UNIVERSITATEA CREȘTINĂ ”DIMITRIE CANTEMIR” DIN BUCUREȘTI

FACULTATEA DE ȘTIINȚE JURIDICE ȘI ADMINISTRATIVE

Programul de studii universitare de licență: DREPT

REFERAT
DISCIPLINA
DREPT DIPLOMATIC ȘI CONSULAR

Cadru didactic titular:

Conf.univ.dr. Titus Corlățean

Student: Mincu Gabriela

Nr. Matricol: 20375
Anul: IV
Forma de învățământ: IFR
Grupa: 2404

- 18 ianuarie 2022 -

1
1. CLASIFICAREA SUBIECTELOR DREPTULUI INTERNATIONAL PUBLIC

Dreptul internaţional public reprezintă un ansamblu de norme juridice, create de către state şi alte
subiecte de drept internaţional, pe baza acordului lor de voinţă, în scopul reglementării
raporturilor juridice dintre subiectele dreptului internaţional, a căror aducere la îndeplinire este
asigurată prin respectarea lor de bunăvoie, iar în caz de necesitate pe calea forţei de constrângere,
exercitată individual sau colectiv.

Subiectul de drept internaţional public este titularul de drepturi şi obligaţii internaţionale,

participant la relaţiile reglementate de normele dreptului internaţional.
Sistemul subiectelor dreptului internaţional public cuprinde:
- statele: Statul poate fi definit drept principala instituţie politică a societăţii, care exercită
puterea suverană, asigurând organizarea şi conducerea societăţii prin prerogative pe care o are de
a elabora şi aplica dreptul, a cărui respectare o poate garanta prin forţa sa de constrângere.
- organizaţiile internaţionale interguvernamentale: Organizaţiile internaţionale
interguvernamentale iau naştere în temeiul exprimării acordului de voinţă al statelor membre,
având ca scop îndeplinirea anumitor obiective şi funcţiuni în planul relaţiilor internaţionale.
- mişcările de eliberare naţională: Mişcările de eliberare naţională trebuie să îndeplinească
următoarele condiţii:- să aibă organe proprii de conducere, reprezentative; - să exercite
autoritatea de facto pe un anumit teritoriu; - acest teritoriu să reprezinte o parte însemnată din
teritoriul statului în care acţionează; - să constituie o forţă organizată, capabilă să ducă până la
capăt lupta de eliberare naţională în vederea constituirii unui stat independent.
- Vaticanul: Statutul internaţional al Vaticanului este reprezentat de acceptarea ca subiect de
drept internaţional a unei entităţi care nu este, totuşi, un stat şi despre care se spune că marchează
trecerea de la categoria subiectelor de drept cu o organizare teritorială, la cea cu un caracter
diferit. Vaticanul constituie o entitate ce se manifestă în relaţiile internaţionale, prin exercitarea
atributelor recunoscute de state, subiect al raporturilor de drept internaţional, al drepturilor şi
obligaţiilor internaţionale în sfere limitate de activitate. Deşi opiniile privind calitatea de subiect
al dreptului internaţional al Ordinului de Malta sunt controversate, a fost susţinută părerea ca
acesta posedă calitatea respectivă deja în secolul al XV-lea, calitate păstrată până în prezent şi
acceptată pe larg de către alte subiecte de drept internaţional, exceptând faptul că Ordinul de
Malta este lipsit de teritoriu.

Concepţiile cu privire la subiecţii dreptului internaţional au evoluat in decursul timpului.

Intr-o concepţie considerată tradiţională, clasică, autori reputaţi ca M.Bluntskli, P.Fiore ş.a. au
susţinut că statele sunt unicii subiecţi ai dreptului internaţional.
Sistemul subiecţilor de drept internaţional cuprinde, in afară de state, naţiunile care luptă pentru
eliberare, organizaţiile internaţionale determinate ca atare prin acordul statelor member şi
Vaticanul.
Referindu-ne la importanţa generală a clasificării subiecţilor dreptului internaţional, putem
susţine că, in baza acestei clasificări, evidenţiem legătura lor, in diferite relaţii internaţionale,
reflectand caracteristica generală a anumitor tipuri de subiecţi, cat şi statutul juridic individual al
fiecărui. Subiecţii dreptului internaţional se deosebesc unul de altul după modul de apariţie
(formare), scopurile sale, toate avand trăsături individuale, neexistand o identitate intre natura şi
intinderea drepturilor şi obligaţiilor lor, deci, a personalităţii lor internaţionale.

2
In literatura de specialitate există mai multe modalităţi de clasificare a subiecţilor dreptului
internaţional. D.Feldman şi G.Kurdiukov clasifică subiecţii dreptului internaţional după modul
de manifestare a capacităţii juridice internaţionale in:
• subiecţi universali (tipici) – statele care dispun de toate drepturile şi obligaţiile internaţionale;
• subiecţi speciali (derivaţi) – organizaţiile internaţionale care au capacitatea juridică
internaţională limitată prin voinţa statelor.

Bazandu-se pe criteriul suveranităţii, aceiaşi savanţi propun şi o altă clasificare a subiecţilor

dreptului internaţional: „…suveranitatea este unicul criteriu obiectiv pentru clasificarea
subiecţilor de drept internaţional, care se impart in subiecţi de bază (originari) şi secundari,
suverani şi nesuverani”.
In acest sens, se propune următoarea clasificare:
• subiecţi suverani (primari), din care fac parte statele şi popoarele ce luptă pentru independenţă;
• subiecţi nesuverani (secundari) - organizaţiile internaţionale.
O clasificare specifică a subiecţilor dreptului internaţional intalnim in cursul academic de drept
internaţional (in şapte volume), unul din cele mai importante cursuri de drept international al
secolului XX. Autorul compartimentului respectiv R.Miullerson propune clasificarea subiecţilor
dreptului internaţional in:
• subiecţi ce dispun de drepturi şi obligaţii ce se deduc direct din normele dreptului inter national
şi care participă direct la crearea acestor norme şi veghează respectarea lor. Aceştia sunt statele,
popoarele ce luptă pentru independenţă şi organizaţiile internaţionale guvernamentale;
• subiecţi ce dispun de un anumit volum de drepturi şi obligaţii internaţionale, destul de limitat,
şi care nu participă direct la procesul de creare a normelor dreptului internaţional. Aceştia sunt
indivizii, organizaţiile internaţionale neguvernamentale, organele internaţionale (comisii,
comitete, organe judiciare şi arbitrale).

In doctrina rusă actuală de drept internaţional, care se formează in condiţii geopolitice noi
determinate de dispariţia URSS ca subiect unic de drept internaţional, se observă o modificare
esenţială a conceptului de subiect de drept internaţional.
In una din cele mai recente lucrări din domeniul dreptului internaţional –„Precedentele in dreptul
internaţional public şi privat” – cunoscuţii savanţi ruşi I.Blişenko şi G.Doria acordă acestei
probleme – subiecţii dreptului internaţional – o atenţie deosebită, tratand problema intr-un mod
deosebit şi specific in comparaţie cu conceptul cunoscut şi acceptat. Autorii afirmă că, in
condiţiile actuale, calitatea de subiect de drept internaţional public urmează să fie recunoscută:
a. – poporului;
b. – statelor;
c. – organizaţiilor interstatale;
d. – naţiunilor care luptă pentru eliberarea naţională reprezentante prin organele eliberării
naţionale.
Toţi aceşti subiecţi sunt primari, in opinia autorilor, calitatea de subiect avand-o şi:
a. – corporaţiile transnaţionale:
b. – persoanele fizice şi persoanele juridice, care participă la circuitul internaţional economic;

3
c. – organizaţiile interstatale neguvernamentale.

O clasificare reuşită a subiecţilor dreptului internaţional se face in raport de drepturile pe care le

pot dobandi şi obligaţiile pe care şi le pot asuma, clasificare ce cuprinde două categorii de
subiecţi, şi anume:
• subiecţi primari, originari, direcţi şi cu capacitate deplină;
• subiecţi derivaţi şi cu capacitate limitată.
Subiecţii primari, originari sunt statele. Ele sunt creatoarele şi destinatarele principale ale
normelor şi principiilor fundamentale ale dreptului internaţional. Statele mai sunt definite ca
subiecţi direcţi cu capacitate deplină, avand predilecţia „de a fi parte in orice raport juridic
internaţional”.
Subiecţii derivaţi sunt acele entităţi implicate in raporturile juridice internaţionale, cărora statele
le conferă statutul, prin acordul lor de voinţă. In această categorie intră organizaţiile inter
naţionale interguvernamentale, naţiunile care luptă pentru eliberare, la care se adaugă Vaticanul.
In doctrina actuală se susţine diversificarea entităţilor ce ar urma să fie incluse in ordinea juridică
internaţională ca subiecţi distincţi, alături de state, organizaţiile guvernamentale şi popoarelece
luptă pentru independenţă, corporaţiile multinaţionale, organizaţiile internaţionale
neguvernamentale, persoanele fizice, persoanele juridice şi chiar omenirea in intregul ei.

Autorii I.Blişenko şi G.Doria, clasifică subiecţii dreptului internaţional nu numai in categorii, dar
şi in trei niveluri:
Nivelul unu: poporul, statele şi naţiunile care luptă pentru eliberarea naţională, organizaţiile
internaţionale interstatale. Toţi aceşti subiecţi, direct sau indirect, participă la crearea normelor
de drept internaţional, sunt posesori şi purtători ai drepturilor şi obligaţiilor ce decurg din tratate
şi acorduri internaţionale.
Nivelul doi şi trei: persoanele fizice, persoanele juridice, corporaţiile transnaţionale,
organizaţiile internaţionale neguvernamentale, participanţi la relaţiile internaţionale, care prin
acţiunile lor participă, direct sau indirect, la formarea normelor de drept internaţional, оnsă
influenţa lor nu este decisivă ca in cazul subiecţilor de nivelul unu.
Sunt considerate subiecte ale dreptului international public urmatoarele entitati:
- Statul ca subiect primar si cu personalitate deplina,cu o pozitie dominant in ansamblul
subiectelor de drept international
- Organizatiile internationale guvernamentale (organizatii interguvernamentale),dar numai daca
si in masura in care statele care le-au creat recunosc personalitatea juridical international. De
aceea, ele sunt considerate ca subiecte ale dreptului international public derivate prin acordul de
vointa al statelor membre si limitate la competentele pe care statele le-au acordat prin statutul lor.

2. Mijloace cu caracter jurisdicţional de soluționare pe cale pasnica a

4
diferendelor

Mijloacele pasnice cu caracter jurisdictional sunt cele in care rezolvarea diferendului se face prin
hotararea unui organ arbitral sau judecatoresc caruia statele ii supun diferendul, angajandu-se sa
accepte si sa execute hotararea sa.
In cazurile in care partile aflate in litigiu nu ajung la o rezolvare pasnica a acestuia prin folosirea
mijloacelor diplomatice (bunele oficii, mediatiunea, ancheta internationala sau concilierea
internationala), se cere utilizarea mijloacelor pasnice cu caracter jurisdictional, fie prin arbitraj,
fie prin justitia internationala, printr-un judecator jurisdictional, pentru a respecta dreptul
international.
Mijloacele pasnice cu caracter jurisdictional sunt acele proceduri prin care se doreste
solutionarea diferendelor internationale de catre o instanta de arbitraj sau judecatoreasca pe baza
normelor de drept in vigoare printr-o hotarare ce este obligatorie din punct de vedere juridic.

a) Arbitrajul international – este o metoda pasnica de solutionare a diferendelor de catre arbitri

alesi de parti in conformitate cu normele internationale de drept, hotararea acestora fiind
obligatorie, in temeiul consimtamantului prealabil al partilor.
In ciuda incercarilor de a-l impune, arbitrajul este facultativ, in sensul ca statele nu au obligatia
de a recurge la el.
In virtutea caracterului sau judiciar arbitrajul international are un obiect mai restrans intrucat pe
aceasta cale nu pot fi solutionate orice fel de diferende, ci numai cele care presupun aplicarea
dreptului, rezultat din interpretarea diferita a prevederilor tratatelor sau din violarea lor, ori
privitoare la repararea pagubelor produse ca urmare a nerespectarii acordurilor incheiate intre
parti.
Acordul prin care statele convin sa supuna un diferend arbitrajului se numeste compromis, iar
clauzele referitoare la arbitraj, din diferite tratate se numesc clauze compromisorii.
De principiu, arbitrajul international este o metoda pasnica de solutionare a diferendelor de catre
arbitri alesi de parti si pe baza respectarii normelor de drept, hotararea fiind obligatorie in
temeiul consimtamantului prealabil al partilor.
In ce priveste compunerea organului arbitral, practica internationala cunoaste o mare varietate de
sisteme. De regula, trebuie sa se compuna dintr-un numar impar de arbitri care pot fi in totalitate
cetateni ai altor state decat cele in litigiu, sau pot sa fie din ei, desemnati in numar egal de catre
statele parti, si o parte din cetateni ai altor state.
In toate situatiile presedintele tribunalului arbitral (supraarbitru) trebuie sa fie neutru, desemnat
fie de parti, fie in caz de dezacord, de catre o persoana, un stat, sau o institutie neutra, ori prin
tragere la sorti de pe o lista de arbitraj posibila. Arbitrajul se face in doua faze distincte: scrisa si
orala.
Statele care recurg la arbitraj sunt obligate prin sentinta arbitrala.
Sentinta nu este obligatorie in urmatoarele situatii:
->arbitri si-au depasit competenta ( au statuat ultra petita);
->una din parti nu a fost ascultata si nu si-a putut prezenta apararile si probele;
->sentinta este rezultatul unei fraude a arbitrajului;
->sentinta a fost pronuntata sub influienta constrangerii;

5
->una din parti a determinat arbitrii, in mod intentionat, sa comita o eroare materiala esentiala.

b) Justitia internationala
Ca mijloc de solutionare a diferendelor justitia internationala este o creatie mai recenta, prima
instanta de prestigiu fiind Curtea Permanenta de Justitie Internationala creata in 1920 in temeiul
art. 14 din “Pactul Societatii Natiunilor”, dar ca institutie autonoma in afara societatii, si nu ca
organ al acesteia.
Justitia internationala se aseamana cu arbitrajul prin faptul ca la ambele se recurge printr-un
acord al partilor (compromis) sau pe baza unor clauze compromisorii. Sunt si asemanari de
procedura iar hotararile sunt in ambele cazuri obligatorii.
Ca mijloc de solutionare pasnica a diferendelor, este forma judiciara institutionalizata in cadrul
careia un corp de judecatori numiti anterior pe o perioada determinata, analizeaza diferendul
conform unei proceduri prestabilite prin statutul tribunalului si da o hotarare care este obligatorie
pentru partile aflate in diferend.
Justitia internationala este considerata o perfectionare a sistemului arbitral, in ideia ca un organ
permanent, creat anterior, cu o procedura stabilita cu caracter general, identica pentru toate
cauzele deduse judecatii si acceptata de la inceput ca un ansamblu de norme, in care judecatorii
sunt permanenti si nu alesi ad-hoc, cu cea mai inalta competenta juridica, asigura garantia unei
mai depline impertialitati si o mai completa solutionare a celor mai complexe diferende cu
caracter juridic.
Curtea Permanenta de Justitie a avut o existenta relativ scurta functionand intre 1920-1940
(efectiv) fiind desfiintata in mod expres in 1946 perioada in care a examinat 65 cauze.
O data cu crearea O.N.U. in temeiul Cartei a fost instituita si Curtea Internationala de Justitie
(C.I.J.) ca organ principal al O.N.U., statutul acesteia facand parte integranta din Carta.
Regulamentul adoptat in 1946 si amendat ulterior, stabileste regulile de organizare si functionare
a acesteia.
Curtea Internationala de Justitie este alcatuita din 15 judecatori alesi concomitent – dar separat,
de Adunarea Generala a O.N.U. si Consiliul de Securitate de pe o lista de candidati desemnati de
grupurile nationale ale Curtii Permanente de Arbitraj, care trebuie sa corespunda unor inalte
criterii morale si profesionale.
Judecatorii sunt alesi pentru o perioada de 9 ani, 5 dintre ei fiind realesi la fiecare 3 ani. Prin
alegerea judecatorilor trebuie sa se asigure Curtii reprezentarea principalelor forme de civilizatie
si a principalelor sisteme juridice existente in lume.
Competenta Curtii Internationala de Justitie este dubla: jurisdictionala si consultative.

Ratione personae – Curtea poate judeca numai diferendele dintre state, ea neputand fi sesizata de
persoanele fizice sau de organizatiile internatioanle.
Ratione materiae – competenta Curtii se refera la cauzele cu care este sesizata de state, bazandu-
se pe consimtamantul lor exprimat printr-un acord special (compromis) de acceptare a jurisdictiei
Curtii.
Jurisdictia Curtii poate fi acceptata si prin includerea unei clause compromisorii intr-un tratat sau
un protocol la tratat.
Potrivit art. 93 al Cartei ONU toti membrii Organizatiei sunt ipso facto parti la Statutul C.I.J. la

6
care pot adera si alte state in conditii determinate pentru fiecare in parte de Adunarea Generala,
la recomandarea Consiliului de Securitate;
Numarul statelor care au recunoscut jurisdictia obligatorie a Curtii este de circa 1/3 din statele
lumii si multe din declaratiile de recunoastere sunt insotite de rezerve importante.
Desi Cartea are o competenta generala si universala Carta ONU (art.95) nu interzice ca membrii
organizatiei mondiale sa incredinteze rezolvarea diferendelor lor altor tribunale. Asa se face ca in
paralel cu C.I.J. functioneaza instante judecatoresti cu competenta regionala sau specializate
precum:
Tribunalul Administrativ al Natiunilor Unite, Tribunalul Administrativ al O.I.M., Curtea de
Justitie a Uniunii Europene, Curtea Europeana a Drepturilor Omului s.a.
Deciziile Curtii se adopta cu majoritatea de voturi ale judecatorilor prezenti. In caz de partitate,
votul presedintelui este hotarator. Judecatorii pot formula opinii separate (divergente).
Deciziile Curtii sunt definitive si nu pot fi atacate, dar se poate cere revizuirea lor. In caz de
neexecutare a hotararilor Curtii, statele interesate se pot adresa Consiliului de Securitate care va
putea hotari masurile necesare pentru aducerea la indeplinire a deciziei Curtii.
In afara atributiilor de judecare a cauzlor deduse ei, C.I.J. are si dreptul de a da avize consultative
Adunarii Generale si Consiliului de Securitate in orice problema juridica.
Cu autorizarea Adunarii Generale, C.I.J. da avize consultative si altor organe sau institutii
specializate ale ONU, in problemele juridice care se ivesc in sfera lor de activitate.
Concluzii:
Partile dintr-un litigiu pentru a solutiona diferendul pot recurge la unul dintre cele doua forme ale
mijloacelor jurisdictionale, si anume: calea arbitrajului si calea judiciara. Arbitrajul presupune
existenta unui organ de jurisdictie ad-hoc constituit pentru solutionarea unui anumit diferend.
Calea judiciara presupune existenta unui organ de jurisdictie institutionalizat cu activitate
permanenta, iar aici vom analiza Curtea Internationala de Justitie (C.I.J.) infiintata dupa 1945 ca
organ principal al O.N.U., cu sediul la Haga.

BIBLIOGRAFIE:
1. https://www.academia.edu/4718786/Drept-International-Public (vizitat 08.12.2014)
2. Scaunas S. “Drept international public” p.82
3. Ion M. Anghel, p.74
4. Buruian A.,Balan, “Drept international public”Chisinau 2009 p.115
5. Lungu, Magdalena-Denisa – ,,Rolul organizațiilor internaționale în soluționarea pașnică a
diferendelor internaționale”, ed. Universul Juridic, 2010, pag. 27.
6. Năstase, Adrian; Aurescu, Bogdan – ,, Drept internațional contemporan – Texte esențiale”, ed.
Monitorul Oficial, Carta ONU.