UNIVERSITATEA „ŞTEFAN CEL MARE” SUCEAVA

Facultatea de Ştiinţe Economice şi Administraţie Publică

Departamentul ID
Administraţie Publică
Specializarea
Contabilitate şi Informatică de Gestiune

FINANŢE PUBLICE

CURS PENTRU ÎNVĂŢĂMÂNT

LA DISTANŢĂ
Semestrul II

Prof univ. dr. Gh. SANDU

2006

1
 OBIECTIVELE CURSULUI :
Disciplina tratează şi o serie de aspecte legate de teoria şi practica financiară privind
procesul de constituire, repartizare şi utilizare a resurselor financiare publice ale statului, cu
următoarele aspecte:
CONŢINUTUL ŞTIINŢIFIC AL CURSULUI :
- studierea componentelor mecanismului financiar.
– explicarea mecanismului de formare a surselor de finanţare în cadrul procesului bugetar.
– însuşirea sistemului de constituire a veniturilor bugetului public şi rolul cheltuielilor
efectuate de la buget.

MODULUL I

NOŢIUNI GENERALE

Rezumat: În cadrul acestei secţiuni sunt reliefate o serie de concepte generale privind
conţinutul, necesitatea şi funcţiile finanţelor în cadrul mecanismului economiei de piaţă. Impactul
finanţelor asupra economiei este determinat nu numai de proporţiile redistribuirii produsului
intern brut pe care o generează, dar şi de modul cum se realizează acest proces.

CAPITOLUL 1

CONŢINUTUL ECONOMIC ŞI FUNCŢIILE FINANŢELOR PUBLICE

În vorbirea curentă, ca şi în literatura de specialitate, se folosesc mai multe expresii făcând

parte din familia cuvântului finanţe, în sensuri apropiate sau diferite, după caz: finanţe, finanţe
publice, finanţe private, finanţe socialiste.
Cuvântul finanţe îşi are originea în limba latină. În secolele al XIII-lea - al XIV-lea se
foloseau expresiile finatio, financias şi financia pecuniaria, în sensul de “plată în bani”. Se
presupune că aceste expresii derivă de la cuvântul finis, utilizat adesea în sensul de “termen de plată
Procurarea şi distribuirea resurselor financiare ale statului se realizează în procesul
repartizării produsului intern brut cu ajutorul unor metode şi instrumente specifice, într-un cadru
juridic adecvat, în scopul satisfacerii nevoilor sociale şi al influenţării activităţii economice. Aceste
prelevări şi redistribuiri de resurse băneşti au loc între persoane fizice şi juridice, prin intermediul
autorităţilor publice şi afectează, direct sau indirect, întreaga economie naţională şi pe toţi membrii
societăţii. De aici, concluzia, pe care o împărtăşim, că finanţele exprimă relaţii sociale, de natură
economică, în expresie bănească, ce apar într-un anumit proces şi cu un scop bine determinat.

1.1. Conţinutul economic al finanţelor

Pentru satisfacerea nevoilor generale ale societăţii este necesară constituirea unor importante
fonduri băneşti la dispoziţia autorităţilor publice. Aceste fonduri se formează pe seama unei părţi
din produsul intern brut şi sunt utilizate pentru finanţarea nevoilor sociale atât de interes naţional,
cât şi local.
Fondurile la care ne referim se constituie pe seama transferului de valoare, de putere de
cumpărare de la diverse persoane fizice şi juridice la dispoziţia organelor administraţiei de stat,
centrale şi locale. De la aceste fonduri se efectuează transferuri de putere de cumpărare către diverşi
beneficiari - persoane fizice şi juridice. Au loc, aşadar, fluxuri de resurse băneşti în dublu sens -
2
către şi de la fondurile publice - ceea ce generează anumite relaţii (raporturi) sociale între
participanţii la acest proces.
Este vorba de:
– relaţiile care apar între participanţii la procesul de constituire a fondurilor de resurse
financiare, şi anume: - agenţii economici, indiferent de forma de proprietate, care
desfăşoară activitate cu scop lucrativ şi membrii societăţii luaţi în mod individual, ca
cetăţeni ai statului care realizează venituri -, pe de o parte, şi colectivitate, reprezentată prin
stat, pe de altă parte;
– relaţiile care apar între colectivitate, reprezentată prin stat, pe de o parte, şi beneficiarii
fondurilor băneşti ce se constituie în economie: întreprinderi, instituţii publice, membri ai
societăţii luaţi în mod individual, ca cetăţeni care încasează pensii, alocaţii pentru copii,
ajutoare, burse şi alte indemnizaţii, pe de altă parte. Relaţiile sociale la care ne referim,
apărute în procesul constituirii şi dirijării fondurilor de resurse băneşti din economie sunt,
prin natura lor, relaţii economice, legate indisolubil de repartiţia produsului intern brut.
În condiţiile existenţei producţiei de mărfuri şi ale acţiunii legii valorii, repartiţia celei mai
mari părţi a produsului creat în economia naţională se face prin intermediul banilor, iar relaţiile
economice analizate mai sus îmbracă formă bănească.
Aceste relaţii economice, exprimate valoric, care apar în procesul repartiţiei produsului
intern brut în legătură cu satisfacerea nevoilor colective ale societăţii, constituie relaţii financiare
sau, pe scurt, finanţe. În legătură cu aceasta, trebuie precizat că nu toate relaţiile băneşti care apar în
procesul repartiţiei şi circulaţiei produsului intern brut sunt, în acelaşi timp, relaţii financiare. Sfera
finanţelor, mai îngustă decât aceea a relaţiilor băneşti, cuprinde numai relaţiile băneşti care exprimă
un transfer de valoare, nu şi pe cele care reflectă o schimbare a formelor valorii.
În legătură cu transferul de valoare care generează relaţii financiare, se impun câteva
precizări:
În primul rând, apariţia relaţiilor financiare este determinată de transferul, în formă
bănească, de valoare de la persoane juridice (întreprinderi, cooperative, instituţii) sau persoane
fizice (salariaţi, ţărani, liber-profesionişti, cooperatori etc.) la fondurile ce se constituie în economie
sau de la aceste fonduri la dispoziţia persoanelor juridice sau fizice beneficiare. Transferul de
valoare are de la bun început caracterul unui transfer de putere de cumpărare, în cazul în care
transferul se face în natură, acesta exprimă relaţii de repartiţie, dar nu dă naştere la relaţii financiare.
Numai după valorificarea produselor respective, contra bani, poate avea loc transferul de valoare la
fondul de resurse financiare.
În al doilea rând, transferul de valoare la fondurile ce se constituie în economie se
efectuează, de regulă, fără contraprestaţie directă. Astfel, societatea comercială care a vărsat la
bugetul de stat o sumă de bani cu titlu de impozit pe profit nu are dreptul să solicite statului nici
rambursarea acestuia şi nici o altă presta(ie de egală valoare; un liber-profesionist care a vărsat la
buget o sumă de bani cu titlu de impozit pe venit, nu dobândeşte prin aceasta un drept de creanţă
asupra statului.
Impozitul pe teren, impozitul pe clădiri, taxa asupra mijloacelor de transport ori impozitul pe
veniturile din chirii, vărsat la buget de o persoană fizică, este, de asemenea, fără contraprestaţie
directă. Sumele primite de la buget de persoana în cauză, cu titlu de alocaţie de stat pentru copii,
pensie de asigurări sociale etc., nu are o legătură directă cu impozitul plătit de aceasta.
Transferul de valoare care se realizează prin actul de vânzare-cumpărare a unor bunuri,
reflectă o schimbare a formelor valorii – din forma marfă în forma bani sau invers -, iar nu o cedare
definitivă şi fără contraprestaţie de putere de cumpărare. Retribuirea muncii presupune, de
asemenea, un schimb de echivalente, iar nu un transfer de putere de cumpărare fără contraprestaţie,
în asemenea cazuri, transferul de produs social dă naştere la relaţii băneşti, dar acestea nu constituie
relaţii financiare.
Între relaţiile financiare şi relaţiile băneşti legate de schimbarea formelor valorii există o
legătură strânsă, cele dintâi fiind condiţionate de înfăptuirea celor din urmă. Astfel, plata salariului

3
constituie o premisă a prelevării la buget a unei părţi din venitul unui muncitor ori funcţionar sub
formă de impozit pe venit.
De la fondurile bugetare se efectuează plăti cu titlu nerambursabil către unele regii
autonome (subvenţii), sau către instituţiile publice din sfera nematerială care prestează servicii
pentru populaţie. Acelaşi caracter nerambursabil poartă şi transferurile efectuate către populaţie sub
formă de pensii, burse, alocaţii de stat şi alte ajutoare pentru copii etc.
În al treilea rând, transferul de valoare la şi de la fondurile ce se constituie în economie se
realizează, parţial, în condiţii de rambursabilitate. Un asemenea caracter, rambursabil, poartă, spre
exemplu, sumele de bani vărsate de persoane fizice şi juridice în contul împrumuturilor contractate
de stat pe piaţa internă; garanţiile depuse de administratorii şi cenzorii societăţilor comerciale, ca şi
de persoanele care gestionează bani sau alte valori publice.
De la fondurile publice se fac transferuri, în condiţii de rambursabilitate, către unele
întreprinderi şi către populaţie. Transferurile către unităţile economice se efectuează cu ajutorul
mecanismului bugetar sau al celui de credit, după caz.
Aşadar, relaţiile financiare apar ca urmare a transferului de valoare la fondurile ce se
constituie în economie sau de la acestea către diverşi beneficiari, efectuat prin intermediul banilor,
fără echivalent şi cu titlu nerambursabil ori în condiţii de rambursabilitate, după caz, în scopul
satisfacerii nevoilor obşteşti. Întregul proces de constituire şi repartizare a fondurilor publice este
subordonat satisfacerii nevoilor generale ale societăţii, dar se realizează cu instrumente diferite în
funcţie de provenienţa sau de destinaţia resurselor. Acest lucru face ca relaţiile financiare să se
diferenţieze datorită condiţiilor specifice în care apar. Astfel, în cadrul relaţiilor financiare, la care
ne-am referit mai sus, se particularizează:
– relaţiile care exprimă un transfer de resurse băneşti fără echivalent şi cu titlu nerambursabil;
acestea sunt relaţii financiare clasice, care îşi găsesc reflectarea în bugetul de stat, în
bugetul asigurărilor sociale de stat, în bugetele locale sau în anumite fonduri publice
extrabugetare;
– relaţiile care exprimă un împrumut de resurse băneşti pe o perioadă de timp determinată,
pentru care se percepe dobândă; acestea junt relaţii de credit, mijlocite de bănci sau de alte
instituţii specializate;
– relaţiile care exprimă, după caz, un transfer facultativ sau obligatoriu de resurse băneşti, în
schimbul unei constraprestaţii care depinde de producerea unui fenomen (eveniment)
aleatoriu. În unele împrejurări, de contraprestaţii beneficiază toţi participanţii la constituire,
fondului, în altele numai unii dintre aceştia. Aceste relaţii apar în procesul constituirii şi
repartizării fondurilor de asigurări de bunuri, de persoane şi de răspundere civilă, a fondului
pentru pensia suplimentară, a fondului pentru ajutor de şomaj etc.
Asemenea operaţiuni se derulează prin societăţi de asigurări şi reasigurări, prin intermediari
de asigurări (comisionari, brokeri), prin organizaţii mutuale de asigurări sau prin cluburi de
protecţie şi indemnizare. Unele operaţiuni legate de asigurările sociale se realizează prin
intermediul caselor de pensii:
– relaţiile care apar în procesul formării şi repartizării fondurilor băneşti la dispoziţia
întreprinderilor în vederea desfăşurării activităţii economice şi a dezvoltării acestora, pe
seama veniturilor realizate, a creditelor bancare, a vânzării de acţiuni (părţi sociale), a
emiterii de obligaţiuni sau pe alte căi, sunt denumite finanţe ale întreprinderilor.

1.2. Funcţiile finanţelor

A. Funcţia de repartiţie a finanţelor publice

Funcţia de repartiţie a finanţelor publice cunoaşte două faze distincte, însă organic legate
între ele: constituirea fondurilor şi distribuirea acestora. Prima fază constă în formarea fondurilor de
resurse financiare publice. La constituirea acestora participă:
4
 – întreprinderile, indiferent de forma de proprietate asupra capitalului social şi de forma
juridică, de organizare a acestora;
– instituţiile publice şi unităţile din subordinea acestora;
– populaţia; persoane juridice şi fizice rezidente în străinătate.
Participarea la constituirea fondurilor publice de resurse financiare îmbracă forme diferite, şi
anume: impozite, taxe, contribuţii pentru asigurări sociale, amenzi, penalităţi, vărsăminte din
veniturile instituţiilor şi chirii din concesiuni şi închirieri de terenuri şi alte bunuri proprietate de
stat; venituri din valorificarea unor bunuri proprietate de stat şi a bunurilor fără stăpân; împrumuturi
de stat primite de la persoane juridice şi fizice; rambursări ale împrumuturilor de stat acordate;
dobânzi aferente împrumuturilor acordate; donaţii, ajutoare şi alte transferuri primite; alte venituri.
Resursele care alimentează fondurile publice, în majoritatea lor covârşitoare îşi au izvorul în
produsul intern brut şi într-o mai mică măsură în avuţia naţională sau în transferuri primite din
străinătate. Aceste resurse provin din toate ramurile economiei naţionale, însă în proporţii diferite,
în funcţie de gradul de dezvoltare a acestora.
Cea de-a doua fază a funcţiei de repartiţie a finanţelor publice constă în distribuirea
fondurilor de resurse financiare publice pe beneficiari - persoane juridice şi fizice. Repartiţia
propriu-zisă este precedată de inventarierea nevoilor sociale existente în anul (perioada) de
referinţă, cuantificarea acestora în expresie bănească şi ierarhizarea lor în funcţie de acuitatea şi
importanţa pe care o prezintă, unele în raport cu celelalte. Cum nevoile sociale, care exprimă
cererea de resurse financiare de la fondurile publice, întrec cu mult resursele posibile de procurat pe
plan naţional, adică oferta de resurse financiare, este necesar ca autorităţile publice competente să
trieze cererile formulare de organele centrale şi locale abilitate şi să stabilească opţiunile lor în
funcţie de anumite criterii.
Distribuirea resurselor financiare reprezintă, de fapt, dimensionarea volumului cheltuielilor
publice pe destinaţii, şi anume pentru: a) învăţământ, sănătate, cultură; b) asigurări sociale şi
protecţie socială; c) gospodărie comunală şi locuinţe; d) apărare naţională; e) ordine publică; f)
acţiuni economice; g) alte acţiuni; h) datorie publică. În cadrul fiecărei destinaţii, resursele se
defalcă pe beneficiari, obiective şi acţiuni.
Prin urmare, constituirea şi dirijarea fondurilor publice de resurse financiare constituie un
proces unitar şi neîntrerupt care se realizează cu ajutorul funcţiei de repartiţie a finanţelor şi joacă
un rol important în înfăptuirea reproducţiei sociale lărgite.
Distribuirea şi redistribuirea produsului intern brut, mijlocite de finanţe, se înfăptuiesc în
cadrul aceleiaşi forme de proprietate (prelevări de resurse de la unităţi de stat la fondurile publice şi,
respectiv, transferuri de resurse de la aceste fonduri la unităţi de stat) sau cu schimbarea formei de
proprietate (prelevări de resurse de la unităţi economice private) ori mixte şi de la populaţie la
fondurile publice, şi, respectiv, transferuri de resurse de la aceste fonduri către beneficiari din alte
sectoare sociale şi populaţie.
Cele arătate până aici se referă la redistribuirea, cu ajutorul finanţelor, a produsului intern
brut pe plan intern. Deosebit de aceasta, adesea se produce o redistribuire a resurselor financiare pe
plan internaţional. Este vorba de:
– primirea de împrumuturi externe care, pe de o parfe, completează resursele financiare
publice ale ţării considerate, iar pe de alta, antrenează cheltuieli publice cu rambursarea
ratelor scadente şi plata dobânzilor şi comisioanelor aferente;
– acordarea de împrumuturi externe care, pe de o parfe, antrenează plăţi din resursele
financiare publice ale ţării considerate, iar pe de alta, generează încasări de resurse la
rambursarea de către debitori a ratelor scadente şi la plata dobânzilor aferente;
– achitarea cotizaţiilor şi a contribuţiilor datorate organismelor internaţionale de către stat sau
de alte entităţi de drept public;
– primirea sau acordarea, după caz, de ajutoare externe de către stat, pentru înlăturarea
consecinţelor grave provocate de calamităţi naturale, accidente, războaie, revoluţii etc.

5
 Redistribuirile de resurse financiare care au loc între state se efectuează în baza unor
acorduri şi convenţii bi şi/sau multilaterale ori a unor decizii unilaterale, în condiţii de
rambursabilitate sau cu titlu definitiv cu sau fără contraprestaţie directă.
Necesitatea constituirii unor fonduri de resurse financiare la dispoziţia statului, în vederea
îndeplinirii funcţiilor şi sarcinilor sale, se resimte în toate ţările, indiferent de gradul lor de
dezvoltare economică, de structura de ramură, de orânduirea socială sau de alţi factori, ceea ce
demonstrează că funcţia de repartiţie are un caracter obiectiv.
În schimb, procesul propriu-zis de redistribuire a acestor resurse, mijlocit de finanţe, are un
caracter subiectiv el depinde de capacitatea factorilor de răspundere de a percepe corect nevoile
sociale la un moment dat; de gradul de dezvoltare economică şi socială a ţării; de politica
promovată de partidele politice aflate la putere. Toate acestea influenţează volumul resurselor
financiare ce pot fi mobilizate la dispoziţia statului şi cererea de resurse pentru satisfacerea nevoilor
sociale. În funcţie de aceşti factori, organele de decizie politică stabilesc sursele de alimentare a
fondurilor financiare, metodele de mobilizare a resurselor financiare şi de dirijare a acestora către
diverşi beneficiari.
Procesul de constituire şi dirijare a fondurilor de resurse financiare publice dă naştere la
multiple fluxuri, dintre care unele pornesc de la locurile de creare a resurselor financiare către cele
în care se constituie fondurile publice, iar altele pornesc de la aceste din urmă fonduri către
beneficiarii resurselor respective.
Fondurile de resurse financiare publice sunt în continuă modificare ca dimensiune,
provenienţă şi destinaţie. Astfel, mărimea fondurilor publice este influenţată de volumul produsului
intern brut, de rata acumulării şi, respectiv, a consumului, de raportul dintre consumul individual şi
cel social, de regimul amortizării capitalului fix, ca şi de alţi factori.
Provenienţa fondurilor de resurse financiare publice se modifică în funcţie de gradul de
dezvoltare a sectoarelor sociale, de politica de stat fată de acestea, de raportul dintre resursele
interne şi atrase din afară, de raportul dintre creditele externe primite şi cele acordate etc.

B. Funcţia de control a finanţelor publice

Necesitatea funcţiei de control a finanţelor publice decurge din faptul că fondurile de resurse
financiare publice constituite la dispoziţia statului aparţin întregii societăţi. Aceasta este interesată
în: asigurarea resurselor financiare necesare satisfacerii nevoilor sociale; dirijarea resurselor
respective cu luarea în considerare a priorităţilor stabilite de autorităţile abilitate; utilizarea
resurselor financiare în condiţii de maximă eficientă economică, eficacitate socială şi de altă natură;
armonizarea intereselor imediate ale societăţii cu cele de perspectivă la dimensionarea resurselor
financiare puse la dispoziţia statului şi, respectiv, a colectivităţilor locale şi la orientarea acestora
către diferite destinaţii.
Faptul că fondurile de resurse financiare publice materializează bună parte din produsul
intern brut constituie un argument în plus ca pledează pentru organizarea unui control riguros
asupra modului de constituire, repartizare şi utilizare a fondurilor de resurse financiare publice,
asupra păstrării integrităţii şi a bunei gospodăriri a bunurilor proprietate de stat, asupra încasării
integrale şi la timp a creanţelor statului şi a onorării plăţilor datorate de acesta terţilor.
În ţara noastră organelor specializate de control le revine sarcina de a verifica integritatea
avutului public, eficienţa folosirii fondurilor de producţie şi de circulaţie aflate la dispoziţia
unităţilor economice cu capital de stat, legalitatea, necesitatea şi oportunitatea cheltuielilor efectuate
de instituţiile publice, respectarea obligaţiilor contractuale, a obligaţiilor faţă de buget, de creditori,
de furnizori etc.
Controlul financiar constituie o manifestare a funcţiei de control a finanţelor publice.
Această din urmă funcţie se referă la modul de constituire a fondurilor în economie, la repartizarea
acestora pe beneficiari şi la eficienta (eficacitatea) cu care unităţile economice cu capital de stat şi
instituţiile publice utilizează resursele de care dispun, indiferent dacă acestea sunt proprii sau
împrumutate.

6
 Funcţia de control a finanţelor publice este strâns legată de funcţia de repartiţie, dar are o
sferă de manifestare mai largă decât aceasta, deoarece vizează, pe lângă constituirea şi repartizarea
fondurilor din economie, şi modul de utilizare a resurselor. Între cele două funcţii ale finanţelor
publice există raporturi de intercondiţionare: funcţia de repartiţie oferă câmp de manifestare funcţiei
de control, iar funcţia de control, la rândul său, generează uneori forme de manifestare a funcţiei de
repartiţie.
În ţara noastră, controlul financiar se exercită de: organe ale Curţii de Conturi, ale
Ministerului Finanţelor, organe specializate ale ministerelor, departamentelor, întreprinderilor de
stat şi instituţiilor publice; direcţiile generale ale finanţelor publice judeţene şi ale controlului
financiar, garda financiară. Atribuţii de control în domeniul finanţelor au şi parlamentul şi guvernul
ţării, precum şi alte organe.

7
 CAPITOLUL 2

MECANISMUL FINANCIAR

2.1. Mecanismul financiar - parte integrantă a mecanismului de funcţionare a economiei

naţionale

Între mecanismele de funcţionare a economiei naţionale din diferite ţări există condiţionări
istorice comune sau ţeluri politico-ideologice, sociale, economice sau de altă natură asemănătoare
sau foarte apropiate. Printre acestea, se numără:
- forma (formele) de proprietate predominantă (privată, cooperatistă sau de stat)
asupra mijloacelor de producţie;
- sistemul de conducere a economiei (pe baza legilor şi principiilor specifice
economiei de piaţă sau a planului de stat cu caracter imperativ);
- sistemul de repartizare a rezultatelor muncii (în funcţie de gradul de participare la
capitalul social, de munca depusă sau o formă mixtă);
- regimul politico-ideologic (democratic, pluripartidic sau totalitar, monopartidic);
acceptarea unei singure ideologii sau tolerarea multor ideologii;
- participarea la alianţe politice, militare sau la uniuni cu caracter economic,
constituite după criterii regionale, comunitate de interese etc.
Între mecanismele economice, există şi deosebiri determinate de:
- nivelul forţelor de producţie, mărimea rezervelor de care dispune economia
naţională, condiţiile naturale şi dimensiunea teritoriului;
- structura socială, gradul de maturizare a relaţiilor sociale de producţie, a
suprastructurii şi a democratismului economic;
- gradul de independenţă a economiei faţă de străinătate (proporţia de acoperire a
necesarului de materii prime, resurse energetice, specialişti, tehnologii şi capital din
surse interne, precum şi în desfacerea produselor (raportul dintre producţia internă a tării
care se consumă pe plan naţional şi cea care se exportă); ,
- obiectivele de politică economică urmărite pe termen lung.
“Mecanismul economic construit reprezintă ansamblul metodelor şi instrumentelor de
conducere şi/sau reglare, de către factorii de conducere ai societăţii a funcţionării economiei
naţionale, împreună cu obiectivele ce guvernează această conducere şi/sau reglare şi întregul sistem
organizaţional prin intermediul căruia o efectuează”.
Mecanismul economic construit este chemat să îndeplinească mai multe funcţii, între care
un loc deosebit ocupă funcţia de conducere şi reglare a proceselor economice în concordanţă cu
interesele naţionale. Această funcţie constă în repartizarea resurselor economice, pe baza soluţiilor
alternative, pe destinaţiile apreciate ca fiind în concordantă cu cerinţele perioadei şi cu interesele
naţionale.
Mecanismul financiar are o structură complexă care cuprinde: a) sistemul financiar; b)
pârghiile financiare utilizate de stat pentru influenţarea activităţii economice; c) metodele
administrative de conducere folosite în domeniul finanţelor; d) cadrul instituţional alcătuit din
instituţii şi organe cu atribuţii în domeniul finanţelor; e) cadrul juridic, format din legi, hotărâri,
ordonanţe şi alte reglementări cu caracter normativ în domeniul finanţelor.

8
 2.2. Sistemul financiar

Termenul de finanţe, în sens larg, include: a) relaţiile care exprimă un transfer de resurse
băneşti fără echivalent şi cu titlu nerambursabil (finanţele publice); b) relaţiile care exprimă un
împrumut de resurse băneşti pe o perioadă de timp determinată şi care este purtător de dobândă
(creditul); c) relaţiile care exprimă un transfer facultativ sau obligatoriu de resurse băneşti, în
schimbul unei contraprestaţii care depinde de producerea unui fenomen aleatoriu (asigurările de
bunuri, persoane şi răspundere civilă); d) relaţiile care apar în procesul formării şi repartizării
fondurilor de resurse băneşti la dispoziţia întreprinderilor (finanţele întreprinderilor). Fiecare
componentă a finanţelor privite în sens larg, pe de o parfe, are o existenţă de sine stătătoare, iar pe
de alta, reprezintă o parfe dintr-un întreg. Între aceste părţi există raporturi strânse, se influenţează
reciproc, formând un sistem coerent.
Finanţele ca sistem pot fi privite dintr-un împătrit punct de vedere, şi anume: a) ca un sistem
de relaţii economice, în expresie bănească, ce exprimă un transfer de resurse financiare, ce se
produc în anumite condiţii; b) ca un sistem de fonduri de resurse financiare ce se constituie în
economie la anumite eşaloane şi se utilizează în scopuri precis determinate; c) ca un sistem de
planuri financiare, care reflectă anumite procese prevăzute a se produce în economie, în cursul unei
perioade de timp determinate; d) ca un sistem de instituţii şi organe, care participă la organizarea
relaţiilor, la constituirea şi distribuirea fondurilor, precum şi la elaborarea, executarea şi controlul
planurilor financiare.
În literatura de specialitate, ca şi în vorbirea curentă, se utilizează expresia de sistem
financiar în cele patru sensuri menţionate mai sus.
Astfel, sistemul financiar, privit ca relaţii economice, este alcătuit din: a) relaţiile care se
reflectă în bugetul de stat şi in bugetele locale; b) relaţiile care se reflectă în bugetul asigurărilor
sociale de stat, în bugetul asigurărilor de sănătate şi în bugetele altor acţiuni ce ţin de domeniul
asigurărilor sociale; c) relaţiile generate de constituirea şi repartizarea fondurilor speciale
extrabugetare; d) relaţiile de credit bancar; e) relaţiile de asigurări şi reasigurări de bunuri, persoane
şi răspundere civilă; f) relaţiile generate de constituirea fondurilor la dispoziţia întreprinderilor.

2.3. Sistemul fondurilor de resurse financiare

Fiecărei componente a sistemului financiar îi corespund, regulă, mai multe fonduri de

resurse financiare. Fiecare fond are propriile sale reguli de constituire şi de distribuire, legăturile
specifice cu celelalte fonduri şi o anumită raţiune de a fiinţa.
Pentru mai buna înţelegere a structurii acestor fonduri şi a mecanismelor lor de funcţionare,
în cele ce urmează vom grupa aceste fonduri după diferite criterii, şi anume: a) după nivelul
(eşalonul) la care se constituie; b) după destinaţie; c) după forma de proprietate; d) după titlul cu
care se fac prelevări la fonduri şi plăti de la acestea.
După nivelul (eşalonul) la care se constituie, distingem fonduri constituite: a) la nivel central
sau macroeconomic; b) la nivel mediu sau intermediar (la dispoziţia unităţilor administrativ-
teritoriale) şi c) la nivel microeconomic (la dispoziţia agenţilor economici, a instituţiilor şi a
gospodăriilor populaţiei).
La nivel central, se constituie: a) fondul bugetar de stat; b) fondurile asigurărilor sociale, c)
fondurile asigurărilor de bunuri, persoane şi răspundere civilă; d) fondurile de creditare. La nivel
mediu, se constituie fondurile bugetare ale judeţelor, municipiilor, oraşelor, comunelor, iar la nivel
microeconomic - fondurile proprii ale întreprinderilor, instituţiilor şi persoanelor fizice.
După destinaţia pe care o capătă, distingem: a) fonduri de înlocuire şi dezvoltare; b) fonduri
de consum; c) fonduri de rezervă şi d) fonduri de asigurare.
De la fondurile de resurse publice se efectuează plăti:

9
 a) cu titlu definitiv şi nerambursabil (alocaţii de la buget pentru finanţarea cheltuielilor
curente ale instituţiilor publice, investiţii, acordarea de burse, pensii, ajutoare etc.) şi b) cu titlu
rambursabil (credite etc.).

2.4. Pârghiile economico-financiare

Fondurile de resurse financiare publice, care se constituie în economia naţionalã, sunt

alimentate pe seama unor prelevãri obligatorii ori facultative, de la diverse persoane juridice şi
fizice şi sunt dirijate către diverşi beneficiari aparţinând sectorului public, celui privat sau
populaţiei, cu titlu definitiv şi nerambursabil, sau în condiţii de rambursabilitate, după caz, în
funcţie de forma de proprietate şi de natura fondurilor de resurse financiare.
În practica financiară internaţională se întâlnesc metode multiple şi variate de constituire şi
dirijare a fondurilor de resurse financiare, publice: fiscale, bugetare, monetare, valutare etc.
Aşadar, pârghiile economico-financiare ocupă un loc important în mecanismul de
funcţionare a economiei şi se comportă ca metode economice de conducere. Folosirea pârghiilor
economico-financiare nu exclude necesitatea utilizării, în completare, a unor metode administrative.
Este vorba de: a) întocmirea de prognoze, programe economice şi planuri financiare pentru a
şti în ce direcţii, în ce ritm, cu ce eforturi şi cu ce rezultate se dezvoltă economia, ramurile
economice, sectoarele şi întreprinderile; b) tinerea evidenţei contabile de către agenţii economici şi
sociali şi întocmirea de bilanţuri contabile, conturi de profit şi pierderi şi bugete de venituri şi
cheltuieli după normele metodologice stabilite de autorităţile publice competente; c) exercitarea
controlului financiar de către organe specializate asupra modului de conservare şi gestionare a
mijloacelor materiale şi băneşti ale statului; d) stabilirea de către autorităţilor publice, pentru unele
bunuri şi prestări de servicii, de preţuri sau tarife; e) reglementarea de către stat a modului de
acordare de împrumuturi din fondurile publice; f) reglementarea regimului valutar; g)
supravegherea derulării exportului şi a importului; h) sancţionarea speculei ilicite, a evaziunii
fiscale şi a altor abateri de la prevederile legale.
Perfecţionarea pârghiilor economico-financiare nu presupune renunţarea la folosirea
anumitor măsuri de natură administrativă în conducerea economiei, ci o îmbinare judicioasă a
metodelor economice cu cele administrative, care se completează reciproc.

2.5. Organe cu atribuţii şi răspunderi în domeniul finanţelor publice

La soluţionarea problemelor financiare participă o multitudine de organe, care fac parte din
sistemul democraţiei reprezentative, din autoritatea administrativă sau constituie organe specializate
ale puterii executive ori compartimente financiare în întreprinderi şi instituţii, după caz. Din
categoria organelor democraţiei reprezentative fac parte organele puterii centrale şi locale de stat:
Parlamentul şi consiliile judeţene, municipale, orăşeneşti şi comunale. Sub directa îndrumare a
acestor organe funcţionează organele administraţiei de stat, centrale şi locale: Guvernului,
ministerele, alte organe centrale ale administratei de stat, prefecturile şi primăriile.
Din categoria instituţiilor financiare specializate fac parte: Ministerul Finanţelor, băncile,
societăţile de asigurări şi reasigurări etc. Compartimente financiare funcţionează în ministere şi alte
organe centrale ale administraţiei de stat, în prefecturi şi primării, precum şi în întreprinderi şi
instituţii.
Ministerul Finanţelor are, în principal, următoarele atribuţii:
• elaborează proiectul bugetului de stat, al legii bugetare anuale şi raportul asupra proiectului
bugetului de stat, precum şi proiectul legii de rectificare a bugetului de stat;
• stabileşte echilibrul bugetar în faza de elaborare a proiectului bugetului de stat şi a
rectificării acestuia;

10
 • stabileşte metodologii pentru elaborarea proiectului bugetului de stat, a proiectelor
bugetelor fondurilor speciale şi a proiectelor bugetelor locale;
• urmăreşte execuţia operativă a bugetului de stat; stabileşte măsurile necesare pentru
încasarea veniturilor şi limitarea cheltuielilor în vederea încadrării în deficitul bugetar
aprobat;
• elaborează clasificaţia indicatorilor privind finanţele publice;
• elaborează proiectul bugetului asigurărilor sociale de stat, al legii bugetului asigurărilor
sociale de stat anuale, precum şi proiectul legii de rectificare a acestuia;
• stabileşte măsuri pentru asigurarea echilibrului financiar-valutar;
• colaborează cu Banca Naţională a României la elaborarea balanţei de plăţi externe, a
balanţei creanţelor şi angajamentelor externe, a reglementărilor din domeniul monetar şi
valutar şi informează semestrial Guvernul asupra modului de realizare a acestora, cu
propuneri de soluţii în acoperirea deficitului sau utilizării excedentului din contul curent al
balanţei de plăti externe;
• elaborează proiecte de acte normative privind stabilirea impozitelor directe şi indirecte şi
urmăreşte perfecţionarea aşezării acestora;
• elaborează proiecte de acte normative cu privire la colectarea veniturilor bugetare,
procedurile de control fiscal, licitaţiile de achiziţii publice, combaterea şi sancţionarea
evaziunii fiscale, atribuirea codului fiscal şi la relaţiile dintre contribuabili şi administraţia
fiscală;
• exercită, prin organele sale de specialitate, controlul utilizării creditelor bugetare de către
instituţiile publice; controlează activitatea financiară a agenţilor economici, urmărind
stabilirea corectă şi îndeplinirea integrală şi la termen a obligaţiilor financiare şi fiscale faţă
de stat;
• exercită, prin organele sale de specialitate, controlul operativ şi inopinat in legătură cu
aplicarea şi cu respectarea legislaţiei fiscale şi vamale;
• acţionează, prin mijloace specifice, pentru combaterea evaziunii fiscale şi a corupţiei;
• înfăptuieşte politica vamală;
• asigură administrarea monopolului de stat;
• coordonează, negociază şi încheie acorduri internaţionale, în numele statului, în domeniul
relaţiilor financiare şi valutare;

2.6. Norme juridice privind problemele financiare

Întrucât relaţiile financiare reflectă fluxuri băneşti transferuri de putere de cumpărare,

mutaţii de natură patrimonială ii schimbări ale condiţiilor de viaţă ale populaţiei, este necesar ca
toate actele generatoare de asemenea modificări să fie riguros reglementate Este vorba de
reglementări care să emane de la organele puterii legislative sau ale celei executive de stat, după
caz, să aibă caracter obligatoriu de sus şi până jos, sa fie unitare pe întreg cuprinsul Ţării să
stabilească condiţiile în care se produc asemenea acte şi sancţiunile ce se aplică în cazul
nerespectării prevederilor legale.
Printre cele mai importante probleme financiare care trebuie să capete o reglementare
juridică, se numără:
• veniturile şi cheltuielile autorităţilor publice centrale, ale unităţilor administrativ-teritoriale, ale
asigurărilor sociale de stat, precum şi cele ale fondurilor speciale;
• procesul de întocmire, adoptare, executare şi încheiere a bugetului de stat, a bugetelor unităţilor
administrativ-teritoriale, a bugetului asigurărilor sociale de stat şi a altor bugete;
• sistemul de impozite şi taxe; modul de evaluare a materiei impozabile, de aşezare şi percepere a
impozitelor; obligaţiile fiscale ale persoanelor fizice şi juridice; limitele suveranităţii fiscale a
României;
11
 • sancţiunile ce se aplică persoanelor fizice şi juridice care nu-şi îndeplinesc integral şi la termen
obligaţiile financiare faţă de stat, nu respectă angajamentele asumate prin contracte sau încalcă
disciplina financiară;
• regimul de constituire a fondurilor în unităţile economice de stat;
• regimul de amortizare a mijloacelor fixe;
• modul de finanţare a diferitelor categorii de cheltuieli publice din fonduri bugetare sau
extrabugetare;
În afară de acestea, mai fac obiectul reglementărilor juridice o serie de probleme economice
cu importante implicaţii de ordin financiar. Este vorba de:
– intervenţiile statului în formarea sau controlul anumitor categorii de preţuri şi tarife: când
preţurile nu se pot forma liber, pe baza acţiunii conjugate a cererii şi ofertei, din lipsa
condiţiilor concurenţiale; în cazul unor produse şi servicii deficitare, de importanţă strategică
pentru economia naţională sau având o influenţă hotărâtoare asupra nivelului de trai al
populaţiei; pentru combaterea speculei ilicite şi concurenţei neloiale; pentru protejarea
intereselor producătorilor autohtoni împotriva politicii de dumping promovate de unii agenţi
economici din străinătate;
– intervenţia statului pe piaţa forţei de muncă, prin: stabilirea salariului minim şi a modului de
indexare a salariilor; acordarea ajutorului de şomaj etc.;
– intervenţia statului pe piaţa capitalului de împrumut, prin: acordarea de credite de la fondurile
publice pentru finanţarea unor investiţii de interes naţional; acordarea unor facilităţi agenţilor
economici care creează noi locuri de muncă; garantarea unor credite externe contractate de
întreprinderi private.
Reglementările de natură financiară sau cu efecte financiare, la care ne referim, capătă formă
de legi, hotărâri, ordonanţe, regulamente etc., emise de Parlament, Guvern, miniştri sau alte organe
de stat.
Normele juridice din domeniul finanţelor constituie reglementări de strictă aplicabilitate,
adică în lipsa unor prevederi exprese într-o problemă sau alta, nu se pot adopta soluţii bazate pe
analogie.
Între reglementările care emană de la diferite organe de stat trebuie să existe o concordanţă
deplină. Astfel, legile adoptate de Parlament trebuie să corespundă cu litera şi spiritul Constituţiei;
hotărârile, ordonanţele şi normele metodologice emise de guvern trebuie să se circumscrie riguros
în limitele şi condiţiile stabilite de lege; normele tehnice, instrucţiunile de lucru şi ordinele, emise
de miniştri şi alte organe de stat împuternicite, trebuie să se refere exclusiv la problemele ce le-au
fost date spre soluţionare; să precizeze, bunăoară, modul în care urmează a fi aduse la îndeplinire
prevederile cuprinse în legi, regulamente sau hotărâri, fără să adauge nimic la acestea sau să le
modifice sensul ori sfera de aplicare.
În mod normal, legile, hotărârile şi alte reglementări care emană de la Parlament sau de la
Guvern trebuie astfel redactate încât să nu mai necesite, pe cât posibil, norme tehnice ori
instrucţiuni de aplicare.

TESTE DE AUTOEVALUARE

1. Funcţiile finanţelor sunt următoarele:

a) funcţia de constituire a fondurilor de resurse financiare publice
b) funcţia de constituire şi control;
c) funcţia de repartiţie;
d) funcţia de control.
e) funcţia de constituire si repartizare a fondurilor financiare de resurse publice.
Argumentaţi răspunsul corect.
Răspuns: c, d

2. Funcţia de control are o sferă de cuprindere:

12
 a) mai restrânsă decât funcţia de repartiţie;
b) mai largă decât funcţia de repartiţie:
c) are aceeaşi sferă de cuprindere cu funcţia de repartiţie.
Să se argumenteze varianta adevărată.
Răspuns: b

3. Finanţele publice există pentru a servi la realizarea anumitor obiective precis determinate, la
îndeplinirea anumitor sarcini, care nu ar putea fi înfăptuite pe o altă cale sau cu alte mijloace. De
aici rezultă că funcţia de repartiţie are un caracter :
a) subiectiv;
b) obiectiv;
c) specializat.
Să se argumenteze răspunsul corect.
Răspuns:b

4. Distribuirea şi redistribuirea produsului intern brut, mijlocite de finanţe, se realizează:

a) numai cu schimbarea formei de proprietate;
b) în cadrul aceleiaşi forme de proprietate sau cu schimbarea formei de proprietate;
c) strict pe plan naţional;
d) pe plan naţional şi pe plan internaţional pe baza unor convenţii şi acorduri bi/şi sau
multilaterale sau a unor decizii unilaterale.
Răspuns:b, d

5. Redistribuirea resurselor financiare pe plan internaţional se referă la:

a) acordarea de împrumuturi externe;
b) achitarea cotizaţiilor şi a contribuţiilor datorate organismelor internaţionale de către stat sau
de alte entităţi de drept public;
c) primirea sau acordarea, după caz, de ajutoare externe de către stat, pentru înlăturarea
consecinţelor grave provocate de calamităţi naturale, accidente, războaie, revoluţii etc.
d) Efectuarea unor cheltuieli privind ordinea publică, siguranţa naţională.
e) primirea de împrumuturi externe;
Răspuns:a, b, c, e

6. Deosebirile dintre mecanismele economice sunt determinate de:

a) nivelul forţelor de producţie, mărimea rezervelor de care dispune economia naţională,
condiţiile naturale şi dimensiunea teritoriului;
b) relaţiile financiare – valutare;
c) structura socială, gradul de maturizare a relaţiilor sociale de producţie, a suprastructurii şi
a democratismului economic;
d) gradul de independenţă a economiei faţă de străinătate (proporţia de acoperire a
necesarului de materii prime, resurse energetice, specialişti, tehnologii şi capital din surse
interne;
e) obiectivele de politică comercială urmărite pe termen lung
Răspuns:a, c, d

7. Printre fazele funcţiei de repartiţie se numără următoarele:

a) constituirea şi controlul fondurilor resurselor publice;
b) distribuirea si controlul fondurilor de resurse financiare publice;
c) constituirea si repartizarea fondurilor de resurse financiare publice pe beneficiari.
Răspuns: c

13
 TERMENI CHEIE
Finanţe publice, funcţia de repartiţie, funcţia de control, mecanismul financiar, sistemul
financiar, bugetul de stat.

14
 MODULUL II

CHELTUIELILE PUBLICE

Rezumat: Cheltuielile publice concretizează cea de-a doua fază a funcţiei de repartiţie a
finanţelor publice, şi anume aceea a repartizării resurselor financiare publice pe destinaţii.
Utilizarea propriu-zisă a acestor resurse pentru înfăptuirea obiectivelor cuprinse în programele
guvernamentale privind activitatea socială, economică şi de altă natură, desfăşurată de acestea, se
reflectă în cheltuielile publice. Prin cheltuieli publice, statul acoperă necesităţi publice de bunuri şi
servicii considerate prioritare în fiecare perioadă.

CAPITOLUL 3

SISTEMUL CHELTUIELILOR PUBLICE

3.1. Conţinutul cheltuielilor publice

Cheltuielile publice exprimă relaţii economico-sociale în formă bănească, care se manifestă

între stat, pe de o parte, şi persoane fizice şi juridice, pe de altă parte, cu ocazia repartizării şi
utilizării resurselor financiare ale statului, în scopul îndeplinirii funcţiilor acestuia.
Cheltuielile publice se materializează în plăţi efectuate de stat din resurse mobilizate pe
diferite căi, pentru achiziţii de bunuri sau prestări de servicii necesare pentru îndeplinirea diferitelor
obiective ale politicii statului: servicii publice generale, acţiuni social-culturale, întreţinerea armatei
şi a întregii activităţi desfăşurate în domeniul militar, acţiuni economice etc.
Conţinutul economic al cheltuielilor publice se află în strânsă legătură cu destinaţia lor.
Astfel, unele cheltuieli exprimă un consum definitiv de produs intern brut, reprezentând valoarea
plăţilor pe care le efectuează instituţiile publice în formele specifice ale cheltuielilor curente, iar alte
cheltuieli publice exprimă o avansare de produs intern brut, reprezentând participarea statului la
finanţarea formării brute de capital atât în sfera producţiei materiale, cât şi în sfera nematerială.
În prezent, cheltuielile publice sunt extrem de diversificate. Unele se manifestă direct, prin
finanţarea de către stat a instituţiilor publice pentru a putea funcţiona. Altele influenţează direct
mediul economic şi social şi constituie astfel instrumente ale unei politici de transformare a
mediului respectiv pentru a-l ameliora. Fiind folosite ca instrumente de intervenţie, cheltuielile
publice trebuie analizate nu numai prin prisma domeniului în care sunt efectuate, ci şi din punctul
de vedere al influenţei pe care o pot avea asupra procesului general al repartiţiei sociale.
Cheltuielile publice înglobează: cheltuielile publice efectuate de administraţiile publice
centrale de stat, din fondurile bugetare şi extrabugetare. La statele cu structură federală se iau în
considerare şi cheltuielile autoritarilor publice ale statelor, ale provinciilor şi regiunilor membre ale
federaţiei; cheltuielile colectivităţilor locale (ale unităţilor administrativ-teritoriale); cheltuielile
finanţate din fondurile asigurărilor sociale de stat; cheltuielile organismelor (administraţiilor)
internaţionale finanţate din resursele publice prelevate de la membrii acestora.
Cheltuielile publice totale se obţin prin însumarea cheltuielilor diferitelor categorii de
administraţii publice, din care s-au dedus sumele reprezentând transferuri de resurse financiare între
administraţiile publice.
Trebuie făcută distincţie între noţiunile de cheltuieli publice şi cheltuielile publice se referă
la totalitatea cheltuielilor prin intermediul instituţiilor publice (aparat de stat, instituţii armată,
ordine internă şi siguranţă naţională, cercetare ş.a.), care se acoperă fie de la buget (pe plan central
sau local), extrabugetare sau de la bugetele proprii ale instituţiilor, veniturilor obţinute de acestea.
15
Cheltuielile bugetare se referă la acele cheltuieli care se acoperă de la bugetul de stat, din locale, din
bugetul asigurărilor sociale de stat.
Deci, cheltuielile bugetare au o sferă mai restrânsă decât cheltuielile publice, în cadrul
cărora sunt cuprinse. Cheltuielile bugetare sunt cheltuieli publice, dar nu toate cheltuielile publice
sunt cheltuieli bugetare. Cheltuielile bugetare sunt cuprinse în bugetele definite în cadrul sistemului
de bugete, aprobate de organul legislativ sub forma creditelor bugetare.
Delimitarea cheltuielilor bugetare în cadrul celor publice se bazează pe câteva principii:
- efectuarea cheltuielilor bugetare este condiţionată de prevederea expresă şi aprobarea
nivelului acestora de către Parlament sau de consiliile locale, după caz, în conformitate
cu legile în vigoare;
- nerambursabilitatea sumelor alocate şi cheltuite conform destinaţiilor pentru care s-
au aprobat aceste sume;
- efectuarea cheltuielilor este determinată de îndeplinirea condiţiilor legale şi nu numai
de constituirea (existenţa) resurselor băneşti;
- finanţarea se efectuează în funcţie de gradul de subordonare a instituţiilor sau
activităţilor cu caracter bugetar din bugetul de stat, din bugetul asigurărilor sociale de
stat, din bugetele locale sau din bugetele fondurilor speciale;
- exercitarea controlului financiar cu caracter preventiv şi acordarea vizei cu ocazia
operaţiunilor de deschidere a finanţării, de alocare şi utilizare a resurselor financiare
publice.

3.2. Criterii de grupare a cheltuielilor publice

Abordarea structurii cheltuielilor publice necesită utilizarea mai multor criterii de grupare.
În literatura şi practica financiară şi statistică a statelor şi a organismelor internaţionale, se folosesc
următoarele tipuri de clasificaţii: a) administrativă; b) economică; c) funcţională; d) financiară; e) în
funcţie de rolul lor în procesul reproducţiei sociale; f) gruparea folosită de organismele O.N.U. şi
clasificaţii mixte sau combinate.
a) Clasificaţia administrativă. Această clasificaţie are la bază criteriul instituţiilor prin care
se efectuează cheltuielile publice: ministere (departamente, agenţii guvernamentale), instituţii
publice autonome, unităţi administrativ-teritoriale etc. Gruparea cheltuielilor pe criterii
administrative este utilă, deoarece alocaţiile bugetare se stabilesc pe beneficiari: ministere şi alte
instituţii centrale, judeţe, oraşe, comune etc. Ea însă suferă prin faptul că un minister, departament,
agenţie guvernamentală, judeţ, municipiu sau oraş reuneşte cheltuieli cu destinaţii variate şi, în plus,
structura ministerelor şi, respectiv, subordonarea instituţiilor publice se modifică periodic, ceea ce
face cheltuielile publice necomparabile în timp.
Acest criteriu este folosit la repartizarea cheltuielilor publice pe ordonatorii de credite
bugetare.
b) Clasificaţia economică. În cadrul acesteia se folosesc două criterii de grupare: primul,
conform căruia cheltuielile se împart în: cheltuieli curente (de funcţionare), şi cheltuieli de capital
(cu caracter de investiţii); al doilea, care împarte cheltuielile în cheltuieli ale serviciilor publice sau
administrative şi cheltuieli de transfer (de redistribuire).
Cheltuielile curente asigură întreţinerea şi buna funcţionare a instituţiilor publice, finanţarea
satisfacerii acţiunilor publice, transferarea unor sume de bani anumitor categorii de persoane, lipsite
de remuneraţie or având venituri insuficiente sau pentru onorarea unor angajamente speciale ale
statului (împrumuturi). Ele reprezintă un consum definitiv de produs intern brut şi trebuie să se
reînnoiască anual. În cea mai mare parte a lor, cheltuielile publice sunt cheltuieli curente.
Cheltuielile de capital (de investiţii) se concretizează in achiziţionarea de bunuri de folosinţă
îndelungată, destinate sferei producţiei materiale sau sferei nemateriale (şcoli, spitale, aşezăminte de
cultură, administraţie etc.), după caz. Ele duc la dezvoltarea şi modernizarea patrimoniului public.

16
 Cheltuielile privind serviciile publice sau administrative se deosebesc de cheltuielile de
transfer, după cum au sau nu la bază o contraprestaţie, în momentul şi în măsura în care acestea se
efectuează de către stat. Cheltuielile privind serviciile publice cuprind, în general, remunerarea
serviciilor, a prestaţiilor şi a furniturilor necesare bunei funcţionări a instituţiilor publice sau
achiziţionării de mobilier, aparatură şi echipamente.
Cheltuielile de transfer reprezintă trecerea unor sume de bani de la buget la dispoziţia unor
persoane juridice (instituţii cu activităţi autofinanţate, întreprinderi productive), unor persoane fizice
(pensionari, şomeri, studenţi, elevi etc.), sau a unor bugete ale administraţiilor locale. Ele pot avea,
deci, caracter economic (subvenţii acordate agenţilor economici pentru acoperirea unor cheltuieli de
producţie, stimularea exportului, redresarea financiară, restrângerea unor activităţi economice etc.)
sau sociale (burse, pensii, ajutoare şi alte indemnizaţii definitive şi fără contraprestaţie), finanţarea
unor acţiuni de importantă majoră efectuate prin intermediul administraţiilor publice locale.
Transferurile sunt consolidabile şi neconsolidabile, în funcţie de conţinutul lor şi de
legăturile pe care le implică între diferitele verigi ale sistemului bugetar.
Combinarea grupării cheltuielilor publice în cheltuieli de capital (investiţii) şi cheltuieli
curente (de funcţionare), cu gruparea lor în cheltuieli privind serviciile publice şi cheltuieli de
transfer permite definirea unei alte grupări: a) cheltuieli ale serviciilor publice, care cuprind
cheltuieli curente şi cheltuieli de capital; b) cheltuieli de transfer, care cuprind cheltuieli privind
crearea de venituri în bani (alocaţii, asistenţă socială) şi subvenţii acordate întreprinderilor
productive sau instituţiilor pentru activităţile autofinanţate în vederea acoperirii cheltuielilor care
devansează veniturile obţinute pe seama preturilor sau tarifelor.
c) Clasificaţia funcţională foloseşte drept criteriu domeniile, ramurile, sectoarele de
activitate, spre care sunt dirijate resursele financiare publice sau alte destinaţii ale cheltuielilor
legate de efectuarea unor transferuri între diferitele niveluri ale administraţiilor publice, plata
dobânzilor la datoria publică sau constituirea de rezerve la dispoziţia autorităţii executive. Ele
reflectă obiectivele politicii financiare a statului.
Acest criteriu este important pentru repartizarea resurselor financiare publice pe domenii de
activitate şi obiective care definesc nevoile publice şi reprezintă obiectivul principal urmărit la
examinarea şi aprobarea prevederilor bugetare de către Parlament. Instituţiile care funcţionează în
diferite domenii de activitate constituie consumatorii de resurse bugetare, iar conducătorii lor sunt
ordonatori de credite bugetare.
În România, aceste domenii sunt definite în Legea privind finanţele publice astfel: “La
determinarea cheltuielilor publice se vor avea în vedere politica financiară a statului, numărul de
salariaţi, reţeaua de instituţii publice în funcţiune, cele care urmează a se înfiinţa în noul exerciţiu
bugetar, folosirea bazei tehnice existente cu maximă eficacitate, precum şi următoarele: a) în
domeniul social - utilizarea resurselor financiare ale statului pentru învăţământ, sănătate, ocrotiri
sociale, cultură, artă, tineret şi sport, refacere şi ocrotire a mediului înconjurător, menţinerea
echilibrului ecologic şi altele, în condiţiile stabilite de lege; b) susţinerea unor programe prioritare
de cercetare, îndeosebi fundamentală; c) în domeniul economic - realizarea unor investiţii şi a altor
acţiuni economice de interes public, acordarea de subvenţii, facilităţi şi alte mijloace stabilite
potrivit legii; d) asigurarea cerinţelor de apărare a jării, ordinii publice şi siguranţa naţională; e)
finanţarea administraţiei publice centrale şi locale şi a altor cheltuieli prevăzute de lege; f) dobânzile
aferente datoriei publice şi cheltuielile determinate de emisiunea şi plasarea valorilor mobiliare
necesare finanţării acestei datorii, precum şi de riscul garanţiilor de stat în condiţiile legii”.
d) Clasificaţia financiară. În funcţie de momentul în care se efectuează şi de modul în care
afectează resursele financiare publice, cheltuielile publice se grupează în: cheltuieli definitive;
cheltuieli temporare şi/sau operaţiuni de trezorerie şi cheltuieli virtuale sau posibile.
Cheltuielile definitive finalizează distribuirea resurselor financiare. Ele cuprind atât
cheltuieli curente, cât şi cheltuieli de capital. Majoritatea cheltuielilor publice efectuate au caracter
definitiv, finalizându-se cu plăţi la scadenţe certe şi atestă lichidarea completă a angajării statului
pentru a efectua cheltuielile prevăzute în buget. Cheltuielile definitive sunt cuprinse, deci, ca posturi
distincte în bugetele publice.

17
 Cheltuielile temporare sunt urmate de finalizarea prin plăţi cu scadenţe certe. Majoritatea
dintre acestea reprezintă operaţiuni de trezorerie şi sunt evidenţiate în conturile speciale ale
trezoreriei (de exemplu, finanţarea rambursării împrumuturilor şi avansurilor anterior consimţite).
Cheltuielile temporare nu figurează în bugetele publice, ci se gestionează separat prin trezoreria
publică.
Cheltuielile virtuale sau posibile reprezintă cheltuieli pe care statul se angajează să le
efectueze în anumite condiţii. De exemplu, garanţiile acordate de stat pentru împrumuturi pot
conduce la cheltuieli publice numai dacă rambursarea lor din resursele special constituite sau de
către debitorii giraţi nu poate fi înfăptuită; cheltuielile ce se vor efectua pentru acţiuni sau obiective
neprevăzute, pe seama rezervelor la dispoziţia guvernului, aprobate în legea bugetară anuală.
După forma de manifestare, cheltuielile publice pot fi: cu sau fără contraprestaţie; definitive
şi provizorii; speciale şi globale.
Cheltuielile fără contraprestaţie au caracter de alocaţii bugetare, reprezentând finanţare
definitivă, fără un contraserviciu din partea colectivităţi beneficiare de resurse publice (alocaţii
familiale, indemnizaţii de şomaj, burse ş.a.).
Cheltuielile cu contraprestaţie se referă la încasarea unor sume de bani de către stat, conform
condiţiilor în care se efectuează aceste cheltuieli: dobânzi la împrumuturi acordate, comisioane la
garanţiile guvernamentale ale împrumuturilor şi altele.
Cheltuielile definitive nu presupun restituirea sumelor băneşti alocate de stat, în timp ce
cheltuielile provizorii (împrumuturi şi avansuri) sunt urmate de rambursarea sau lichidarea
obligaţiei de furnizare de produse sau servicii instituţiilor statului.
e) Clasificaţia după rolul cheltuielilor publice în procesul reproducţiei sociale. În cadrul
acesteia, cheltuielile publice se împart în cheltuieli reale (negative) şi cheltuieli economice
(pozitive).
În categoria cheltuielilor reale intră cheltuielile cu întreţinerea aparatului de stat, plata
anuităţilor, dobânzilor şi a comisioanelor la împrumuturile de stat, întreţinerea şi dotarea armatei cu
armament şi tehnică militară etc. Acestea reprezintă un consum definitiv de produs intern brut.
În categoria cheltuielilor economice se cuprind investiţiile efectuate de stat pentru înfiinţarea
de unităţi economice, dezvoltarea şi modernizarea celor existente, construirea de drumuri, poduri
etc. Aceste cheltuieli au ca efect crearea de valoare adăugată şi reprezintă o avansare de produs
intern brut.
f) Clasificaţia folosită de instituţiile specializate ale O.N.U. Aceasta are la baza două criterii
principale: clasificaţia funcţională şi clasificaţia economică.
Clasificaţia funcţională O.N.U. a cheltuielilor publice cuprinde cheltuielile pentru: servicii
publice generale; apărare; educaţie; sănătate; securitate socială; locuinţe şi servicii comunale;
recreaţie, cultură şi religie; acţiuni economice; alte scopuri.
Clasificaţia economică O.N.U. a cheltuielilor publice cuprinde: cheltuieli care reprezintă
consum final: dobânzi aferente datoriei publice; subvenţii de exploatare şi alte transferuri curente;
formarea brută de capital (investirii brute şi creşterea stocurilor materiale); achiziţii de terenuri şi
active necorporale; transferuri de capital În Legea bugetului de stat pe anul 1998, în cadrul
clasificaţiei economice, cheltuielile publice se grupează astfel:

I. CHELTUIELI CURENTE

• Cheltuieli de personal
• Cheltuieli materiale şi servicii
• Subvenţii: alocaţiile de la buget pentru instituţiile publice; subvenţiile pe produse şi
activităţi; subvenţii pentru acoperirea diferenţelor de preţ.
• Prime
• Transferuri: transferuri consolidabile (transferuri de la bugetul de stat către bugetele locale
şi fondurile speciale; contribuţiile persoanelor asigurate pentru finanţarea ocrotirii
sănătăţii); transferuri neconsolidabile locuinţe, burse, alocaţii pentru copii, pensii şi ajutoare
18
 IOVR, ajutoare sociale, alte ajutoare, alocaţii şi indemnizaţii, contribuţii şi cotizaţii la
organisme internaţionale, dobânzi bancare subvenţionate, plăti în cadrul programului de
redistribuire a forţei de muncă, fondul de cercetare-dezvoltare, fondul pentru stimularea
inovării, transferuri pentru acoperirea deficitului bugetar al asigurărilor sociale de stat,
cheltuieli pentru susţinerea programelor tehnice de conservare sau închidere a minelor,
protecţie socială pentru unele activităţi din sectorul minier.
• Dobânzi aferente datoriei publice
• Rezerve

II. CHELTUIELI DE CAPITAL

III. ÎMPRUMUTURI ACORDATE:

• Împrumuturi pentru finalizarea unor obiective aprobate prin convenţii bilaterale şi acorduri
interguvernamentale
• Împrumuturi pentru creditarea agriculturii
• Împrumuturi pentru acoperirea arieratelor către RENEL şi ROMGAZ

IV. RAMBURSĂRI DE CREDITE ŞI PLĂŢI DE DOBÂNZI ŞI LA CREDITE

Rambursări de credite şi plăţi de dobânzi şi comisioane la credite

Clasificaţia economică arată natura cheltuielilor finanţate pe seama resurselor financiare

publice. În acest fel se poate stabili: ce ponderi deţin cheltuielile curente, incluzând şi subvenţiile,
transferurile, dobânzile la datoria publică şi rezervele, în totalul cheltuielilor publice; ce ponderi
deţin cheltuielile de capital; care este ponderea împrumuturilor acordate; cât reprezintă rambursările
de credite, dobânzile şi comisioanele aferente: Parlamentul poate interpreta raţionalitatea deciziilor
guvernamentale privind repartizarea resurselor financiare publice pe destinaţiile economice.
Clasificaţia economică este primul criteriu folosit în prezentarea generală a cheltuielilor
publice. Ea este folosită apoi în structura specifică a clasificării funcţionale, pe care o detaliază, cu
scopul de a evidenţia conţinutul economic al fiecărei subdiviziuni definite din punct de vedere
funcţional. Astfel, fiecare parte a cheltuielilor funcţionale cuprinde repartizarea acestora pe criterii
economice (cheltuieli curente, cu subdiviziunile lor, cheltuieli de capital, cu subdiviziunile lor,
rambursări de credite externe, cu dobânzile şi comisioanele aferente). De asemenea, clasificaţia
economică serveşte la detalierea cheltuielilor pe capitole, subcapitole, articole de cheltuieli şi
aliniate. Pe structura clasificaţiei economice se definesc şi conturile în contabilitatea publică, care
reflectă rezultatele execuţiei bugetare.
În cadrul clasificaţiei funcţionale, cheltuielile publice se grupează astfel:

PARTEA I: SERVICII PUBLICE GENERALE:

Autorităţi publice: Preşedinţia României; Autorităţi legislative; Autorităţi judecătoreşti; Alte
organe ale autorităţilor publice; Autorităţi executive
PARTEA A-II-A: APĂRARE, ORDINE PUBLICĂ Şl SIGURANŢĂ NAŢIONALĂ:
Apărare naţională: Administraţie. centrală; Apărare naţională şi operaţiuni de menţinere a
păcii; Acţiuni de integrare euroatlantică; Plăţi efectuate în cadrul programului de redistribuire a
forţei de muncă;
Ordine publică: Administraţie centrală; Politie; Protecţie şi pază contra incendiilor;
Jandarmerie; Siguranţă naţională; Alte instituţii şi acţiuni;
PARTEA A-III-A: CHELTUIELI SOCIAL - CULTURALE:
Învăţământ: Administraţie centrală; Învăţământ preşcolar; Învăţământ primar şi gimnazial;
Învăţământ liceal; Învăţământ profesional; Învăţământ postliceal. Învăţământ special; Învăţământ

19
superior; Biblioteci centrale universitare; Internate, cămine, cantine; Servicii publice
descentralizate; Alte instituţii şi acţiuni de învăţământ .
Sănătate: Administraţie centrală; Dispensare medicale; Spitale; Sanatorii şi preventorii;
Creşe; Centre de transfuzii sanguine; Servicii de ambulanţă; Centre de sănătate, diagnostic şi
tratament; Alte instituţii şi acţiuni; Cultură, religie şi acţiuni privind activitatea sportivă şi de tineret.
Asistenţă socială: Alocaţii; Pensii; Ajutoare şi indemnizaţii.
PARTEA A-IV-A : SERVICII Şl DEZVOLTARE PUBLICĂ, LOCUINŢE, MEDIU Şl
APE: Servicii şi dezvoltare publică; Mediu şi ape.
PARTEA A-V-A: ACŢIUNI ECONOMICE: Industrie; Agricultură şi silvicultură;
Transporturi şi comunicaţii; Alte acţiuni economice.
PARTEA A-VI-A: ALTE ACŢIUNI: Cercetare ştiinţifică; Alte acţiuni.
PARTEA A-VII-A: TRANSFERURI: Transferuri din bugetul de stat.
PARTEA A-VIII-A: ÎMPRUMUTURI ACORDATE
PARTEA A-IX-A: PLĂŢI DE DOBÂNZI Şl ALTE CHELTUIELI AFERENTE
DATORIEI PUBLICE
PARTEA A-X-A: FONDURI DE REZERVĂ: Fonduri de rezervă; Fond de rezervă bugetară
la dispoziţia guvernului; Fond de intervenţie la dispoziţia guvernului; Fond la dispoziţia Guvernului
României pentru relaţiile cu Republica Moldova; Fond la dispoziţia Guvernului constituit din
vărsăminte din privatizare.
EXCEDENT / DEFICIT

3.3. Factorii care influenţează creşterea cheltuielilor publice

Tratarea la modul general a factorilor care conduc la creşterea cheltuielilor publice impune o
delimitare a acestora în următoarele categorii:
a) Factori demografici, care se referă la creşterea populaţiei şi la modificarea structurii
acesteia pe vârste şi categorii socio-profesionale. O astfel de evoluţie determină creşterea
cheltuielilor publice pentru învăţământ, sănătate, securitate socială, ordine publică etc., precum şi a
celor legate de sporirea numărului de locuri de muncă în sectorul public;
b) Factori economici, referitori la dezvoltarea economiei şi la modernizarea acesteia pe baza
cercetării ştiinţifice, a noilor cerinţe ale utilizării resurselor şi a creării de bunuri materiale şi
servicii. Pe lângă faptul că pe seama bugetului de stat se asigură finanţarea unor acţiuni economice
costisitoare, redistribuirea resurselor financiare publice ajută la repararea prejudiciilor create de
repartiţia concurenţială în economia de piaţă. Astfel, bugetul joacă rol de filtru şi asigură
redistribuirea pe principii mai echilibrate şi bazate pe eficientă;
c) Factori sociali. Creşterea venitului mediu pe locuitor în societate antrenează preocuparea
statului ca, prin efort financiar, să aloce resurse pentru armonizarea veniturilor categoriilor sociale
cuprinse în sectorul public, inclusiv a persoanelor în vârstă sau care necesită asistenţă socială;
d) Urbanizarea. Aceasta reprezintă un factor de creştere a cheltuielilor publice, antrenând
resurse financiare atât pentru crearea şi dezvoltarea centrelor urbane, cât şi pentru finanţarea unor
utilităţi publice caracteristice mediului respectiv;
e) Factori militari, care prin pregătirea sau purtarea de războaie, conduc la creşterea
cheltuielilor legate de apariţia unor conflicte armate sau de eliminarea efectelor nefavorabile ale
acestora pe plan economic şi social;
f) Factori de ordin istoric, care acţionează prin transmiterea de la o perioadă la alta a
nevoilor sporite de cheltuieli şi de suportare a poverii celor făcute în anii anteriori, prin împrumuturi
publice. La fel se explică şi propagarea în timp şi spaţiu a fenomenului inflaţionist sau preluarea, de
către noul regim, instalat în urma revoluţiei a datoriilor contractate în vechiul regim;
g) Factori politici, care se referă la creşterea considerabilă a complexităţii sarcinilor statului
contemporan, la transformarea concepţiei politice cu privire la funcţiile statului, pentru îndeplinirea
cărora este necesară sporirea cheltuielilor publice.

20
 CAPITOLUL 4

CARACTERIZAREA PRINCIPALELOR CHELTUIELI PUBLICE

Principalele categorii de cheltuieli publice includ cheltuieli privind: acţiuni social-culturale,

asigurările sociale, asigurările sociale pentru sănătate, acţiuni economice şi servicii publice
(generale, apărare, siguranţa naţională, ordine publică).

4.1. Cheltuielile publice pentru acţiuni social-culturale

În epoca contemporană (după 1950), efectuarea acestor cheltuieli se bazează pe concepţia

“statului bunăstării” (welfare state) ale cărui principii sunt:
- garantarea unui venit minim, independent de forma de proprietate;
- creşterea securităţii sociale în special pentru categoriile defavorizate (bolnavi, bătrâni,
handicapaţi, orfani, şomeri ş.a.);
- asigurarea unui standard de viaţă evoluând pozitiv, pe baza unor servicii sociale
predeterminate de regimul politico-statal, de tradiţii, de nivelul de cultură şi civilizaţie deja atins ş.a.
Realizarea acestei concepţii generează cheltuieli social-culturale, reprezentând servicii
gratuite sau parţial gratuite, de care beneficiază întreaga populaţie sau o parte a ei. Importanţa
acestor eforturi sociale rezida în faptul că ele se finalizează într-un nou nivel, mai ridicat, al culturii
şi civilizaţiei ce caracterizează societatea / statul în cauza şi care, la rândul lor, contribuie la
dezvoltarea economică a statului respectiv.
În cadrul acestei concepţii s-au individualizat acţiuni vizând securitatea socială şi acţiuni
vizând protecţia socială.
Securitatea socială se referă la acţiuni cu adresa, directe, de care beneficiază cei stabiliţi prin
lege.
Protecţia socială se referă la acţiuni de orice natură, directe sau indirecte, specifice sau
generale, iniţiate de stat faţă de fenomene sau activităţi cu efect negativ asupra populaţiei.
De exemplu, cheltuielile în infrastructura şcolară (scoli noi, clase noi, dotări etc.) sunt
incluse în protecţia socială deoarece au un caracter general-vag, neidentificabil pe un anumit
beneficiar, dar cu posibil efect favorabil pentru oricare cetăţean al ţării: copil - pentru că este sau va
fi elev, tânăr - pentru că ar putea deveni student, adult - pentru că ar putea beneficia pentru copiii săi
sau chiar pentru sine însuşi în contextul educaţiei continue. Cheltuielile de învăţământ pentru burse
sunt incluse în securitatea socială pentru că au ca adresă directă numai pe cei care îndeplinesc
anumite condiţii legale: sunt elevi / studenţi, au anumite rezultate în pregătire, au un anumit statut
social etc.
Principalele surse utilizate pentru finanţarea cheltuielilor social - culturale sunt:
– fondurile bugetare, care constituie în multe cazuri sursa principală şi care, în România,
includ bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale şi unele fonduri
speciale;
– cotizaţii sau contribuţii ale persoanelor fizice sau juridice şi care alimentează unele fonduri
predestinate cum sunt fondul de asigurări sociale, fondul pentru ajutor de şomaj, fondul
pentru sănătate ş.a.
– fondurile proprii ale întreprinderilor publice sau private, pentru acţiuni privind protecţia
muncii, perfecţionarea pregătirii profesionale a angajaţilor, acţiuni sociale iniţiate de
respectivele firme;
– venituri ale unor instituţii social-culturale din propria lor activitate;
– veniturile populaţiei, din care aceasta suportă prin tarife / preturi etc., costul unor servicii /
bunuri de factură social - culturală;
21
 – fondurile organizaţiilor nelucrative (fundaţii, aşezăminte, societăţi filantropice, organizaţii
neguvernamentale, instituţii de cult ş.a)
– surse externe din partea unor organizaţii internaţionale (Banca Mondială, Organizaţia
mondială a sănătăţii, UNICEF), organisme regionale (UNESCO, Uniunea Europeana) sau
state.
Între cheltuielile social-culturale şi dezvoltarea economică există o relaţie de tip feed-back:
dezvoltarea economică asigură crearea de resurse (materiale şi financiare) pentru susţinerea sau
amplificarea susţinerii cheltuielilor social-culturale; aceste cheltuieli asigură un nivel de educaţie /
instrucţie şi de sănătate în creştere, care măreşte capacitatea creativa a populaţiei şi prin aceasta
perpetuează dezvoltarea economică. În această relaţie, cheltuielile social-culturale pot fi interpretate
ca o investiţie pe termen lung şi foarte lung pe care societatea o face pentru a-şi asigura dezvoltarea
viitoare; de aceea, aceste cheltuieli sunt denumite investiţii în resurse umane. Termenul a fost
introdus de Gary S. Becker (SUA, Premiul Nobel pentru economie, 1992) care a dezvoltat analiza
economică la comportamentul şi relaţiile umane, după care alţi mari economişti (Philipe Solomon,
Milton Friedman s.a) au completat cu propriile contribuţii acest nou domeniu al cercetării
economice. În prezent, investiţiile în resurse umane sunt definite a fi orice cheltuieli care conduc la
creşterea aptitudinilor fizice şi intelectuale ale indivizilor, consideraţi ca agenţi producători actuali
şi/sau viitori. În structura acestor investiţii se regăsesc trei componente principale: investiţia
intelectuala, investiţia de sănătate şi investiţia culturala.
Ulterior deschiderii acestui domeniu nou al cercetării economice, a fost introdus un concept
care îl circumscrie şi îl defineşte ca dezvoltare umană, pentru care PNUD (Programul Naţiunilor
Unite pentru Dezvoltare) a introdus un indicator complex de evaluare: indicatorul dezvoltării umane
(IDU):
3

IDU =
∑R
j=1
j

3
unde Rj este rangul indicatorului specializat al dezvoltării umane.
PNUD defineşte trei astfel de indicatori specializaţi:
1. longevitatea;
2. nivelul de educaţie, exprimat prin:
2.1. gradul de alfabetizare;
2.2. gradul de cuprindere în învăţământ;
3. standardul (nivelul) de viaţă.
Longevitatea este speranţa de viaţă la naştere exprimată în ani, cu alte cuvinte durata medie
de viaţă la care poate spera un nou-născut. Determinarea acesteia se face pe baza statisticii
demografice, dar şi a unor estimări privind evoluţia mediului economico social.
Nivelul de educaţie este exprimat prin gradul de alfabetizare (ponderea cunoscătorilor de
carte în total populaţie) şi prin gradul de cuprindere în învăţământ (ponderea celor ce urmează
cursuri de educaţie / instruire / formare profesională în total populaţie, într-un interval de timp dat
(de regulă un an). Nivelul de educaţie este, aşadar, un indicator compus pe baza celor doi
menţionaţi.
Standardul (nivelul) de viaţă este exprimat prin produsul intern brut (PIB) pe locuitor,
exprimat în USD şi corectat anual cu puterea de cumpărare (rata inflaţiei pe care o suportă USD).
Rangul indicatorului specializat este determinat după o relaţie care permite exprimarea
mărimii respectivului indicator într-o scară cuprinsă între zero şi unu.

4.1.1. Cheltuielile publice pentru învăţământ

Cheltuielile publice pentru învăţământ reflectă politica educaţională a statului.

Dimensiunea acestor cheltuieli este determinată de trei categorii de factori:
a) demografici, cu impact preponderent direct proporţional; în această categorie de factori se
include şi structura pe vârste a populaţiei, care atenuează impactul direct al numărului populaţiei; pe
22
de altă parte, în multe tari s-a iniţiat şi extins sistemul de educaţie/învăţare numit “al formarii
continue” care atenuează impactul invers al acelor structuri demografice în care predomina
contingentele “în vârsta”;
b) economici, cu impact preponderent direct proporţional; dezvoltarea economică şi
progresul tehnic necesită muncă bine calificată şi prin aceasta generează cerere pentru activitatea
educaţională; în acelaşi timp, creează şi posibilităţi financiare sporite pentru susţinerea
învăţământului;
c) sociali şi politici, incluzând politica educaţională, legislaţia referitoare la învăţământ
(durata învăţământului obligatoriu, gradul de cuprindere a populaţie de vârstă şcolară, crearea
resurselor de finanţare etc.), normele de dotare pentru învăţământ etc.
Dimensiunea finanţării şi sursele de provenienţă au specificitate în raport cu nivelul şi tipul
de învăţământ. Clasificaţia UNESCO prevede următoarele categorii de învăţământ: preşcolar,
primar, secundar (general, tehnic, profesional, pedagogic şi postliceal), superior şi alte tipuri.
Practic, în multe state, la toate aceste categorii de învăţământ se întâlnesc atât sectorul public
(învăţământul public) cât şi sectorul privat (învăţământul privat).
Finanţarea învăţământului privat se face din taxe de şcolarizare suportate de beneficiari,
respectiv de familiile lor, dar nu sunt excluse sursele alternative (donaţii, sponsorizări,
contravaloarea unor prestaţii efectuate de respectivele unităţi).
Finanţarea învăţământului public se face, pentru nivelele preuniversitare, în principal din
bani publici: bugetul de stat şi bugetele locale, precum şi , în mai mică măsură, din surse alternative
de gradul celor menţionate mai sus.
Finanţarea învăţământului public universitar este mai diversificată: surse bugetare, credite
bancare pentru studii, surse extrabugetare (contravaloarea unor servicii de cercetare ştiinţifică,
expertiză, consultanţă ş.a.), sponsorizări, donaţii, burse acordate de unele instituţii, fundaţii etc.
Diversitatea finanţării este determinată în principal de caracterul opţional (în toate tarile) pe care îl
are pregătirea de acest nivel, astfel încât statul se implică în mai mică măsură şi numai prin bugetul
central, nu şi prin cele locale.
În organizarea învăţământului universitar acţionează doua principii care au impact inclusiv
asupra finanţării:
– egalitatea de şansă, adică toţi aspiranţii să aibă şansa reuşitei şi toţi studenţii să aibă şansa
absolvirii, ambele independent de statutul lor etnic, rasial, religios, familial etc.;
– echitatea, adică toţi studenţii să se bucure de efecte similare decurgând din alocaţiile
bugetare.
Principalele categorii de cheltuieli sunt cele curente (de personal, pentru servicii şi pentru
materiale generale, dar şi specific didactice, burse, subvenţii) şi cele de capital (investiţii).
Pentru determinarea cuantumului cheltuielilor se folosesc indicatori specifici cum sunt:
contingentul şcolar, costul unitar de şcolarizare, norme de învăţământ etc., precum şi indicatori
comuni cum sunt: normele de întreţinere şi funcţionare, cheltuielile anilor precedenţi etc. În tarile
dezvoltate, cheltuielile unitare de şcolarizare la nivelul învăţământului superior sunt de circa 1500
USD / an student (la nivelul anului 1996).
Eficienţa acestor cheltuieli poate fi evidenţiată prin indicatori de mare sinteză, cum sunt:
gradul de cuprindere a populaţiei şcolare, numărul de studenţi la 100.000 de locuitori, durata medie
a instrucţiei şcolare ş.a. Sunt utilizaţi şi indicatori de natură financiară, cum sunt: costul formarii
profesionale (suma actualizată a costurilor unitare, anuale de şcolarizare), sporul de PIB sau venit
naţional la o unitate monetară de cost ş.a.

4.1.2. Cheltuielile publice pentru sănătate

Cheltuielile publice pentru sănătate reflectă politica sanitară a statului.

Dimensiunea acestor cheltuieli este determinată în principal de factori cu acţiune directă
între care cei mai importanţi sunt:

23
 a) factorii demografici, respectiv numărul populaţiei şi structura ei pe vârste; tendinţa
creşterii numerice este quasigenerală şi este însoţită de o creştere a ponderii populaţiei de vârsta a
III - a; între aceste tendinţe şi calitatea actului medical (atât preventiv, cât şi curativ) există o relaţie
pozitiva, al cărui efect, în plan financiar, este creşterea cheltuielilor publice pentru sănătate;
b) factori sociali, în primul rând nivelul de trai şi gradul de instruire, care determină o
preocupare mai intensă a individului pentru conservarea propriei sănătăţi, dar şi exigente sporite
faţă de actul medical şi de modul în care statul se implică în problemele se sănătate;
c) creşterea preocupărilor privind prevenirea;
d) creşterea costurilor atât în faza preventivă, cât şi în cea curativă, datorită perfecţionării şi
modernizării asistentei medicale şi a tratamentelor, a amplificării caracterului sofisticat al analizelor
medicale, a aparaturii şi a medicamentelor.
Sistemul de ocrotire a sănătăţii include un sector public (majoritar sau puternic majoritar în
cele mai multe state) şi un sector privat. Finanţarea diferă între cele două sectoare, pentru cel de-al
doilea fiind quasiexclusiv din tarifele percepute de la beneficiarii serviciilor, dar şi din valorificarea
brevetelor de cercetare, de tehnici medicale etc. ca şi din donaţii sau subvenţii.
Finanţarea sectorului public se face din următoarele surse: fonduri alocate din buget,
cotizaţii de asigurări de sănătate (plătite atât de persoane fizice, cât şi de persoane juridice),
resursele populaţiei (în special de la cei neasiguraţi) şi ajutoare externe (Organizaţia Mondială a
Sănătăţii, Crucea Roşie Internaţională, Semiluna Roşie Internaţională, Banca Mondială ş.a.)
Finanţarea acţiunilor privind sănătatea prezintă o mare varietate de forme/sisteme, dintre
care trei sunt mai frecvente:
a) sistemul Bismark, practicat în mai multe ţări din Uniunea Europeană, în care finanţarea
publică este secundară şi cea prin cotizaţii este predominantă; cotizaţiile sunt plătite şi de salariaţi şi
de întreprinderi şi sunt gestionate de case de asigurări de boală; acestea suportă toate cheltuielile de
îngrijiri medicale indiferent că sunt prestate de unităţi sau medici din sectorul privat sau din cel
public, statul suportând salariile personalului medical angajat în cadrul celui din urma; exterior
sistemului funcţionează asigurările private de sănătate, a căror pondere în finanţare este redusă;
b) sistemul Beveridge, practicat în Anglia, în care finanţarea se face din impozite, iar
gestionarea banilor este în sarcina Ministerului Sănătăţii; finanţarea din sursele bugetare este
puternic predominantă, completările făcându-se din plăţi efectuate de bolnavi în special pentru o
cotă din contravaloarea medicamentelor;
c) sistemul american, practicat în SUA, bazat în principal pe asigurările private de sănătate;
statul finanţează asistenţa medicală pentru persoanele de vârsta a III - a (peste 65 de ani) şi pentru
cele cu venituri sub pragul sărăciei (în principiu, sub 9000 USD/an).
În România, sistemul de finanţare a ocrotirii sănătăţii a intrat, începând cu anul 1998, într-un
proces de reformă prin instituirea asigurărilor sociale de sănătate (un sistem asemănător celui
german); cotizaţiile sunt suportate, de către salariaţi (printr-o cotă de 6,5% din venitul salarial lunar
brut şi de către persoanele juridice (printr-o cotă calculată la fondul lunar de salarii plătit angajaţilor
săi); din acestea se acoperă plata medicamentelor, a serviciilor medicale şi cheltuielile
administrative şi de funcţionare a prestatorilor de servicii medicale. Gestionarea acestui fond revine
Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate şi unităţilor similare judeţene şi a municipiului Bucureşti.
Din bugetul de stat sunt finanţate: funcţionarea unităţilor sanitare publice, a instituţiilor
administrative de sănătate, a unităţilor sanitare speciale (TBC, psihiatrie ş.a.), a instituţiilor de
cercetare pentru sănătate, precum şi investiţiile în sectorul sanitar public. În plus, există câteva
fonduri speciale extrabugetare pentru sănătate (vezi cap. III.5) din care “Fondul de asigurări sociale
de sănătate” se utilizează în beneficiul unităţilor finanţate integral din resurse bugetare, este
gestionat de Ministerul Sănătăţii şi se constituie din:
– o taxă de 10% din veniturile obţinute din publicitatea pentru produse din tutun, ţigări şi
băuturi alcoolice;
– o taxă de 1% din veniturile producătorilor de astfel de produse;
– cota din veniturile policlinicilor cu plată ş.a.

24
 Cheltuielile publice pentru sănătate includ două mari categorii de destinaţii: organizarea,
întreţinerea şi funcţionarea instituţiilor sanitare (atât cheltuieli generale, cât şi cheltuieli medicale);
prevenirea şi educaţia sanitară.
Eficienţa acestor cheltuieli se determină pornind de la principalele categorii de efecte pe care
acestea le generează:
– efecte medicale, cu caracter individual, extrem de importante deoarece vizează refacerea
sănătăţii, esenţială şi mai presus de orice pentru persoanele bolnave şi pentru familiile
lor;
– efecte sociale, care reflectă starea generală de sănătate a întregii populaţii, cum sunt:
speranţa medie de viata, morbiditatea, mortalitatea generală şi cea infantilă, gradul de
asistenţa medicală a populaţiei (număr de locuitori la un medic, la un pat de spital,
arondaţi unei unităţi sanitare etc.);
– efecte economice, care reflectă în general “neproducţia” datorată stării nesatisfăcătoare a
sănătăţii: perioada medie de incapacitate de muncă, eradicarea unor boli, creşterea
duratei medii a vieţii active ş.a.

4.1.3 Cheltuielile publice pentru cultură

Cheltuielile publice pentru cultură au în vedere organizarea, funcţionarea şi întreţinerea

instituţiilor culturale legate de orice artă (biblioteci, muzee, teatre, filarmonici, operă - operetă,
patrimoniul cultural), dar şi presa, edituri, case de film ş.a. Aceste cheltuieli reflectă politica
culturală a statului.
Principalele surse de finanţare sunt fondurile bugetare, încasările proprii ale instituţiilor
respective, donaţii, sponsorizări.
Specificul finanţării este legat de modul în care se finalizează activitatea acestor instituţii:
– în cazul finalizării în bunuri (cărţi, librete, partituri, filme, picturi, sculpturi ş.a.),
acestea presupun vânzarea în condiţii economice, adică astfel încât preturile
practicate să acopere costurile şi să rezulte chiar un profit; în acest caz finanţarea
este de tipul autofinanţării, iar bugetul intervine numai în măsura în care preţul nu
acoperă costul sau când doreşte să subvenţioneze unele astfel de bunuri pentru a
încuraja consumul lor;
– în cazul finalizării prin servicii (audiţii, vizionari, concrete, spectacole ş.a.) acestea
se fac adesea cu titlu gratuit (vizite la muzee, concerte pentru copii) sau cu tarife
modice; în acest caz finanţarea se face preponderent prin buget în completarea
încasărilor proprii respectivelor instituţii sau prin constituirea acestor încasări în
venituri extrabugetare.
Finanţarea acestor activităţi se face în cea mai mare parte din bugetele locale. Principala
destinaţie a lor o reprezintă activităţile curente (salarii, materiale, servicii şi utilităţi generale) şi
investiţii în infrastructură (construcţii), iar ca excepţie investiţii în opere de artă.
În multe ţări (inclusiv România) în categoria acestor cheltuieli se includ şi cele pentru culte,
activitatea sportivă, acţiuni pentru tineret şi recreare / divertisment.
Finanţarea prin sponsorizare, în ţara noastră, este stimulată prin faptul că sponsorul poate
beneficia de reducerea cu 5 - 10 % a bazei impozabile a impozitului pe profit, în funcţie de tipul de
activitate (culturală, de culte, sportivă, pentru tineret, pentru recreare) pe care a sponsorizat-o.

4.2. Cheltuieli publice pentru acţiuni economice

În cadrul acestei categorii de cheltuieli se includ, în mod frecvent, şi cheltuielile pentru

protecţia mediului şi cele pentru cercetare - dezvoltare.
1. Cheltuieli publice pentru acţiuni economice, sunt efectuate de stat în contextul funcţiei
sale de reglare a proceselor economice. Intervenţia statului prin astfel de cheltuieli are efecte
preponderente asupra echilibrului intern, deoarece măreşte cererea pe piaţa internă prin cererea /
25
consumul public, sperând că prin aceasta să se producă o relansare economică ce va avea efecte
ulterioare în echilibrul bugetului (prin creşterea veniturilor fiscale).
Beneficiarul principal al acestor cheltuieli este sectorul economic public şi, în mai mică
măsură, sectorul economic mixt şi cel privat. Dimensiunea sectorului public este, de aceea, unul din
factorii ce determina mărimea acestor cheltuieli, la care se adaugă orientarea politică a legislativului
şi executivului privind necesitatea şi eficienţă unui sector public. Teoria economică, în marea ei
măsură, consideră, în general, neeficientă funcţionarea sectorului economic public, deoarece
tendinţa de a-l susţine prin buget (chiar în pofida unei puternice ineficiente) este o capcana în care
guvernanţii cad adesea încercând să evite nemulţumirile sociale consecutive unei atitudini
neintervenţioniste din partea guvernului. J. K. Galbrith atrăgea atenţia asupra efectelor negative ale
acestei modalităţi de intervenţie, care modifică nefast mecanismul “mâinii invizibile” (piaţa şi
concurenţa), deoarece creează un regim inechitabil în tratamentul agentului economic privat în
comparaţie cu cel public, atâta timp cât apartenenţa la un sector de proprietate nu trebuie să devină
criteriu de preferenţialitate sau discriminare.
În ţările dezvoltate europene ponderea sectorului economic public nu depăşeşte 25% din
producţia ramurilor neagricole, iar în cele din America de Nord, Oceania şi Asia de sud-est
(inclusiv Japonia) este până la 10 - 15 %. În toate aceste ţări nu există practic sector economic
public agricol, întrucât proprietatea publică asupra pământului, este de foarte mică întindere. În
timp, în toate aceste tari, dimensiunea sectorului public a oscilat, urmare a unor legiferări privind
etatizarea sau, respectiv, privatizarea, ulterioare unor conjuncturi din care, parlamentele sau
guvernele, au tras concluzii privind oportunitatea unei sporiri / diminuări a respectivului sector.
Din punct de vedere al conţinutului economic, cheltuielile publice pentru acţiuni economice
includ cheltuieli curente (de întreţinere şi funcţionare, subvenţii, avansuri rambursabile, dobânzi
subvenţionate, cheltuieli financiare) şi cheltuieli de capital (investiţii pentru înfiinţare, restructurare,
modernizare, amenajări ş.a.).
Din punctul de vedere al formei pe care le îmbracă, aceste cheltuieli se constituie în cea mai
mare parte în ajutoare financiare: directe sau indirecte.
Ajutoarele financiare directe sunt: subvenţii, investiţii, avansuri rambursabile, finanţarea
informării / publicităţii.
Ajutoarele financiare indirecte sunt: avantaje fiscale, garanţii.
A. Subvenţiile reprezintă ajutoare financiare acordate de stat pentru agenţi economici în
dificultate (activitate economică ineficientă). Subvenţiile sunt de trei mari categorii:
a) subvenţii de funcţionare / exploatare care au în vedere acoperirea diferenţei între preţul de
vânzare al unui produs / serviciu (mai mic) şi costul acestuia (mai mare). Dacă preţul de vânzare
(mai mic) este rezultatul unei masuri administrative a statului, atunci de astfel de subvenţii pot
beneficia şi agenţii economici privaţi;
b) subvenţii pentru export care iau cel mai adesea forma primei de export şi au ca scop
susţinerea puterii competitive a agenţilor economici naţionali pe pieţe străine. Cuantumul
primei este stabilit astfel:

PE = pimax – pemin

unde: pimax = preţul cel mai mare pe piaţa internă;

pemin = preţul cel mai mic pe piaţa externă.

Subvenţiile pentru export pot apare şi sub alte forme: restituirea unor impozite plătite de
exportatori (restituirea TVA pentru produsele exportate este generalizată în ţările ce practică această
taxa de consum), facilităţi la transport, avantaje valutare.
c) Subvenţii pentru dobânzi care au în vedere diminuarea costurilor presupuse de apelul la
credit al agenţilor economici. Acest lucru se poate realiza printr-o convenţie cu o bancă comercială
sau un consorţiu / grup de bănci comerciale privind stabilirea unei dobânzi sub nivelul pieţei,
urmând ca diferenţa să o suporte statul din buget. Accesul la credite cu dobânzi subvenţionate poate

26
fi plafonat sau nu, condiţionat sau nu, pentru toţi agenţii economici sau numai pentru cei publici. Pe
de altă parte, se mai poate realiza prin deschiderea de către stat a unor linii de credit cu dobânzi sub
nivelul pieţei, prin constituirea în buget sau într-un fond special a unor surse financiare dedicate
acestui scop.
B. Investiţiile reprezintă ajutoare financiare acordate de stat pentru dezvoltarea sectorului
public în general sau, mai ales, în ramuri sau zone (regiuni) defavorizate. Obiectivele de investiţii
pot fi crearea de noi unităţi economice, extinderea unora existente, modernizări, restructurai,
infrastructură (căi de comunicaţie şi utilităţi).
C. Avansurile rambursabile reprezintă ajutoare financiare pentru finanţarea în coparticipare
cu agentul economic organizator a unor acţiuni externe de prospectare a pieţei sau de prezentarea de
produse. Aceste avansuri sunt restituire de agentul organizator din vânzările rezultate în urma
respectivelor acţiuni.
D. Finanţarea informării / publicităţii reprezintă ajutoare financiare destinate difuzării de
informaţii, studiilor de marketing sau de fezabilitate, organizării de participări la expoziţii, târguri,
saloane etc. de prezentare.
E. Avantajele fiscale reprezintă obligaţii fiscale pe care agenţii economici (publici sau
privaţi) le au faţă de stat şi la care acesta renunţă în beneficiul lor. Cele mai uzuale forme sunt:
amortizarea accelerată, reducerea impozitului pe profitul reinvestit, creditul fiscal, diminuarea sau
scutirea de unele impozite / taxe pentru investiţii şi obiectivele realizate în ramuri de interes major
sau în zone considerate defavorizate ş.a.
F. Garanţiile reprezintă obligaţii de plată pe care şi le asumă statul faţă de creditori şi în
beneficiul unui agent economic ce a solicitat acestora un împrumut, în cazul în care acesta din urmă
nu poate onora sarcinile de rambursare convenite cu creditorii.
Sursa de finanţare a tuturor acestor cheltuieli o reprezintă bugetul de stat. În bugetul
României, aceste cheltuieli se regăsesc în partea V-a “Acţiuni economice”, defalcat pe ramuri şi în
partea IV-a pentru servicii şi dezvoltare publică şi locuinţe.
2. Cheltuielile publice pentru protecţia mediului reflectă politica ecologică a statului şi sunt
efectuate de acesta pentru menţinerea parametrilor ecologici în contextul efectelor negative pe care
dezvoltarea economică le-ar putea avea asupra mediului natural. Această concepţie, apărută la
începutul anilor ‘70 şi menţionată în lucrarea “Limitele dezvoltării” (Clubul de la Roma 1972), este
cunoscută azi ca dezvoltare durabilă şi presupune concomitenţa dezvoltării economice cu, cel puţin,
păstrarea parametrilor de mediu.
Intervenţia statului în această chestiune este determinată de caracterul public al mediului
înconjurător şi de faptul că alterarea lui afectează întreaga comunitate. Statul intervine, dar nu este
echitabil şi nici raţional ca eforturile de refacere / păstrare a caracteristicilor de mediu natural să fie
suportate de întreaga societate în mod solidar. De aceea, în finanţarea acestor acţiuni, primează
principiul “poluatorul plăteşte”.
Sursele financiare pentru astfel de cheltuieli sunt: fonduri provenite de la / cheltuite de
agenţii economici (penalităţi pentru pagube produse mediului, investiţii pentru protejarea mediului /
combaterea poluării, impozite / taxe / redevenţe pentru consumul factorilor de mediu), fonduri ale
bugetului, fonduri speciale pentru protecţia mediului / combaterea poluării, credite / ajutoare de la
organisme internaţionale.
Principalele cheltuieli suportate din buget sunt: investiţii în mediu, avantaje fiscale şi
subvenţii pentru agenţii economici care se implică în protecţia mediului, finanţarea cercetării
ştiinţifice efectuate în beneficiul mediului.
3. Cheltuielile publice pentru cercetare - dezvoltare reflectă politica statului în domeniul
ştiinţei şi sunt efectuate de acesta pentru a susţine şi încuraja inovarea.
Finanţarea acestui domeniu se face cu anumite diferenţieri în raport cu forma pe care o
îmbracă cercetarea:
– cercetarea fundamentală, al cărui scop este inovarea teoretică, extinderea limitelor
cunoaşterii şi care este finanţată în mare măsură de către stat;

27
 – cercetare aplicativă, al cărui scop este inovarea practica, respectiv crearea de produse /
servicii / tehnologii / tehnici / reţete noi sau îmbunătăţiri şi care este finanţată în mare
măsură de agenţii economici;
– cercetare de dezvoltare, al cărui scop este aplicarea cercetării şi / sau transferul ei în
economie şi societate şi care este finanţată în mare măsură de agenţii economici.
Principalele surse de finanţare sunt: bugetul de stat, fondurile de cercetare - dezvoltare ale
agenţilor economici, sursele externe.
O poziţie aparte şi un rol deosebit în acest domeniu revine universităţilor, care efectuează
cercetări pe baza de contract (cu statul sau cu agenţi economici) şi care îşi constituie fonduri proprii
pe care, în mare măsură, le folosesc pentru finanţarea infrastructurii cercetării universitare
(laboratoare, dotări, echipamente, aparatură etc.), pentru întreţinerea unui mediu de documentare, de
comunicare şi de schimb de informaţii de înaltă operativitate, ca şi pentru formarea resursei umane
de cea mai înaltă calificare pentru desfăşurarea cercetării ştiinţifice.
Finanţarea bugetară (si nu numai) a cercetării are la bază principiul selecţiei, al
competitivităţii între oferte de cercetare similare sau apropiate, din care este aleasă una pe baza
programului de cercetare propus finanţatorului.

4.3. Cheltuielile pentru servicii publice generale, apărare, ordine publică şi siguranţă
naţională

Cheltuielile de acest tip sunt ocazionate de necesitatea existenţei unor organe specializate
rezultate din însăşi existenţa statului. Acestea sunt:
a) organe ale puterii şi administraţiei publice, în care se includ:
– instituţia prezidenţială;
– organele puterii legislative centrale sau locale (parlamentul şi camerele sale, consilii
locale);
– organele puterii judecătoreşti; în ţara noastră aici se includ Ministerul Justiţiei şi structura
sa de tribunale, judecătorii şi curţi de apel, Curtea Supremă de Justiţie şi Ministerul Public;
– organele executive centrale sau locale (guvern, ministere, prefecturi, primării); în ţara
noastră, aici se include Curtea de Conturi, Curtea Constituţională, Comisia Naţională a
Valorilor Mobiliare, Avocatul poporului, alte agenţii şi oficii guvernamentale;
b) organele şi organismele militare de apărare;
c) organele de ordine publică, în care se includ:
– poliţia;
– jandarmeria;
– siguranţa;
– servicii de informaţii;
– servicii speciale de paza şi protecţie;
– în ţara noastră, aici se mai includ grănicerii, paza şi apărarea contra incendiilor,
penitenciarele, arhivele statului ş.a.
Factorii de care depind aceste cheltuieli sunt: mărimea şi structura aparatului de stat (în care
un rol important revine birocraţiei, regimului politic, aderării la organisme supranaţionale sau cu
vocaţie internaţională sau mondială), nivelul salarizării funcţiilor publice, factorii sociali (crima
organizată, terorismul, corupţia, tensiunile sociale, urbanizarea etc.), înzestrarea tehnică ş.a.
Finanţarea cheltuielilor se face din buget, din venituri proprii, din donaţii şi din credite
externe. Principalele categorii de cheltuieli sunt cele curente (pondere puternic majoritară),
incluzând salarii şi cheltuieli administrative şi gospodăreşti, şi cele de capital (pondere mică,
efectuate şi din credite externe), incluzând construcţii, dotări informatice, mijloace de transport ş.a.
În ce priveşte cheltuielile de apărare se face distincţia între:

28
– cele directe, referitoare la întreţinerea forţelor de apărare, dotarea lor, drepturile de
personal, hrana şi echipament / cazarmament, cercetarea ştiinţifică militară şi / sau pentru
apărare; cheltuielile acestea se prevăd pentru şi sunt gestionate de Ministerul Apărării;
– cele indirecte, referitoare la iniţierea unor acţiuni militare de forţă sau lichidarea urmărilor
acestora şi care sunt prevăzute distinct, din buget sau din fonduri speciale, gestionate direct
de Guvern sau de alte ministere şi organisme guvernamentale.

29
 CAPITOLUL 5

CHELTUIELI PUBLICE PRIVIND ASIGURĂRILE SOCIALE

Asigurările sociale sunt o formă de protecţie şi sprijin, organizată de societate, pentru cazul
în care membrii ei sunt în incapacitate temporară sau permanentă de a-şi câştigă prin muncă
existenţa lor şi a familiilor lor.
În noţiunea de “societate” se includ: statul, companiile naţionale, regiile autonome,
societăţile comerciale, unităţile şi organizaţiile cooperatiste, asociaţiile, întreprinzătorii particulari şi
înseşi persoanele fizice, care, toate, apar în calitate de contribuabili pentru fondurile de asigurări
sociale.
Beneficiarii asigurărilor sociale sunt salariaţii şi pensionarii, membrii cooperaţiei şi
asociaţiilor agricole, agricultorii, întreprinzătorii particulari şi meşteşugarii cu ateliere proprii,
slujitorii cultelor, avocaţii, personalul casnic sau de serviciu al persoanelor fizice şi asociaţiilor de
locatari ş.a., unii dintre ei automat, în virtutea legii, alţii în măsura în care au fost şi / sau sunt
contribuabili. În afara lor, beneficiari sunt şi membrii familiilor lor, ca şi copiii orfani, persoanele
fără nici un sprijin, familiile cu mulţi copii ş.a.
Riscurile de incapacitate de muncă includ o paletă foarte largă cum sunt: accidentările,
bolile, maternitatea, invaliditatea, vârsta sub sau peste limita legală de muncă, lipsa susţinătorilor
legali, alte situaţii deosebite.
Mulţimea şi diversitatea contribuabililor, beneficiarilor, riscurilor, surselor de finanţare
conferă asigurărilor sociale caracterul de sistem. În ţara noastră, sistemul asigurărilor sociale
cuprinde următoarele componente:
1) asigurările sociale de stat cu caracter general, gestionate în principal de Ministerul Muncii
şi Protecţiei Sociale şi de Casa Naţională a Asigurărilor Sociale;
2) asigurările sociale profesionale gestionate fie de un organism guvernamental, fie de unul
profesional şi care includ:
– asigurările sociale din cooperaţia meşteşugărească şi ale meşteşugarilor cu ateliere proprii;
– asigurările sociale din asociaţiile agricole;
– asigurările sociale ale agricultorilor cu gospodărie proprie;
– asigurările sociale ale avocaţilor;
– asigurările sociale ale slujitorilor cultelor;
– asigurările sociale ale artiştilor (plasticieni, muzicieni, compozitori, scriitori);
3) asigurările sociale pentru sănătate dedicate exclusiv acestui scop şi care sunt gestionate de
Casa Naţională de Asigurări pentru Sănătate şi de casele judeţene şi a municipiului Bucureşti.

5.1. Asigurările sociale de stat

Organizarea acestei componente a sistemului asigurărilor sociale este realizată pe baza unor
principii care exprimă caracterul legal, general, garantat de stat, echitabil al acestora:
a) principiul unicităţii, potrivit căruia sistemul naţional de asigurări sociale generale este unic,
expresie a solidarităţii sociale generale şi între generaţii, dar şi al minimizării riscurilor pe
care le incumbă organizarea unor sisteme private sau facultative sau delimitate, pe care
totuşi nu le respinge;
b) principiul obligativităţii, potrivit căruia obligaţiile contribuabililor şi drepturile
beneficiarilor nu sunt facultative, fiind stabilite prin lege;
c) principiul generalităţii, potrivit căruia sistemul are drept contribuabili pe toţi realizatorii de
venituri din propria activitate şi drept beneficiari întreaga populaţie activă a ţării, inclusiv

30
 membrii familiilor fiecărui cetăţean activ, pentru toate riscurile şi situaţiile deosebite ce pot
genera incapacitate de muncă şi de asigurare a existenţei;
d) garantarea de către stat, ceea ce înseamnă că, în condiţiile legii, deficitele fondurilor de
asigurări sociale sunt acoperite din bugetul de stat;
e) echitatea socială, potrivit căreia sunt contribuabili toţi cei ce au posibilitatea să contribuie şi
sunt beneficiari toate persoanele fizice care au contribuit şi / sau suferă unul de riscurile
menţionate de lege;
f) scutirea de taxe şi impozite, aplicabilă petiţionarii pentru dobândirea drepturilor de
asigurări sociale, dar şi unora dintre veniturile dobândite în acest context (pensii, ajutoare,
unele indemnizaţii);
g) principiul imprescriptibilităţii, potrivit căruia, dreptul de asistenţă prin sistem nu se pierde
în timp, indiferent când s-a produs riscul acceptat prin lege;
h) principiul incesibilităţii, potrivit căruia drepturile dobândite prin sistem sunt considerate
drepturi personale ce nu pot constitui obiect de tranzacţie sau cedare, nici măcar parţial;
i) principiul autonomiei şi descentralizării, potrivit căruia asigurările sociale se realizează de
către asiguraţi prin organizaţii proprii, competente.
Constituirea surselor financiare în sistemul asigurărilor sociale de stat se face din venituri
dedicate (afectate) şi anume:
I) contribuţia pentru asigurările sociale se plăteşte de persoanele juridice şi fizice care au
salariaţi, de regulă diferenţiat după mai multe criterii, cum sunt grupa de munca, numărul
angajaţilor ş.a. Contribuţia se calculează după relaţia:

CAS = TFSB×c

unde: CAS = contribuţia pentru asigurări sociale;

TFSB = total fond de salarii brut;
c = cota de asigurări sociale.

În TFSB se includ: fond salarii brut (inclusiv pentru cei scoşi din activitate pentru
perfecţionare / specializare sau pentru îndeplinirea unor obligaţii de stat sau obşteşti), drepturi de
concedii, sporuri de salarii (vechime, ore suplimentare, munca de noapte, periculozitate, toxicitate
etc.), indemnizaţii de conducere, participarea salariaţilor la profit, prime.
Cotele de contribuţie de asigurări sociale sunt stabilite prin Legea nr. 19/2000 cu
modificările ulterioare după cum urmează:
I) Contribuţia pentru asigurări sociale stabilită procentual pe grupe de muncă care se aplică
până la 30.11.2008 este:
– grupa I – condiţii speciale de muncă – 39%;
– grupa II - condiţii deosebite de muncă de muncă – 34%;
grupa III – condiţii normale de muncă – 29%.
Începând cu această dată cotele pe grupe de muncă care se vor aplica sunt următoarele:
– grupa I – condiţii speciale de muncă – 37,5%;
– grupa II - condiţii deosebite de muncă de muncă – 32,5%;
grupa III – condiţii normale de muncă – 27,5%.
Cota contribuţiei individuale de asigurări sociale este de 9,5% indiferent de condiţiile de
muncă, cotă care include şi procentul de 2% virat pentru pensia privată obligatorie.
Grupele de muncă I (condiţii foarte vătămătoare şi foarte grele) şi II (condiţii grele sau
vătămătoare) includ activităţi pentru care riscurile muncii sunt mai mari (accidente, îmbolnăviri
etc.) şi care conferă unele avantaje la pensionare (vârsta de pensie mai mică, vechimea în muncă
minimă necesară pensionarii mai redusa, cota pensiei din salariu mai mare).
II) contribuţia asiguraţilor pentru tratament balnear şi odihnă se plăteşte de către cei ce
beneficiază de trimiteri la tratament balnear şi odihnă prin sistemul asigurărilor sociale. Contribuţia
se stabileşte diferenţiat pe tip de trimitere, staţiune, sezon, durata sejurului, categoria de confort,
31
mărimea salariului tarifar / pensie, costul trimiterii. Pentru anumite categorii de beneficiari se
acordă reduceri ale contribuţiei calculată după criteriile de mai sus, astfel;
– 100% pentru pensionari IOVR neangajaţi, beneficiarii de ajutor social, pensionarii de
asigurări sociale şi pensionarii militari cu pensie minimă;
– 75% pentru suferinzii de silicoza şi fibroză pulmonară;
– 50% pentru suferinzii de boli profesionale.
III) contribuţia pentru şomaj se plăteşte de orice persoana fizică sau juridică având sediul în
România şi care angajează cetăţeni români, în cotă de 1% din TFSB, precum şi de salariaţi în cotă
de 0.5% din salariul lunar brut / venitul brut obţinut. Această contribuţie este destinată plăţii
ajutorului de şomaj, ajutorului de integrare profesională şi alocaţiei de sprijin pentru persoanele ce
nu s-au putut angaja până la expirarea ajutorului de şomaj.
Cota de contribuţie la bugetul asigurărilor pentru şomaj datorată de persoanele asigurate în
baza contractului de asigurare pentru şomaj este stabilită potrivit Legii nr.76/2002 cu modificările şi
completările ulterioare.
IV) alte venituri în care se includ lichidări de debite, dobânzi, majorări sau amenzi pentru
neonorarea la timp a obligaţiei de contribuabil, excedentul anului bugetar anterior, transferuri din
bugetul de stat.
Sumele aferente cotei pentru asigurarea pentru accidente de muncă şi boli profesionale,
datorate de angajatori şi de persoanele fizice care încheie contracte individuale de asigurare pentru
accidente de muncă şi boli profesionale se adaugă la contribuţiile de asigurări sociale şi se virează la
bugetul asigurărilor sociale de stat în condiţiile şi termenele stabilite de Legea nr.19/2000.cotele
care se aplică se stabilesc în funcţie de codul CAEN, adică de obiectul principal de activitate.

Drepturile de asigurări sociale ale beneficiarilor sunt de mai multe feluri.

1. Pensii se plătesc, pe toată durata vieţii de după pensionare, persoanelor care îşi încetează
activitatea datorită atingerii limitei de vârstă, persoanelor invalide şi soţului supravieţuitor al
pensionarului (începând de la o anumită vârstă şi dacă nu are alt venit), precum şi, până la o
anumită vârstă, copiilor urmaşi ai salariatului sau pensionarului decedat.
1.1. Pensia pentru munca depusă şi limită de vârstă se acordă persoanelor care, salariate
fiind, au atins vârsta de pensionare şi au o vechime minimă în muncă. Derogări de vârsta şi
vechimea în muncă sunt prevăzute pentru grupele de muncă I şi II, personal didactic universitar şi
de cercetare, maternitate (mame ce au cel puţin 3 copii şi i-au crescut până la cel puţin vârsta de 10
ani), anumite handicapuri fizice (nevăzători), anumite funcţii (personal navigant din aviaţia civilă,
dansatori, acrobaţi, balerini, unii salariaţi din căile ferate ş.a.).
Pensionarea se face la cerere, la 60 de ani pentru bărbaţi şi 55 de ani pentru femei (cu
variaţiile date prin derogări), sau din oficiu, la 62 de ani pentru bărbaţi şi 57 de ani pentru femei (cu
variaţiile date de derogări).
Vechimea în muncă, minimă pentru pensionare, este de 30 de ani pentru bărbaţi şi 25 de ani
pentru femei (cu variaţiile date de derogări) şi urmează să crească treptat în următorii 10 ani până la
35 şi respectiv 30 de ani. Pentru anii de muncă prestaţi peste vechimea minimă se acordă un spor de
pensie (calculat la venitul luat ca bază de pensionare) de câte 1% pentru fiecare din primii 5 ani şi
de câte 0,5% pentru fiecare din cei în plus peste primii cinci.
În cazul în care nu este îndeplinită condiţia de vechime minimă în muncă, dar nu mai puţin
de 10 ani vechime, pensia se calculează proporţional cu durata vechimii în muncă. Pentru cei cu
vechime sub 10 ani se acordă un ajutor social.
1.2. Pensia de invaliditate se acordă pentru pierderea capacităţii de muncă din cauza de
accident de muncă sau de boală profesională, precum şi celor ce şi-au pierdut capacitatea de muncă
din cauza unor boli / accidente nelegate de muncă, însă condiţionat de faptul că au o anumită
vechime în muncă şi o anumită vârstă. Cuantumul pensiei se stabileşte în raport cu salariul, dar şi cu
gradul de invaliditate, care poate fi:
– I când capacitatea de muncă este pierdută în totalitate şi este necesară îngrijirea şi
supravegherea invalidului de către o altă persoană;
32
 – II când capacitatea de muncă este total sau în cea mai mare măsură pierdută, dar invalidul
nu necesită îngrijirea din partea altei persoane;
– III când capacitatea de muncă este pierdută cel puţin 50%, dar invalidul poate presta aceiaşi
muncă sau o muncă mai uşoară.
Pensia pentru gradul I de invaliditate dobândită din riscuri legate de muncă se calculează în
raport cu salariul luat ca bază de pensionare, diferenţiat pe grupe de muncă: 33-85% grupa I de
muncă (la care se adaugă o sumă fixă lunară pentru îngrijire); 31-80% pentru grupa a II - a de
muncă; 29-75% pentru grupa a III - a de muncă. Pentru invaliditatea de gradul II se acordă 85%, iar
pentru invaliditatea de gradul III se acordă 60% din cuantumul pensiei aferente gradului I de
invaliditate.
Gradul de invaliditate se stabileşte şi se confirmă periodic, până la împlinirea vârstei de 60
respectiv 55 de ani, de către o comisie de expertiză de pe lângă serviciul judeţean de expertiză
medicală.
Pensia de invaliditate dobândită din riscuri nelegate de muncă se acordă ca şi precedenta,
numai că pentru gradul I de invaliditate cota de pensie este, între 27 şi 70% din salariul luat de bază
la pensionare.
Pensionarii încadraţi în gradul I de invaliditate au dreptul în afara pensiei, la o indemnizaţie
pentru însoţitor în cuantum fix. Cuantumul indemnizaţiei pentru însoţitor se stabileşte anual prin
legea bugetului asigurărilor sociale de stat şi nu poate fi mai mic decât salariul de bază minim brut
pe ţară. Salariul mediu brut utilizat la fundamentarea bugetului asigurărilor sociale de stat.

1.3. Pensia de urmaş se acorda copiilor şi şotului supravieţuitor.

Copiii au dreptul la pensie de urmaşi până la împlinirea vârstei de 16 ani sau până la
terminarea studiilor, dar nu peste vârsta de 25 de ani sau 26 de ani (dacă durata studiilor superioare
este de peste 5 ani).
Şotia supravieţuitoare are dreptul la pensie de urmaş, începând de la 55 de ani şi dacă a
convieţuit cu soţul minim 15 ani (între 10 şi 15 ani pensia se calculează proporţional cu numărul de
ani de convieţuire).
Cuantumul pensiei de urmaş se calculează la pensia de care ar fi beneficiat decedatul, în cotă
de 50% în cazul unui singur urmaş, 75% în cazul a doi urmaşi şi 100% în cazul a trei sau mai mulţi
urmaşi.
1.4. Pensia suplimentară se acorda asiguraţilor care au plătit contribuţia de 5% (vezi punctul
V) la venituri). Cuantumul ei se stabileşte în raport cu salariul luat ca bază de pensionare, diferenţiat
pe ani de contribuţie: 7% pentru un interval de contribuţie de [5;10] ani; 10% pentru (10;15] ani;
13% pentru (15; 20] de ani; 15% pentru (20;25] de ani; 16% pentru peste 25 de ani. Contribuabililor
sub 5 ani li se restituie, la data pensionarii, sumele cu care au contribuit fructificate cu o anumită
dobândă.
2. Trimiterile la tratament balnear şi odihnă sunt drepturi pe care le primesc beneficiarii sub
forma unor servicii de tratament balnear şi odihnă, ale căror costuri sunt suportate în proporţie de
70% (în medie) de către asigurările sociale, restul fiind suportat de beneficiar. La aceste costuri se
adaugă şi cele rezultate din reducerile de care se bucură unii beneficiari (vezi II) de la venituri).
Trimiterile se fac pe baza unor prescripţii medicale, cu prioritate pentru cei încadraţi în grupele de
muncă I şi II, suferinzii de boli cronice sau profesionale, invalizii, familiile cu mulţi copii.
3. Indemnizaţii şi ajutoare sunt drepturi pe care le primesc beneficiarii pentru mai multe
tipuri de împrejurări / riscuri care le afectează într-un fel sau altul capacitatea de munca, punându-i
temporar în situaţia de a nu-şi putea câştiga existenţa prin activitatea pe care o desfăşoară în mod
obişnuit. Aceste indemnizaţii şi ajutoare pot fi grupate după obiectul lor astfel:
– privind sănătatea;
– privind maternitatea;
– privind locul de muncă;
– altele.

33
 3.1. Indemnizaţiile privind sănătatea sunt drepturi care se acordă fie în scopul prevenirii, fie
în scopul refacerii sănătăţii.
a) indemnizaţii pentru prevenirea îmbolnăvirilor şi refacerea / întărirea sănătăţii sunt
acordate salariaţilor angajaţi cu contract pe durată nedeterminată şi sunt suportate parţial de către
cel care a angajat (primele 10 zile) şi parţial de către asigurările sociale de stat. Sunt utilizate astfel
următoarele forme: trecerea temporară în altă muncă (mai uşoară) sau reducerea programului de
lucru, trimiterea la tratament balnear, trimiterea în carantină, acordarea unor materiale ajutătoare
(proteze, aparate, centuri ş.a.).
Pentru prima formă menţionată, indemnizaţia o constituie diferenţa între salariul anterior
trimiterii / reducerii şi cel ce ar trebui plătit după aceasta. Indemnizaţia nu poate fi acordată mai
mult de 90 de zile, iar mărimea ei nu poate depăşi 25% din salariul anterior.
Pentru a doua formă menţionată, indemnizaţia o constituie plata zilelor de tratament ce
depăşesc durata concediului de odihnă şi a celor 2-3 zile necesare pentru transport ulterior
tratamentului şi readaptare. Trimiterea la tratament se poate face şi în cazul în care angajatul este
deja în incapacitate de muncă (boala, urmarea unui accident). În acest caz indemnizaţia o constituie
o cotă de 50-85% din salariul tarifar şi sporurile legale de care a beneficiat angajatul anterior
îmbolnăvirii / accidentului şi se acordă pe toată durata tratamentului balnear.
Pentru a treia formă menţionata, indemnizaţia se acorda tuturor angajaţilor (inclusiv celor
temporari) pentru care organele medicale autorizate instituie carantina. Indemnizaţia este de 90%
din salariul tarifar şi se acorda pe toată durata carantinei.
Pentru a patra formă menţionată, se acordă ca indemnizaţie costul sau o parte din costul
materialului recomandat de organul medical competent. În cazul materialelor necesare ulterior unei
boli profesionale sau accident de muncă indemnizaţia este de 100% din costul respectivului
material. În cazul celor necesare ulterior unei boli neprofesionale sau accident în afara muncii,
indemnizaţia se acordă în funcţie de mărimea salariului în cotă de 50-100% din costul respectivului
material.
În toate aceste cazuri, participarea celui ce a angajat este motivată prin stimulentul pe care
aceasta îl creează privind îmbunătăţirea condiţiilor de muncă şi asigurarea protecţiei muncii.
b) indemnizaţia de concediu medical se acordă celor ce primesc un concediu medical în
vederea însănătoşirii în urma îmbolnăvirii sau accidentării. Durata acordării este de 180 de zile,
eventual majorată cu avizul Ministerului Sănătăţii cu încă 90 de zile. La trecerea intervalului de
180 / 270 de zile şi în caz că nu a fost refăcută capacitatea de muncă se recomandă şi se avizează
pensionarea de invaliditate.
Indemnizaţia se acordă tuturor angajaţilor (inclusiv cei temporari) şi cu condiţia (pentru cei
cu contract pe durată nedeterminată) să fi contribuit la asigurările sociale cel puţin 4 luni în ultimele
12 anterioare îmbolnăvirii / accidentării sau cel puţin 10 luni în ultimele 24 anterioare îmbolnăvirii /
accidentării.
Plata acestor indemnizaţii este în sarcina celui la care este angajat salariatul şi numai pentru
unele excepţii ea revine asigurărilor sociale.
Cuantumul indemnizaţiei se stabileşte ca o cotă din salariul tarifar plus sporurile legale ale
beneficiarului (avute anterior îmbolnăvirii / accidentării) şi diferenţiat după vechimea în muncă:
50% pentru o vechime până la inclusiv 2 ani; 65% între 2 şi inclusiv 5 ani; 75% între 5 şi inclusiv 8
ani şi 85% peste 8 ani. Pentru primele 3 zile de concediu medical acordat pentru îmbolnăviri /
accidentări nelegate de muncă, indemnizaţia este de 50% din cea cuvenită conform diferenţierilor
menţionate mai sus. Pentru toate cazurile de îmbolnăviri / accidente legate de muncă şi pentru bolile
infectocontagioase indemnizaţia este de 100% din chiar prima zi a concediului medical şi pentru
toate categoriile de salariaţi.
3.2. Indemnizaţiile pentru maternitate sunt drepturi care se acordă mamelor sau viitoarelor
mame sub forma indemnizaţiei de maternitate, indemnizaţiei pentru îngrijirea copilului,
indemnizaţiei pentru creşterea copilului până la vârsta de 2 ani şi indemnizaţiei de naştere.
a) indemnizaţia de maternitate se acorda femeilor însărcinate salariate; cele care beneficiază
prin lege de un concediu de maternitate de 126 zile, în principiu 63 de zile prenatal şi 63 de zile

34
postnatal, cu posibilitatea opţiunii viitoarei mame de a scurta prenatalul în favoarea postnatalului.
De asemenea, se poate acorda, până la vârsta de 9 luni a copilului, un program de muncă redus cu 2
ore şi fără diminuarea salariului. În acest din urmă caz, indemnizaţia este egală cu suma cu care s-ar
diminua salariul pentru cele 2 ore libere acordate salariatei.
În cazul concediului de maternitate indemnizaţia se stabileşte ca o cotă din salariul tarifar
plus sporurile legale ale angajatei, cotă diferenţiată după vechimea în muncă: 50% pentru o vechime
în muncă de până la 6 luni inclusiv; 65 % pentru peste 6 luni până la 12 luni inclusiv; 85% pentru
peste 12 luni; 94% indiferent de vechime începând cu naşterea celui de-al treilea copil.
Plata indemnizaţiei cade în sarcina celui ce a angajat. Legea prevede un ajutor de maternitate
şi pentru cazul când aceasta intervine pe parcursul efectuării studiilor superioare.
b) indemnizaţie pentru îngrijirea copilului se acordă mamelor al cărui copil în vârstă de până
la 3 ani s-a îmbolnăvit. Mama beneficiază de un concediu medical pe durata bolii copilului şi de o
indemnizaţie de 50-85% din salariul ei tarifar plus sporurile legale. Această indemnizaţie se acordă
mamelor ce nu mai beneficiază de indemnizaţia de maternitate (conform a) de mai sus) şi nu au
optat pentru indemnizaţia de creştere a copilului (conform c) de mai jos). Plata cade în sarcina celui
ce a angajat.
c) indemnizaţia pentru creşterea copilului până la vârsta de 2 ani se acordă la cerere, după
expirarea postnatalului, într-o cotă de 85% din salariul tarifar. În acest context, o formă de sprijin
este şi posibilitatea mamelor de a lucra cu o jumătate de normă, în scopul creşterii şi îngrijirii
copilului, până când acesta împlineşte 7 ani.
3.3. Ajutorul pentru lipsa locului de muncă se acordă persoanelor care şi-au pierdut locul de
muncă sau celor ce nu au avut încă un loc de muncă. Sunt uzuale trei forme de ajutor:
Ajutorul de şomaj se acordă persoanelor care şi-au pierdut locul de muncă, dar nu din
iniţiativa lor, şi celor ce, terminând studiile, nu-si pot găsi loc de muncă. De la prima condiţie fac
excepţie cazurile în care întreruperea activităţii din proprie iniţiativă este cauzată de un motiv care
nu întrerupe vechimea în muncă la momentul reangajării (îngrijirea copilului sub 7 ani etc.). Alături
de aceste condiţii de cauzalitate a lipsei locului de muncă se mai adaugă condiţii de evidenţă
(înregistrarea la oficiile forţei de muncă şi protecţiei sociale din raza judeţului de domiciliu,
confirmarea medicală a unei stări de sănătate care să-i permită să muncească), condiţii de
inexistenţă a unor surse alternative de venit şi condiţia de refuz nejustificat a unor propuneri de loc
de muncă sau recalificare făcute de oficiul de munca.
Ajutorul de şomaj se acordă la cerere, după caz, de la data:
– încetării contractului individual de muncă;
– încetării contractului de asigurare pentru şomaj;
– încetării concediului pentru creşterea copilului până la împlinirea vârstei de doi ani,
respectiv trei ani;
– absolvirii, în cazul absolvenţilor unei instituţii de învăţământ.
Indemnizaţia de şomaj se acordă şomerilor pe perioade stabilite diferenţiat în funcţie de
stagiul de cotizare după cum urmează:
– 6 luni pentru persoanele cu un stagiu de cotizare de până la 5 ani, dar nu mai puţin de 1 an;
– 9 luni pentru un stagiu de cotizare cuprins între 5 şi 10 ani;
– 12 luni pentru peroanele cu un stagiu de cotizare mai mare de 10 ani.
Cuantumul indemnizaţiei de şomaj, este o sumă fixă, neimpozabilă, lunară reprezentând 75%
din salariul de bază minim brut pe ţară, în vigoare la data stabilirii acestuia.
Persoanele care beneficiază de indemnizaţie de şomaj au următoarele obligaţii:
– să se prezinte lunar la agenţia pentru ocupare a forţei de muncă la care sunt înregistrate
pentru a primi sprijin în vederea încadrării în muncă;
– să participe la serviciile pentru stimularea ocupării şi de formare profesională oferite de
agenţia pentru ocuparea forţei de muncă;
– să caute activ un loc de muncă.
3.4. Ajutor de deces se acordă în caz de deces al salariatului, pensionarului sau membrului
cooperator, precum şi în caz de deces al unuia din membrii familiei sale. Legea stabileşte o varietate
35
de cazuri de acordare a acestui ajutor în raport cu gradul de rudenie, cu faptul că beneficiarii acestui
ajutor erau sau nu în întreţinerea celui dispărut, cu venitul acestuia sau al beneficiarilor de ajutor, cu
existenţa sau nu a unor descendenţi copii în întreţinerea dispărutului, cu vechimea în muncă ş.a.
Cuantumul ajutorului de deces se stabileşte anual prin legea bugetului asigurărilor sociale de
stat şi nu poate fi mai mic decât valoarea salariului mediu brut pe economie prognozat. Ajutorul de
deces se acordă la cerere pe baza certificatului de deces.
Cuantumul ajutorului de deces se stabileşte în condiţiile legii, în cazul:
• asiguratului sau pensionarului la 768 lei;
• unui membru de familie a asiguratului sau pensionarului la 384 lei.
Calculul şi plata indemnizaţiilor de asigurări sociale se fac lunar, pe baza certificatului
medical eliberat în condiţiile legii de către:
– angajator, cel mai târziu odată cu lichidarea drepturilor salariale pe luna respectivă;
– instituţia care administrează bugetul asigurărilor pentru şomaj în termen de 3 zile de la data
depunerii cererii;
– casa teritorială de pensii în termen de trei zile de la data depunerii certificatului medical sau
a cererii pentru acordarea indemnizaţiei pentru creşterea copilului.

5.2. Asigurările sociale pentru sănătate

Organizarea acestei componente a sistemului asigurărilor sociale are caracter obligatoriu şi

funcţionează descentralizat. În paralel se pot practica alte forme de asigurări facultative de sănătate
şi se pot organiza şi societăţi private pentru asigurarea sănătăţii.
Asigurările sociale de stat pentru sănătate sunt organizate pe baza următoarelor principii:
- cuprinderea exhaustivă a tuturor cetăţenilor ca beneficiari;
- solidaritatea socială, care înseamnă că toţi cetăţenii contribuie conform salariului /
venitului şi beneficiază în măsura în care au nevoie de asistenţă / îngrijire / tratament în caz de
îmbolnăvire / accident; contribuie, totodată, toate persoanele juridice;
- subsidiaritatea, adică sursele financiare constituite prin contribuţia cetăţenilor sunt în
completarea celor pe care le alocă statul pentru sănătate şi a celor pe care cetăţenii asiguraţi înşişi le
cheltuiesc pentru sănătate din propria lor voinţa;
- definirea strictă a serviciilor ce pot fi prestate în limitele sistemului atunci când se produce
riscul îmbolnăvirii / accidentării; aceste servicii sunt angajate cu furnizori din sectorul public sau
privat;
- finanţarea autonomă, care presupune că sumele din contribuţii ale cetăţenilor şi ale
persoanelor juridice sunt folosite quasiexclusiv pentru finanţarea serviciilor medico-sanitare; sunt
posibile alocaţii bugetare sub formă de subvenţii din partea statului, al căror obiect îl formează
realizarea unor programe guvernamentale pentru protecţia sănătăţii, cercetare medicală ş.a. sau
pentru investiţii de anvergura;
- conducere autonomă, ceea ce înseamnă că există organe proprii de conducere a activităţii şi
de gestionare a fondurilor, care au caracter nonprofit, sunt independente, au surse proprii de
finanţare, au contabilitate proprie şi cont la bancă; aceste organe pot colabora cu organe ale statului
şi aplică masurile stabilite de Ministerul Sănătăţii.
Calitatea de asigurat revine oricărui cetăţean român cu domiciliul în ţară, din momentul în
care s-a angajat sau a început să plătească contribuţia, precum şi tuturor membrilor familiei sale,
care nu au venituri proprii şi care se află în întreţinerea sa. Legea prevede în ce măsură pot beneficia
de această calitate unii cetăţeni străini sau apatrizi, precum şi cetăţeni români care nu plătesc
contribuţia (cei ce satisfac serviciul militar obligatoriu, cei ce suferă pedepse privative de libertate,
beneficiarii de ajutor social ş.a.).
Contribuţia beneficiarilor se stabileşte la o cotă de 6,5% din salariul / venitul brut lunar, se
deduce din venitul brut în vederea determinării venitului impozabil şi se varsă la casa de asigurări
pentru sănătate.
36
 Contribuţia persoanelor juridice sau a celor ce angajează se stabileşte la 5,5% asupra
fondului lunar de salarii.
Destinaţia fondurilor de asigurări sociale pentru sănătate este stabilită prin lege:
– plata medicamentelor şi serviciilor medicale angajate în beneficiul asiguraţilor;
– cheltuieli de administrare şi funcţionare, dar nu mai mult de 5% din încasări;
– fond de redistribuire, reprezentând 7% din încasări, vărsate de casele judeţene de asigurări
sociale de sănătate în beneficiul Casei Naţionale de Asigurări pentru Sănătate şi care le
poate folosi pentru acoperirea eventualului deficit la nivelul unor case judeţene;
– fond de rezervă, în cotă de 5% din încasări.
Drepturile asiguraţilor se stabilesc printr-un contract-cadru elaborat de Casa Naţională de
Asigurări pentru Sănătate şi Colegiul Medicilor din România, cu avizul Ministerului Sănătăţii şi
aprobat prin hotărâre de Guvern.
Casa Naţională a Asigurărilor pentru Sănătate funcţionează pe baza unui statut propriu în
care se prevăd ca organe de conducere: adunarea generală a reprezentanţilor şi consiliul de
administraţie (preşedinte, vicepreşedinte şi membrii); de asemenea, se prevăd limita competenţei
teritoriale, organizarea activităţii generale şi de specialitate (tehnică, financiar - contabilă,
administrativă etc.), atribuţiile corpului de experţi medicali ş.a. Casa se supune controlului de
gestiune al Curţii de Conturi şi exercită, împreună cu Colegiul Medicilor din România, controlul
activităţii medicale şi a calităţii acesteia.

TESTE DE AUTOEVALUARE

1. Factorii care influenţează creşterea cheltuielilor publice sunt:

a) mărimea şi structura aparatului de stat (regimul politic existent);
b) factori economici;
c) nivelul salarizării funcţiilor publice;
d) factorii demografici şi urbanizarea;
e) factori monetari.
Argumentaţi răspunsurile corecte.
Răspuns: b, d

2. Principalele surse de finanţare a cheltuielilor publice pentru cultură sunt:

a) încasările proprii ale instituţiilor respective;
b) credite externe;
c) fonduri extrabugetare;
d) donaţii, sponsorizări;
e) fonduri bugetare.
Răspuns:a, d, e

3. Principiile care stau la baza organizării asigurărilor sociale de stat ca o componentă a sistemului
asigurărilor sociale sunt:
a) principiul obligativităţii;
b) principiul diversităţii;
c) principiul generalităţii;
d) principiul unicităţii.
Justificaţi variantele corecte de răspuns.
Răspuns: a, c, d

4. În categoria cheltuielilor publice pentru acţiuni economice se includ şi:

a) cheltuielile pentru protecţia mediului;
b) cheltuielile pentru pregătirea şi perfecţionarea resurselor umane;
c) cheltuieli pentru cercetare dezvoltare;
37
 d) cheltuieli pentru protecţia socială.
Răspuns: a, c

5. Care din afirmaţiile de mai jos sunt corecte:

a) Constituirea şi dirijarea fondurilor publice de resurse financiare apare ca un proces unitar şi
neîntrerupt;
b) Importanţa funcţiei de repartiţie a finanţelor publice nu poate fi apreciată prin prisma
dimensiunii transferurilor de valoare operate de la diverse persoane juridice şi fizice la
fondurile publice şi de la acestea către diverşi beneficiari;
c) Mărimea fondurilor publice nu este influenţată de regimul amortizării mijloacelor fixe;
d) Mărimea fondurilor publice este influenţată de volumul produsului intern brut, de rata
formării brute de capital şi respectiv de rata consumului, de raportul dintre consumul
individual şi cel social.
Răspuns: a, d

6. Metoda evaluării indirecte, în cazul stabilirii obiectului impozabil, cunoaşte următoarele

variante de realizare:
a) evaluarea pe baza unor semne exterioare ale obiectului impozabil;
b) evaluarea forfetară;
c) evaluarea pe baza declaraţiei contribuabilului;
d) evaluarea administrativă;
Să se argumenteze variantele corecte de răspuns.
Răspuns: a, c

7. În totalul veniturilor bugetului de stat al României ponderea cea mai mare o au:
a) veniturile din impozite şi taxe;
b) transferurile primite din străinătate;
c) veniturile din dividende, chirii, redevenţe de la regiile autonome şi societăţile comerciale;
d) împrumuturile de stat interne;
e) veniturile de la instituţiile publice.
Răspuns: a

TERMENI CHEIE
Cheltuieli publice, cheltuieli bugetare, sistemul asigurărilor sociale de stat, bugetul
asigurărilor sociale de stat, fondurile de asigurări sociale de sănătate.

38
 MODULUL III

RESURSELE FINANCIARE PUBLICE

ORDINARE ŞI EXTRAORDINARE

Rezumat: resursele financiare reprezintă totalitatea mijloacelor băneşti necesare realizării

obiectivelor economice şi sociale într-un interval de timp determinat.
Impozitele, taxele, contribuţiile şi împrumuturile de stat, alocaţiile, subvenţiile şi
transferurile bugetare constituie nu numai metode de prelevare şi de repartizare a resurselor
financiare publice, dar şi instrumente cu ajutorul cărora organele de decizie caută să orienteze
dezvoltarea economică şi socială a ţării în direcţia dorită de acestea.

CAPITOLUL 6

SISTEMUL RESURSELOR FINANCIARE PUBLICE

6.1. Conţinutul resurselor financiare publice şi alocarea acestora

Resursele financiare reprezintă totalitatea mijloacelor băneşti necesare realizării obiectivelor

economice, şi sociale într-un interval de timp determinat.
Resursele financiare, la nivel naţional, cuprind ansamblul resurselor financiare ale
autorităţilor şi instituţiilor publice, resursele întreprinderilor publice şi private, resursele
organismelor fără scop lucrativ, precum şi resursele populaţiei. Volumul resurselor financiare ale
unei societăţi depinde de mărimea produsului intern brut, precum şi de posibilitatea apelării la
resurse financiare externe (împrumuturi, ajutoare, donaţii etc.).
Resursele financiare publice includ resursele administraţiei de stat centrale şi locale, resursele
asigurărilor sociale de stat şi resursele instituţiilor publice cu caracter autonom.
Resursele financiare publice împreună cu resursele financiare private constituie, aşadar,
resursele financiare ale societăţii.
Dat fiind caracterul limitat al resurselor financiare, se pune problema alocării resurselor
necesare producerii tuturor categoriilor de bunuri: publice, private şi mixte. Producţia de bunuri
publice şi raportul dintre acestea şi bunurile private sunt determinate de decizia privind alocarea
resurselor intre sectorul public şi cel privat. În teoria finanţelor publice, se consideră că alocarea
efectivă a resurselor între sectorul public şi cel privat determină o anumită proporţie între acestea,
putându-se accepta că alocarea resurselor este optimă dacă cerinţele consumatorilor sunt satisfăcute
la nivel maxim, prin intermediul sectorului privat şi a celui public.

6.2. Structura resurselor financiare publice

Cererea de resurse financiare publice este determinată de nivelul şi evoluţia cheltuielilor

publice. Posibilitatea acoperirii cererii de resurse, la un moment dat, este influenţată de un ansamblu
de factori, printre care pot fi menţionaţi:
• factori economici, care imprimă o anumită evoluţie a produsului intern brut, ceea ce poate
să determine sporirea veniturilor impozabile;

39
 • factori monetari (dobândă, credit, masă monetară), care îşi transmit influenţa prin preţ.
Creşterea preţurilor, accentuarea fenomenelor inflaţioniste generează sporirea resurselor din
impozite şi taxe;
• factori sociali, care presupun redistribuirea resurselor în scopul asigurării nevoilor de
educaţie, protecţie şi asigurări sociale, sănătate etc.;
• factori demografici, care în anumite condiţii pot influenţa numărul populaţiei active şi
sporirea numărului contribuabililor;
• factori politici şi militari care, prin măsurile de politică economică, socială sau financiară pe
care le implică, pot avea ca efect sporirea producţiei şi a veniturilor, creşterea contribuţiilor
pentru asigurările sociale, sporirea fiscalităţii, presiuni asupra bugetului general consolidat,
influenţând, în acelaşi timp, nivelul resurselor financiare publice;
• factori de natură financiară, ce sintetizează influenţa celorlalţi factori prin dimensiunea
cheltuielilor publice. Totodată, volumul cheltuielilor influenţează mărimea deficitului
bugetar, a cărui acoperire necesită resurse publice suplimentare.
În România, resursele financiare publice sunt structurate pe criterii economice, în
conformitate cu structura Sistemului bugetar. Potrivit prevederilor Legii privind finanţele publice,
resursele financiare publice se constituie şi se gestionează printr-un sistem unitar de bugete, şi
anume: bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale, bugetele fondurilor
speciale, bugetul trezoreriei statului şi bugetele altor instituţii cu caracter autonom, în condiţiile
asigurării echilibrului financiar.
Principalele categorii de resurse publice sunt:
I. Resursele bugetului de stat:
* Venituri curente
A. Venituri fiscale
A.1. Impozite directe
A.2. Impozite indirecte
B. Venituri nefiscale
* Venituri din capital
II. Resursele bugetului asigurărilor sociale de stat:
A. Venituri fiscale
A.1. Contribuţia pentru asigurările sociale
A.2. Alte contribuţii.
B. Venituri nefiscale
III. Resursele bugetelor locale.
1. Venituri proprii (fiscale şi nefiscale)
2. Cote şi sume defalcate din venituri ale bugetului de stat
3. Cote adiţionale la unele venituri ale bugetului de stat şi ale bugetelor locale
4. Transferuri cu destinaţie specială de la bugetul de stat
IV. Resursele fondurilor speciale
Fondurile speciale se constituie pe seama unor venituri fiscale de tipul contribuţiilor şi
impozitelor indirecte cu afectaţie specială (contribuţia pentru pensia suplimentară, contribuţia la
fondul pentru plata ajutorului de şomaj, taxa pentru drumuri, încasări din comisionul vamal) precum
şi din venituri nefiscale stabilite în raport de destinaţia fiecărui fond (de exemplu, venituri din
aplicarea unei cote asupra volumului de prime brute în cazul fondului special pentru protejarea
asiguraţilor).
Fondurile speciale răspund unor nevoi temporare, specifice fiecărui program de guvernare şi,
de aceea, ele diferă ca număr fi destinaţie, de la o perioadă la alta.
În categoria resurselor financiare publice se includ şi veniturile instituţiilor publice cu caracter
de venituri curente.

40
 CAPITOLUL 7

IMPOZITELE: NOŢIUNI GENERALE

7.1. Conţinutul şi rolul impozitelor

Impozitele reprezintă o formă de prelevare a unei părţi din veniturile şi/sau averea persoanelor
fizice şi juridice la dispoziţia statului în vederea acoperirii cheltuielilor publice. Această prelevare
se face în mod obligatoriu, cu titlu nerambursabil şi fără contraprestaţie directă din partea statului.
Caracterul obligatoriu al impozitelor trebuie înţeles în sensul că plata acestora către stat este o
sarcină impusă tuturor persoanelor fizice şi/sau juridice care realizează venit dintr-o anumită sursă
sau posedă un anumit gen de avere pentru care, conform legii, datorează impozit. Dreptul de a
introduce impozite îl are statul şi el se exercită, de cele mai multe ori, prin intermediul puterii
legislative (Parlamentul), iar uneori şi, în anumite condiţii, prin organele de stat locale
Impozitele sunt plăţi care se fac către stat cu titlu definitiv şi nerambursabil. În schimbul
acestora, plătitorii impozitelor nu pot statului un contraserviciu de valoare egală sau apropiată.
Sarcina achitării impozitului pe venit revine tuturor persoanelor fizice şi/sau juridice care
realizează venit dintr-o anumită sursă prevăzută de lege. Această sursă este, pentru muncitori şi
funcţionari - salariul, pentru agenţii economici - profitul, pentru proprietarii funciari - renta, pentru
deţinătorii de hârtii de valoare (acţiuni, obligaţiuni etc.) - venitul produs de acestea (dividende,
dobânzi ş.a.). Micii meseriaşi şi liber-profesioniştii suportă impozitele din venitul realizat de pe
urma activităţii desfăşurate.
Rolul cei mai important al impozitelor se manifestă pe plan financiar, deoarece acestea
constituie mijlocul principal de procurare a resurselor financiare necesare pentru acoperirea
cheltuielilor publice.

7.2. Elementele impozitului

Pentru ca prin impozite să se poată realiza obiectivele financiare, economice şi sociale

urmărite de către stat la introducerea lor, este necesar ca reglementările fiscale să fie cunoscute şi
respectate atât de organele fiscale, cât şi de contribuabili. Drept urmare, în legile prin care se
instituie impozite se precizează persoanele în sarcina cărora cade plata impozitelor, materia supusă
impunerii, mărimea relativă a impozitului, termenele de plată, sancţiunile ce se aplică persoanelor
fizice şi/sau juridice care nu-şi onorează obligaţiile fiscale la termenele stabilite, sustrag materia
impozabilă de la impunere şi încalcă alte dispoziţii ale reglementărilor fiscale.
Printre elementele impozitului se numără: subiectul (plătitorul), suportătorul, obiectul
impunerii, sursa impozitului, unitatea de impunere, cota (cotele) impozitului, asieta, termenele de
plată ş.a.
Subiectul impozitului este persoana fizică sau juridică obligată prin lege la plata acestuia.
Astfel, de exemplu, la impozitul pe salariu, subiect al impozitului este muncitorul sau funcţionarul,
la impozitul pe profit - agentul economic, la impozitul pe succesiuni - moştenitorul (moştenitorii)
etc. in reglementările fiscale, ca şi în vorbirea curentă, subiectul impozitului este denumit
contribuabil.
Uneori impozitul datorat de o persoană este vărsat la buget de către o altă persoană, de
exemplu: impozitul pe venitul din salarii, datorat statului de un muncitor sau funcţionar, este reţinut
de către persoana care ii plăteşte drepturile salariale şi apoi este vărsat la buget; la fel procedează o
bancă, o editură, o publicaţie sau o altă persoană care, din venitul cuvenit unei persoane (dobândă,
drept de autor, colaborare etc.), reţine impozitul datorat statului şi-l varsă la buget. În aceste cazuri,

41
subiect al impozitului este salariatul, beneficiarul dobânzii, al dreptului de autor sau ai colaborării,
iar nu cel care a reţinut de la acesta impozitul datorat statului şi i-a vărsat efectiv la buget, prin plata
în numerar sau prin virament.
Suportătorul (destinatarul) impozitului este persoana care suportă efectiv impozitul. În mod
normal, subiectul impozitului ar trebui să fie şi suportătorul real al acestuia. În realitate, sunt
frecvente cazurile în care suportătorul impozitului este o altă persoană decât subiectul. Acest lucru
este posibil, deoarece sunt diverse căi şi mijloace pentru a transpune, într-o măsură mai mare sau
mai mică, impozitele plătite de unele persoane fizice sau juridice în sarcina altora.
Obiectul impunerii îl reprezintă materia supusă impunerii. La impozitele directe, obiect al
impunerii poate fi, după caz, venitul sau averea. Astfel, în cazul impozitului pe profit, obiectul
impunerii îl constituie profitul, la impozitul pe salarii - salariul şi alte drepturi de personal, la
impozitul pe donaţiuni - bunurile mobile şi imobile care fac obiectul donaţiei, deci, cu alte cuvinte,
averea donată etc. În cazul impozitelor indirecte, materia supusă impunerii poate fi produsul care
face obiectul vânzării, serviciul prestat, bunul importat sau uneori cel exportat etc.
Sursa impozitului arată din ce anume se plăteşte impozitul: din venit sau din avere. În cazul
impozitelor pe venit, obiectul impunerii coincide în toate cazurile cu sursa. În schimb, la impozitele
pe avere, nu întotdeauna există o asemenea coincidenţă, deoarece, de regulă, impozitul se plăteşte
din venitul realizat de pe urma averii respective şi numai arareori acesta diminuează substanţa averii
propriu-zise.
Pentru exprimarea dimensiunii obiectului impozabil se foloseşte o anumită unitate de măsură,
care poartă denumirea de unitate de impunere. Drept unitate de impunere putem întâlni: unitatea
monetară în cazul impozitului pe venit, metrul pătrat de suprafaţă utilă la impozitul pe clădiri,
hectarul de teren la impozitul funciar, bucata, kg, litrul etc. la unele taxe de consumaţie.
Cota impozitului sau cota de impunere reprezintă impozitul aferent unei unităţi de impunere.
Impozitul poate fi stabilit în sumă fixă sau în cote procentuale (proporţionale, progresive sau
regresive).
Prin asietă (mod de aşezare a impozitului) se înţelege totalitatea măsurilor care se iau de
organele fiscale în legătură cu fiecare subiect impozabil, pentru identificarea obiectului impozabil,
stabilirea mărimii materiei impozabile şi determinarea impozitului datorat statului.
Termenul de plată indică data până la care impozitul trebuie achitat statului. Neachitarea
impozitului până la termenul stabilit prin lege, atrage după sine obligaţia contribuabilului de a plăti
şi majorări de întârziere. De altfel, prin lege sunt prevăzute şi alte sancţiuni care se aplică
contribuabililor răi platnici, cum sunt: popriri (de exemplu, pe salarii), sechestrarea unor bunuri de
valoare identică cu suma impozitului neachitat la termen etc.

7.3. Principiile impunerii

Impunerea reprezintă un complex de măsuri şi operaţiuni, efectuate în baza legii, care au drept
scop final stabilirea impozitului ce revine in sarcina unei persoane fizice sau juridice. Impunerea are
atât o latură de natură politică, cât şi una de ordin tehnic (concretizată în metodele şi tehnicile
utilizate pentru determinarea mărimii obiectului impozabil şi a cuantumului impozitului).
După părerea lui A. Smith, la baza politicii fiscale a statului ar trebui să stea mai multe
principii sau maxime, după cum urmează:
1. Principiul justeţii impunerii (echităţii fiscale) constă în aceea ca supuşii fiecărui stat să
contribuie, pe cât posibil, cu impozite în funcţie de veniturile pe care le obţin. Prin promovarea
acestui principiu, se urmărea anularea privilegiilor de care se bucurau nobilii şi clerul în ceea ce
priveşte impozitele directe şi participarea tuturor supuşilor statului acoperirea cheltuielilor publice
pe măsura veniturilor obţinute;
2. Principiul certitudinii impunerii presupune ca mărimea impozitelor datorate de fiecare
persoană să fie certă şi nu arbitrară, termenele, modalitatea şi locul de plată să fie stabilite fără
echivoc, pentru a fi cunoscute şi respectate de fiecare plătitor. Prin promovarea principiu, se

42
urmărea să se pună capăt domniei bunului plac în stabilirea şi încasarea impozitelor. A. Smith
considera că un mic grad de nesiguranţă este un defect mai mare decât un considerabil grad de
nedreptate.
3. Principiul comodităţii perceperii impozitelor cere ca impozitele să fie percepute la
termenele şi în modul cel mai convenabil pentru contribuabil.
4. Principiul randamentului impozitelor urmărea ca sistemul fiscal să asigure încasarea
impozitelor cu un minim de cheltuieli şi să fie cât mai puţin apăsător pentru plătitori. Acest
principiu este o reflectare a tezei “guvernului ieftin”, conform căreia aparatul pentru stabilirea şi
perceperea impozitelor, la fel ca întregul aparat de stat, nu trebuie să fie costisitor. Totodată, acest
aparat nu trebuie să stingherească într-un fel activitatea economică a plătitorilor şi nici să-i
îndepărteze de la ocupaţiile.
Aceste principii au avut indiscutabil un caracter progresist, fiind îndreptate împotriva
arbitrariului ce domnea în materie de impozite în perioada de trecere de la feudalism la capitalism şi
în primele stadii de dezvoltare a capitalismului.
Fiecare impozit nou introdus trebuie să corespundă cerinţelor principiilor de echitate, de
politică financiară, de politică economică şi socială. Aceste principii însă sunt interpretate de pe
poziţiile celor care deţin puterea politică şi drept urmare sunt aplicate în concordanţă cu interesele
acestora.

7.3.1. Principii de echitate fiscală

Ca noţiune, echitatea fiscală înseamnă dreptate socială in materie de impozite.

Pentru a putea fi vorba de echitate fiscală sunt necesare: impunerea diferenţiată a veniturilor şi
a averii în funcţie de puterea contributivă a subiectului impozitului şi scutirea de plata impozitului a
persoanelor cu venituri mici, adică stabilirea unui minim neimpozabil.
Respectarea echităţii fiscale presupune îndeplinirea cumulativă a mai multor condiţii, şi
anume:
1. Stabilirea minimului neimpozabil, adică legiferarea scutirii de impozit a unui venit minim
care să permită satisfacerea nevoilor de trai strict necesare. Minimul neimpozabil însă poate fi
stabilit ca atare numai in cazul impozitelor directe (mai ales la impozitele pe venit), neavând
aplicabilitate în materie de impozite indirecte;
2. Sarcina fiscală să fie stabilită în funcţie de puterea contributivă a fiecărui plătitor, adică cu
luarea în considerare a mărimii venitului sau averii care face obiectul impunerii, precum şi a
situaţiei personale a acestuia (singur, căsătorit, numărul persoanelor aflate în întreţinerea sa etc.);
3. La o anumită putere contributivă, sarcina fiscală a unei categorii sociale să fie stabilită în
comparaţie cu sarcina fiscală a altei categorii sociale, respectiv sarcina fiscală a unei persoane să fie
stabilită în comparaţie cu sarcina altei persoane din aceeaşi categorie socială;
4. Impunerea să fie generală, adică să cuprindă toate categoriile sociale, respectiv toate
persoanele care realizează venituri sau care posedă un anumit gen de avere, cu excepţia persoanelor
ale căror venituri se situează sub un anumit nivel (minimul neimpozabil).

7.3.2. Principii de politică financiară

La introducerea unui impozit se cere ca acesta să îndeplinească şi cerinţe de ordin financiar.

Astfel, acesta trebuie să aibă un ridicat, să fie stabil şi elastic.
Pentru ca un impozit să aibă un randament fiscal ridicat, se cer a fi mai multe condiţii:
1. Impozitul să aibă un caracter universal, adică să fie plătit de persoanele (fizice sau juridice)
care obţin venituri din aceeaşi posedă acelaşi gen de avere sau îşi apropie (prin cumpărare, etc.)
aceeaşi categorie de bunuri. Universalitatea impozitului în aceeaşi măsură, ca întreaga materie
impozabilă aparţinând unei persoane să fie supusă la impunere;
2. Să nu existe posibilităţi de sustragere de la impunere (pe căi licite sau ilicite) a unei părţi
din materia impozabilă;

43
 3. Volumul cheltuielilor privind stabilirea materiei impozabile, calcularea şi perceperea
impozitelor să fie cât mai redus posibil.

7.4. Aşezarea şi perceperea impozitelor

Aşezarea impozitelor presupune efectuarea mai multor operaţiuni succesive, constând în

stabilirea mărimii obiectului impozabil, determinarea cuantumului impozitului şi perceperea
(încasarea) impozitului.

7.4.1. Stabilirea obiectului impozabil

Această operaţiune are drept scop constatarea şi evaluarea materiei impozabile. Pentru ca
veniturile sau averea să poată fi supuse impunerii, este necesar mai întâi ca organele fiscale să
constate existenţa de fapt a acestora, iar apoi să procedeze la evaluarea lor.
Evaluarea materiei impozabile îşi propune să determine dimensiunea acesteia, ceea ce se
poate realiza apelând fie la metoda evaluării indirecte bazate pe prezumţie, fie la metoda evaluării
directe, bazate pe probe.
Metoda evaluării indirecte cunoaşte trei variante de realizare: evaluarea pe baza unor semne
exterioare ale obiectului impozabil, evaluarea forfetară şi evaluarea administrativă.
Evaluarea pe baza semnelor exterioare ale obiectului impozabil, specifică impozitelor de tip
real, permite stabilirea doar cu aproximaţie a mărimii obiectului impozabil, fără să se ia în
consideraţie situaţia persoanei care deţine obiectul respectiv. Evaluarea forfetară constă în aceea că
organele fiscale, cu acordul subiectului impozabil, atribuie o anumită valoare obiectului impozabil.
Evident, nici în acest caz nu sunt create premisele necesare pentru stabilirea cu exactitate a valorii
obiectului impozabil.
Evaluarea administrativă are caracteristic faptul că organele fiscale stabilesc valoarea materiei
impozabile pe baza elementelor (datelor) pe care le au la dispoziţie. În măsura în care subiectul
impozitului nu este de acord cu evaluarea făcută de organul fiscal, el are dreptul să o conteste,
prezentând argumentele de rigoare.
Metoda evaluării directe, la rândul ei, cunoaşte două variante de realizare: evaluarea pe baza
declaraţiei unei terţe persoane şi evaluarea pe baza declaraţiei plătitorului de impozit.
Evaluarea pe baza declaraţiei unei terţe persoane constă în aceea că mărimea obiectului
impozabil se stabileşte pe baza declaraţiei scrise pe care o terţă persoană, care cunoaşte această
mărime, este obligată prin lege să o depună la organele fiscale. Evaluarea pe baza declaraţiei
contribuabilului (plătitorului) se realizează cu participarea directă a subiectului impozitului.
Contribuabilul este obligat să ţină o evidenţă strictă privind veniturile şi cheltuielile ocazionate de
activitatea pe care o desfăşoară, să încheie un bilanţ fiscal, să întocmească şi să înainteze organelor
fiscale o declaraţie care să rezulte veniturile pe care le realizează şi cheltuielile care au fost
efectuate pentru obţinerea acestora, respectiv averea pe care o posedă. Pe baza acestei declaraţii,
organele fiscale procedează la stabilirea mărimii materiei impozabile.

7.4.2. Determinarea cuantumului impozitului

După stabilirea obiectului impozabil, se trece la calcularea impozitului propriu-zis. În funcţie

de modul de stabilire, distingem impozite de repartiţie şi impozite de cotitate.
Impozitele de repartiţie s-au practicat în perioada feudalismului şi în primele stadii de
dezvoltare a capitalismului şi s-au caracterizat prin faptul că statul, în funcţie de nevoile sale de
venituri, proceda la stabilirea sumei globale a impozitelor ce urma să fie încasată pe întreg teritoriul
ţării; această sumă era apoi repartizată pe unităţi administrativ-teritoriale, iar la unitatea de bază (de
exemplu, comuna) avea loc defalcarea, pe subiecte sau obiecte impozabile, a sumei atribuite.

44
 Impozitele de cotitate se stabilesc, pornind de jos in sus, prin aplicarea unor cote procentuale
asupra obiectului impozabil determinat pentru fiecare plătitor în parte. În aceste condiţii, impozitele
de cotitate înlătură, în cea mai mare parte, neajunsurile specifice impozitelor de repartiţie, deoarece
ele se stabilesc, de regulă, în funcţie de mărimea obiectului impozabil şi ţinându-se cont de situaţia
personală a plătitorului impozitului.

7.4.3. Perceperea impozitelor

Odată stabilită mărimea impozitului, organele fiscale trebuie să aducă la cunoştinţă

contribuabililor cuantumul impozitului datorat statului şi termenele de plată a acestuia. După
aceasta se trece la perceperea (încasarea) impozitelor. Încasarea impozitelor printr-un aparat fiscal
propriu s-a generalizat în perioada capitalismului ascendent şi se utilizează şi în prezent. În
condiţiile existenţei unui asemenea aparat, perceperea impozitelor se realizează astfel: a) direct de
către organele fiscale de la plătitori : b) prin stopaj la sursă ; c) prin aplicarea de timbre fiscale.
Încasarea impozitelor de către organele fiscale direct de la plătitori cunoaşte două variante de
realizare:
– când plătitorul este obligat să se deplaseze la sediul organelor fiscale a achita impozitul
datorat statului (în acest caz avem de-a face cu aşa-numitul impozit portabil);
– când organul fiscal are obligaţia de a se deplasa la domiciliul plătitorilor pentru a le solicita
să achite impozitul (este vorba aici de impozitul cherabil).
Stopajul la sursă constă în aceea că impozitul se reţine şi se varsă la stat de către o terţă
persoană. Perceperea prin aplicarea de timbre fiscale mobile se practică în cazul taxelor datorate
statului pentru acţiunile în justiţie şi, de asemenea, pentru taxele privind actele, certificatele şi
diferitele documente elaborate de notariate publice şi de organe ale administraţiei de stat.

7.5. Clasificarea impozitelor

După trăsăturile de fond şi de formă, impozitele pot fi grupate în impozite directe şi indirecte.
Impozitele directe au caracteristic faptul că se stabilesc nominal în sarcina unor persoane
fizice sau juridice, în funcţie de veniturile sau averea acestora, pe baza cotelor de impozit prevăzute
în lege. Ele se încasează direct de la subiectul impozitului la anumite termene dinainte stabilite. În
cazul acestor impozite, subiectul şi suportătorul impozitului sunt, în intenţia legiuitorului, una şi
aceeaşi persoană, deşi, practic, uneori acestea nu coincid.
Dacă ţinem cont de criteriile care stau la baza aşezării impozitelor directe, atunci acestea pot
fi grupate în impozite reale şi impozite personale.
Impozitele reale se stabilesc în legătură cu anumite obiecte materiale (pământul, clădirile,
fabricile, magazinele etc.), făcându-se abstracţie de situaţia personală a subiectului impozitului. Ele
mai sunt cunoscute şi sub denumirea de impozite obiective sau pe produs, deoarece se aşează asupra
produsului brut al obiectului impozabil, fără a se face nici o legătură cu situaţia subiectului
impozitului.
Impozitele personale se aşează asupra veniturilor sau averii, în strânsă legătură cu situaţia
personală a subiectului impozitului, motiv pentru care sunt cunoscute şi sub denumirea de impozite
subiective.
Impozitele indirecte se percep cu prilejul vânzării unor bunuri şi al prestării unor servicii
(transport, spectacole, activităţi hoteliere etc.), al importului, ori exportului etc. ceea ce înseamnă că
ele vizează cheltuielile, respectiv cheltuirea unor venituri. În cazul impozitelor indirecte, chiar prin
lege se atribuie calitatea de subiect al impozitului altei persoane fizice sau juridice decât
suportătorului acestora.
După forma pe care o îmbracă, impozitele indirecte pot fi grupate în:
• taxe de consumaţie;
• venituri de la monopolurile fiscale;
45
 • taxe vamale;
• taxe de timbru şi de înregistrare.
Dacă avem în vedere obiectul impunerii, atunci impozitele pot fi clasificate în impozite pe
venit, impozite pe avere şi impozite pe consum (pe cheltuieli).
În funcţie de scopul urmărit de stat la introducerea lor, impozitele pot fi grupate în impozite
financiare şi impozite de ordine.
Impozitele financiare sunt instituite în scopul realizării de venituri necesare acoperirii
cheltuielilor statului. Astfel de impozite sunt, în primul rând, impozitele pe venit, taxele de
consumaţie ş.a.
Impozitele de ordine sunt introduse mai ales pentru limitarea unei anumite acţiuni sau în
vederea atingerii unui ţel ce nu are caracter fiscal.
De exemplu, prin instituirea unor taxe ridicate la vânzarea băuturilor alcoolice şi a tutunului
se urmăreşte limitarea consumului acestora, având în vedere efectul lor nociv asupra sănătăţii
persoanelor care le consumă.
După frecvenţa realizării lor, impozitele se pot grupa în impozite permanente şi impozite
incidentale.
Impozitele permanente se încasează periodic (de regulă, anual), iar impozitele incidentale se
introduc şi se încasează o singură dată (de exemplu, impozitul pe averea sau pe profiturile
excepţionale de război).
Impozitele mai pot fi grupate şi după instituţia care le administrează.
Din acest punct de vedere, în statele cu structură federală, distingem impozite federale,
impozite ale statelor, provinciilor sau regiunilor membre ale federaţiei şi impozite locale, iar în
statele de tip unitar se întâlnesc impozite ale administraţiei centrale de stat şi impozite ale organelor
administraţiei de sfat locale.

46
 CAPITOLUL 8

IMPOZITELE DIRECTE

8.1. Caracterizare generală a impozitelor directe

Prin urmare, impozitele directe fiind nominative şi având un cuantum şi termene de plată
precis stabilite, iar acestea sunt aduse din timp la cunoştinţa plătitorilor, sunt mai echitabile şi deci
mai de preferat decât impozitele indirecte, deoarece la acestea din urmă consumatorii diferitelor
mărfuri şi servicii, de regulă, nu ştiu cu anticipaţie când şi mai ales cât vor plăti statului, sub forma
taxelor de consumaţie şi a altor impozite indirecte.

8.2. Impozitele reale

Impozite de tip real se practică şi în zilele noastre. Astfel, într-o serie de ţări în curs de
dezvoltare, exploataţiile agricole sunt supuse unor impozite de tip real. În cazul acestor impozite,
sarcina fiscală este dimensionată în funcţie de suprafaţa de teren, de numărul animalelor, de
cantitatea de îngrăşăminte folosite, de valoarea materialelor procurate pentru lucrările de irigaţii sau
de alţi factori.
Rezultă că, în cazul impozitelor reale, la impunere nu se ia în considerare produsul net
(venitul) real al obiectelor impozabile, ci produsul brut sau cel mediu prezumat, ceea ce îi
dezavantajează pe micii producători şi îi avantajează pe marii producători care au condiţii pentru a
realiza un venit mai mare decât cel mediu.

8.3. Impozitele personale

Trecerea de la impozitele de tip real la cele de tip personal s-a făcut treptat.
Impozitele personale se întâlnesc sub forma impozitelor pe venit şi, respectiv, a impozitelor
pe avere.

8.3.1. Impozitele pe venit

Ca formă de bază a impozitelor personale, impozitele pe venit au putut fi introduse atunci

când s-a înregistrat o suficientă diferenţiere a veniturilor realizate de diferite categorii sociale.
Impozitul pe veniturile persoanelor fizice
La plata acestui impozit sunt supuse persoanele fizice care au domiciliul sau rezidenţa într-un
anumit stat, precum şi cele nerezidente, care realizează venituri din surse aflate pe teritoriul acelui
stat, cu unele excepţii prevăzute de lege.
De la plata impozitului pe venit se acordă unele scutiri. Astfel, în mod frecvent sunt scutiţi de
plata impozitului pe venit suveranii şi familiile regale, diplomaţii străini acreditaţi în tara respectivă
(cu condiţia reciprocităţii), uneori militarii, instituţiile publice şi persoanele fizice care realizează
venituri sub nivelul minimului neimpozabil.
Obiectul impozabil îl formează veniturile obţinute din: industrie, comerţ, agricultură, bănci,
asigurări, profesii libere etc., de către capitaliştii întreprinzători, proprietari, mici meşteşugari,
muncitori, funcţionari, liber-profesionişti. Venitul impozabil este cel care rămâne din venitul brut,
după ce se fac anumite scăzăminte, cum sunt: cheltuielile de producţie, dobânzile plătite pentru
creditele primite, sumele prelevate la fondul de amortizare şi la fondul de rezervă, primele de
asigurare plătite, cotizaţiile la asigurările de boală, de accidente şi de şomaj, precum şi la casele de
pensii, pierderile din activitatea anilor precedenţi, pierderile provocate de calamităţi naturale etc.
În majoritatea cazurilor, impozitul pe venit se aşează pe fiecare persoană care a realizat
venituri, fiind deci o impunere individuală.

47
 În practica fiscală se întâlnesc două sisteme de aşezare a impozitelor pe veniturile persoanelor
fizice. Este vorba mai întâi de sistemul impunerii separate a fiecărui venit provenit dintr-o anumită
sursă şi apoi de sistemul impunerii globale a veniturilor, indiferent de sursa de provenienţă.
Sistemul impunerii separate poate fi întâlnit fie sub forma unui impozit unic pe venit, care
permite totuşi o impunere diferenţiată pentru fiecare categorie de venit (în funcţie de natura
acestuia), fie prin instituirea mai multor impozite, care vizează fiecare în parte venitul obţinut dintr-
o anumită sursă.
Sistemul impunerii globale presupune cumularea tuturor veniturilor realizate de o persoană
fizică, indiferent de sursa de provenienţă, şi supunerea venitului cumulat unui singur impozit.
Impunerea globală a veniturilor realizate de persoanele fizice este cea mai frecvent întâlnită, ea
practicându-se în ţări ca SUA, Germania, Franţa, Italia, Belgia, Marea Britanie, Ungaria etc.
Din compararea celor două sisteme de impunere, rezultă că impunerea separată permite
tratarea diferenţiată a veniturilor, în ceea ce priveşte modul de aşezare şi nivelul cotelor de impozit,
deoarece, practic, acestea din urmă diferă în funcţie de sursa de provenienţă a veniturilor (din
salarii, din afaceri, din profesii libere etc.).
Persoanele care realizează venituri din mai multe surse sunt avantajate. deoarece nu mai sunt
afectate de consecinţele progresivităţii impunerii, care se fac simţite prin cumularea veniturilor
practicată in sistemul impunerii globale.
Pentru calcularea impozitului pe veniturile persoanelor fizice pot fi utilizate cote
proporţionale sau progresive. În unele ţări, venitul impozabil este supus mai întâi impunerii în cote
proporţionale şi apoi impunerii în cote progresive. Cea mai frecvent utilizată este impunerea în cote
progresive pe tranşe de venit.
În România, în perioada de tranziţie spre economia de piaţă, cel mai important impozit
perceput de la persoanele fizice îl reprezintă, în continuare, impozitul pe salariile individuale, care
de la 1 ianuarie 1991 a înlocuit impozitul pe fondul total de salarii.
Impozitul lunar se determină la locul unde se află funcţia de bază, prin aplicarea cotei de 16%
asupra venitului net. Venitul net din salarii al unui contribuabil se stabileşte prin deducerea din
venitul salarial brut a următoarelor cheltuieli:
a)contribuţiile obligatorii datorate de contribuabil (contribuţia pentru asigurările sociale
9,5%;contribuţia pentru asigurările sociale de sănătate 6,5%;contribuţia la fondul de şomaj 1%);
b) deducerea de baza.
Deducerea personală se acordă pentru persoanele fizice care au un venit brut de până la 1.000
Ron astfel:
- pentru contribuabilii care nu au nici o persoana în întreţinere 250 lei; care au o persoană în
întreţinere 350 lei, care au două persoane în întreţinere 450 lei; care au trei persoane în întreţinere
550 lei; care au patru sau mai multe persoane în întreţinere 650 lei;
Pentru contribuabilii care realizează venituri brute din salarii între 1.000 lei şi 3.000 lei
deducerile sunt degresive fată de cele de mai sus şi se stabilesc prin ordin al Ministrului Finanţelor,
iar contribuabilii care realizează venituri lunare brute de peste 3.000 lei nu beneficiază de deducere
personală.
De menţionat că nu sunt supuse impozitării: pensiile de orice fel şi ajutoarele primite în cadrul
sistemului asigurărilor sociale, alocaţiile de stat pentru copii, pensiile de întreţinere, bursele
acordate elevilor, studenţilor şi doctoranzilor, dobânzile acordate pentru titlurile de stat, precum şi
cele aferente depunerilor la vedere în conturi la societăţi bancare, sumele sau bunurile primite ca
ajutor, donaţie, moştenire sau sponsorizare, potrivit legii, sumele primite de asiguraţi în baza
contractelor de asigurare de bunuri sau persoane, veniturile obţinute din tranzacţionarea valorilor
mobiliare etc.
În general, impunerea are ca obiect venitul efectiv realizat, determinat ca diferenţă între
totalul veniturilor încasate din activitatea desfăşurată şi cheltuielile efectuate pentru realizarea
veniturilor. În vederea determinării venitului impozabil, contribuabilii trebuie să depună, până la
data de 31 ianuarie a fiecărui an, declaraţia de impunere pentru veniturile realizate în anul fiscal
precedent.

48
 Cota de impozit pentru determinarea impozitului pe veniturile din activităţi independente,
salarii, cedarea folosinţei bunurilor, pensii, activităţi agricole, premii şi alte surse este de 16%
potrivit Codului fiscal, cu excepţiile prevăzute de lege.
Venitul net din cedarea folosinţei bunurilor se stabileşte prin deducerea din venitul brut a
cheltuielilor determinate prin aplicarea cotei de 25% asupra venitului brut.
Veniturile sub formă de dividende se impun cu o cotă de 16% din suma acestora, obligaţia
calculării şi reţinerii acestuia revenind persoanei juridice care plăteşte dividendele.
Venitul impozabil lunar din pensii se stabileşte prin scăderea unei sume neimpozabile lunare
care este de 1.000 lei din venitul din pensii.
Venitul sub formă de premii dintr-un singur concurs se impune prin reţinere la sursă cu o
cotă de 16% , iar veniturile din jocuri de noroc se impun cu o cotă de 20% aplicată asupra venitului
net care nu depăşeşte cuantumul de 10.000 lei şi cu o cotă de 25% aplicată asupra venitului net care
depăşeşte acest nivel. Valoarea sumei neimpozabile stabilită pentru fiecare concurs sau joc de noroc
realizate de acelaşi plătitor intr-o zi este de 600 lei.

Impozitul pe profitul persoanelor juridice

Pentru stabilirea impozitului pe profitul realizat de persoanele juridice, (societăţile de capital)

în unele ţări se foloseşte acelaşi sistem de impunere ca în cazul persoanelor fizice, iar în altele se
practică un sistem distinct.
În România, conform legii, societăţile comerciale se pot constitui ca: societăţi în nume
colectiv, societăţi în comandită simplă, societăţi în comandită pe acţiuni, societăţi pe acţiuni şi
societăţi cu răspundere limitată. Cel mai des întâlnite sunt societăţile pe acţiuni, ale căror obligaţii
sociale sunt garantate cu patrimoniul social, iar acţionarii răspund numai în limita capitalului pe
care îl deţin.
Profitul obţinut de o societate de capital se repartizează atât acţionarilor sub formă de
dividende - proporţional cu participarea lor de capital, cât şi la dispoziţia societăţii pentru
constituirea unor fonduri. Prin urmare, în cazul societăţilor de capital putem vorbi de profitul
societăţii înainte de repartizare, de profitul repartizat acţionarilor sub formă de dividende şi de
profitul rămas la dispoziţia societăţii.
În România, în perioada de după decembrie 1989, sistemul de impozitare a persoanelor
juridice care realizează profit a cunoscut o evoluţie continuă, în strânsă legătură cu schimbările
intervenite în derularea reformei economice şi sociale.
Profitul impozabil se determină ca diferenţă între veniturile realizate din orice sursă şi
cheltuielile efectuate pentru realizarea acestora, dintr-un an fiscal, din care se scad veniturile
neimpozabile şi se adaugă cheltuielile nedeductibile.

profit impozabil = venituri realizate – cheltuieli efectuate – venituri neimpozabile + cheltuieli

nedeductibile

Pentru calculul profitului impozabil trebuie să ţinem cont de toate veniturile şi toate
cheltuielile care sunt aferente unui an fiscal.

Cota de impozit pe profit care se aplică asupra profitului impozabil şi este de 16%, cu
excepţiile prevăzute de Codul fiscal.
Cotele de impozitare

Cota 16%
generală

Cote 5% în cazul contribuabililor care obţin venituri din activităţile

specifice desfăşurate de natura barurilor de noapte;

49
 Conform OUG nr. 138/2004 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 571/2003 privind
Codul fiscal cota de impozit pe profit se aplică asupra profitului impozabil şi este de 16%.
În cazul în care un contribuabil desfăşoară activităţi de natura barurilor de noapte, a
cluburilor de noapte, a discotecilor, a cazinourilor, impozitul pe profit datorat statului nu poate fi
mai mic de 5% din veniturile aferente acestor activităţi. În acest caz avem două moduri de calcul a
impozitului pe profit:

Impozit = profit impozabil × 16%, dacă Impozit = 5% × veniturile aferente barurilor

impozitul > 5% din veniturile aferente
barurilor de noapte, a cluburilor de noapte,
a discotecilor, a cazinourilor
de noapte, a cluburilor de noapte, a
discotecilor, a cazinourilor, dacă profitul
impozabil × 16% < 5% × veniturile aferente
barurilor de' noapte, a cluburilor de noapte, a
discotecilor, a cazinourilor

Plata impozitului pe profit se realizează în lei la termenele de plată stabilite diferenţiat pe

categorii de contribuabili

Plătitori Plata Scadenţa

Agenţii economici (cazul general) trimestrial data de 25 inclusiv a primei luni
din trimestrul următor
Persoanele juridice fără scop patrimonial anual data de 25 ianuarie a anului
următor
Contribuabilii care obţin venituri din anual data de 25 ianuarie inclusiv a
cultura cerealelor şi a plantelor tehnice, anului următor, pentru partea din
pomicultură şi viticultură profitul impozabil care
corespunde ponderii acestor
venituri în volumul total al
veniturilor

Pierderea anuală înregistrată şi declarată de contribuabili se recuperează din profitul impozabil

obţinut în următorii 5 ani consecutivi. Recuperarea se va efectua în ordinea înregistrării profitului,
la fiecare termen de plată a impozitului pe profit potrivit prevederilor legale.
Cota de impozit de 16% se aplică începând cu data de 01.01.2006 şi pentru veniturile realizate
de persoanele fizice şi juridice nerezidente, cu excepţia veniturilor obţinute din jocuri de noroc
pentru care se menţine cota de impozit de 20%.

Impozitul pe veniturile realizate de microîntreprinderi

În scopul asigurării unor venituri mai ridicate la bugetul de stat şi pentru simplificarea
evidenţei asupra operaţiunilor efectuate de unii agenţi economici care au o activitatea redusă din
punct de vedere valoric, a fost instituit de către Ministerul Finanţelor impozitul asupra veniturilor
realizate de microîntreprinderi.
Pentru a intra sub incidenţa acestui impozit, persoanele juridice trebuie să îndeplinească o
serie de condiţii.

Microîntreprinderile a) sunt producătoare de bunuri materiale,

prestează servicii sau/şi desfăşoară activitate de
comerţ;
b) au până la 9 salariaţi;

50
 c) realizează venituri, altele decât cele din
consultanţă şi management, în proporţie de peste
50% din veniturile totale;
d) au capital integral privat.

Microîntreprinderile plătitoare de impozit pe venitul nu mai aplică acest sistem de

impunere începând cu anul fiscal următor anului în care nu mai îndeplinesc una dintre condiţiile
prevăzute pentru a fi inclusă în categoria microîntreprinderilor.
Nu pot opta pentru acest sistem de impunere persoanele juridice române care:
– desfăşoară activităţi în domeniul bancar;
– desfăşoară activităţi în domeniile asigurărilor şi reasigurărilor, al pieţei de capital, cu
excepţia persoanelor juridice care desfăşoară activităţi de intermediere în aceste domenii;
– desfăşoară activităţi în domeniile jocurilor de noroc, pariurilor sportive, cazinourilor.
– au capital deţinut de un acţionar sau asociat persoană juridică cu peste 250 angajaţi.
Anul fiscal al unei microîntreprinderi este anul calendaristic.
La baza determinării impozitului stau două elemente: veniturile realizate de
microîntreprindere, aşa cum rezultă ele din contul de profit şi pierderi şi cota de impozitare.

IMPOZIT = VENITURI × COTA DE IMPOZITARE

Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal prevede următoarele cote: 2% în anul 2007; 2,5%
în anul 2008; 3% în anul 2009.
Baza impozabilă o constituie veniturile din orice sursă, din care se scad:
– veniturile din variaţia stocurilor;
– veniturile din producţia de imobilizări corporale şi necorporale;
– veniturile din provizioane;
– veniturile realizate din despăgubiri, de la societăţile de asigurare, pentru pagubele produse
la activele corporale proprii;
– veniturile din exploatare, reprezentând cota parte a subvenţiilor guvernamentale şi a altor
resurse pentru finanţarea investiţiilor.
În cazul în care o microîntreprindere achiziţionează case de marcat, valoarea de achiziţie a
acestora se deduce din baza impozabilă, în conformitate cu documentul justificativ, în trimestrul în
care au fost puse în funcţiune, potrivit legii.
Persoanele juridice plătitoare de impozit pe profit comunică opţiunea organelor fiscale
teritoriale la începutul anului fiscal , prin depunerea declaraţiei de menţiuni până la data de 31
ianuarie inclusiv.
În cazul în care, în cursul anului fiscal, una dintre condiţiile impuse nu mai este îndeplinită,
microîntreprinderea are obligaţia de a păstra pentru anul fiscal respectiv regimul de impozitare
pentru care a optat, fără posibilitatea de a beneficia pentru periaoda următoare de aceste prevederi,
chiar dacă ulterior se îndeplinesc condiţiile necesare.
Pot opta pentru plata acestui tip de impozit şi microîntreprinderile care desfăşoară activităţi în
zonele libere şi/sau în zonele defavorizate.
Calculul şi plata impozitului se efectuează trimestrial, până la data de 25 inclusiv a lunii
următoare trimestrului pentru care se calculează impozitul.

8.3.2. Impozitele pe avere

Instituirea acestor impozite a fost făcută în strânsă legătură cu faptul că diferite persoane
fizice şi juridice au drept de proprietate asupra unor bunuri mobile sau imobile.

51
 În practica fiscală din diferite ţări, impozitele pe avere se întâlnesc sub următoarele forme:
impozite asupra averii propriu-zise, impozite pe circulaţia averii şi impozite pe sporul de avere sau
pe creşterea valorii averii.
În ceea ce priveşte impozitele pe avere în România, menţionăm că ele se întâlnesc atât sub
forma unor impozite pe averea propriu-zisă, cât şi a impozitelor pe circulaţia averii.
Dintre impozitele pe averea propriu-zisă mai importante sunt impozitele pe clădiri şi terenuri.
Impozitul pe clădiri cade în sarcina persoanelor fizice şi juridice deţinătoare de clădiri (cu unele
excepţii). În cazul persoanelor fizice impozitul se calculează prin aplicarea unei cote de 0,1% în
asupra valorii clădirilor. Pentru persoanele juridice, impozitul se calculează prin aplicarea cotei
stabilite de consiliile locale, care poate fi cuprinsă intre 0,25% şi 1,50% asupra valorii de inventar a
clădirilor, actualizate conform prevederilor legale.
Valoarea clădirilor aflate în proprietatea persoanelor fizice se stabileşte pe baza criteriilor şi a
valorilor impozabile - lei/m2 - prevăzute de lege. Conform legii, valoarea impozabilă pe metru
pătrat este diferenţiată în funcţie de felul şi destinaţia clădirilor, precum şi în funcţie de dotările
acestora (cu sau fără instalaţii de apă, canalizare. electrice, încălzire).
În cazul clădirii utilizate ca locuinţă, a cărei suprafaţă construită depăşeşte 150 de metri
pătraţi, valoarea impozabilă a acesteia, determinată în urma aplicării prevederilor legale se
majorează cu câte 5% pentru fiecare 50 metri pătraţi sau fracţiune din aceştia.
Dacă o persoană fizică are în proprietate două sau mai multe clădiri utilizate ca locuinţă,
care nu sunt închiriate altei persoane, impozitul pe clădiri se majorează după cum urmează:
a) cu 15% pentru prima clădire în afara celei de la adresa de domiciliu;
b) cu 50% pentru cea de-a doua clădire în afara celei de la adresa de domiciliu;
c) cu 75% pentru cea de-a treia clădire în afara celei de la adresa de domiciliu;
d) cu 100% pentru cea de-a patra clădire şi următoarele în afara celei de la adresa de
domiciliu.
În cazul unei clădiri ce face obiectul unui contract de leasing financiar se aplică următoarele
reguli:
– impozitul pe clădire se datorează de proprietar;
– valoarea care se ia în considerare la calculul impozitului pe clădiri este valoarea clădirii
înregistrată în contractul de leasing financiar;.
Impozitul pe teren se percepe de la persoanele fizice, care deţin în proprietate anumite
suprafeţe de teren, situate în raza municipiilor oraşelor şi comunelor. Acest impozit este stabilit în
sumă fixă pe metru pătrat de teren, însă nivelul său este diferenţiat pe categorii de localităţi
(municipii, oraşe şi comune), iar în cadrul localităţilor, pe zone.
Atât în cazul impozitului pe teren cât şi a celui pe clădiri se acordă anumite scutiri.
Impozitul/taxa pe clădiri la fel ca şi impozitul/taxa pe teren se plăteşte anual, în două rate
egale, până la datele de 31 martie şi 30 septembrie inclusiv. Pentru plata cu anticipaţie a impozitului
pe clădiri, datorat pentru întregul an de către contribuabili, până la data de 31 martie a anului
respectiv, se acordă o bonificaţie de până la 10%, stabilită prin hotărâre a consiliului local. La
nivelul municipiului Bucureşti, această atribuţie revine Consiliului General al Municipiului
Bucureşti.

TESTE DE AUTOEVALUARE

1. După părerea lui Adam Smith, la baza politicii fiscale a statului ar trebui să stea mai multe
principii şi anume:
a) principiul comodităţii perceperii impozitelor;
b) principiul randamentului impozitelor
c) principiul certitudinii impunerii;
d) principiul justeţii impunerii;
e) principiul sustragerii impunerii
52
 Justificaţi răspunsurile adevărate
Răspuns:a, b, c, d

2. În cazul impozitelor directe, fazele execuţiei bugetare sunt următoarele:

a) aşezarea impozitului;
b) lichidarea;
c) ordonanţarea;
d) emiterea titlului de percepere a impozitului.
Justificaţi variantele corecte de răspuns
Răspuns: a, b, d

3. Potrivit clasificaţiei veniturilor bugetare, contribuţiile pentru asigurările sociale reprezintă:

a) venituri curente;
b) venituri din capital;
c) impozite directe;
d) venituri nefiscale;
e) impozite indirecte;
f) venituri fiscale;
g) subvenţii primite de la unităţile cotizante.
Răspuns: a, c, f

4. Care din afirmaţiile de mai jos nu este corectă:

a) Elasticitatea impozitului presupune ca cesta să poată fi adaptat continuu necesităţilor de
venituri ale statului;
b) Echitatea fiscală cere ca impunerea să fie generală;
c) Impunerea în cote proporţionale se utilizează numai în cazul impozitelor indirecte;
d) Procurarea şi distribuirea resurselor financiare ale statului se realizează în procesul
repartizării produsului intern brut, cu ajutorul unor metode şi instrumente specifice.
Răspuns: c

5. Cota de impunere reprezintă:

a) impozitul aferent unei unităţi de impunere;
b) impozitul plătit de un singur contribuabil,
c) raportul dintre impozitul plătit şi venitul impozabil
Răspuns: a

6. În funcţie de modul de stabilire a impozitelor se disting:

a) impozite directe şi indirecte;
b) impozite portabile şi cherabile;
c) impozite reale şi personale;
d) impozite de cotitate şi de repartiţie.
Alegeţi varianta corectă şi argumentaţi.
Răspuns: d

7. Care din veniturile bugetare de mai jos sunt încasate de bugetele locale?
a) Taxele vamale;
b) Accizele;
c) Impozitul pe clădiri şi terenuri;
d) Impozitul pe veniturile agricole;
e) Monopolurile fiscale

53
 f) Impozitul pe venitul liber profesioniştilor şi meseriaşilor;
g) Taxa pe valoare adăugată.
Răspuns: c, d, f

TERMENI CHEIE
Impozit, impozit direct, subiectul impozitului, asietă, aşezarea impozitului, materia
impozabilă, obiectul impozitului, termen de plată.

54
 CAPITOLUL 9

IMPOZITELE INDIRECTE

9.1. Caracterizarea generalã a impozitelor indirecte

În perioadele când o economie înregistrează un curs ascendent, impozitele indirecte pot avea
un randament fiscal ridicat; în schimb, în perioadele de criză şi depresiune, când producţia şi
consumul înregistrează un recul, încasările din impozitele indirecte urmează aceeaşi evoluţie,
periclitând realizarea echilibrului bugetar sau conducând la adâncirea deficitului bugetar.
Impozitele indirecte manifestă o sensibilitate sporită fată de conjunctura economică. şi cunosc
următoarele forme de manifestare: taxe de consumaţie, monopoluri fiscale, taxe vamale şi diferite
taxe.

9.2. Taxele de consumaţie

Taxele de consumaţie sunt impozite indirecte care se includ în preţul de vânzare al mărfurilor
fabricate şi realizate în interiorul ţării care percepe impozitul. Mărfurile asupra cărora se percep taxe
de consumaţie sunt, în general, cele de larg consum, iar acestea pot diferi ca structură de la o ţară la
alta. De regulă, printre aceste mărfuri întâlnim: zahărul, pastele făinoase, orezul, sarea, uleiul, vinul,
berea, ceaiul, cafeaua, cacao, textilele, încălţămintea etc.
Taxele de consumaţie îmbracă fie forma taxelor de consumaţie pe produs, cunoscute şi sub
denumirea de taxe speciale de consumaţie sau accize, fie forma unor taxe generale pe vânzări, când
se percep la vânzarea tuturor mărfurilor, indiferent dacă acestea sunt bunuri de consum sau mijloace
de producţie. Taxele specifice de consumaţie sau accizele sunt aşezate asupra unor produse care se
consumă în cantităţi mari şi care nu pot fi înlocuite de cumpărători cu altele, pentru ca în acest fel
impozitul să aibă în mod constant un randament fiscal cât mai ridicat. Drept urmare, accizele se
instituie asupra unor produse care au o cerere neelastică, cum sunt: vinul, cidrul, berea, apele
minerale etc. În România se practică accize pe produse, cum sunt: băuturile alcoolice, vinurile şi
produsele pe bază de vin, berea, produsele din tutun, produsele petroliere (benzina premium, regular
pi normală, benzina fără plumb şi motorină), cafeaua, apele minerale şi apele gazoase, cu conţinut
de zahăr sau de alte produse de îndulcit şi substanţe aromatizate, confecţiile din blănuri naturale,
articolele din cristal, bijuteriile din aur şi/sau platină, autoturismele pi autoturismele de teren
(inclusiv din import, rulate), parfumurile, apele de colonie şi apele de toaletă, aparatele video de
înregistrat sau de reprodus, camere video, cuptoarele cu microunde, telefoanele mobile, aparatele
pentru condiţionat aer.
Taxele de consumaţie pe produs se calculează fie în sumă fixă pe unitatea de măsură, fie în
baza unor cote procentuale aplicate asupra preţului de vânzare, în mod normal, produsele provenite
din import trebuie impuse cu aceleaşi taxe, ca şi produsele indigene, iar cele destinate exportului, de
regulă, nu sunt impozitate. Nivelul cotelor utilizate pentru calcularea accizelor diferă de la o ţară la
alta şi de la un produs la altul. În ţara noastră, în perioada de după Revoluţia din decembrie 1989,
regimul accizelor a fost instituit prin Legea nr. 42/1993. În conformitate cu această lege, accizele se
calculau, în principal, în baza sistemului ad-valorem prin aplicarea unor cote procentuale asupra
bazei de impozitare. La ţigarete, acciza era stabilită în sumă fixă pe unitatea de măsură. Sistemul
ad-valorem practicat la noi a generat o serie de aspecte negative, cum sunt: fenomene de evaziune
fiscală în cazul băuturilor alcoolice prin subevaluarea bazei de impozitare şi comercializarea ilicită
a produselor de acest gen provenite din import; concurenţă neloială în rândul producătorilor de
alcool şi băuturi alcoolice. Pentru înlăturarea acestor carenţe, prin Ordonanţa de urgenţă a

55
Guvernului nr. 82/1997 s-a trecut de la sistemul ad-valorem, la calcularea accizelor în baza unei
sume fixe stabilite pe unitate de măsură şi exprimată în ECU. Acest din urmă sistem viza produse şi
grupe de produse ca: alcool, băuturi alcoolice, ţigarete, cafea şi produse petroliere şi a intrat în
vigoare la 1 ianuarie 1998.

Conform OG 27/2000, majoritatea accizelor se exprimă în lei echivalent euro/U.M.

Accizele pentru alcool etilic, distilate de origine agricolă, băuturi alcoolice distilate, se
determină pe baza unor accize unitare stabilite sub forma unor sume fixe (în euro) pe hectolitru de
alcool pur, pentru vinuri prin folosirea unor accize unitare exprimate în euro pe hectolitru grad
alcoolic, iar pentru bere prin folosirea unor sume fixe pe hl/1 grad Plato. Băuturile fermentate, altele
decât berea şi vinul, precum si produsele intermediare au acciza unitară stabilită în sume fixe
(exprimată în euro) pe hectolitru de alcool pur.

- alcool etilic, distilate de

origine agricolă şi băuturi
alcoolice distilate;
euro/hectolitru alcool pur
- băuturi fermentate altele
Acciza unitară la băuturi
decât berea şi vinul;
alcoolice
- produse intermediare.
euro/hectolitru grad - vinuri.
alcoolic
euro/hectolitru grad Plato - bere.
Pentru calculul accizelor la bere, legiuitorul a stabilit accize unitare diferenţiate, în funcţie
de capacitatea nominală de producţie a contribuabilului, cu scopul de a favoriza micii producători
independenţi care deţin instalaţii de fabricaţie cu o capacitate nominală anuală care nu depăşeşte
200.000 hl.
Capacitatea nominală de producţie pe care o deţine un agent economic trebuie declarată la
organul fiscal teritorial la care este înregistrat ca plătitor de impozite şi taxe, până la data de 15
ianuarie a fiecărui an.
Pentru a fi consideraţi mici producători şi, implicit, a beneficia de accize reduse, agenţii
economici trebuie să îndeplinească, cumulativ, mai multe condiţii.
Micii producători independenţi

- sunt agenţi economici producători de bere care din punct de vedere

juridic şi economic sunt independenţi faţă de orice alt agent economic
producător de bere;
- utilizează instalaţii fizice distincte de cele ale altor fabrici de bere;
- folosesc spaţii de producţie diferite de cele ale oricărui alt agent
economic producător de bere;
- nu funcţionează sub licenţa de produs a altui agent economic
producător de bere.

Accizele pentru produsele din tutun sunt exprimate în sumă fixă (pentru ţigarete, ţigări de
foi şi tutun destinat fumatului), precum şi mixt, atât în sumă fixă, cât şi sub formă de cotă
procentuală (pentru ţigarete.
Pentru ţigarete, acciza datorată este egală cu suma dintre acciza specifică şi acciza ad
valorem, dar nu mai puţin de 91% din acciza aferentă ţigaretelor din categoria de preţ cea mai
vândută, care reprezintă acciza minimă. Când suma dintre acciza specifică şi acciza ad valorem este
mai mică decât acciza minimă, se plăteşte acciza minimă.

56
 Semestrial, prin ordin al ministrului, Ministerul Finanţelor Publice va stabili nivelul accizei
minime în funcţie de evoluţia accizei aferente ţigaretelor din categoria de preţ cea mai vândută.
Acciza specifică se calculează în echivalent euro pe 1000 de ţigarete, iar acciza ad valorem
se calculează prin aplicarea procentului legal stabilit, asupra preţului maxim de vânzare cu
amănuntul. Preţul maxim de vânzare cu amănuntul este preţul la care produsul este vândut altor
persoane decât comercianţi şi care include toate taxele şi impozitele.

Pentru uleiuri minerale şi cafea, accizele sunt stabilite unitar, în euro pe unitatea de măsură.
LISTA
cuprinzând impozitul la ţiţeiul şi la gazele naturale din producţia internă
Nr. Denumirea produsului sau a grupei U.M. Impozit(echivalent
crt. de produse euro/U.M.)
1 Ţiţei to 4,00
2 Gaze naturale 1.000 7,40

Impozitul la ţiţeiul şi la gazele naturale din producţia internă se datorează pentru cantităţile
livrate, exclusiv cantităţile livrate cu titlu de redevenţă.
Pentru produsele energetice pentru care nivelul accizelor este stabilit la 1.000 litri, volumul
va fi măsurat la o temperatură de 15 grade C.
Pentru motorina destinată utilizării în agricultură se aplică o acciză redusă.
Nivelul şi condiţiile privind aplicarea accizei reduse se stabilesc prin hotărâre a
Guvernului, la propunerea Ministerului Finanţelor Publice.
În conformitate cu Legea 571/2003 cu modificările ulterioare, accizele armonizate sunt
taxe speciale de consum care se datorează bugetului de stat pentru următoarele produse provenite
din producţia internă sau din import: bere; vinuri; băuturi fermentate altele decât bere şi vinuri;
produse intermediare; alcool etilic; produse din tutun; uleiuri minerale, produse energetice, energie
electrică.
Intră sub incidenţa taxei speciale autoturismele şi autovehiculele comerciale cu masa totală
maximă autorizată de până la 3,5 tone inclusiv, cu excepţia celor special echipate pentru persoanele
cu handicap şi a celor aparţinând misiunilor diplomatice, oficiilor consulare şi membrilor acestora,
precum şi altor organizaţii şi persoane străine cu statut diplomatic, care îşi desfăşoară activitatea în
România. Nivelul taxei speciale este prevăzut în Codul fiscal. Pentru autoturismele şi autoturismele
de teren a căror primă înmatriculare în România se realizează după data de 1 ianuarie 2007 şi pentru
care accizele au fost plătite cu ocazia importului sau a achiziţionării de pe piaţa internă în cursul
anului 2006, taxa specială nu se mai datorează.

Producţia şi /sau depozitarea produselor accizabile, acolo unde acciza nu a fost plătită
poate avea loc numai într-un antrepopzit fiscal. Antrepozitul fiscal este locul aflat sub controlul,
autorităţii fiscale competente, unde produsele accizabile sunt produse, transformate, deţinute,
primite sau expediate în regim suspensiv de către antrepozitarul autorizat în anumite condiţii
prevăzute de lege. Regimul suspensiv este regimul fiscal conform căruia plata accizelor este
suspendată pe perioada producerii, transformării, deţinerii şi deplasării produselor.
Antrepozitarul autorizat este persoana fizică sau juridică autorizată de autoritatea fiscală
competentă, în exercitarea activităţii acesteia, să producă, să transforme, să deţină, să primească şi
să expedieze produse accizabile, într-un antrepozit fiscal

Taxele generale pe vânzări se întâlnesc sub forma impozitului pe cifra de afaceri. Din
punctul de vedere al verigii (unitatea producătoare, unitatea comerţului cu ridicata sau cu
amănuntul) la care se încasează, impozitul pe cifra de afaceri poate îmbrăca forma impozitului
cumulativ (multifazic) şi forma impozitului unic sau monofazic.
În cazul impozitului cumulativ, mărfurile sunt supuse impozitării la toate verigile pe la care
trec din momentul ieşirii lor din producţie şi până când ajung la consumator. Impozitul pe cifra de
57
afaceri unic se încasează o singură dată, indiferent de numărul verigilor prin care trece o marfă, de
la producător la consumator. Impozitul unic se poate încasa fie în momentul vânzării mărfii către
producător, când se numeşte taxă de producţie, fie în stadiul comerţului cu ridicata ori cu amănuntul
când se numeşte impozit pe circulaţie sau impozit pe vânzare.
Impozitul pe cifra de afaceri brută se calculează prin aplicarea cotei de impozit asupra întregii
valori a mărfurilor vândute, care include şi impozitul plătit la verigile anterioare.
Impozitul pe cifra de afaceri netă se aplică numai asupra diferenţei dintre preţul de vânzare şi
preţul de cumpărare, adică numai asupra valorii adăugate de către fiecare participant la procesul de
producţie şi circulaţie al mărfii respective. Referitor la obiectul taxei pe valoarea adăugată este de
menţionat că sub incidenţa acestui impozit intră: livrările de mărfuri către terţi şi pentru consumul
propriu, achiziţiile de bunuri, prestaţiile de servicii, bunurile importate. Totodată, sunt impozabile şi
unele operaţiuni care pot fi asimilate vânzării sau cumpărării, ca de exemplu: creditul pentru
consum, cesiunea de mărfuri şi, pe un plan mai general, orice tranzacţie privind transferul
proprietăţii unui bun material.
Taxa pe valoarea adăugată se poate calcula prin aplicarea cotei de impozit: a) fie asupra
valorii adăugate în fiecare stadiu pe care îl parcurge marfa de la producător la consumator; b) fie
asupra preţului de vânzare din stadiul respectiv, obţinându-se astfel taxa asupra preţului de vânzare,
din care se deduce taxa (calculată în acelaşi fel) aferentă preţului de vânzare din stadiul anterior.
Diferenţa rezultată este taxa pe valoarea adăugată aferentă stadiului respectiv. În practică se
utilizează cu precădere a doua variantă de calcul.
Baza de calcul a taxei pe valoarea adăugată o reprezintă preţul de vânzare al diferitelor
mărfuri sau valoarea serviciilor prestate. În vederea calculării taxei, se stabileşte volumul total al
vânzărilor sau prestărilor de servicii (cifra de afaceri), pe perioada de impunere (lună, trimestru
etc.), la care se aplică cota de impozit. Pentru a nu se impune de mai multe ori aceeaşi valoare, se
scad sumele vărsate anterior la buget cu titlu de taxă pe valoarea adăugată aferente mărfurilor
respective. În vederea efectuării acestor deduceri, este necesar ca taxa pe valoarea adăugată să fie
evidenţiată distinct în fiecare factură.
La baza aplicării taxei pa valoarea adăugată poate sta, în general, fie principiul originii
mărfurilor, fie principiul destinaţiei acestora.
Conform principiului originii, se impozitează valoarea care este adăugată tuturor bunurilor
autohtone, inclusiv valoarea celor care vor fi ulterior exportate, fără însă să fie impozitată valoarea
adăugată în străinătate şi care se află încorporată în bunurile supuse impozitării. Înseamnă, deci, că
este impozitată numai valoarea adăugată în interiorul ţării, exporturile fiind impozitate, iar
importurile fiind scutite.
În cazul aplicării principiului destinaţiei, se impozitează întreaga valoare adăugată realizată
atât în tară, cât şi în străinătate, pentru toate bunurile destinate consumului ţării respective. Prin
urmare, exporturile sunt scutite de plata taxei pe valoarea adăugată, iar importurile vor fi
impozitate.
Taxa pe valoarea adăugată este vărsată la buget de către fiecare întreprindere (care apare în
calitate de vânzător) şi se suportă de consumatorii mărfurilor sau serviciilor respective o dată cu
cumpărarea lor.
Conform reglementărilor care stau la baza taxei pe valoarea adăugată în România, sub
incidenţa acesteia cad toate operaţiunile vizând livrările de bunuri mobile şi prestări de servicii
efectuate în cadrul exercitării activităţii profesionale; transferul proprietăţii bunurilor imobiliare
între agenţi economici, precum şi între aceştia şi instituţii publice sau persoane fizice; importul de
bunuri şi servicii. De menţionat că toate aceste operaţiuni trebuie efectuate de o manieră
independentă de către persoane fizice sau juridice.
Pentru ca operaţiunile de mai sus să poată fi supuse taxei pe valoarea adăugată trebuie ca
transferul dreptului de proprietate să se refere la bunuri aflate pe teritoriul României, iar în cazul
prestărilor de servicii acestea trebuie utilizate în România, indiferent de locul unde este situat sediul
sau domiciliul prestatorului. Bunurile din import sunt supuse impozitării în România, la intrarea
acestora în tară şi la înregistrarea declaraţiei vamale.

58
 Obligaţia plătii taxei pe valoarea adăugată ia naştere în mod automat la data efectuării livrării
de bunuri mobile, transferului proprietăţii bunurilor imobiliare şi prestării serviciilor.
Dacă este vorba de livrări de bunuri şi prestări de servicii cu plata în rate sau de cele care dau
naştere la decontări sau încasări succesive, obligaţia plătii taxei pe valoarea adăugată intervine la
expirarea perioadei pentru care se face decontarea sau, după caz, la data stabilită pentru plata
ratelor.
Baza de impozitare o reprezintă valoarea bunurilor livrate sau a serviciilor prestate, din care s-
a dedus taxa pe valoarea adăugată. Această bază se determină în funcţie de: preţurile negociate între
vânzător şi cumpărător, care cuprind şi accizele stabilite potrivit legii; tarifele negociate pentru
prestările de servicii; suma rezultată din aplicarea cotei de comision sau suma convenită între
parteneri, pentru operaţiunile de intermediere; valoarea în vamă, stabilită potrivit legii, la care se
adaugă taxa vamală, alte taxe şi accizele datorate pentru bunurile şi serviciile din import; preţurile
cu care sunt vândute bunuri din depozitele vămii sau cele stabilite prin licitaţie etc.
Referitor la cotele de impozitare este de subliniat mai întâi faptul că, iniţial, s-a utilizat o cotă
de 18% pentru bunurile şi serviciile din ţară şi din import şi cota zero pentru exporturi. De la 1
ianuarie 1995, s-au aplicat următoarele cote: cotă normală de 18%, cota redusă de 9% şi cota zero.
Cota redusă s-a aplicat la majoritatea produselor alimentare, la bunurile destinate utilizării în
exclusivitate în scopul apărării sănătăţii, precum şi la aparatura tehnică medicală.
Începând cu 1 ianuarie 1998, ca urmare a noii politici fiscale promovate de Guvern, prin care
se pune accent pe creşterea contribuţiei impozitelor indirecte la formarea veniturilor bugetului de
stat, concomitent cu o anumită reducere a ponderii impozitelor directe, a avut loc majorarea cotelor
aplicate pentru calcularea taxei pe valoarea adăugată. Astfel, cota normală (standard) s-a majorat de
la 18% la 22%, iar cota redusă s-a majorat de la 9% la 11%. Totodată, a avut loc restrângerea
numărului de scutiri de la plata taxei pe valoarea adăugată, apreciindu-se că unele din scutirile care
se acordau până la această dată nu se înscriau pe linia cerinţelor privind armonizarea legislaţiei
române cu legislaţia statelor membre ale Uniunii Europene referitoare la taxa pe valoarea adăugată.
Din anul 1999, cota normală (standard) este de 19% şi se aplică pentru operaţiunile privind
livrările de bunuri, transferurile imobiliare şi prestările de servicii din ţară şi din import. Cota zero
s-a aplicat la exportul de bunuri şi prestările de servicii care privesc direct exportul, efectuate de
agenţi economici cu sediul în România.
În conformitate cu Legea nr. 571/2003 privind Codul de procedură fiscală cota standard a
taxei pe valoare adăugată este de 19% şi se aplică asupra bazei de impozitare pentru orice
operaţiune impozabilă care nu este scutită de taxa pe valoare adăugată sau care nu este supusă cotei
reduse a taxei pe valoare adăugată
Cota redusă a taxei pe valoare adăugată este de 9% şi se aplică asupra bazei de impozitare
pentru următoarele prestări de servicii şi/sau livrări de bunuri:
– dreptul de intrare la castele, muzee, case memoriale, monumente istorice, monumente de
arhitectură şi arheologie, grădini zoologice şi botanice, târguri expoziţii;
– livrarea de manuale şcolare, cărţi, ziare şi reviste, cu excepţia celor destinate exclusiv
publicităţii;
– livrările de proteze de orice fel şi accesoriile acestora, cu excepţia protezelor dentare;
– livrările de produse ortopedice;
– medicamente de uz uman şi veterinar;
– cazarea în cadrul sectorului hotelier sau al sectoarelor cu funcţie similară, inclusiv
închirierea terenurilor amenajate pentru camping.
Potrivit ultimilor reglementări (Legea nr. 145/2002) persoana impozabilă este orice
persoană, indiferent de statutul său juridic; iar din punct de vedere al regimului de impozitare,
operaţiunile impozabile se împart în operaţiuni impozabile şi operaţiuni scutite, acestea fiind la
rândul lor scutite cu drept de deducere şi fără drept de deducere.
Taxa pe valoarea adăugată este principalul impozit indirect de la noi din ţară din punct de
vedere al volumului încasărilor la bugetul statului, precum şi din punctul de vedere al sferei de
aplicare.
59
 - livrarea de bunuri;
Sfera de aplicare a TVA - prestarea de servicii;
- importul de bunuri;
- achiziţiile intracomunitare de bunuri.

Livrarea de bunuri reprezintă transferul dreptului de proprietate asupra bunurilor deţinute de

proprietar către beneficiar, direct sau prin persoanele care acţionează în numele acestora.
Prestarea de servicii reprezintă orice activitate care nu constituie livrare de bunuri în
următoarele domenii: lucrări de construcţii-montaj; transport de persoane şi mărfuri; servicii de
poştă şi telecomunicaţii, de transmisiuni radio şi TV; închirierea, arendarea şi concesionarea de
bunuri mobile sau imobile; operaţiuni de intermediere sau de comision; reparaţii de orice natură;
servicii de publicitate; operaţiuni bancare, financiare, de asigurare şi/sau reasigurare, etc.
Import de bunuri reprezintă introducerea în ţară de bunuri provenind din străinătate de către
orice persoană, indiferent de statutul său juridic, direct sau prin intermediari, plasate în regim vamal
de import sau în regimuri vamale suspensive.
Totodată, importul de bunuri reprezintă intrarea în Comunitate de bunuri care nu îndeplinesc
condiţiile prevăzute la art. 9 şi 10 din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene sau care, în
condiţiile în care bunurile sunt supuse Tratatului de instituire a Comunităţii Europene a Cărbunelui
şi Oţelului, nu sunt puse în circulaţie liberă.
Se consideră achiziţie intracomunitară de bunuri obţinerea dreptului de a dispune, ca şi un
proprietar, de bunuri mobile corporale expediate sau transportate la destinaţia indicată de
cumpărător, de către furnizor, de către cumpărător sau de către altă persoană, în contul furnizorului
sau al cumpărătorului, către un stat membru, altul decât cel de plecare a transportului sau de
expediere a bunurilor.
Persoana impozabilă care este stabilită în România şi realizează sau intenţionează să
realizeze o activitate economică ce implică operaţiuni taxabile şi/sau scutite de taxa pe valoarea
adăugată cu drept de deducere trebuie să solicite înregistrarea în scopuri de TVA la organul fiscal
competent, după cum urmează:
a) înainte de realizarea unor astfel de operaţiuni, în următoarele cazuri:
1. dacă declară că urmează să realizeze o cifră de afaceri care atinge sau depăşeşte plafonul cu
privire la regimul special de scutire pentru întreprinderile mici;
2. dacă declară că urmează să realizeze o cifră de afaceri inferioară plafonului de scutire dar optează
pentru aplicarea regimului normal de taxă;
b) dacă în cursul unui an calendaristic atinge sau depăşeşte plafonul de scutire
c) dacă cifra de afaceri realizată în cursul unui an calendaristic este inferioară plafonului de
scutire, dar optează pentru aplicarea regimului normal de taxă.
O persoană impozabilă nestabilită în România şi neînregistrată în scopuri de TVA în
România, care are sau nu un sediu fix în România, care intenţionează să efectueze o achiziţie
intracomunitară de bunuri, pentru care este obligată la plata taxei ,sau o livrare intracomunitară de
bunuri scutită de taxă, va solicita înregistrarea în scopuri de TVA, conform acestui articol, înaintea
efectuării achiziţiei intracomunitare sau a livrării intracomunitare. Codul de înregistrare în scopuri
de TVA, are prefixul "RO", conform Standardului internaţional ISO 3166.
Persoanele înregistrate vor comunica codul de înregistrare în scopuri de TVA tuturor
furnizorilor/prestatorilor sau clienţilor

9.3. Monopolurile fiscale

După cum am văzut, în cadrul impozitelor indirecte apar şi monopolurile fiscale. Astfel, statul
instituie monopoluri fiscale asupra producţiei şi/sau vânzării unor mărfuri ca: tutun, sare, alcool,
cărţi de joc şi alte produse specifice. Monopolurile fiscale, în funcţie de sfera lor de cuprindere, pot
fi depline sau parţiale. Monopolurile fiscale depline se instituie de către stat atât asupra producţiei,
60
cât şi asupra comerţului cu ridicata ori cu amănuntul a unor mărfuri. În schimb, monopolurile
parţiale sunt instituite fie numai asupra producţiei şi comerţului cu ridicata, fie numai asupra
comerţului cu amănuntul.
Printre ţările în care monopolurile fiscale aduc încasări relativ importante, putem menţiona:
Italia (asupra tutunului şi chibriturilor), Germania (asupra alcoolului sau băuturilor alcoolizate),
Spania (asupra tutunului pi petrolului) şi Tunisia.
Veniturile realizate de către stat de pe urma monopolurilor fiscale sunt formate, pe de o parte,
din profitul creat în procesul de producere a acestor mărfuri - pe care statul îl realizează ca orice
întreprinzător -, iar pe de alta, din impozitul indirect cuprins în preţ, care se încasează de la
consumatorii mărfurilor respective. Deoarece numai statul produce sau numai statul vinde astfel de
mărfuri, el poate stabili un preţ în care să fie indus şi un asemenea impozit indirect.

9.4. Taxele vamale

Taxele vamale pot fi percepute de către stat asupra importului, exportului pi tranzitului de
mărfuri. În practica fiscală internaţională, taxele vamale care se utilizează cel mai frecvent sunt cele
asupra importului de mărfuri.
Taxele vamale de export se întâlnesc sporadic, deoarece statele sunt interesate în încurajarea
exportului de mărfuri, deoarece acesta constituie, în majoritatea cazurilor, mijlocul cel mai
important de realizare a resurselor valutare. Atunci când, totuşi, se percep astfel de taxe, ele au fie
un scop pur fiscal, fie unul economic. n unele ţări se întâlnesc situaţii când statul instituie taxe
vamale de export asupra unor materii prime pentru a determina prelucrarea lor în ţară, iar în altele
când acestea se instituie asupra unor semifabricate sau produse finite care deţin o pondere
importantă în exportul lor. Printre ţările în care se poate vorbi de practica unor taxe vamale de
export menţionăm: Indonezia (asupra produselor nepetroliere), Thailanda (la exportul de zahăr şi
orez), Malayezia (la exportul de cauciuc, cositor, bauxită şi alte minereuri, cherestea, uleiuri de
palmier şi piper).
Taxele vamale de tranzit se instituie asupra mărfurilor care fac obiectul comerţului exterior,
cu ocazia trecerii acestora pe teritoriul unei terţe ţări. În condiţiile actuale, taxe vamale de tranzit nu
se practică decât cu titlu de excepţie, deoarece statele sunt interesate în încurajarea tranzitului de
mărfuri, fiindcă de pe urma acestuia realizează încasări în valută, cum sunt: tarife pentru folosirea
căilor ferate, taxe pentru utilizarea drumurilor publice etc.
Taxele vamale de import se instituie asupra importului de mărfuri şi se calculează asupra
valorii acestora, în momentul în care ele trec frontiera ţării importatoare. De menţionat că în cazul
achiziţiilor intracomunitare nu se percep taxe vamale de import. Importatorul, o dată cu depunerea
documentelor prin care intră în posesia mărfii importate, achită şi taxa vamală de import.
Prin urmare, natura economică a taxei vamale de import este similară cu aceea a taxelor de
consumaţie percepute asupra mărfurilor din producţia autohtonă. După forma lor de exprimare,
taxele vamale pot fi de trei feluri, şi anume: ad-valorem, specifice şi compuse.
Taxele vamale ad-valorem se exprimă ca procent din valoarea mărfurilor importate.
Taxele vamale specifice sunt stabilite ca sumă fixă pe unitatea fizică de marfă importată (de
exemplu, pe tonă, pe bucată etc.).
Taxele vamale compuse apar ca o combinaţie a primelor două.
Taxele vamale practicate de o anumită ţară, indiferent de felul lor, sunt trecute într-un tabel
care poartă denumirea de tarif vamal. În tariful vamal sunt specificate, pentru fiecare categorie de
produse sau produse individualizate, taxele vamala exprimate în procente, precum şi cele rezultate
din aplicarea măsurilor tarifare preferenţiale prevăzute în reglementările legale.
În funcţie de nivelul lor, taxele vamale de import, menţionate în tariful vamal naţional sau de
grup, pot fi: taxe vamale în condiţia clauzei naţiunii celei mai favorizate, taxe vamale autonome şi
taxe vamale preferenţiale.

61
 Taxele vamale în condiţia clauzei naţiunii celei mai favorizate se aplică la importul de mărfuri
pe care o ţară membră a Organizaţiei Mondiale a Comerţului îl efectuează din ţările membre ale
aceluiaşi organism sau din alte ţări cu care aceasta are acorduri bilaterale, pe baza cărora îşi acordă
reciproc clauza naţiunii celei mai favorizate.
În România, persoanele juridice plătesc taxe vamale numai pentru mărfurile importate, care se
calculează prin aplicarea cotei procentuale asupra valorii mărfurilor în vamă. În cazul ţărilor cu care
România întreţine relaţii comerciale pe baza unor convenţii sau înţelegeri internaţionale, aplicarea
taxelor vamale se face în conformitate cu prevederile acestora.
Pentru evitarea unor discriminări, taxele vamale înscrise în tariful vamal se aplică tuturor
agenţilor economici, indiferent de forma de proprietate şi, de regulă, la toate produsele care fac
obiectul importurilor.
Taxele vamale de import se determină pe baza tarifului vamal de import al României, care se
aprobă prin lege. În tariful vamal este menţionată taxa vamală în procente, care se aplică la valoarea
în vamă a mărfurilor, exprimată în lei. Transformarea în lei se face la cursul de schimb comunicat
de Banca Naţională a României.
Conform acestei proceduri, valoarea în vamă se stabileşte (ori de câte ori este posibil) pe baza
valorii de tranzacţie la care se adaugă, în măsura în care au fost efectuate, dar nu au fost induse în
preţ, şi următoarele elemente:
- cheltuielile de transport al mărfurilor importate până la frontiera română;
- cheltuielile de încărcare, de descărcare şi de manipulare conexe transportului
mărfurilor importate, pe parcurs extern;
- costul asigurării pe parcursul extern.
Pentru a se putea determina valoarea în vamă, importatorul este obligat să depună la biroul
vamal o declaraţie pentru valoarea în vamă, însoţită de facturi sau de alte documente de plată a
mărfii şi a cheltuielilor pe parcurs extern, aferente acesteia.

9.5. Taxele

Ca formă a impozitelor indirecte, taxele reprezintă plăţile pe care le fac diferite persoane
fizice şi/sau juridice pentru serviciile efectuate în favoarea lor de anumite instituţii publice. Taxele
întrunesc majoritatea trăsăturilor specifice impozitelor, şi anume: caracter obligatoriu, titlu
nerambursabil, urmărirea in caz de neplată. Dacă impozitele nu presupun o contraprestaţie din
partea statului, în schimb taxele dau dreptul plătitorului să beneficieze de un anumit serviciu. După
natura lor, taxele pot fi clasificate astfel: taxe judecătoreşti, taxe de notariat, taxe consulare şi taxe
de administraţie.
Taxele judecătoreşti se încasează de către instanţele jurisdicţionale în legătură cu acţiunile
introduse spre judecare de către diferite persoane fizice sau juridice.
Taxele de notariat se plătesc pentru eliberarea, legalizarea sau autentificarea de diferite acte,
copii etc., fiind încasate de către notariate.
Taxele consulare se încasează de către consulate pentru eliberarea de certificare de origine,
acordarea de vize etc.
Taxele de administraţie se încasează de către diferite organe ale administraţiei de stat in
legătură cu eliberări de autorizaţii, permise, legitimaţii etc., la cererea anumitor persoane.
După obiectul operaţiunii care se efectuează şi urmează a fi taxată, taxele pot fi de două feluri:
taxe de timbru şi taxe de înregistrare.
Taxele de timbru se percep la efectuarea de către instituţiile publice a unor operaţii, cum sunt:
autentificarea de acte; eliberarea unor documente (de exemplu, cărţi de identitate, paşapoarte,
permise de conducere auto etc.); legalizări de acte etc. Taxele de timbru poartă această denumire
pentru că încasarea lor se face prin aplicarea de timbre fiscale.

62
 Taxele de înregistrare se percep la vânzări de imobile, la constituirea, fuzionarea sau
dizolvarea societăţilor de capital; de asemenea, ele se percep asupra fiecărei operaţii de vânzare şi,
respectiv, cumpărare la bursă etc.
Atât taxele de timbru, cât şi cele de înregistrare pot fi stabilite fie ad-valorem (atunci când
acţiunile sau faptele supuse taxării sunt evaluate In bani şi când taxa se calculează prin aplicarea
unor cote la valoarea respectivă), fie în sume fixe, în toate celelalte cazuri. Încasarea taxelor se
poate face în numerar sau - aşa cum am văzut - prin aplicarea de timbre fiscale.
În legislaţia financiară a unor ţări se întâlneşte, pe lângă impozite şi taxe, şi o categorie
intermediară între acestea, cunoscută sub denumirea de contribuţie.
Contribuţiile reprezintă sumele încasate de anumite instituţii de drept public, de la persoane
fizice sau juridice, pentru avantaje reale sau presupuse de care acestea beneficiază. Plata
contribuţiei este obligatorie, iar prin intermediul acesteia se stabileşte de la început participarea
parţială a persoanei fizice sau juridice la acoperirea cheltuielilor efectuate de stat pentru oferirea
avantajului respectiv.

TESTE DE AUTOEVALUARE

1. Care sunt cotele de TVA aplicabile ?

a) 19 %;
b) 19 % şi 9%;
c) 22%; 11%; 0%;
Răspuns: b

2. Vânzarea cu plata în rate sau închirierea unor bunuri intră în sfera de aplicare a TVA?
a) nu;
b) da;
c) da, dacă se realizează pe baza unui contract cu clauza trecerii proprietăţii asupra bunurilor
respective după plata ultimei rate sau la o anumită dată;
Răspuns. c

3. Ce sunt accizele:
a) taxe pe venit;
b) taxe speciale de consumaţie pe anumite produse;
c) taxe pe vânzări;
Argumentaţi răspunsul.
Răspuns: b

4. La baza aplicării taxei pe valoare adăugată poate sta:

a) principiul destinaţiei;
b) principiul comodităţii;
c) principiul originii.
Să se argumenteze variantele corecte de răspuns.
Răspuns: a, c

5. Cota redusă de TVA respectiv 9% se aplică conform Codului fiscal în următoarele situaţii:
a) livrarea de bunuri cu plata în rate;
b) livrării de manuale şcolare, cărţi, ziare şi reviste, cu excepţia celor destinate exclusiv
publicităţii;
c) livrarea de proteze de orice fel şi accesoriile acestora, cu excepţia protezelor dentare;
d) medicamentelor de uz uman şi veterinar;

63
 e) serviciile de cazare în cadrul sectorului hotelier sau al sectoarelor cu funcţie similară,
inclusiv închirierea terenurilor amenajate pentru camping.
f) Livrarea de produse pentru care urmează să se întocmească factură.
Răspuns: b, c, d, e

6. Care din afirmaţiile de mai jos nu este corectă:

a) Elasticitatea impozitului presupune ca cesta să poată fi adaptat continuu necesităţilor de
venituri ale statului;
b) Echitatea fiscală cere ca impunerea să fie generală;
c) Impunerea în cote proporţionale se utilizează numai în cazul impozitelor indirecte;
d) Procurarea şi distribuirea resurselor financiare ale statului se realizează în procesul
repartizării produsului intern brut, cu ajutorul unor metode şi instrumente specifice.
Răspuns: c

7. În funcţie de modul de stabilire a impozitelor se disting:

a) impozite directe şi indirecte;
b) impozite portabile şi cherabile;
c) impozite reale şi personale;
d) impozite de cotitate şi de repartiţie.
Alegeţi varianta corectă şi argumentaţi
Răspuns: d

8. Pentru ca un impozit să aibă un randament fiscal ridicat trebuie îndeplinite următoarele condiţii:
a) impozitul să aibă un caracter universal;
b) impunerea să fie generală;
c) să nu existe posibilităţi de sustragere de la impunere (pe căi licite sau ilicite) a unei părţi din
materia impozabilă;
d) cheltuielile privind stabilirea materiei impozabile, calcularea şi perceperea impozitelor să fie
cât mai ici.
Răspuns: a, c, d

9. Care din veniturile bugetare de mai jos sunt încasate de bugetele locale?
a) Taxele vamale;
b) Accizele;
c) Impozitul pe clădiri şi terenuri;
d) Impozitul pe veniturile agricole;
e) Monopolurile fiscale
f) Impozitul pe venitul liber profesioniştilor şi meseriaşilor;
g) Taxa pe valoare adăugată.
Răspuns: c, d, f

10. Când se produce o sustragere de la impunere a materiei impozabile (evaziune fiscală) cu

caracter ilicit?
a) În cazul în care statul permite amortizarea accelerată a unor active fixe;
b) În cazul în care legea permite deducerea din venitul impozabil a unor sume pentru
sponsorizări;
c) Înscrierea în declaraţiile de impunere numai a unei părţi din veniturile realizate;
d) În cazul în care impunerea unor venituri se face pe baza unor norme de venit.
Răspuns: c

64
 TERMENI CHEIE
Taxe de consumaţie, taxa pe valoarea adăugată, accize, taxe vamale, monopoluri
fiscale, taxe de timbru şi de înregistrare.

65
 CAPITOLUL 10

EVAZIUNEA FISCALĂ ŞL REPERCUSIUNEA IMPOZITELOR

10.1. Caracterizarea şi formele evaziunii fiscale

Evaziunea fiscală reprezintă sustragerea de la impunere a unei părţi mai sau mai mici din
materia impozabilă. Ca fenomen, evaziunea fiscală se întâlneşte deopotrivă atât pe plan naţional, cât
şi internaţional.
Într-o definiţie mai completă, evaziunea fiscală este prezentată ca fiind “sustragerea prin orice
mijloace, în întregime sau în parte, de la plata impozitelor, taxelor şi a altor sume datorate bugetului
de stat, bugetelor locale, bugetului asigurărilor sociale de stat şi fondurilor sociale extrabugetare, de
către persoanele fizice şi persoanele juridice române sau străine...”.
În funcţie de modul cum poate fi săvârşită, evaziunea fiscală cunoaşte două forme de
manifestare: evaziune care poate fi realizată la adăpostul legii (evaziune legală) şi evaziune care se
realizează cu încălcarea legii, fiind, deci, ilicită sau frauduloasă.
Evaziunea fiscală realizată la adăpostul legii permite sustragerea unei părţi din materia
impozabilă fără ca acest lucru să fie considerat contravenţie sau infracţiune. Evaziunea legală este
posibilă deoarece legislaţia din diferite ţări permite scoaterea de sub incidenţa impozitelor a unor
venituri, părţi de venituri, componente ale averii ori a anumitor acte şi fapte care, în condiţiile
respectării riguroase a cerinţelor principiilor generalităţii şi echităţii impunerii, nu ar trebui să scape
de la impozitare. Prezentăm In continuare câteva exemple de evaziune fiscală la adăpostul legii.
Impunerea veniturilor realizate de anumite categorii de persoane fizice pe baza unor norme
medii de venit, creează condiţii pentru contribuabilii care realizează venituri mai mari decât media,
să nu plătească impozit pentru diferenţa respectivă.
Se întâlnesc, de asemenea, situaţii când, în vederea impunerii, venitul total al soţilor să fie
împărţit In mod egal între aceştia, indiferent de aportul concret al fiecăruia la realizarea lui. În acest
fel se creează condiţii pentru ca impozitul datorat statului să fie diminuat.
Evaziunea legală poate fi evitată prin corectarea, perfecţionarea şi îmbunătăţirea conţinutului
legilor care au făcut-o posibilă.
Evaziunea fiscală frauduloasă se întâlneşte pe o scară mult mai largă decât evaziunea licită şi
se înfăptuieşte cu încălcarea prevederilor legale, bazându-se, deci, pe fraudă şi pe rea credinţă.
Drept urmare, acest fenomen antisocial trebuie combătut puternic, fiindcă sustrage de la bugetul
statului un volum important de resurse financiare care ar putea fi folosit pentru acoperirea unor
cheltuieli de ordin social sau economic.
Frecvent, evaziunea fiscală frauduloasă se întâlneşte sub diferite forme, cum ar fi: ţinerea unor
registre contabile nereale; distrugerea voită a unor documente care pot ajuta la aflarea adevărului
privind livrările de mărfuri, preţurile folosite, comisioanele încasate sau plătite etc.; întocmirea de
documente de plată fictive; modificarea nejustificată a preţurilor de aprovizionare şi a cheltuielilor
de transport, manipulare şi depozitare; practicarea unor preţuri de livrare ori a unor cote de adaos
comercial cu un nivel mai ridicat decât al celor afişate, declarate sau înregistrate în contabilitate;
întocmirea unor declaraţii vamale false la importul sau exportul de mărfuri; întocmirea de declaraţii
de impunere false, când cu bună ştiinţă nu sunt menţionate decât o parte din veniturile realizate etc.

10.2 Evaziunea fiscală în România

Faptul că răul câştigă mai uşor teren decât binele este dovedit şi de dimensiunile evaziunii
fiscale în România zilelor noastre. Astfel, după unele aprecieri ale Curţii de Conturi, evaziunea

66
fiscală înregistrată în anul 1997 reprezenta un volum de cel puţin 24.000 miliarde de lei, iar cea din
anul 1998 unul de aproximativ 40.000 de miliarde de lei. Faţă de produsul intern brut, evaziunea
fiscală reprezenta, în anul 1997, aproximativ 10%, în anul 1998 se menţine aproximativ la acelaşi
nivel, iar faţă de bugetul general consolidat al statului, reprezenta aproximativ 30% în anul 1997 şi
circa 32% în anul 1998.
Dimensiunea deosebită a evaziunii fiscale în România este recunoscută şi de unii membri ai
Guvernului. Astfel, “... din punct de vedere economic, este în floare evaziunea fiscală. A devenit
pur şi simplu un fenomen de masă”.
Prezentăm în continuare exemple mai semnificative de manifestare a evaziunii fiscale în ţara
noastră.
Conform prevederilor unor acte normative fundaţiile, organizaţiile şi asociaţiile non-profit, cu
caracter umanitar, social, cultural, sportiv etc. sunt scutite de la plata taxelor vamale pentru unele
bunuri provenite din ajutoare şi donaţii. Printre aceste bunuri figurează şi autovehiculele. Drept
urmare, în cursul perioadei 1995.1996 au fost introduse în ţară de către numeroase asociaţii şi
fundaţii non-profit, în regim de scutire de taxe vamale, circa 13 500 autoturisme. În urma
controalelor efectuate, în anul 1997, de către organele Ministerului Finanţelor la 689 de organizaţii
non-profit din toată ţara, a rezultat că la peste 80% din acestea au fost încălcate prevederile legale în
vigoare, după cum urmează: bunurile primite sub formă de ajutoare şi donaţii au fost utilizate in alte
scopuri decât cele prevăzute în obiectul de activitate; bunurile respective nu au fost înregistrate în
patrimoniu ori au fost utilizate In interes personal sau pentru obţinerea de profit. Deci, în loc ca
pentru autoturismele importate să se fi plătit taxe vamale, care echivalau cu 128 miliarde de lei, s-a
ajuns ca în cazul majorităţii fundaţiilor constituite din persoane fizice, câţi membri sunt, atâtea
maşini primite ca donaţii să existe. Apare foarte limpede cum o lege strâmb croită, creează condiţii
pentru ca evaziunea fiscală să se practice în linişte...”
Unii agenţi economici practică preţuri de livrare inferioare costurilor produselor livrate şi,
implicit, calculează accizele în raport de preţurile respective şi nu de costurile efective ale
produselor, aşa cum este legal. Concret, evaziunea fiscală se realiza prin: utilizarea ca bază de
calcul a accizelor datorate pentru băuturile alcoolice, a preţurilor de livrare negociate cu
cumpărătorul, preţuri care se situau sub nivelul costurilor cu care au fost realizate produsele;
stabilirea preţului materiei prime (porumbul), din care s-a obţinut alcoolul folosit la fabricarea
băuturilor alcoolice, sub preţul pieţei.
În urma unui control efectuat de Curtea de Conturi, în cadrul atribuţiilor sale de verificare a
formării resurselor financiare ale statului, privind calcularea, evidenţierea şi vărsarea la bugetul de
stat a accizelor pentru alcool şi băuturi alcoolice, a rezultat că 43% dintre agenţii economici
verificaţi s-au sustras de la plata accizelor. Valoarea sustragerilor, constând în accize şi T.V.A., care
nu au fost vărsate la bugetul de stat reprezenta peste 80 miliarde de lei, la care se adaugă majorările
de întârziere, în sumă de aproape 40 miliarde lei.
Cele mai frecvente cazuri de sustragere a agenţilor economici de la plata obligaţiilor către
bugetul de stat se produc prin neînregistrarea în contabilitate a veniturilor realizate. O altă
modalitate de evaziune, la care apelează de cele mai multe ori cetăţeni străini, rezidenţi în România,
este aceea a folosirii de facturi externe falsificate, în care se înscriu preţuri mai mici decât cele
reale. Nu lipsesc din România nici firmele fantomă al căror singur scop îl reprezintă înşelăciunea şi
evaziunea fiscală.
De obicei, aceste firme sunt întemeiate în numele unor cetăţeni care nu au fost niciodată în
România sau care au plecat din ţară la scurt timp după înfiinţarea lor. Numai într-o singură lună a
anului 1997, poliţiştii au descoperit şi anihilat 37 astfel de firme. În numele unor astfel de firme se
emit şi se folosesc ordine de plată fictive prin care se sustrag sume importante cuvenite bugetului de
stat sau sunt înşelate de o serie de firme din alte localităţi. Prin apelarea la astfel de căi de realizare
a evaziunii fiscale se sustrag de la bugetul de stat zeci de miliarde de lei.
Evaziunea fiscală se întâlneşte şi în cazul taxelor de timbru pentru activitatea notarială. Astfel,
de exemplu, în cazul autentificării actelor de înstrăinare a imobilelor, nu de puţine ori, părţile se

67
înţeleg ca preţul vânzării înscris în actul de vânzare-cumpărare autentificat să fie inferior celui
practicat în realitate, pentru ca taxa de timbru să se calculeze la un preţ mai mic.
În perioada care a trecut de la introducerea taxei pe valoarea adăugată în România, s-au
conturat multiple forme ale evaziunii fiscale şi în acest domeniu. Printre formele cele mai des
întâlnite pot fi menţionate:
• vânzările nedeclarate, care apar cu frecvenţa cea mai mare şi sunt de multe ori greu de
descoperit. Practic, vânzările de bunuri sau prestările de servicii se fac fără întocmirea
documentelor corespunzătoare şi, evident, fără înregistrări în contabilitate;
• omiterea înregistrării, când agentul economic neînregistrat beneficiază de un avantaj care
nu i se cuvine, comparativ cu ceilalţi comercianţi concurenţi, care vor solicita clienţilor taxa
pe valoarea adăugată;
• înţelegeri între vânzători şi cumpărători de a schimba bunuri sau servicii fără plată (gen
barter), cu plată redusă, fără factură sau eventual cu o factură de valoare redusă. Într-o
asemenea situaţie, sigur că va avea loc deducerea unei taxe mai mici, însă pe total circuit
(este vorba de circuitul mărfii de la producător la consumator), valoarea masei impozabile
se va diminua şi la bugetul de stat se va încasa o sumă mai mică;
• deducerile false, care se întâlnesc frecvent şi se realizează prin întocmirea de facturi false,
prin utilizarea repetată a aceloraşi facturi pentru deducere sau prin folosirea de facturi care
se referă la cumpărări inexistente;
• erorile de înregistrare, care pot apărea la prima vedere ca inocente, au, totuşi, o influenţă
destul de mare asupra taxei datorate, mai ales dacă sunt frecvente sau dacă valoarea lor este
mare;
• aplicarea incorectă a cotei zero sau a scutirilor, care poate conduce la diminuarea serioasă a
sumelor cuvenite bugetului de stat, mai ales dacă este asociată cu facturi false, fiindcă altfel
plătitorul de T.V.A, nu are cum să profite de această practică;
• cereri de rambursare nejustificate, când se solicită rambursarea taxei aferente unor mărfuri
exportate sau pentru bunuri la care legea dă dreptul la deducere, fără însă ca în realitate
aceste operaţiuni să fi fost efectuate. O situaţie mai des întâlnită este aceea a solicitării
deducerii taxei pe valoarea adăugată, pentru acelaşi bun exportat, de către doi agenţi
economici, pe considerentul că documentele privind bunul respectiv au circulat prin mai
multe societăţi comerciale.

10.3. Combaterea şi prevenirea evaziunii fiscale

În România, printre măsurile care pot contribui la limitarea ariei evaziunii fiscale, menţionăm:
- unificarea legislaţiei fiscale şi o mai bună sistematizare şi corelare a acesteia cu ansamblul
cadrului legislativ din economie;
- eliminarea acelor prevederi din actele normative care pot favoriza evaziunea fiscală şi o mai
bună corelare a facilităţilor fiscale;
- în legislaţia fiscală trebuie să se regăsească; pe lângă prevederile punitive, şi cele care pot
determina un comportament economic normal, care să conducă la limitarea ariei evaziunii
fiscale;
- reorganizarea structurilor teritoriale ale aparatului Ministerului Finanţelor, astfel încât să se
elimine paralelismele şi suprapunerile din activitatea organelor de control financiar şi fiscal, în
ceea ce priveşte supravegherea fiscală, controlul fiscal şi combaterea evaziunii fiscale, şi
asigurarea coordonării unitare în profil teritorial şi la nivel central a tuturor activităţilor de
control;
- trecerea în prim plan a controlului prin excepţie (sondaj) şi pe un plan secundar a controlului
permanent şi excesiv;

68
- editarea unei publicaţii specializate de către Ministerul Finanţelor, care să faciliteze
interpretarea unitară a cadrului normativ privind identificarea şi combaterea evaziunii fiscale;
- stabilirea unui raport, care să tindă spre optim, între salariu şi stimulente pentru cointeresarea
aparatului fiscal;
- implementarea unui sistem informatic care să furnizeze datele necesare pentru identificarea,
analiza şi combaterea fenomenului evazionist;
- instituirea unui sistem intern de pregătire permanentă a personalului din aparatul Ministerului
Finanţelor cu atribuţii în identificarea şi combaterea evaziunii fiscale.
Ca o concluzie finală, se poate afirma că fără o analiză profundă şi sistematică a
mecanismelor interne ale fenomenului evazionist este greu să se pună în mişcare instrumente şi
măsuri care să conducă la combaterea şi prevenirea evaziunii fiscale.

10.4. Repercusiunea impozitelor

Echitatea fiscală cere ca persoana care plăteşte impozitul statului să-l şi suporte efectiv, în
realitate, nu de puţine ori lucrurile stau altfel. Atunci când persoana care plăteşte impozitul îl şi
suportă efectiv, avem de-a face cu ceea ce se numeşte incidenţă directă. De exemplu, muncitorul
sau funcţionarul este plătitorul şi, totodată, suportatorul impozitului pe veniturile din salarii.
În unele cazuri, persoana care plăteşte impozitul reuşeşte să recupereze, parţial sau total, suma
achitată statului de la alte persoane cu care intră în raporturi economice. Atunci când persoana care
plăteşte impozitul statului nu este una şi aceeaşi cu persoana care îl şi suportă efectiv, avem de-a
face cu incidenţă indirectă sau repercusiune.
Impozitele care se pot repercuta mai uşor sunt cele indirecte, deoarece ele se varsă statului de
către întreprinderile industriale, prestatoare de servicii, comerciale etc., iar acestea le adaugă la
preţul mărfii şi le transferă, asupra cumpărătorilor, în anumite limite, pot fi repercutată şi unele
impozite directe, cum sunt, de exemplu, impozitele pe venit.

69
 CAPITOLUL 11

ÎMPRUMUTURILE DE STAT. DATORIA PUBLICÃ

11.1. Conţinutul economic al creditului public

În economia de piaţă, veniturile procurate de stat din impozite şi taxe, precum şl cele de la
întreprinderile şi proprietăţile sale adesea nu acoperă integral cheltuielile bugetare ordinare. În
asemenea situaţii, autorităţile publice se adresează persoanelor fizice şi juridice care dispun de
mijloace băneşti temporar libere, cerându-ie să le încredinţeze o parte din acestea pentru acoperirea
diferenţei dintre cheltuielile şi veniturile bugetare. Cu alte cuvinte, în caz de dezechilibru bugetar
completarea veniturilor publice se face cu resurse de împrumut, adică pe calea creditului public.
Bazat pe încrederea in solvabilitatea statului, creditul public se realizează fie pe calea contractării
directe de către stat de împrumuturi cu persoanele fizice sau juridice deţinătoare de mijloace băneşti
libere, fie prin intermediul unor instituţii specializate - bănci, case de economii, case de asigurări
sociale şi de pensii, societăţi de asigurări şi reasigurări etc. - care colectează disponibilităţile băneşti
de pe piaţă şi pe care le încredinţează apoi statului pe timp determinat.
În afară de autorităţile publice centrale şi locale, apel la resurse de împrumut mai fac
întreprinderile private, publice şi mixte, organizaţiile cooperatiste, ca şi unele categorii sociale,
pentru asigurarea desfăşurării normale a activităţii lor economice (credite pe termen scurt),
efectuarea de investiţii (credite pe termen mijlociu sau lung) ori satisfacerea unor nevoi ale
populaţiei (credite de consum). Cererea de credit - public şi privat - vine din partea autorităţilor
publice, a agenţilor economici şl a populaţiei, şi oferta de resurse de împrumut este alcătuită din
capitalurile băneşti temporar disponibile ale agenţilor economici, capitalurile şi rezervele libere ale
băncilor şi altor instituţii financiare, veniturile rentierilor, economiile băneşti ale micilor producători
de mărfuri, liber-profesioniştilor şi celorlalte categorii sociale. Având aceleaşi surse de formare,
creditul public intră în competiţie cu creditul privat. Oferta de capital de împrumut fiind limitată,
satisfacerea de credite din partea agenţilor economici limitează accesul la credite al autorităţilor
publice şi invers.
Resursele băneşti care alcătuiesc oferta de capital de împrumut sunt puse la dispoziţia acelor
solicitanţi care acceptă condiţiile de acordare a creditului: garanţie, termen de rambursare, rată a
dobânzii, precum şi eventuale alte avantaje. Cu toate că împrumuturile de stat folosite în mod
neproductiv nu produc valoare, ele sunt totuşi purtătoare de dobânzi. În acest caz, plata dobânzii şi
restituirea împrumutului se fac pe seama veniturilor bugetare, adică în principal pe seama
impozitelor şi a taxelor.
În legătură cu folosirea împrumuturilor, trebuie menţionat că sunt şi cazuri când sumele
împrumutate de stat capătă o destinaţie productivă. În asemenea situaţii, dobânda se suportă din
valoarea adăugată în urma utilizării productive a împrumuturilor respective.
Sub raport juridic, împrumutul de stat apare ca o înţelegere intervenită între o persoană fizică
sau juridică, pe de o parte, şi stat, pe de alta, prin care prima consimte să pună la dispoziţia statului
o sumă de bani, sub formă de împrumut, pe o perioadă determinată, iar acesta din urmă se angajează
să o ramburseze la termenul stabilit şi să achite dobânda şi alte costuri cuvenite. Împrumutul de stat
prezintă următoarele trăsături caracteristice:
1. Împrumutul de stat are caracter contractual. Spre deosebire de impozit, care constituie o
prelevare obligatorie, stabilită în mod unilateral de către stat în sarcina unei persoane fizice sau
juridice, împrumutul exprimă acordul de voinţă al părţilor.
2. Împrumutul are un caracter rambursabil. Ca mijloc de procurare a resurselor băneşti de care
statul are nevoie, împrumutul se caracterizează prin aceea că se restituie, la termenul fixat,

70
persoanelor fizice şi juridice care l-au acordat, spre deosebire de impozit, care constituie o
prelevare, la dispoziţia statului, definitivă şi nerambursabilă.
3. Împrumutul de stat asigură deţinătorilor de înscrisuri publice, pe lângă rambursarea sumei
împrumutate, şi o anumită contraprestaţie. Pentru a putea intra în posesia sumei de bani care îi
lipseşte şi a o folosi potrivit trebuinţelor sale, statul se angajează să achite sistematic, deţinătorilor
de înscrisuri publice, “preţul” acestei folosinţe. “Preţul” la care ne referim îmbracă forma dobânzii,
forma câştigului ori ambele forme, după caz, la care se adaugă adesea şi alte avantaje materiale. Aşa
cum s-a mai arătat, împrumutul de stat se deosebeşte de impozit, între altele, prin contraprestaţia pe
care statul o oferă creditorilor săi.
Statul apelează la împrumuturi fie din necesităţi de trezorerie, fie din necesităţi de echilibru
bugetar. În primul caz, veniturile bugetare ordinare prevăzute a se realiza în anul considerat acoperă
integral cheltuielile bugetare. Deşi pe întregul an bugetul de stat se prezintă echilibrat, totuşi pe
parcursul acestuia, şi cu deosebire în primele luni ale anului, poate să nu existe o concordanţă
deplină între termenele la care se încasează veniturile şi cele la care se efectuează cheltuielile. Ca
urmare, în unele perioade plăţile devansează încasările, ceea ce provoacă un gol de casă, adică o
insuficienţă temporară de resurse, în timp ce în altele se înregistrează un plus de resurse faţă de
ritmul normal al plăţilor.
Organul însărcinat cu execuţia de casă a bugetului trebuie să cunoască din timp perioadele în
care se profilează goluri de casă pentru a putea procura resursele necesare acoperirii acestora din
afara bugetului de stat. În cazul în care disponibilităţile de resurse ale unor instituţii publice nu
acoperă golul de casă al bugetului, atunci se solicită împrumuturi pe termen scurt la alţi deţinători
de resurse băneşti de pe piaţă. În ultimă instanţă se face apel la banca centrală a ţării, sub forma
unui avans în contul veniturilor bugetare viitoare, în limitele şi în condiţiile prevăzute de lege.
Pentru împrumuturile contractate pe piaţa internă, inclusiv la banca centrală, pe termen scurt,
se emit bonuri de tezaur. În unele ţări emisiunea de bonuri de tezaur este plafonată prin lege, in timp
ce altele aceasta este nelimitată. În acest din urmă caz, emisiunea de bonuri de tezaur clin
instrument de trezorerie (de acoperire a golurilor temporare de casă) se transformă în mijloc de
echilibrare a bugetului de stat (de acoperire a deficitului bugetar).
În condiţiile în care veniturile bugetare ordinare nu acoperă integral cheltuielile bugetare
aprobate pentru anul următor, guvernul ţării are de ales între sporirea veniturilor fiscale (prin
majorarea impozitelor existente sau introducerea de impozite noi) şi contractarea de împrumuturi.
De cele mai multe ari, guvernul optează pentru cea de-a doua soluţie.

11.2. Datoria publică

Datoria publică cuprinde totalitatea sumelor împrumutate de autorităţile publice centrale, de

unităţile administrativ-teritoriale şi de alte entităţi publice, de la persoane fizice sau juridice pe piaţa
internă şi in străinătate şi rămase de rambursat la un moment dat. Gradul de îndatorare a ţării la
moment dat se determină prin raportarea soldului datoriei publice la produsul intern brut,
indicatorul astfel stabilit arată în ce măsură valoarea adăugată într-un an este grevată de datoria
publică. În ţara noastră, Guvernul este autorizat să contracteze, prin Ministerul Finanţelor,
împrumuturi de stat interne şi externe, în următoarele scopuri:
- finanţarea deficitului bugetului de stat;
- refinanţarea datoriei publice;
- susţinerea balanţei de plăţi şi consolidarea rezervei valutare a statului;
- finanţarea internă şi externă a proiectelor de investiţii pentru dezvoltarea sectoarelor
prioritare ale economiei;
- finanţarea şi dezvoltarea întreprinderilor mici şi mijlocii, cu capital majoritar
românesc;
- finanţarea achiziţionării de bunuri şi servicii, inclusiv importul de materii prime şi
resurse energetice;
71
 - îndeplinirea obligaţiunilor legate de garanţiile de stat pentru împrumuturi;
- amortizarea şi achitarea împrumuturilor guvernamentale şi răscumpărarea datoriei
neachitate, incluzând capitalul, dobânda şi alte costuri;
- finanţarea necesităţilor pe termen scurt ale bugetului de stat;
- finanţarea cheltuielilor legate de lichidarea consecinţelor dezastrelor naturale şi ale
altor calamităţi;
- menţinerea în permanenţă a unui sold corespunzător în Contul General al Trezoreriei
statului;
- alte necesităţi aprobate prin legi speciale.
Datoria publică externă mai poate fi contractată şi pentru:
- crearea unor noi locuri de muncă şi susţinerea întreprinderilor privatizate sau de stat,
pe baza priorităţilor economice şi sociale stabilite de Guvern;
- finanţarea restructurării economiei şi constituirea stocurilor strategice, inclusiv
producţia de bunuri şi servicii pentru piaţa internă şi pentru export;
- finanţarea proiectelor de investiţii în infrastructură, inclusiv cele pentru servicii
sociale;
- finanţarea achiziţiilor publice.
Rambursarea împrumuturilor de stat se asigură, după caz, din împrumuturi special contractate
pentru refinanţarea datoriei publice, din resurse ale Contului General al Trezoreriei statului, precum
şi din alte resurse stabilite prin dispoziţii legale. Rambursarea ratelor de capital, plata dobânzilor şi
a altor costuri aferente datoriei publice au prioritate faţă de alte obligaţii ale statului.
Instrumentele datoriei publice interne ale statului includ:
- titlurile de stat eliberate în monedă naţională;
- împrumuturile de stat acordate de Banca Naţională a României in condiţiile stabilite
prin Legea privind statutul Băncii Naţionale a României;
- împrumuturile de stat contractate la băncile comerciale din România;
- împrumuturile de stat contractate la alte instituţii de credit din România şi de la
agenţii guvernamentale.
Instrumentele datoriei publice externe a României includ:
- titlurile de stat eliberate în valută, emise pe pieţele financiare interne şi externe;
- împrumuturile primite de la guvernele altor state, agenţii guvernamentale, instituţii
financiare multilaterale sau alte organizaţii internaţionale;
- împrumuturile sindicalizate pe termen scurt, mediu sau lung;
- împrumuturile directe primite de la investitori privaţi pe termen scurt, mediu sau
lung.

11.3. Particularităţile împrumuturilor externe. Datoria externă

Împrumuturile externe constituie una din formele exportului de capital. În funcţie de durata
pentru care se acordă, creditele externe pot fi: pe termene scurte (1 - 2 ani), mijlocii (3 - 5 ani) sau
lungi (peste 5 ani). Beneficiarul creditului este interesat ca termenul de rambursare să fie suficient
de îndepărtat pentru a-şi putea procura resursele necesare restituirii acestuia şi achitării dobânzilor
şi a altor cheltuieli aferente.
În ceea ce priveşte rambursarea creditelor, practica internaţională cunoaşte următoarele
modalităţi: a) în cote egale; b) în cote inegale, care pot creşte în mod progresiv şi c) într-o singură
tranşă, la scadenţă.
La acordarea unui credit, împrumutătorul poate să pretindă o garanţie materială sau una
morală. În primul caz, garanţia poate să constea din mărfuri, documente de dispoziţie asupra
mărfurilor (conosamente, warante etc.), acţiuni şi obligaţiuni, depozite ale unor firme, ale unor

72
instituţii guvernamentale, bunuri imobiliare, venituri ale statului (taxe vamale, accize, venituri ale
domeniului public ş.a), rezervele de aur şi devize ale statului etc.
Privite din punctul de vedere al creditorului, creditele externe pot fi acordate de către: a)
întreprinderi furnizoare (credite comerciale sau de firmă)i b) bănci pi alte instituţii financiare
(credite bancare); c) guverne (credite guvernamentale); d) organisme financiare internaţionale
(credite financiare); e) rentieri pi alte persoane fizice (împrumuturi de stat).
Printre organismele financiare internaţionale, care acordă asistenţă publică multilaterală, se
numără:
a) Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (B.I.R.D.), denumită şi Banca
Mondială, b) organismele financiare regionale: Banca Interamericană de Dezvoltare
(înfiinţată în 1959); Banca Africană de Dezvoltare (1963), Banca Asiatică de Dezvoltare
(1966); Banca de Dezvoltare a Caraibelor (1969); Banca Europeană pentru
Reconstrucţie şi Dezvoltare (1991);
b) organismele financiare ale Comunităţii Economice Europene: Fondul European de
Dezvoltare (creat în 1957) şi Banca Europeană de Investiţii (înfiinţată în 1958);
c) organismele financiare ale Consiliului de Ajutor Economic Reciproc: Banca
Internaţională de Cooperare Economică (înfiinţată în 1963) şi Banca Internaţională de
Investiţii (înfiinţată în 1970).
Instituţiile de la litera d) şi-au încetat activitatea în urma desfiinţării CAER.

73
 MODULUL IV

SISTEMUL BUGETAR; ECHILIBRUL FINANCIAR PUBLIC

Rezumat: Bugetul de stat exprimă relaţiile economice în formă bănească ce iau naştere în
procesul repartiţiei produsului intern brut, în conformitate cu obiectivele de politică economică,
socială si financiară ale fiecărei perioade. Abordarea economică a conceptului de buget subliniază
corelaţiile macroeconomice şi, în special, legătura cu nivelul şi evoluţia produsului intern brut.

CAPITOLUL 12

BUGETUL DE STAT

12.1. Conţinutul şi caracteristicile bugetului de stat

Bugetul de stat este o categorie fundamentală a ştiinţei finanţelor, la definirea căreia concură o
abordare juridică şi alta economică. Sub aspect juridic, bugetul reprezintă un act prin care sunt
prevăzute si autorizate veniturile si cheltuielile anuale ale statului. “Bugetul de stat prevede si
autorizează, in formă legislativă, cheltuielile şi resursele statului”. Această definiţie pune în
evidenţă necesitatea aprobării parlamentare a indicatorilor bugetari. Fiind un document ce necesită
autorizarea prealabilă a puterii legislative, bugetul de stat are caracter obligatoriu. Totodată, se
subliniază faptul că bugetul este un act de previziune a resurselor publice şi a modului de utilizare a
acestor resurse. Bugetul de stat se elaborează pentru o perioadă de un an. Între prevederile înscrise
în legea bugetului de stat şi execuţia veniturilor si cheltuielilor publice intervin neconcordanţe care
impun anumite corective şi aprobarea de către puterea legislativă a unor rectificări ale bugetului în
cadrul aceluiaşi exerciţiu bugetar.
Legea bugetului de stat este influenţată de concepţiile politice, economice şi sociale specifice
fiecărei perioade, ca şi de interesele grupurilor care exercită puterea politică.
Ca document oficial, bugetul de stat evidenţiază nivelul aprobat al cheltuielilor ce se vor
efectua în viitor şi mărimea veniturilor ce pot fi mobilizate la dispoziţia statului, ca şi durata de timp
pentru care se elaborează bugetul.
Abordarea economică a conceptului de buget subliniază corelaţiile macroeconomice şi, în
special, legătura cu nivelul şi evoluţia produsului intern brut. În teoria economică modernă, bugetul
este considerat ca o variabilă esenţială în determinarea produsului intern brut si a nivelului folosirii
resurselor. În acest context, politica bugetară generează numeroase dispute, iar efectele acesteia
sunt, cel mai adesea, contradictorii.
Un anumit nivel al produsului intern brut şi măsura în care acesta este repartizat pentru
formarea brută de capital şi consum determină nivelul indicatorilor bugetari şi constituie baza
evoluţiei favorabile a resurselor in viitor.
Bugetul de stat exprimă relaţiile economice în formă bănească ce iau naştere în procesul
repartiţiei produsului intern brut, în conformitate cu obiectivele de politică economică, socială si
financiară ale fiecărei perioade. Aceste relaţii se manifestă în dublu sens: pe de o parte, ca relaţii
prin intermediul cărora se mobilizează resursele băneşti la dispoziţia statului, iar pe de altă parte, ca
relaţii prin care se repartizează aceste resurse.

74
 12.2. Principii bugetare

Procesul complex al elaborării şi execuţiei bugetului de stat este supus unor reguli mai mult
sau mai puţin rigide.
Bugetul se prezintă ca un act de previziune administrativă si, în acelaşi timp, este un tablou
comparativ al veniturilor şi cheltuielilor publice aferente perioadei la care se referă. Astfel, bugetul
trebuie să reflecte cât mai real posibil resursele ce pot fi mobilizate şi destinaţia acestora, să permită
compararea la finele exerciţiului bugetar a veniturilor încasate şi a cheltuielilor efectuate şi să ofere
posibilitatea analizării veniturilor pe surse de provenienţă şi a cheltuielilor pe destinaţii.

12.2.1. Anualitatea bugetului

Alegerea perioadei de înregistrare contabilă şi de execuţie a operaţiunilor bugetare este

esenţială din punctul de vedere al gestionării resurselor publice.
În România anul bugetar coincide cu anul calendaristic. Execuţia bugetară se încheie la 31
decembrie. Orice venit neîncasat şi orice cheltuială neefecutată până la 31 decembrie se va încasa
sau se va plăti în contul bugetului anului următor.

12.2.2. Universalitatea bugetului

Universalitatea este principiul potrivit căruia veniturile şi cheltuielile publice trebuie să fie
înscrise în buget în sumele lor totale, fără omisiuni şi fără compensări reciproce. Această regulă a
bugetului brut se bazează pe necesitatea înscrierii în buget a veniturilor şi cheltuielilor statului in
sume brute sau totale. Scopul urmărit de acest principiu este de a facilita controlul financiar,
interzicând compensarea intre cheltuieli si venituri proprii.
Există şi unele situaţii speciale, reglementate prin lege, ce constituie excepţii de la principiul
universalităţii, ca de exemplu:
resursele provenind din donaţii, care nu majorează resursele publice totale, ci au o afectaţie
specială în conformitate cu voinţa celui care efectuează donaţia;
fondurile de sprijin, care reprezintă resurse ale particularilor puse la dispoziţia administraţiilor
publice cu condiţia realizării unor lucrări publice sau prestaţii determinate;
reconstituirea creditelor bugetare prin restituirea către buget a sumelor necuvenite sau
acordate cu titlu provizoriu.

12.2.3. Unitatea bugetară

În conformitate cu accepţiunea lui clasică, principiul unităţii bugetare presupune înscrierea

tuturor veniturilor şi cheltuielilor statului, în sumele lor globale, într-un singur document. Unitatea
bugetului este asigurată prin intermediul sistemului conturilor naţionale, în cadrul căruia conturile
administraţiei publice grupează atât cheltuielile şi veniturile statului, cât şi pe cele aferente
colectivităţilor locale şi bugetului asigurărilor sociale.
Derogările de la principiul unităţii bugetare, acceptate în prezent în practica internaţională, se
referă la elaborarea, pe lângă bugetul de stat, a unor bugete anexe şi conturi speciale de trezorerie.
Bugetele anexă sunt corelate cu bugetul general al statului, prin aceea că soldul lor figurează
la partea de venituri a bugetului de stat, dacă nivelul veniturilor este mai mare decât cel al
cheltuielilor, sau la partea de cheltuieli a bugetului de stat, dacă primesc subvenţii de la acesta.
Conturile speciale de trezorerie evidenţiază încasări ce nu reprezintă un venit propriu-zis
pentru bugetul de stat şi plăţi care nu au caracter definitiv.
Încasarea veniturilor şi efectuarea cheltuielilor în contul bugetului de stat se realizează în
multe jări prin intermediul sistemului trezoreriei.
Bugetele autonome sunt elaborate de întreprinderile publice cu personalitate juridică şi cu
largă autonomie funcţională, de instituţiile publice din sfera administraţiei de stat, de serviciile

75
publice care dispun de personalitate juridică şi nu au caracter industrial şi comercial, cum ar fi:
serviciile sociale, financiare, culturale şi de educaţie.
O categorie aparte de bugete autonome o constituie bugetele colectivităţilor locale, care sunt
votate de reprezentanţii aleşi ai unităţilor administrativ-teritoriale şi sunt supuse reglementărilor în
materie de control bugetar.
În România, există o multitudine de bugete elaborate şi aprobate la nivel central şi local,
determinate de specificul economiei noastre în tranziţie, ceea ce face ca unitatea bugetară să nu fie
respectată în forma ei clasică.
Excepţiile de la principiul unităţii bugetare sunt reprezentate de bugetul asigurărilor sociale,
de bugetele fondurilor speciale, de bugetele anexă şi de bugetele autonome întocmite de instituţii şi
regii publice, care trebuie să-şi acopere cheltuielile din venituri proprii.
Bugetul general consolidat este corelat, din punctul de vedere al asigurării echilibrului, cu
bugetul asigurărilor sociale de stat şi cu bugetele locale care funcţionează ca bugete autonome şi
care sunt supuse aprobării Parlamentului. Anual, se prevăd prin lege fondurile speciale care
funcţionează pe principiul bugetelor anexă şi care diferă de la un an la altul ca număr şi dimensiune
în raport de scopurile pentru care se constituie. În execuţie, intervin rectificări ale bugetului datorită
influenţei unor factori nou apăruţi sau imposibilităţii colectării veniturilor la nivelul prevăzut prin
legea de adoptare a bugetului. Rectificările sunt propuse de Guvern şi aprobate de Parlament.

12.2.4. Neafectarea veniturilor bugetare

Cerinţa acestui principiu rezidă în faptul că veniturile încasate la buget se depersonalizează,

astfel încât veniturile în totalitatea lor se utilizează pentru acoperirea tuturor cheltuielilor. Acest
principiu interzice ca un anumit venit bugetar să fie afectat acoperirii unei anumite cheltuieli.
Aceasta, deoarece nu se poate realiza o concordanţă deplină între mărimea unui venit şi nivelul
cheltuielilor ce urmează a fi finanţate pe seama venitului special afectat. În practică se înregistrează
frecvente abateri şi de la acest principiu. Astfel, pentru finanţarea unor servicii ale statului sunt
scoase în afara bugetului ordinar venituri care provin din anumite surse. În România, Legea privind
finanţele publice prevede expres destinaţia resurselor publice înţelese ca resurse totale, si care
vizează: domeniul social, asigurarea cerinţelor de apărare a ţării şi a ordinii publice, susţinerea unor
programe de cercetare fundamentală, domeniul economic şi finanţarea administraţiei de stat centrale
şi locale si a altor cheltuieli prevăzute de lege. Fondurile speciale, aprobate anual prin legea
bugetară, evidenţiază venituri cu afectaţie specială reprezentând o excepţie de la principiul
neafectării veniturilor bugetare.

12.2.5. Specializarea bugetară

Specializarea bugetară reprezintă principiul potrivit căruia veniturile bugetare trebuie să fie
înscrise în buget şi aprobate de către Parlament pe surse de provenienţă, iar creditele bugetare pe
categorii de cheltuieli. Prin credit bugetar se înţelege suma limită, înscrisă în bugetul de stat si
aprobată de puterea legislativă, până la care se pot efectua plăţi în contul fiecărei cheltuieli publice.
Clasificaţia bugetară trebuie să fie astfel concepută încât să grupeze veniturile după
provenienţă, iar cheltuielile pe destinaţia lor efectivă si în funcţie de conţinutul economic.
O altă cerinţă a clasificaţiei bugetare se referă la faptul că schema respectivă trebuie să fie
simplă, concisă si clară, pentru a fi înţeleasă cu uşurinţă de toţi cei chemaţi să examineze bugetul.
Astfel, clasificaţia bugetară trebuie să ofere o imagine clară în legătură cu sursele de provenienţă a
veniturilor si să permită identificarea impozitelor directe, iar în cadrul acestora, a impozitului pe
veniturile persoanelor fizice şi a impozitului pe profit, să evidenţieze nivelul impozitelor indirecte
percepute la vânzarea bunurilor de larg consum în mod distinct faţă de celelalte categorii de bunuri
şi să reflecte veniturile cu caracter extraordinar.

76
 12.2.6. Echilibrul bugetar

Echilibrul bugetar se referă atât la întocmirea unor bugete balansate, cât si la păstrarea
echilibrului în perioada de execuţie a bugetului.
Asigurarea echilibrului ar fi posibilă prin folosirea uneia dintre următoarele tehnici:
– constituirea unui fond de rezervă bugetară pe seama încasărilor din impozite obţinute în
perioadele de prosperitate ale ciclului economic,
– tehnica fondului de egalizare are drept punct de pornire perioada de depresiune a ciclului
economic şi vizează restabilirea echilibrului bugetar la nivelul unui interval. de timp
îndelungat
– tehnica amortizării alternative se bazează pe gestionarea datoriei publice în condiţii de
ciclicitate a activităţii economice.

12.2.7. Publicitatea bugetului

În practica bugetară, publicitatea este principiul potrivit căruia după ce este supus dezbaterii şi
aprobării Parlamentului, bugetul trebuie adus la cunoştinţa opiniei publice.
Legea privind adoptarea bugetului de stat şi contul de încheiere a exerciţiului bugetar pe anul
precedent celui în curs sunt publicate în Monitorul Oficial şi în culegeri de legi.

77
 CAPITOLUL 13

PROCESUL BUGETAR

13.1. Conţinutul, etapele şi caracteristicile procesului bugetar

Procesul bugetar, sub aspectul conţinutului, reprezintă ansamblul acţiunilor ii măsurilor

întreprinse de instituţiile competente ale statului în scopul concretizării politicii financiare aplicate
de autoritatea guvernamentală. Procesul bugetar presupune existenţa unor resurse financiare,
precum şi alocarea lor în scopul furnizării către cetăţeni a bunurilor ii serviciilor publice.
Instrumentul în care îşi găsesc reflectarea toate resursele financiare publice şi cheltuielile
publice îl constituie bugetul general consolidat.
Etapele consecutive ale procesului bugetar se referă la:
• elaborarea proiectului de buget;
• aprobarea bugetului;
• execuţia bugetului;
• încheierea execuţiei bugetului;
• controlul execuţiei bugetului;
• aprobarea execuţiei bugetului.

13.1.1. Elaborarea proiectului de buget

Proiectul de buget este elaborat de Guvern, prin subsistemul instituţiilor publice aflate în
structura acestuia.
Odată finalizat, proiectul de buget se concretizează într-un pachet de documente care constă
în:
- expunerea de motive şi proiectul legii bugetului de stat. - anexele la proiectul de lege
bugetară, in care sunt reflectate structura veniturilor pe diferite categorii de impozite, taxe şi surse
de natură nefiscală, precum şi cea a cheltuielilor, pe agenţii guvernamentale, iar în cadrul acestora
în raport cu conţinutul economic al cheltuielilor (curente, din care de personal şi materiale, respectiv
de capital). - informaţii documentare privind modul de fundamentare a bugetului, care sunt utile
forului legislativ cu ocazia analizei şi dezbaterilor în vederea aprobării proiectului de lege privind
bugetul de stat.
Proiectul de buget, conţinând setul de documente enumerate mai sus, se transmite
Parlamentului pentru aprobare. El reprezintă concretizarea uneia dintre cele mai importante decizii
ale puterii executive şi este asumat de Guvern în ansamblul său, precum şi de către fiecare membru
component al Cabinetului. Ca urmare, în spiritul solidarităţii guvernamentale, membrii Executivului
au obligaţia ca, alături de ministrul finanţelor, să susţină, în cadrul dezbaterilor parlamentare,
proiectul de buget în forma însuşită de Guvern.

13.1.2. Aprobarea bugetului

Instituţia publică împuternicită prin Constituţie să aprobe proiectul de buget este Parlamentul.
În Parlament proiectul de buget parcurge următoarele etape: prezentarea de către primul
ministru (sau ministrul finanţelor) a raportului pe marginea proiectului de buget în plenul
Parlamentului; examinarea proiectului de buget în comisiile permanente ale Parlamentului
(structurate, de obicei, pe domenii, cum ar fi: educaţia, cultura, ocrotirea sănătăţii, amenajarea
teritoriului şi protecţia mediului, apărare şi siguranţă naţională, agricultură, industrie şi transporturi

78
etc.) şi apoi analiza şi aprobarea acestuia în comisia de specialitate a legislativului, adică cea de
buget, finanţe şi bănci.

13.1.3. Execuţia bugetului

După promulgarea de către Preşedinte, legea privind bugetul se publică în buletinul oficial al
tării, moment în care bugetul devine operaţional, trecându-se la execuţia acestuia, care se realizează
pe durata anului bugetar.
Execuţia bugetului constă în încasarea veniturilor şi efectuarea cheltuielilor aprobate de forul
legislativ.
Prevederile bugetare privind veniturile reprezintă limite minime de realizat, cu excepţia
veniturilor din împrumuturi, care constituie limite maxime de atins. La rândul lor, cheltuielile
bugetare aprobate prin lege reprezintă limite maxime, ce nu pot fi depăşite, instituţiile publice care
execută bugetul fiind obligate să respecte întocmai destinaţiile stabilite pentru fiecare alocaţie
bugetară.
Încasarea veniturilor cuvenite bugetului şi, respectiv, efectuarea plăţilor de la buget se
efectuează fie printr-o instituţie specializată aflată în subordinea Ministerului Finanţelor (trezoreria
statului), fie prin sistemul băncilor comerciale, pe bază de convenţii privind prestarea de servicii,
încheiate între acestea şi Ministerul Finanţelor.
Execuţia veniturilor bugetare se realizează prin - aparatul fiscal al Ministerului Finanţelor şi
constă în derularea mai multor faze procedurale succesive. În cazul impozitelor directe fazele
execuţiei bugetare sunt următoarele: aşezarea, lichidarea, emiterea titlului de perceperea efectivă a
impozitului.
Aşezarea impozitului reprezintă identificarea şi dimensionarea materiei impozabile a unei
persoane fizice sau juridice, care, potrivit legilor fiscale, intră sub incidenţa impozitării.
Lichidarea constituie determinarea cuantumului impozitului aferent materiei impozabile în
raport cu cotele de impozit şi alte condiţii prevăzute de lege. Pe baza acestor date se procedează la
deschiderea rolului fiscal al persoanei fizice sau juridice respective, în care se înscrie suma datorată
(debitul) de persoana In cauză.
Emiterea titlului de percepere a impozitului constă în înscrierea cuantumului impozitului
respectiv într-un document (dispoziţie), în baza căruia se autorizează perceperea unui anumit venit
bugetar. În practică, asemenea documente sunt reprezentate fie de titlul de încasare (emis atunci
când contribuabilul îşi achită din proprie iniţiativă datoria), fie de ordinul de încasare (utilizat
pentru anunţarea debitorului asupra obligaţiei de plată, precum şi în cazul executării silite a
debitorilor care nu-şi achită datoriile către buget în termenul legal).
Perceperea impozitului constă în încasarea efectivă a sumei datorate de către debitor. În
procedurile specifice acestei faze, este inclusă şi urmărirea, la care se recurge, inclusiv prin metoda
executării silite, atunci când contribuabilii nu-şi achită obligaţiile bugetare în termenele stabilite de
lege. În unele cazuri, procedura urmăririi se poate concretiza şi în ipotecarea bunurilor aflate în
proprietatea debitorilor, Ministerul Finanţelor fiind reprezentantul statului în litigii de această
natură.
Pentru impozitele indirecte ca şi pentru celelalte venituri bugetare, există proceduri specifice
de execuţie.
În execuţia practică a veniturilor bugetare, fazele de natură administrativă (aşezarea,
lichidarea, emiterea titlului de percepere a impozitului) sunt delimitate instituţional de operaţiunea
de percepere (încasare efectivă) a impozitelor.
Primele trei faze sunt executate de organele cu atribuţii fiscale, iar operaţiunea de încasare de
către organele trezoreriei statului.
Respectarea destinaţiei şi a cuantumului aprobat pentru fiecare categorie de cheltuieli
bugetare impune, în execuţie, parcurgerea unor faze procedurale succesive pentru fiecare alocaţie
bugetară, după cum urmează: angajarea, lichidarea, ordonanţarea şi plata.

79
 Angajarea reprezintă decizia care generează obligaţia unei instituţii bugetare de a plăti a
anumită sumă de bani către furnizorii diferitelor bunuri şi servicii publice.
Instrumentul juridic în care sunt materializate asemenea obligaţii poate fi: contractul, decizia
ministerială, hotărârea judecătorească, prevederile unor legi nou apărute. Aşadar, angajarea
cheltuielilor bugetare este un efect al deciziilor instituţiilor componente ale Guvernului sau al unor
decizii ale forului legislativ (Parlamentul), cum este cazul unor legi adoptate pe parcursul
exerciţiului bugetar, prin care se majorează diferite cheltuieli bugetare (salariile funcţionarilor
publici, pensiile, alocaţiile pentru agricultură etc.).
Atribuţii în ceea ce priveşte angajarea cheltuielilor bugetare au conducătorii diferitelor
structuri ale instituţiilor publice (miniştri, secretari de stat, directori generali, directori etc.), care pot
delega integral sau parţial competentele unor persoane din subordine, cărora li se stabileşte în mod
precis cadrul acţiunilor asupra cărora pot decide. Prin conţinutul şi consecinţele sale, angajarea
reprezintă faza cea mai importantă a execuţiei cheltuielilor bugetare, de care depinde încadrarea în
limitele aprobate prin buget.
Lichidarea reprezintă faza în care instituţia publică constată şi recepţionează furnizarea
bunurilor şi/sau serviciilor contractate (angajate anterior), fază în care are loc, în funcţie de
cantitatea şi calitatea livrărilor, stabilirea sumei datorate furnizorilor.
Ordonanţarea constituie actul de emitere, din partea unei instituţii publice, a unei dispoziţii
sau ordin de plată a unei sume din alocaţia bugetară în favoarea unui terţ.
Plata reprezintă achitarea efectivă de către instituţia publică a sumei datorate către furnizori
sau creditori.
Operaţiunile specifice primelor trei faze (angajarea, lichidarea şi ordonanţarea) sunt efectuate,
pe baza avizelor serviciilor operaţionale (spre exemplu, la spitale: secţiile medicale, serviciul
aprovizionare, etc.), de către conducătorii instituţiilor publice (sau mandataţii acestora), denumiţi şi
ordonatori de credite bugetare. Aceştia, la rândul lor, sunt clasificaţi în ordonatori de gradul I
(conducătorii ministerelor şi agenţiilor guvernamentale din subordinea Executivului), de gradul II
(structurile de conducere şi coordonare din teritoriu ale ministerelor, cum ar fi: direcţiile sanitare
judeţene, inspectoratele şcolare judeţene etc.) şi de gradul III (instituţiile publice operaţionale:
spitale, şcoli, teatre, muzee etc.).
Operaţiunile vizând a patra fază, cea de plată, le efectuează angajaţii serviciului financiar al
instituţiei publice. Toţi funcţionarii publici participanţi la fazele execuţiei cheltuielilor unei instituţii
bugetare răspund solidar pentru calitatea şi legalitatea gestionării banilor publici.

13.1.4. Încheierea execuţiei bugetare

Concretizarea modului de gestionare a bugetului se efectuează prin întocmirea, la finele

anului bugetar, a contului de execuţie bugetară. Acesta reflectă finalitatea operaţiunilor de executare
a veniturilor şi cheltuielilor bugetare şi conduce la determinarea modului cum Executivul, prin
instituţiile publice din structura şi subordinea sa, a respectat încadrarea în veniturile, cheltuielile şi
soldul bugetar aprobat de Parlament (echilibru, deficit sau excedent).
Conţinutul contului de execuţie bugetară este diferit în raport cu metoda de evidentă bugetară
adoptată de autorităţile guvernamentale privind durata exerciţiului bugetar. În acest sens, se poate
utiliza sistemul de exerciţiu sau sistemul de gestiune.
În sistemul de exerciţiu, contul de execuţie bugetară cuprinde totalitatea operaţiunilor care
privesc anul bugetar respectiv, chiar dacă unele dintre acestea - încasarea unor venituri şi/sau
efectuarea unor cheltuieli - se realizează după încheierea anului bugetar. În sistemul de gestiune,
contul de execuţie bugetară cuprinde numai operaţiunile de încasări ale veniturilor şi plăti în contul
cheltuielilor realizate efectiv în anul bugetar respectiv, indiferent de exerciţiul bugetar la care se
referă. Întocmirea contului de execuţie bugetară se face de către Ministerul Finanţelor, pe baza
dărilor de seamă contabile şi a conturilor privind execuţia de casă a bugetului, elaborate de fiecare
instituţie publică. Aceste documente de raportare contabilă se centralizează, pe verticală, la nivelul

80
fiecărei agenţii guvernamentale (ordonator principal de credite), care depune apoi, la Ministerul
Finanţelor, situaţia execuţiei bugetare din domeniul său de activitate.
Contul (general) de execuţie bugetară, întocmit de Ministerul Finanţelor, se prezintă
Guvernului, care, după discutare, hotărăşte supunerea acestuia Parlamentului pentru dezbatere şi
aprobare.

13.1.5. Aprobarea execuţiei bugetare

Pe baza raportului privind contul de execuţie bugetară, elaborat de instituţia specializată de

control al finanţelor publice, Parlamentul declanşează procedura de dezbatere şi aprobare a acestuia.
Mai întâi are loc analiza raportului în comisiile permanente reunite de buget-finanţe ale forului
legislativ, iar apoi se dezbate în plenul Parlamentului proiectul de Lege privind aprobarea contului
de execuţie bugetară.
Cu această ocazie se prezintă de către Executiv sinteza evoluţiilor economico-financiare din
anul la care se referă execuţia bugetară şi factorii care au influenţat evoluţia acesteia. Votul final
favorabil asupra proiectului de lege privind aprobarea contului de execuţie bugetară marchează
încheierea etapelor procesului bugetar.

TESTE DE AUTOEVALUARE

1. Pentru fiecare categorie de cheltuieli bugetare se impune parcurgerea unor faze procedurale
dintre care cele mai reprezentative ar fi:
a) angajarea;
b) aşezarea;
c) lichidarea;
d) ordonanţarea;
e) plata;
Justificaţi variantele corecte de răspuns
Răspuns: a, c, d, e

2. Care din afirmaţiile de mai jos este corectă:

a) Taxa pe valoare adăugată are in bună măsură atributele unui impozit direct;
b) Dacă persoana care plăteşte impozitul îl şi suportă efectiv, întâlnim ceea ce se numeşte
incidenţă directă;
c) Fenomenul de repercusiune apare mai mult la impozitele directe şi mai puţin la cele
indirecte.
d) Bugetul de stat este un plan financiar cu caracter orientativ, care reflectă parţial veniturile
şi cheltuielile publice. ]
Răspuns: b

3. Când se produce o sustragere de la impunere a materiei impozabile (evaziune fiscală) cu

caracter ilicit?
a) În cazul în care statul permite amortizarea accelerată a unor active fixe;
b) În cazul în care legea permite deducerea din venitul impozabil a unor sume pentru
sponsorizări;
c) Înscrierea în declaraţiile de impunere numai a unei părţi din veniturile realizate;
d) În cazul în care impunerea unor venituri se face pe baza unor norme de venit.
Răspuns: c

81
4. Ce este (reprezintă, exprimă) bugetul de stat?
a) un act juridic cu caracter obligatoriu prin care se aprobă veniturile şi cheltuielile statului;
b) o balanţă de încasări şi plăţi în valută;
c) principalul plan financiar al statului la nivel macroeconomic;
d) exprimă relaţii care apar în procesul de constituire şi distribuire a fondului bugetar;
e) un plan de creditare a economiei naţionale pe termen de un an.
Răspuns:a, c, d

5. Printre principiile bugetare pot fi enunţate şi următoarele:

a) echilibrul bugetar;
b) necompensarea veniturilor bugetare;
c) universalitatea bugetului;
d) specializarea bugetară.
Justificaţi răspunsurile corecte.
Răspuns:a, c, d

6. Organizarea executării de casă a bugetului asigurărilor sociale de stat are la bază următoarele
principii:
a) principiul unităţii de casă;
b) principiul prudenţei;
c) principiul compensării fluxurilor financiare;
d) principiul delimitării atribuţiilor organelor cu competenţe în domeniu.
Să se justifice răspunsurile corecte.
Răspuns: a, d

7. Execuţia bugetului ca etapă a procesului bugetar constă în execuţia veniturilor şi a cheltuielilor.

Pentru fiecare dintre acestea se parcurg mai multe faze procedurale succesive. Astfel execuţia
veniturilor presupune efectuarea următoarelor faze:
a) angajarea, lichidarea, emiterea titlului de percepere şi perceperea;
b) ordonanţarea, aşezarea, lichidarea şi perceperea (încasarea);
c) aşezarea, ordonanţarea, lichidarea şi emiterea titlului de percepere;
d) aşezarea, lichidarea, emiterea titlului de percepere efectivă a impozitului şi perceperea.
Alegeţi varianta corectă de răspuns şi argumentaţi.
Răspuns: d

TERMENI CHEIE
Proces bugetar, aşezarea veniturilor, ordonanţarea cheltuielilor, execuţia bugetară, încheiere
bugetară, control bugetar.

82
 CAPITOLUL 14

BUGETUL ASIGURĂRILOR SOCIALE DE STAT

14.1. Conţinutul economic al bugetului asigurărilor sociale de stat

Bugetul asigurărilor sociale de stat este planul financiar anual care reflectă constituirea,
repartizarea şi utilizarea fondurilor băneşti necesare ocrotirii pensionarilor, salariaţilor şi membrilor
de familie.
Bugetul asigurărilor sociale de stat cuprinde la venituri: contribuţia pentru asigurările sociale
de stat; contribuţia parţială a personalului salariat pentru obţinerea biletelor de tratament balnear şi
odihnă; contribuţia parţială şi diferenţiată a pensionarilor pentru trimiterile la tratament balnear; alte
venituri (sumele ce se obţin din lichidarea debitelor din anii anteriori, restituirea subvenţiilor
acordate în anii precedenţi şi nefolosite, majorările şi amenzile aplicate pentru neplata la timp şi
integrală a contribuţiilor de asigurări sociale, restituirea sumelor plătite din eroare, pensii neachitate
şi prescrise etc.), contribuţiile pentru fondul de ajutor de şomaj, a alocaţiei de sprijin şi a ajutorului
de integrare profesională; dobânzi pentru disponibilităţile din conturi. De asemenea, bugetul
asigurărilor sociale de stat este alimentat şi cu excedentul bugetului anului precedent, care se
reportează pe anul următor.
La partea de cheltuieli, bugetul asigurărilor sociale de stat cuprinde: pensiile plătite prin oficii,
pensiile plătite prin întreprinderi; indemnizaţiile pentru incapacitatea temporară de muncă;
indemnizaţiile pentru prevenirea îmbolnăvirilor; refacerea şi întărirea capacităţii de muncă;
indemnizaţiile în caz de maternitate şi pentru îngrijirea copilului bolnav; indemnizaţiile pentru
creşterea şi îngrijirea copilului până la împlinirea vârstei de doi ani; ajutoarele sociale; acordarea
biletelor de tratament balnear şi odihnă; cheltuielile cu plata ajutorului de şomaj, a alocaţiei de
sprijin, a ajutorului de integrare profesională; cheltuielile cu masă caldă pentru mineri şi geologi;
cheltuielile cu plata taxelor poştale ocazionate de transmiterea pensiilor; ajutoarele în caz de deces
etc.
Bugetul cuprinde, în partea finală, diferenţa dintre venituri şi cheltuieli.

14.2. Executarea bugetului asigurărilor sociale de stat

Executarea prin sistemul de trezorerie constă în aceea că organele financiare de asigurări

sociale, Trezoreria statului şi alte organe financiare se ocupă cu încasarea, păstrarea şi eliberarea
resurselor bugetare.
Executarea prin sistemul bancar constă în efectuarea operaţiunilor de mai sus de către
organele bancare.
Organizarea executării de casă a bugetului asigurărilor sociale de stat are la bază următoarele
principii:
a) principiul delimitării atribuţiilor organelor care dispun de mijloacele bugetare de atribuţiile
organelor care se ocupă efectiv cu încasarea, păstrarea şi eliberarea resurselor bugetare. Acest
principiu înlesneşte exercitarea controlului asupra respectării disciplinei financiare în domeniul
veniturilor şi cheltuielilor.
b) principiul unităţii de casă, conform căruia veniturile fiecărui buget pentru asigurările
sociale sunt concentrate integral la organul de casă respectiv, într-un singur cont, din care se
eliberează resursele necesare acoperirii cheltuielilor, ceea ce conduce la efectuarea cheltuielilor
potrivit prevederilor bugetare în cuantumul şi la termenele stabilite.

83
 Executarea veniturilor bugetului asigurărilor sociale de stat se desfăşoară pe subcapitole,
conform clasificaţiei bugetare, în conturile deschise la unităţile Trezoreriei Statului sau la
sucursalele Băncii Comerciale Române.
Creditele bugetare de asigurări sociale sunt administrate de către ordonatorii de credite
bugetare.
Ordonatorul de credite bugetare este persoana împuternicită să îndeplinească o funcţie de
conducere într-un organ de stat, instituţie etc., căreia i s-a conferit dreptul de a dispune de credite
bugetare.
Creditul bugetar este suma anuală prevăzută la partea de cheltuieli a bugetului aprobată pentru
efectuarea diferitelor cheltuieli cuprinse în subdiviziunile clasificaţiei bugetare, în limitele căreia, în
cursul anului, se eliberează mijloace băneşti pentru efectuarea plăţilor (pensii, indemnizaţii etc.)
prevăzute. Creditele bugetare se prevăd în buget cu destinaţii precise, sunt repartizate pe titulari şi
nu pot fi depăşite.
După sfera drepturilor ce le sunt acordate, ordonatorii de credite sunt de trei feluri: ordonatori
principali (de gradul I); ordonatori secundari (de gradul II) şi ordonatori terţiari (de gradul III).
În cadrul bugetului asigurărilor sociale de stat calitatea de ordonator principal o are ministrul
Muncii şi Protecţiei Sociale. Se asimilează cu ordonatorul principal de credite secretarii de stat care
exercită unele atribuţii ale ministrului. În aceste cazuri, secretarii de stat au calitatea de ordonatori
de gradul I delegaţi.
Calitatea de ordonator secundar de credite bugetare (de gradul II), în cadrul bugetului
asigurărilor sociale de stat o are conducătorul Oficiului central de plăti pensii subordonat
Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale, căruia ordonatorii principali îi repartizează credite
bugetare atât pentru cheltuielile proprii, cât şi pentru distribuirea lor între ordonatorii de gradul III
aflaţi în subordine.
Ordonatorii terţiari de credite bugetare (de gradul III) sunt şefii oficiilor de asigurări sociale,
pensii şi asistenţă socială din cadrul direcţiilor judeţene şi a municipiului Bucureşti de muncă şi
protecţie socială ale Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale, care primesc credite de la ordonatorii
principali sau secundari.

84
 CAPITOLUL 15

BUGETELE LOCALE

15.1. Autonomia finanţelor publice locale

Comunităţile locale reprezintă colectivităţi umane, delimitate teritorial din punct de vedere
politic şi administrativ, care au autorităţi publice diferite de cele ale statului. Autonomia financiară a
acestora este absolut necesară, deoarece autonomia administrativă nu ar fi posibilă fără autonomia
financiară, care-i asigură suportul material al funcţionării. În statele democratice, administraţia
locală se bazează pe principiile descentralizării şi autonomiei locale,
În România, după Revoluţia din decembrie 1989, bazele organizării unitare a finanţelor
publice locale au fost puse prin Legea administraţiei publice locale, capitolul “Administrarea
finanţelor publice”, ale cărei prevederi s-au bazat pe cele din Constituţie. De asemenea,
reglementări referitoare la finanţele locale au fost adoptate succesiv prin Legea privind finanţele
publice, din 1991 şi prin cea din 1996, prin Legea privind finanţele publice locale, şi, anual, prin
Legile de adoptare a bugetului de stat.

15.2. Organizarea finanţelor publice locale

Indiferent de gradul de autonomie a comunităţilor locale, se consideră că la descentralizarea

financiară trebuie avute în vedere anumite principii, ca fiind cerinţe ale stabilităţii finanţelor publice
ale ţării, astfel:
- principiul diversităţii, explicat pe seama varietăţii de forme şi a măsurii diferite a
solicitărilor de bunuri şi servicii publice;
- principiul echivalenţei în finanţarea serviciilor publice, explicat pe seama
beneficiilor geografice pe care acestea le aduc cetăţenilor;
- principiul acceptării costului descentralizării determinat de diferenţele fiscale
regionale, care se interferează cu răspândirea în spaţiu a activităţilor economice;
- principiul redistribuirii şi stabilizării centralizate, impus de realitatea conform căreia
comunităţile locale nu dispun de instrumentele macroeconomice necesare pentru
înfăptuirea unor obiective de importantă naţională;
- principiul compensării fluxurilor financiare dintre colectivităţi, cauzate de
transferurile involuntare de venituri, pe seama deosebirilor economice, şi care prejudiciază
înfăptuirea programelor de cheltuieli pentru unele din acestea. Prevenirea unor astfel de
situaţii implică intervenţia guvernamentală cu măsuri corective;
- principiul asigurării serviciilor sociale vitale, conform căruia această sarcină cade in
seama autorităţilor centrale. Guvernul trebuie să ofere minimum de servicii publice
esenţiale (sănătate, educaţie, siguranţă socială) tuturor cetăţenilor tării;
- principiul accesului echitabil la resursele financiare publice, determinat de situaţia
unor colectivităţi locale a căror balanţă dintre nevoi şi capacitatea fiscală este deficitară,
necesitând compensarea minusului de resurse prin transferuri guvernamentale, pe seama
unei scheme prestabilite;
- principiul echilibrului financiar, conform căruia repartizarea între nivelurile de
autoritate publică ale finanţelor publice trebuie să asigure exercitarea conducerii în limita
atribuţiilor şi competenţelor ce revin fiecăreia. Aceasta înseamnă ca resursele financiare
publice să fie deopotrivă redistribuite pentru acoperirea cheltuielilor cu funcţionarea
sectorului public în administrarea statului şi in aceea a colectivităţii locale.
85
 În România, organizarea teritorială a finanţelor publice este aşezată pe împărţirea ţării în
unităţi administrativ-teritoriale. Din punct de vedere juridic, organele financiare teritoriale sunt
instituţii ale administraţiei publice, cu administraţie şi gestiune proprie de instituţie. Sfera lor de
acţiune diferă, după nivelul organizatoric, astfel:
- Direcţiile generale ale finanţelor publice şi controlului financiar de stat, la nivel de
judeţ şi municipiul Bucureşti;
- Administraţiile financiare, la nivelul municipiilor şi al sectoarelor municipiului
Bucureşti;
- Circumscripţiile financiare la oraşe;
- Percepţiile rurale şi agenţiile fiscale, la nivelul comunelor.
Toate aceste organe sunt îndrumate şi controlate de către Direcţia Generală a Finanţelor
Publice şi Controlul Financiar de Stat din Ministerul Finanţelor. Actuala organizare teritorială a
finanţelor publice datează din 1992.

86
 CAPITOLUL 16

TREZORERIA FINANŢELOR PUBLICE

16.1. Funcţiile generale ale trezoreriei în finanţele publice moderne

Termenul de trezorerie este folosit în două sensuri. Astfel, pe de o parte, el serveşte la

desemnarea casieriilor propriu-zise ale statului, atunci când se vorbeşte de “situaţia trezoreriei” sau
de “deficitul trezoreriei”, iar pe de altă parte, el serveşte la desemnarea unei administraţii publice, ca
instituţie.
Funcţia originară a trezoreriei este cea atribuită de către finanţele clasice care considerau
trezoreria ca o casierie, unde sunt depuse şi gestionate fondurile statului şi ca o bancă, cu activitate
de credit pe termen scurt, însărcinată să echilibreze In orice moment intrările şi ieşirile de fonduri.
Aceasta corespunde definiţiei corecte a trezoreriei.
În finanţele moderne, la funcţiile de casă şi de bancă ale trezoreriei se adaugă şi cea a
controlului asupra ansamblului de activităţi financiare ale statului. Trezoreria tinde să devină un
instrument de procurare a resurselor, alături de resursele bugetare şi de cele de împrumut.

16.2. Analiza funcţiilor de bază ale trezoreriei

1. Trezoreria - în calitate de casier

Această funcţie implică două aspecte:

Execuţia de casă a operaţiunilor de încasări şi plăţi efectuate de stat şi
Asigurarea existenţei de disponibilităţi suficiente pentru a face faţă angajamentelor statului, în
cadrul exigibilităţilor.
Pentru echilibrarea trezoreriei se poate apela la trei categorii de resurse: 1) utilizarea
fondurilor corespondenţilor; 2) emisiunea de bonuri de tezaur; 3) avansurile acordate de banca de
emisiune.

2. Trezoreria în calitate de bancher

Rolul de bancher al trezoreriei are două forme. În primul rând, trezoreria acţionează ca o
bancă de depozit, ca o bancă de afaceri, care furnizează capitaluri unor întreprinderi pentru a le
asigura dezvoltarea. În al doilea rând, trezoreria acţionează ca o bancă de emisiune şi, în acest fel,
intervine în domeniul circulaţiei monetare.
În România, conform prevederilor Legii privind finanţele publice, se interzice acoperirea
cheltuielilor bugetului de stat prin recurgerea la emisiune monetară sau prin finanţarea directă de
către bănci.

16.3. Modul de organizare şi funcţionare a trezoreriei finanţelor publice şi atribuţiile

acesteia

Trezoreria este organizată şi funcţionează ca un sistem unitar atât la nivel central, în cadrul
Ministerului Finanţelor, cât şi la nivelul unităţilor teritoriale ale Ministerului Finanţelor, în cadrul
direcţiilor generale ale finanţelor publice, al administraţiilor, al circumscripţiilor şi al percepţiilor
financiare.

87
 La nivel central, în cadrul Ministerului Finanţelor, funcţionează Direcţia Generală a
Trezoreriei Statului. Aceasta desfăşoară următoarele operaţiuni specifice: elaborarea instrucţiunilor
privind organizarea şi funcţionarea trezoreriilor teritoriale; asigurarea evidenţei contabile privind
constituirea şi utilizarea tuturor fondurilor statului; deschiderea creditelor bugetare la trezoreriile
teritoriale, trezoreria centrală având contul de corespondent la Centrala Băncii Naţionale; efectuarea
operaţiunilor de decontare între trezoreriile judeţene; gestionarea fondurilor cu destinaţie specială
constituite la nivelul economiei naţionale; administrarea conturilor de clearing, barter şi cooperare
economică în conformitate cu acordurile guvernamentale; contractarea, gestionarea şi evidenţa
împrumuturilor pentru acoperirea deficitului bugetar; gestionarea datoriei publice interne şi externe;
elaborarea lucrărilor de execuţie bugetară şi a contului trezoreriei în structurile şi termenele
stabilite; elaborarea raportului public şi a contului general al execuţiei bugetului de stat şi a
fondurilor speciale şi extrabugetare.
La nivel teritorial, trezoreriile funcţionează astfel:
A. La judeţene şi la municipiul Bucureşti, trezoreria este organizată ca direcţie în cadrul
Direcţiei Generale a Finanţelor Publice şi a Controlului financiar de stat.
B. La municipii, oraşe şi comune, trezoreriile sunt unităţi direct funcţionale, efectuând
operaţii de încasare a veniturilor şi efectuare a plăţilor în urma controlului preventiv asupra
legalităţii operaţiunilor şi a întocmirii corecte a documentelor.

88
 CUPRINS

MODULUL I..........................................................................................................................2
NOŢIUNI GENERALE.........................................................................................................2
CAPITOLUL 1...........................................................................................................................2
CONŢINUTUL ECONOMIC ŞI FUNCŢIILE FINANŢELOR PUBLICE.........................2
1.1. Conţinutul economic al finanţelor.........................................................................................................................2
1.2. Funcţiile finanţelor................................................................................................................................................4
CAPITOLUL 2 ..........................................................................................................................8
MECANISMUL FINANCIAR..................................................................................................8
2.1. Mecanismul financiar - parte integrantă a mecanismului de funcţionare a economiei naţionale..........................8
2.2. Sistemul financiar..................................................................................................................................................9
2.3. Sistemul fondurilor de resurse financiare..............................................................................................................9
2.4. Pârghiile economico-financiare...........................................................................................................................10
2.5. Organe cu atribuţii şi răspunderi în domeniul finanţelor publice........................................................................10
2.6. Norme juridice privind problemele financiare....................................................................................................11
TESTE DE AUTOEVALUARE..............................................................................................12
TERMENI CHEIE...................................................................................................................14
MODULUL II.......................................................................................................................15
CHELTUIELILE PUBLICE...............................................................................................15
CAPITOLUL 3.........................................................................................................................15
SISTEMUL CHELTUIELILOR PUBLICE..........................................................................15
3.1. Conţinutul cheltuielilor publice...........................................................................................................................15
3.2. Criterii de grupare a cheltuielilor publice............................................................................................................16
3.3. Factorii care influenţează creşterea cheltuielilor publice....................................................................................20
CAPITOLUL 4.........................................................................................................................21
CARACTERIZAREA PRINCIPALELOR CHELTUIELI PUBLICE..............................21
4.1. Cheltuielile publice pentru acţiuni social-culturale ............................................................................................21
4.2. Cheltuieli publice pentru acţiuni economice.......................................................................................................25
4.3. Cheltuielile pentru servicii publice generale, apărare, ordine publică şi siguranţă naţională..............................28
CAPITOLUL 5 ........................................................................................................................30
CHELTUIELI PUBLICE PRIVIND ASIGURĂRILE SOCIALE......................................30
5.1. Asigurările sociale de stat....................................................................................................................................30
5.2. Asigurările sociale pentru sănătate......................................................................................................................36
TESTE DE AUTOEVALUARE..............................................................................................37
TERMENI CHEIE...................................................................................................................38
MODULUL III.....................................................................................................................39
RESURSELE FINANCIARE PUBLICE............................................................................39
ORDINARE ŞI EXTRAORDINARE..................................................................................39
CAPITOLUL 6.........................................................................................................................39
SISTEMUL RESURSELOR FINANCIARE PUBLICE......................................................39
6.1. Conţinutul resurselor financiare publice şi alocarea acestora.............................................................................39
6.2. Structura resurselor financiare publice................................................................................................................39
CAPITOLUL 7.........................................................................................................................41

89
 IMPOZITELE: NOŢIUNI GENERALE...............................................................................41
7.1. Conţinutul şi rolul impozitelor............................................................................................................................41
7.2. Elementele impozitului........................................................................................................................................41
7.3. Principiile impunerii............................................................................................................................................42
7.4. Aşezarea şi perceperea impozitelor.....................................................................................................................44
7.5. Clasificarea impozitelor.......................................................................................................................................45
CAPITOLUL 8.........................................................................................................................47
IMPOZITELE DIRECTE.......................................................................................................47
8.1. Caracterizare generală a impozitelor directe.......................................................................................................47
8.2. Impozitele reale...................................................................................................................................................47
8.3. Impozitele personale............................................................................................................................................47
TESTE DE AUTOEVALUARE..............................................................................................52
TERMENI CHEIE...................................................................................................................54
CAPITOLUL 9.........................................................................................................................55
IMPOZITELE INDIRECTE...................................................................................................55
9.1. Caracterizarea generalã a impozitelor indirecte..................................................................................................55
9.2. Taxele de consumaţie..........................................................................................................................................55
9.3. Monopolurile fiscale............................................................................................................................................60
9.4. Taxele vamale......................................................................................................................................................61
9.5. Taxele..................................................................................................................................................................62
TESTE DE AUTOEVALUARE..............................................................................................63
TERMENI CHEIE...................................................................................................................65
CAPITOLUL 10.......................................................................................................................66
EVAZIUNEA FISCALĂ ŞL REPERCUSIUNEA IMPOZITELOR..................................66
10.1. Caracterizarea şi formele evaziunii fiscale........................................................................................................66
10.2 Evaziunea fiscală în România.............................................................................................................................66
10.3. Combaterea şi prevenirea evaziunii fiscale.......................................................................................................68
10.4. Repercusiunea impozitelor................................................................................................................................69
CAPITOLUL 11.......................................................................................................................70
ÎMPRUMUTURILE DE STAT. DATORIA PUBLICÃ.......................................................70
11.1. Conţinutul economic al creditului public..........................................................................................................70
11.2. Datoria publică..................................................................................................................................................71
11.3. Particularităţile împrumuturilor externe. Datoria externă.................................................................................72
MODULUL IV......................................................................................................................74
SISTEMUL BUGETAR; ECHILIBRUL FINANCIAR PUBLIC.....................................74
CAPITOLUL 12.......................................................................................................................74
BUGETUL DE STAT...............................................................................................................74
12.1. Conţinutul şi caracteristicile bugetului de stat...................................................................................................74
12.2. Principii bugetare...............................................................................................................................................75
CAPITOLUL 13.......................................................................................................................78
PROCESUL BUGETAR..........................................................................................................78
13.1. Conţinutul, etapele şi caracteristicile procesului bugetar..................................................................................78
TESTE DE AUTOEVALUARE..............................................................................................81
TERMENI CHEIE...................................................................................................................82
CAPITOLUL 14.......................................................................................................................83
BUGETUL ASIGURĂRILOR SOCIALE DE STAT...........................................................83
14.1. Conţinutul economic al bugetului asigurărilor sociale de stat...........................................................................83
90
 14.2. Executarea bugetului asigurărilor sociale de stat..............................................................................................83
CAPITOLUL 15...................................................................................................................85
BUGETELE LOCALE.........................................................................................................85
15.1. Autonomia finanţelor publice locale.................................................................................................................85
15.2. Organizarea finanţelor publice locale................................................................................................................85
CAPITOLUL 16.......................................................................................................................87
TREZORERIA FINANŢELOR PUBLICE...........................................................................87
16.1. Funcţiile generale ale trezoreriei în finanţele publice moderne.........................................................................87
16.2. Analiza funcţiilor de bază ale trezoreriei ..........................................................................................................87
16.3. Modul de organizare şi funcţionare a trezoreriei finanţelor publice şi atribuţiile acesteia................................87

91
 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. N. Antoniu şi colectiv – Finanţele întreprinderilor, E.D.P. Bucureşti 1993.

2. Gh. Sandu – Finanţe Publice, Ed. Universităţii Suceava, Bucureşti 2000.
3. Gh. Sandu – Gestiunea Financiară a Întreprinderii, Editura Universităţii Suceava, 2000.
4. I. Stancu – Finanţe, Ed. Economică, Bucureşti 1996.
5. I. Văcărel şi colectiv – Finanţe Publice, E.D.P. Bucureşti 1998.

92