentul său: „Fratele nostru în Hristos, Theodosie,
să aibă control absolut asupra mănăstirii, primind de la mine dreptul la autoritate deplină și
necondiționată, la fel cum am primit și eu, monahul Hristodul, de la împăratul nostru sfânt și
puternic, cu singura condiție ca el să nu îsi aducă rudele în mănăstire”
Canoanele monahale ale Mănăstirii Petritzonitissa din secolul XI → „Tot ce a fost
stabilit de către Stareț este lege, iar cei puși sub ascultarea lui trebuie să fie atenți la toate
cuvintele și învățăturile sale ca la legile dumnezeiești, și să nu socotească pe nici unul a fi lipsit
de importanță, sau să-l contrazică pe Stareț ori să-i stea împotrivă în ceva. Pentru că toate
acestea sunt dovadă a lipsei de ascultare și a independenței (individualismului) și, în plus, a
lipsei de disciplină, care dă naștere confuziei și distruge supunerea și discernământul, și
dreapta judecată va veni asupra celor care practică astfel de lucruri. Căci nu se cuvine
monahului să rostească nimic în prezența Starețului, decât «Am păcătuit, Părinte, iartă-mă!» ”
Sfântul Benedict de Nursia → Starețul să aibă autoritate absolută în mănăstire. El nu a
fost de acord ca Starețul să împartă autoritatea cu responsabilul în funcție după el (mai-
marele), întrucât această situație ar putea da naștere la „invidie, discordie, calomnii, certuri,
gelozie și tulburări”
→ în canoanele sale monahale concluziona: „Prevedem ca, pentru a
păstra pacea și milostenia, cel mai bine este ca conducerea mănăstirii să depindă numai de
voia Starețului”.
 Autoritatea și principiul ascultării

Starețul îi câștigă pe monahi spre a face ascultare de el, prin dragostea și

încrederea de care dă dovadă.
Spre deosebire de autoritatea lumească, Autoritatea Stărețească nu se impune
cu forța, ea se naște în tărâmul duhului omului, când ucenicul ascultă de bunăvoie,
liber în alegerea sa, de glasul Starețului său ca de glasul lui Hristos Însuși.
Structura ierarhică a autorității în Biserică → structură a ascultării, la toate
nivelurile.
Autoritatea se leagă de părințenia duhovnicească → fiii duhovnicești se
predau ascultării întru dragoste părinților lor duhovnicești, care în schimb poartă grijă
de mântuirea sufletelor lor. Acesta este modelul adevăratei legături între Stareț și
monahii săi.
Ascultarea duhovnicească este o ierarhie a iubirii și responsabilității comune,
o ierarhie a uceniciei, în respect și încredere reciprocă.

• Când Starețul are o părere despre un anumit subiect de interes comun, obștesc,
este bine să o verifice sau confirme cu unii dintre părinții îmbunătățiți ai obștii.
• Când mai multe păreri ale părinților dezbină obștea referitor la o anume problemă
de interes obștesc, atunci conștiința Starețului este cea care asigură unitatea
cugetului monahal obștesc.
 Rolul autorității
Conducerea în Biserică are o singură sarcină:
 să ne cheme în mod constant la pocăință pentru ca noi să fim curățiți de toate
atracțiile care ne trag înapoi de la vederea Împărăției neclătite și de la împlinirea
misiunii noastre de a naște ucenici care să împărtășească aceeași vedere. Să ne conducă,
să ne ajute să intrăm în Împărăție.
De aici apare evident și responsabilitatea comună. Datoria noastră în cadrul
Bisericii este de a ne chema unul pe altul, inclusiv pe conducătorii noștri, la pocăință.
Starețul poartă grijă de mântuirea sufletelor, și aceasta îl face răspunzător pentru
viața și credința celor care i-au fost încredințați. Esențială este mai ales pilda propriei
vieți a Starețului, responsabilitatea pentru integritatea credinței și comportamentului
propriu, și pentru supravegherea celorlalți.
Scopul său nu e ca mănăstirea să meargă fără probleme exploatând călugării ca pe
niște sclavi, ci de a-i ajuta să se desăvârșească duhovnicește.
De vreme ce a fi dictator este mult mai ușor și mult mai puțin dureros decât a fi
tată, părinte, va fi o provocare subtilă pentru Stareț să aleagă să fie „Părintele” ucenicilor
săi și să „sufere durerile nașterii până când Hristos va lua chip în ei”.
Având vedere duhovnicească ca dar al harului, prin luminare, Starețul, slobod de
orice dorințe și planuri egoiste, centrate pe sine, are darul de a discerne ceea ce îi
oprește pe monahii săi de la despătimire și maturitatea duhovnicească. Astfel, Starețul
discerne voia Domnului, vede și înlătură toate dorințele și patimile personale care
distrug comuniunea monahilor cu Dumnezeu și întreolaltă.
 Tipuri de autoritate
După „autoritatea” lui Dumnezeu, care ne descoperă cheia pentru sensul vieții
monahale, există autoritatea liber acceptată a Părintelui duhovnicesc și a Starețului.
Astfel, în monahism au luat naștere aceste două tipuri de autoritate:
•autoritatea administrativă, a Starețului, mai-marele chinoviei (sau a mai multor
chinovii ctitorite de el), și
•autoritatea duhovnicească, atunci când o obște este binecuvântată de prezența
unui monah sau unei monahii îmbunătățite, pline de darurile Duhului Sfânt, de obicei
ajunsă la vârsta bătraneții spirituale, și care este consultat de Stareț înainte de a lua
deciziile importante.

În primele secole, autoritatea duhovnicească nu era separată de autoritatea

administrativă, organizatorică. Pe de o parte, la nivel de eparhie, Starețul mănăstirilor
întemeiate era de asemenea hirotonit ca Episcop al eparhiei și purta grija mântuirii
credincioșilor. Autoritatea stărețească și cea episcopală se reuneau într-o singură
persoană, bine familiarizată cu preocupările tradiționale monahale duhovnicești ale
contemplației, și ocupând simultan un birou care impunea îndatoriri administrative
active și misiune pastorală cu laicii. Această formă de organizare se mai păstrează încă în
Rusia.
 Pe de altă parte, azi în obștile monahale vedem fie autoritatea
duhovnicească și administrativă întruchipate laolaltă în persoana Starețului, fie
separate dar împreună-lucrând armonios spre binele mântuirii monahilor:
Starețul preia autoritatea administrativă, de conducere managerială, fiind cel
care dă blagosloveniile și rânduiește ascultările, iar duhovnicul obștii (care poate
să fie sau nu preot) primește autoritatea duhovnicească (harismatică).
În regulamentele monahale se descrie amănunțit care este însemnătatea
sarcinii de supraveghere duhovnicească” cu care este îndatorat Episcopul locului
în relația cu mănăstirile din eparhia sa, drepturile sale canonice: „de pomenire
canonică a numelui său la sfintele slujbe, hirotesia egumenului, aprobarea
tunderii monahilor, cercetarea delictelor canonice, grija pentru funcţionarea
mănăstirii potrivit Sfintelor Canoane şi controlarea legalităţii folosirii economice
a acesteia”.
De aici reiese limpede că termenul de „supraveghere duhovnicească”
limitează posibilitatea intervenţiilor episcopului local în funcţionarea internă a
mănăstirii, cu excepţia cazurilor de acte anticanonice dovedite ale monahilor sau
de abateri în ce priveşte legalitatea administrării economice a averii mănăstirii
(intervenții justificate numai prin trimiterea monahilor responsabili către
organele competente ale justiţiei bisericeşti).
 Câteva capcane în administrarea autorității:

Ispita unei autorități fără duhovnicie ar consta în următoarele:

- confundarea poziției de stareț cu cea a stăpânului de sclavi (robi) (corupția autorității
în putere și control – Starețul devine un administrator distant de care monahii se tem)
- confundarea poziției de stareț cu cea a unui gospodar
- confundarea poziției de stareț cu o treaptă spre alte poziții ecleziastice, ca
manifestare a ambițiilor personale și a competiției pentru funcții înalte (reducerea autorității la un
nivel pur instituțional; distruge esența monahismului)
- indiferența față de cei încredințați spre păstorire. Există canoane care pedepsesc pe
cei care au primit autoritatea de a învăța și nu o fac (Ap. 58)

Sfântul Fructuosus de Braga a scris în canoanele sale monahale că novicii trebuie să semneze
acest document: „Noi [frații începători] vă amintim, Stăpâne [adică Starețul], că dacă ne veți trata
pe oricare dintre noi cu nedreptate – ceea ce este greu de crezut și fie ca Dumnezeu să nu se
îngăduie să se întâmple astfel - dacă ne veți trata pe vreunul dintre noi cu mândrie sau cu mânie,
sau dacă îl veți iubi pe unul și veți arăta ură și ținere de minte a răului față de altul, sau pe unul îl
veți stăpâni și pe altul îl veți cinsti (respecta), precum fac oamenii adesea, atunci vom avea dreptul
dat nouă de Dumnezeu, să aducem plângerea noastră lipsită de mândrie și mânie prin iconom la
mai-marele (după Egumen), și acesta punându-vă metanie cu smerenie, vă va pune înainte toate
detaliile plângerii noastre, iar Sfinția Voastră trebuie să fiți dispus să-l ascultați cu răbdare și să vă
plecați capul cu smerenie regulilor obștești, și să vă îndreptați. Dacă însă nu arătați dorință de
îndreptare, atunci vom fi îndreptățiți să cerem sfat altor mănăstiri sau unui episcop care viețuiește
potrivit canoanelor monahale, și să-i invităm pentru o întrevedere, astfel ca, în prezența lor, să vă
puteți corecta și să începeți să împliniți principiile canoanelor monahale.”
 Câteva probleme întâmpinate de autoritatea stărețească:
•poate exista tendinţa abuzivă a unor episcopi locali de a interpreta termenul „supraveghere
duhovnicească” în sensul de „jurisdicţie bisericească”, similară celei exercitate asupra parohiilor, fără ca ei să
țină seama de tradiţia canonică referitoare la independenţa interioară a vieţii monahale. Dar întreaga viaţă
duhovnicească interioară a monahilor mănăstirii constituie, după Sfintele Canoane, misiunea principală a
egumenului mănăstirii, iar nu, desigur, a episcopului local.
•Există pe de altă parte pericolul ca ucenicii să-l nesocotească pe Stareț, și această atitudine fiind
tolerată în cadrul obștii, Starețul să devină prin urmare nefolositor, prezența sa să fie fără rost, de prisos.
Regulile Sfântului Vasile cel Mare spun că „dacă monahii persistă în starea lor de neascultare față de
Stareț, găsindu-i vină în ascuns, fără a-și exprima în mod deschis plângerea și devenind astfel pricina
certurilor în comunitate și nesocotind autoritatea poruncilor date, acei monahi ar trebui alungați din
comunitatea obștească dovedindu-se învățători ai neascultării și răzvrătului.”
•Autoritatea deținută de Stareț de a stabili regula monahală a comunității poate întâmpina revolta din
partea monahilor chinoviei, care răspund astfel fie cerinței de adaptare la vechile tradiții monahale, fie unei
aplicări extrem de riguroase a regulilor monahale ale chinoviei. Această opoziție și ostilitate arată limitele
practice ale autorității stărețești interne și demonstrează persistența conștiinței de obște asupra unei
autonomii colective.
Făcând parte dintr-o anumită comunitate monahală, monahii au acceptat în mod conștient un stil
particular de viață exprimat prin regulamentul intern al mănăstirii; totuși, este evident din experiențele
mai multor sfinți Stareți ai mănăstirilor, că viețuitorii chinoviei au păstrat uneori un simț colectiv de
rezistență sau protest ca răspuns la aplicarea foarte severă a regulamentului monahal.
Vedem în viața Sfântului Ceolfrith de la Mănăstirea Wearmouth, pe când era înlocuitor al Starețului
Benedict când acesta lipsea, că a suferit amărăciune din partea atacurilor unor monahi dintre rândul
nobilimii, care nu au putut suporta strictețea disciplinei canoanelor mănăstirii. Fie că era vorba de invidie
față de funcția înaltă de răspundere a Cuviosului Ceolfrith, ori nemulțumirea legată de aplicarea regulilor
mănăstirii, această situație l-a determinat pe Cuvios să renunțe la funcția pe care o deținea în Mănăstirea
Wearmouth și să se întoarcă la mănăstirea precedentă din Ripon.
 Vindecarea ispitei autorității fără duhovnicie în canoanele și
regulamentele bisericești:
•Sfinții mai noi, începând chiar cu sec. XIX, ne avertizează că ne aflăm în
vremurile din urmă când lipsesc povățuitorii duhovnicești și harisma
Stăreției a dispărut aproape total. De aceea toți ne sfătuiesc spre o
smerită recunoaștere și acceptare a acestei neputințe a monahismului
vremurilor din urmă. În consecință, nici cei aflați în funcție de
conducere nu trebuie să se considere Sfântul Antonie cel Mare sau
Sfânta Macrina, ci să povățuiască cu smerenie și multă împreună
sfătuire cu cei încercați.
 SINODALITATEA
În sens restrâns, termenul „sinodalitate” provenind din cuvântul „consiliu” (în greacă σύνοδος < σύν + ὁδός,
σύν = cu, împreună / ὁδός = cale  σύνοδος = cale comună) desemnează „o reuniune/adunare de episcopi (sau
monahi îmbunătățiți) care își exercită o anumită responsabilitate”.
Sinodalitatea este o interdependență sănătoasă și sinergie, în care responsabilitatea reciprocă și funcția de
răspundere lucrează în duhul dragostei și cinstirii. Această relație are loc la toate nivelurile organizare eclezială.
P. STANILOAIE
„numai împreună cu alții omul este om întreg, sau poate dezvolta posibilitățile sale de om: Și a făcut Dumnezeu
pe om; după chipul lui Dumnezeu i-a făcut pe ei (Fac. I, 27)”
„firea sinodicității umane s-ar satisface deplin când oamenii n-ar căuta să slăbească și să desfigureze
comunicarea între ei, ci ar folosi-o spre buna lor înțelegere în libertate”
„natura sinodicității umane își are baza în faptul că omul e făcut după chipul și asemănarea lui Dumnezeu: Să
facem om după chipul Nostru (Fac. I, 26)”
„Însuși Dumnezeu este o unitate de ființă într-o treime de persoane”
„omul credincios reflectă în sine, în structura și viața sa spirituală, viața intertreimică a dumnezeirii”(teologul
rus Ciprian Kern)
„în familie există o unitate și în același timp o neconfundare a persoanelor, o afirmare a unității lor în libertate.
Membrii familiei au un mod de a fi comun”
„Dar familia nu se poate închide în ea însăși. Ea are nevoie de alte familii. Sinodicitatea aspiră la realizarea ei pe
planul universal uman”
Păcatul – unitatea sa fie împiedicata sau diversitatea pricina de neînțelegeri și luptă
„păcatul face ca atât unitatea umanității, cât și diversitatea de persoane să fie folosite ca pricini de abuzuri,
prin accentuarea unilaterală a uneia sau alteia”
„sinodicitatea este echilibrul sănătos între unitate și diversitate”
„Duhul Sfânt imprimă în fiecare aceeași viață duhovnicească a lui Hristos, după modul lui propriu, dar o dată cu
aceasta și sentimentul că darul lui sau modul lui de a primi și activa viața dumnezeiască ”
•Unitatea cu păgubirea libertății persoanelor credincioase
•Libertatea sau diversitatea persoanelor cu păgubirea unității
Autoritatea sinodicității (ierarhiei/consiliului duhovnicesc) este de la Duhul Sfânt care călăuzește Biserica.
(Andrutsos)
Adunarea consiliului duhovnicesc primește harul de a vedea, mereu în Duhul Sfânt, în mod coordonat, ceea ce
 Împreună-sfătuirea ca aplicare a principiului sinodalitații

1. Consiliul duhovnicesc
Spun Sfinții Părinți că cei ce vor să se mântuiască cu
întrebarea să călătorească. Prin acest sfat ei vor să sublinieze
faptul că nicio monahie și cu atât mai mult stareță, care are
atâta responsabilitate, nu se cade să se încreadă total în
corectitudinea gândirii proprii ci să o treacă și prin filtrul altor
conștiințe ce au fost luminate și pătrunse de lumina Duhului
Sfânt. De aceea, zice și Arhim. Emilianos că “egumena nu este
constrânsă de nimic, dar e controlată de și prin consiliu”.
 Conform concepției creștine referitoare la autoritate, egumenul
•„

mănăstirii își asociază comunitatea propriei căutări a voii lui

Dumnezeu, deoarece Sfântul Duh lucrează în fiecare dintre frați, îi
luminează și îi călăuzește pentru a nu avea decât o singură inimă și o
singură simțire. De aceea atunci când are de rezolvat o problemă
importantă, egumenul trebuie să o supună dezbaterii Adunării
bătrânilor și să accepte părerea majorității. Nu este vorba de o simplă
regulă administrativă, ce ar avea drept scop acela de a asigura un
anumit control al adunării asupra administrării egumenului, dintr-o
dorință de siguranță. Această adunare reprezintă prin excelență
modalitatea de a căuta laolaltă voia lui Dumnezeu în lumina Duhului
Sfânt și într-o atmosferă de iubire reciprocă. Iar atunci când
egumenul acceptă părerea majorității membrilor nu trebuie să o facă
cedând, constrâns sau forțat, în fața voințelor diferite de a sa, ci
supunându-se de bunăvoie la ceea ce i se pare a fi în momentul
respectiv voia lui Dumnezeu, întrezărită în cele din urmă de toți în
unanimitatea inimilor.”
(Arhim. Placide Deseille, Tipiconul manastirii Solan, Franța)
 În relația cu Consiliul duhovnicesc, Starețul, având rolul de a fi mai-marele între bătrânii obștii, este
responsabil pentru menținerea unității și comuniunii. Din motive evidente, măsura cu care Starețul va căuta și
aprecia sfatul altor monahi din obște ar trebui să fie direct proporțional cu înțelepciunea, experiența și cunoașterea
lor într-o anumită problemă.
Canoanele Sfântului Pahomie cel Mare prevăd dispoziția ca Starețul să nu desconsidere împreună-sfătuirea
cu bătrânii obștii, pentru a putea discerne gândurile sale.
Canoanele monahale ale Sfântului Benedict de Nursia prevăd: „Ori de câte ori urmează să fie tratate
probleme importante în mănăstire, Staretul să adune împreună întreaga obște și să facă cunoscută problema care
trebuie luată în considerare. După ce Starețul a auzit viziunea fiecărui frate asupra situații discutate, să fie lăsat să
cântărească problema el însuși și să facă ceea ce socotește cel mai bine. Din acest motiv am spus că toți frații ar
trebui să fie chemați la consiliul duhovnicesc, deoarece Domnul adesea a descoperit celor mai tineri ceea ce este
mai bine de împlinit. Totuși, frații să dea sfaturile cu inimă smerită și supunere, și să nu creadă cu încăpățânare că
trebuie să apere ceea ce pare drept în ochii lor, deoarece decizia trebuie să depindă mai degrabă de voia Starețului,
astfel încât toți să-L asculte în ceea ce el consideră a fi cel mai bine. Dacă totuși sunt tratate probleme mai puțin
importante, care au legătură cu bunăstarea mănăstirii, atunci Starețul poate cere numai sfatul monahilor bătrâni ai
mănăstirii, cu experiență.”
Starețul Paisie Velicikovski îndeamnă: „Starețul să nu înceapă vreo lucrare fără sfatul fraților cu experiență în
viața duhovnicească și în cercetarea Scripturilor. Dacă se întâmplă ceva ce trebuie anunțat în fața întregului sobor
(consiliu) mănăstiresc, acesta va acționa cu cunoștință și consens comune. În acest mod, pacea, unirea cugetului și
legătura indestructibilă a dragostei sunt menținute între frați”.
După cum exprimă Canoanele Mănăstirii de maici Bunavestire (Ormylia), „Binecuvântarea Părintelui
duhovnicesc sau a Stareței trebuie să fie forța, puterea care ține mănăstirea, zdrobind voia proprie, arătând după
dreptate cuvântul și judecata lui Dumnezeu, și asigurând unitatea”.
Cuviosul Pahomie cel Mare spunea: „După cum un mort nu zice altui mort «Eu sunt capul tău», tot astfel eu
nu m-am socotit niciodată a fi capul frăției, ci numai Dumnezeu este capul”.
Din viața Patriarhului Varnava al Iugoslaviei aflăm că el încredința anumite sarcini altor oameni, dar el era cel
care lua deciziile finale. Depindea de el să aleagă linia de povățuire, fie în departamentul de drept canonic sau în
viața liturgică ori practică.
 2. Conglăsuirea cu Predania patristică

•În cadrul ispitei autorității fără duhovnicie există și tentația de a se

folosi de autoritatea stăreției pentru a propune rânduieli care nu
sunt în conglăsuire cu Sfinții Părinți întemeietori ai rânduielilor
monahale. Am putea spune că aici este vorba de o sinodalitate sau
o solidaritate cu toți predecesorii noștri care au experimentat și au
adeverit viabilitatea unui anume tipikon mănăstiresc. Devierea de la
rânduielile acestor purtători de Dumnezeu Părinți ai noștri este
foarte riscantă și nu poate duce decât la ratarea desăvârșirii
monahale. În acest scop au fost alcătuite mai multe canoane la
Sfintele Sinoade Ecumenice și locale.
 De ex., canonul 19 al Sinodului Trulan (692, Constantinopol) spune
foarte clar:
•Se cuvine ca înaintestătătorii Bisericilor să învete în fiecare zi, si cu
deosebire în duminici, întregul cler si popor, cuvintele dreptei credinte,
culegând din Scriptura dumnezeiasca întelesurile si judecatile adevarurilor
si sa nu treaca (depaseasca) hotarele cele ce si sunt puse, sau predania de
Dumnezeu purtatorilor parinti. Dar si daca s-ar dezbate vreun cuvânt din
Scriptura, pe acesta să nu-l interpreteze altfel decât au aratat luminatorii
si dascalii Bisericilor prin scrierile lor proprii si mai vârtos întru acestea
să se multumeasca, decât alcatuind cuvântari proprii, ca nu cumva sa
ajunga în situatia ca fiind neiscusiti pentru aceasta, sa se abata de la ceea
ce se cuvine. Pentru că popoarele prin învatatura pomenitilor parinti au
ajuns la cunostinta celor vrednice si de dorit, precum si a celor
nefolositoare si de lepadat, sa-si potriveasca viata spre mai bine si sa nu
fie cuprinsi de patima nestiintei, ci luând aminte la învatatura, se feresc pe
ei ca sa nu pateasca ceva rau.
 Canoane și rânduieli despre exercitarea autorității în chip evanghelic

•Fiindcă se constataseră abuzuri de autoritate din partea conducătorilor

precum și lipsă de ascultare din partea călugărilor, Sfintele Sinoade precum
și ctitorii de mănăstiri au reglementat aceste aspecte.

•De ex., Sf. Nichifor Mărturisitorul în canoanele sale limitează autoritatea

egumenului în unele privințe. De pildă, dacă din răzbunare dorește să alunge
pe vreun călugăr este oprit (can. 24). Dacă va cădea în erezie sau lasă să
intre femei în mănăstirea de călugări, de asemenea, autoritatea lui decade
fiindcă nu mai este în sinodalitate (conglăsuire) cu rânduielile Sfinților Părinți
ai monahismului și călugării nu mai sunt datori să respecte autoritatea sa. Pe
de altă parte egumenul vrednic are autoritatea chiar să hirotesească citeț și
ipodiacon (can. 6)
•Rânduielile care stabilesc datoria de a se supune autorității
stareței sunt mult mai numeroase. De ex., o rânduială foarte
folositoare într-o obștea care promovează autoritatea stareței și o
limitează pe cea a monahiilor este următoarea:
•“În afara egumenei nicio monahie nu face observații, nu
îndreptățește sau pedepsește vreo altă monahie. Dacă rănește
inima vreunei surori prin mânie sau mustrare, prin glumă,
defăimare, împotrivire sau contradicție, a desființat deja legea
iubirii. Toate surorile datorează față de toate surorilor lor, fără
excepție, delicatețe, noblețe și respect”, zice Arhim. Emilianos
urmând Sf. Vasile cel Mare.
•Este încurajată de asemenea și respectarea autorității
monahiilor mai în vârstă (Sf. Vasile, Regulile Mari, 37, 2) deoarece
ele insuflă obștea cu exemplul lor și cu duhul slujirii și al
smereniei.
 Autoritatea duhovnicească ca rod ascetic al vieții trăite în sfințenie

Matei 20, 20-28

•Atunci a venit la El mama fiilor lui Zevedeu, împreună cu fiii ei,

închinându-se şi cerând ceva de la El. Iar El a zis ei: Ce voieşti? Ea a zis
Lui: Zi ca să şadă aceşti doi fii ai mei, unul de-a dreapta şi altul de-a
stânga Ta, întru împărăţia Ta. Dar Iisus, răspunzând, a zis: Nu ştiţi ce
cereţi. Puteţi, oare, să beţi paharul pe care-l voi bea Eu şi cu botezul cu
care Eu Mă botez să vă botezaţi? Ei I-au zis: Putem. Şi El a zis lor: Paharul
Meu veţi bea şi cu botezul cu care Eu Mă botez vă veţi boteza, dar a
şedea de-a dreapta şi de-a stânga Mea nu este al Meu a da, ci se va da
celor pentru care s-a pregătit de către Tatăl Meu. Şi auzind cei zece s-au
mâniat pe cei doi fraţi. Dar Iisus, chemându-i la Sine, a zis: Ştiţi că
ocârmuitorii neamurilor domnesc peste ele şi cei mari le stăpânesc. Nu
tot aşa va fi între voi, ci care între voi va vrea să fie mare să fie slujitorul
vostru. Şi care între voi va vrea să fie întâiul să vă fie vouă slugă, după
cum şi Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci ca să slujească El şi să-Şi
dea sufletul răscumpărare pentru mulţi.
 CONCLUZII
Autoritatea Starețului este în primul rând un apel la pocăință, spre o reorientare
către Dumnezeu, spre o re-centrare a vieții în Dumnezeu, omul lăsând în urmă toate
atracțiile păcatului.
Conducerea stărețească se manifestă în povățuirea duhovnicească autentică,
care înlătură stricăciunea păcatului și egocentrismul, și conduce prin unirea minții și a
inimii la preaslăvirea sinergică a lui Dumnezeu în Liturghia slavei Împărăției celei
cerești. Autoritatea părintelui duhovnicesc derivă din cooperarea sau împreuna-
lucrare a ucenicilor. El este responsabil față de ei și pentru ei, după cum și ucenicii
sunt responsabili față de părintele lor. Harul împreună-lucrează și plinește sinergia lor
și unirea minții și a inimii în dragoste reciprocă.
Esențial, se observă că încercarea de a separa complet autoritatea de
sinodalitate pentru a face loc autorității stărețești absolute este oarecum străină de
tradiția ortodoxă, la orice nivel de organizare, pentru că aceste două poziții se
întrepătrund, într-o conlucrare perfectă dacă se dorește duhul păcii.
Autoritatea stărețească despărtită complet de principiul sinodalității manifestă
neputința de a înțelege și lucra cu smerenie sfântă și umilința inimii, pentru că se
dezintegrează unitatea obștii, pentru că dragostea este îmbrăcată în smerenie, și
pentru că viziunea Starețului este dumnezeiesc-omenească, nu absolut dumnezeiască
în plan pământesc.
Separată de sinodalitatea obștească, autoritatea stărețească poate fi în primejdie
de a descătușa patimi rele ale omului, cum ar fi simțământul superiorității și auto-
suficienței, dorința de putere și stăpânire și control deplin, căci dacă omul nu se
exersează în nevoința ascultării constant, până la capăt, poate uita să caute și să