CZU: 371.

21
COMUNICAREA MANAGERIALĂ CA FENOMEN ORGANIZAŢIONAL
ÎN INSTITUŢII
Gabriela PUȚUNTICĂ, masterandă, UST
Elena RUSU, doctor, conferențiar universitar,
Catedra Pedagogie și Psihologie generală, UST

Eficiența și succesul managementului instituției depinde foarte mult de cum are

loc comunicarea managerială, considerându-se componentă vitală a sistemului
managerial al oricărei instituții. Comunicarea managerială a apărut din necesitatea de
a pune la dispoziția managerului mijloace optime de interacțiune în vederea indeplinirii
funcțiilor și rolurilor sale. Ea s-a dezvoltat apoi ca o știință, care înzestrează managerul
și instituția cu instrumente de lucru.
Comunicarea managerială nu poate fi privită în afara managementului. Ea
reprezintă o constituentă majoră, fundamentală a acestuia. Evoluţia managementului
a determinat apariţia unor forme specifice de comunicare managerială pentru fiecare
etapă din dezvoltarea sa. Datorită diferenţierii atribuţiilor sale şi a complexităţii
acestora, comunicarea managerială devine o adevărată forţă, ocupând un loc central în
activitatea oricărui manager.
Comunicarea managerială reprezintă o formă de comunicare interumană, un
instrument de bază al managerului, cu ajutorul căruia acesta îşi poate exercita
atribuţiile manageriale: de planificare, de organizare, de motivare-antrenare, de
coordonare, de control-evaluare şi de realizare a obiectivelor propuse [1, p. 12].
Comunicarea managerială este un proces fundamental de interacţiune reciprocă
bazat pe feedback, în care managerii de la orice nivel transmit idei, sentimente, decizii
subordonaţilor cu posibilitatea verificării receptării a mesajului de către aceştia.
Comunicarea managerială se află în centrul a tot ceea ce instituția face. Ea este
prezentă în toate activităţile acesteia şi îşi pune amprenta asupra rezultatelor obţinute,
determinând atât succesul, cât şi insuccesul [5, p. 56].
Succesul în managementul unei instituții depinde decisiv de abilitatea de
comunicare a managerului. Comunicarea managerială este fundamentală pentru
funcţionarea internă și externă a instituției, prin aceea că ea integrează funcţiile
manageriale asigurând coeziunea angajaților și transferul de informație. Fiecare
manager trebuie să dezvolte şi să promoveze o politică bazată pe un sistem de
comunicare care să-i permită ajustarea permanentă a structurii şi a procesului
organizaţional la condiţiile în continuă schimbare. De asemenea, prin rolul său de

160
negociator, de promotor al politicii organizaţionale şi transmiţător al acestei politici,
managerul trebuie să-şi formeze şi să întreţină o reţea de contacte cu partenerii
organizaţiei, în realizarea politicii externe şi, în acelaşi timp, o reţea de informaţii
deosebit de utilă în realizarea politicii interne a instituţiei [3, p. 63].
Comunicarea managerială este elementul fundamental care stă la baza funcţiei de
coordonare, facilitând intervenţia managerilor în vederea sincronizării şi armonizării
acţiunilor membrilor instituției. În cadrul oricărei instituții, comunicarea managerială
are aloc în cadrul contextului organizational și reprezintă un proces esenţial prin care
are loc schimbul de mesaje şi informaţii în vederea realizării scopului şi obiectivelor
planificate. De asemenea, mesajele şi informaţiile comunicate sunt supuse unui proces
de interpretare şi prelucrare din partea fiecărui membru al instituției, care urmăreşte
evaluarea şi selectarea datelor relevante, pentru a se obţine o reducere a incertitudinii
în ceea ce priveşte înţelegerea şi cunoaşterea misiunii şi obiectivelor promovate de
instituție. Sursa majorităţii problemelor de comunicare o constituie diferenţa dintre
conţinutul mesajului sau impactul pe care managerul intenţionează să-l transmită şi
modul în care ceilalţi membri ai organizaţiei recepţionează mesajul [7, p. 57].
De calitatea comunicării manageriale și realizarea unui flux informaţional corect,
pertinent şi eficient pe orizontala şi verticala structurii instituționale depinde:
 înţelegerea problemelor cu care se confruntă colectivitatea,
 relaţia managerului cu ceilalţi (şefi, subalterni, colegi),
 capacitatea managerului de a motiva şi a conduce subordonaţii,
 capacitatea managerului de a preveni, controla şi rezolva conflictele ce apar în
organizaţie, precum şi puterea lui de convingere.
Comunicarea managerială se realizează după anumite norme profesionale, etice
şi morale ce asigură stabilitatea şi funcţionalitatea instituției.
În context institutional comunicarea managerială se referă la mai multe categorii:
 comunicarea interpersonală directă sau mediată dintre membrii instituției:
angajaţi, manageri, specialişti, colaboratori;
 comunicarea dintre structuri instituționale: între catedre, secții, departamente,
diviziuni;
 maniera prin care instituția comunică: prin transmitere de semnificaţii către
proprii angajaţi şi către alte organizaţii: prin politici de personal, publicitate,
comunicare publică.
Comunicarea managerială este puternic influențată de relația manager-
subordonat și generează adesea la cel din urmă o atitudine „ambivalenta” – atât
pozitivă cât și negativă. Managerul, în calitate de emitător, trebuie să-și dea seama că

161
influența pe care o exercită asupra receptorilor poate fi foarte puternică și că exersând
această influență ia asupra sa o responsabilitate morală considerabila. O bună
comunicare managerială conduce la crearea unui sistem de colaborare reciprocă care
va favoriza dezvoltarea organizațională a instituției spre înfăptuirea obiectivelor
propuse, putându-se crea astfel un climat uman generator de eficienţă şi satisfacţii.
Comunicarea managerială însăşi este o activitate și un proces complex. O cerinţă
specială faţă de manager este aceea de a fi un bun comunicator, căci problema reală a
comunicării manageriale nu este aceea a implicării sau nu a managerului, ci dacă el
comunică bine sau nu. De el depinde în mare măsură succesul instituției, de modul în
care acesta transmite informaţiile şi de felul în care îi ascultă pe cei din jurul său; pentru
că deosebit de important pentru orice proces de comunicare managerială este
relaționarea corectă. Angajaţii unei instituții trebuie să înţeleagă încotro se îndreaptă
aceasta, ei au nevoie să le fie recunoscute competenţele, au nevoie să fie ascultaţi. O
bună comunicare are un efect pozitiv asupra climatului intern şi, implicit, asupra
imaginii generale a instituției. [6, p. 33]
Procesul de comunicare managerială din orice instituție, trebuie să satisfăcă un
număr de necesități (nevoi) comunicaţionale fundamentale ale oricărui angajat:
 necesitatea de a şti – cunoştinţele profesionale necesare pentru îndeplinirea
sarcinilor sau executarea funcţiei;
 necesitatea de a înţelege – nu este suficient să ştii să faci un anumit lucru, ci
trebuie să-l faci şi să ştii pentru ce trebuie făcut;
 necesitatea de a se exprima – de a putea aduce opinia ta la cunoştinţa celor din
nivelele ierarhice superioare de conducere.
Satisfacerea acestor necesități (nevoi) ale oricărui angajat într-o instituție trebuie
corelată concomitent cu respectarea unor condiţii ca:
➢ formularea concisă şi exactă a mesajului care trebuie să asigure înţelegerea
corectă a acestuia;
➢ transmiterea rapidă şi nedeformată a mesajului;
➢ fluenţa şi reversibilitatea comunicării;
➢ descentralizarea luării deciziilor;
➢ flexibilitatea sistemului de comunicare care trebuie să permită adaptarea acestuia
la orice situaţie nou creată.
Rolul deosebit al sistemului de comunicare managerială în asigurarea
funcţionalităţii şi eficacităţii activităţilor într-o organizaţie este generat în principal de:

162
 ✓ volumul, complexitatea şi diversitatea apreciabilă a obiectivelor existente la
nivelul subsistemelor unei instituții, datorate impactului variabilelor mediului
ambiant naţional, precum şi a celui internaţional;
✓ mutaţiile profunde ce survin odată cu evoluţia socială, legislativă şi economică
care au un impact deosebit de puternic la nivelul fiecărei instituții în
caracteristicile sale dimensionale şi funcţionale: de exemplu, grupurile şi modul
de concepere şi funcţionare a acestora; de asemenea, comunicarea are un rol
important în cadru decizional, de a amplifica legăturile dintre componenţii
grupurilor, de a consolida coeziunea acestora;
✓ activitatea membrilor unei instituții care ocupă funcţii de conducere [8, p. 61].
Comunicarea managerială este fluxul vital care face posibile performanţele unei
instituții. De calitatea şi funcţionalitatea ei depinde modul în care sunt folosite resursele
şi sunt atinse scopurile.
Pentru a putea fi caracterizată drept fenomen organizational, comunicarea
managerială trebuie să prezinte următoarele caracteristici:
➢ să fie orientată spre finalitate (scop), adică să reflecte un plan de ansamblu şi
obiectivele pe care şi le asumă instituția;
➢ să fie multidirecţională, adică să se realizeze de sus în jos, pe orizontală, pe
verticală etc.;
➢ să fie instrumentală, adică să se sprijine pe o varietate de suporturi în funcţie de
obiectiv;
➢ să fie adaptată, adică să folosească sistemele de informare specifice fiecărui
sector de activitate şi să concorde cu cultura organizaţională promovată;
➢ să fie flexibilă, pentru a integra comunicarea informală şi pentru a crea structurile
care o favorizează [4, p. 39].
Drept urmare, comunicarea managerială nu este un proces spontan şi natural. Ea
trebuie proiectată în aşa fel încât să permită:
- coordonarea: proces ce are în vedere atingerea unui obiectiv prestabilit, necesar
pentru realizarea scopului final al instituției/organizaţiei,
- armonizarea: activitate ce are drept scop definirea unui obiectiv comun
institutional.
Trăsăturile proprii comunicării manageriale merg în paralel cu cele ale instituției.
Acest lucru este foarte firesc pentru că procesul de comunicare managerială trebuie să
fie proiectat în aşa fel încât să contribuie la îndeplinirea obiectivelor instituției.

163
 Comunicarea managerială trebuie să fie gestionată în conformitate cu un plan
strategic de ansamblu al activităţii specifice instituției. Dacă acest plan nu există,
comunicarea managerială se desfăşoară aleatoriu.
Astăzi, comunicarea managerială a devenit din ce în ce mai importantă şi mai
nuanţată. În viaţa profesională, angajaţii se confruntă cu un exces de informaţii, dar şi
cu insuficienţa şi chiar absenţa comunicării. Informarea şi comunicarea sunt două
noţiuni diferite, însă interdependente. Informarea pune persoanele în relaţii cu anumite
informaţii, iar comunicarea pune persoanele în relaţii cu alte persoane. Se poate afirma
că este imposibil de găsit un aspect al muncii managerului care să nu implice
comunicarea. Problema reală a comunicării mangerială nu este dacă managerii se
angajează sau nu în acest proces, ci dacă ei comunică bine, nesatisfăcător sau
insuficient. Comunicarea managerială înseamnă totul în management, atâta vreme cât
de calitatea comunicării depinde înţelegerea problemelor cu care se confruntă orice
angajat, de la manager până la funcţionarul de pe cel mai jos nivel ierarhic.
Durabilitatea relaţiilor dintre aceştia, capacitatea managerului de a-şi motiva şi de a-şi
conduce subordonaţii, dar şi raporturile cu mediul extern instituției sunt elemente
deosebit de importante, din care se pot prelua informaţii utile pentru buna funcţionare
a activităţii.

Bibliografie
1. Cândea R., Cândea D. Comunicarea managerială aplicată. Bucureşti: Editura
Expert, 1998.
2. Cismaru D-M. Comunicarea internă în organizaţii. Bucureşti: Ed. Tritonic, 2008.
3. Dumitru I. Comunicare organizaţională. Bucureşti: Ed. All, 2001.
4. Muccielli A. Comunicare în instituţii şi organizaţii. Iaşi: Ed. Polirom, 2008.
5. Nicolescu O. Ghidul managerului eficient. Bucureşti: Ed.Tehnică, 1993.
6. Olivesi St. Comunicare managerială. Bucureşti: Ed. Tritonic, 2005.
7. Pereteatcu M. Managementul comunicării. Suport de curs. Bălți: 2019.
8. Popescu D. Comunicarea managerială. București, 2003.
9. Stephane O. Comunicarea managerială. Bucureşti: Ed.Tritonic, 2006.
10. Voicu M., Rusu C. ABC-ul comunicării manageriale. Brăila: Ed. Danubius, 1998.

164