Sunteți pe pagina 1din 190

C U P R I N S

Pag

Introducere (definiţia, obiectul şi scopul fotogrammetriei)

2

Capitolul 1 – Istoricul dezvoltării fotogrammetriei

9

Capitolul 2 – Elemente de fotogrammetrie

26

 

2.1 Baze optice şi fotografice

36

2.2 Materiale fotosensibile şi elemente de sensitometrie

38

2.3 Fotograma

47

2.3.1 Elemente de orientare interioară

50

2.3.2 Elemente de orientare exterioară

53

2.3.3 Clasificarea fotogramelor

56

2.3.4 Procedee de determinare a scării fotogramelor

60

2.3.5 Deformări pe fotogramă

61

Capitolul 3 - Fotointerpretarea

64

 

3.1 Noţiuni şi principii de fotointerpretare

64

3.2 Aparatura şi metodele de fotointerpretare

74

Capitolul 4 – Ridicări fotogrammetrice

83

 

4.1

Proiectul de aerofotografiere

91

4.1.1

Condiţiile metereologice şi optico-atmosferice ale aerofotografierii

93

4.1.2.

Hărţile pentru ridicare fotoaeriană

95

4.1.3.

Calculele principale necesare proiectului de înregistrare fotogrammetrică

99

4.1.4.

Influenţa elementelor de aeronavigaţie şi a reliefului asupra preciziei înregistrărilor

106

4.2 Reperajul fotogrammetric

116

4.3 Sistemul de aerofotografiere ASCOT

122

Capitolul 5 - Fotogrammetria planimetrică

137

 

5.1 Restituţia planimetrică / Aparate de restituţie planimetrică

137

5.2 Efectul reliefului terenului asupra redresării

139

5.3 Redresarea diferenţială. Ortofotoplanul

141

Capitolul 6 - Stereofotogrammetria

143

 

6.1 Generalităţi

143

6.2 Baza de fotografiere

143

6.3 Orientarea stereogramelor

154

6.4 Aerotriangulaţia

160

6.5 Stereorestituţia / aparate de stereorestituţie

163

Capitolul 7 - Modelul digital al terenului obţinut prin metode

179

 

fotogrammetrice

Bibliografie

190

1

INTRODUCERE (definiţia, obiectul şi scopul fotogrammetriei)

O prezentare sintetica a stadiului actual de dezvoltare a

fotogrametriei şi teledetectiei, pe baza realizarilor cunoscute

pâna în prezent, permite aprecierea realistă a posibilităţilor şi

limitelor acestui mijloc de investigare. Revista americana de

specialitate "Photogrammetric Engineering and Remote

Sensing" defineste fotogrametria astfel : "Fotogrametria este

arta, stiinta şi tehnologia de obtinere a informatiilor sigure

despre obiectele fizice şi mediul inconjurator prin prelucrarea

inregistrarilor, măsurarea şi interpretarea imaginilor

fotografice, a modelelor de energie radiantă electromagnetică şi

alte fenomene".

Fotogrammetria este ştiinţa şi tehnica ce se ocupă cu

obţinerea datelor de bază sub forma fotogramelor, recunoaşterea

şi identificarea înregistrărilor obiectelor, determinarea formei şi

dimensiunilor acestora şi materializarea rezultatelor sub formă

analogică şi/sau digitală.

Denumirea de fotogrammetrie provine de la cuvintele

greceşti: πηωτωσ (photos=lumină), γραµα (gramma = a

înregistra) şi µετρω {metro=a măsura).

Obiectivul fotogrammetriei constă în studiul proprietăţilor

geometrice şi fizice ale reprezentărilor metrice, folosind

2

fotogramele

(stereograme).

exploatate

separat

sau

în

cuple

stereoscopice

Scopul fotogrammetriei este efectuarea determinărilor metrice riguroase, în plan şi spaţiu, asupra unui obiect oarecare, cum ar fi: suprafaţa Pământului şi a altor corpuri cereşti, un fenomen meteorologic sau morfologic, o construcţie sau un element al construcţiei supus deformării, o plantă, un nor, etc. , folosind înregistrările acestora.

Apariţia fotogrammetriei a fost impusă la începutul acesteia de nevoia obţinerii rapide şi precise a planurilor şi hărţilor topografice pe zone geografice cât mai mari. Astfel, în aproape un secol de evoluţie, fotogrammetria generală contemporană numără foarte multe ramuri de aplicare, fiecare la fel de importantă în domeniul ei de folosire. În domeniul cartografierii terestre, marea majoritate a planurilor şi hărţilor sunt realizate pe cale fotogrammetrică (90% pe plan mondial şi 95% în ţara noastră). Merită, de asemenea, să fie menţionată utilizarea fotogrammetriei în spaţiul circumterestru şi pe alte corpuri cereşti. O aplicaţie conventionala a fotogrametriei este elaborarea de harti topografice cu curbe de nivel, bazate pe masuratori şi informatii obtinute de pe fotografii aeriene şi spatiale cu instrumente analogice optice şi/sau calculatoare analitice. În mod similar, principiile topografice de masurători de precizie

3

sunt aplicate in fotogrammetria la mică distantă pentru reprezentarea obiectelor a căror studiere pe alte căi întâmpină dificultăţi pentru înregistrarea deformaţiilor măsurabile în

modelele inginereşti, pentru studierea medicală a formelor de viată, etc. O alta aplicatie importanta a fotogrammetriei, de mare actualitate şi mai ales de mare viitor, este utilizarea laser scannerului, în care imaginile sunt obţinute cu un alt sensor decât (sau pe lânga) camera fotogrammetrică convenţională, în care o imagine este înregistrată ca o baleiere electronică în vizibil sau folosind radiaţii din afara domeniului vizibil pe film, cu microunde, radar, în infrarosul termic sau ultraviolet. O imagine reprezintă în sens larg o distribuţie bidimensională de câmp luminos. În această clasă intră atât imaginile fotografice cât şi orice alte inregistrari de funcţii bidimensionale sau monodimensionale multicanal. Distribuţia de câmp poate fi abţinută prin iluminarea unei pelicule fotografice pe care este înregistrată această imagine, dar acest procedeu nu este restrictiv. Prelucrarea unei imagini este o operatie efectuată asupra funcţiei bidimensionale reale f(x,y) ce reprezinta imaginea in scopul:

- reconstituirii imaginii initiale;

- scoaterea sau accentuarea unor caracteristici particulare;

- codificarea imaginii in scopul transmiterii sau stocarii ei in

mod eficient.

4

In procesul de transmitere şi inregistrare a imaginilor, acestea sufera degradari determinate de imperfectiunile inerente sistemelor respective. Astfel, imaginea originala poate suferii transformari in procesul de propagare prin atmosfera, in sistemul optic de formare a unei imagini secundare, in procesul de expunere şi prelucrare a placii fotografice, etc. Se consideră că cele mai importante surse ce contribuie la degradarea imaginii sunt limitarea benzii sistemului de formare şi transmitere a imaginii, aberaţiile lentilelor, mişcarea relativă a sistemului optic fată de obiect, turbulenţa atmosferei, etc. Dacă f(x,y) reprezintă imaginea originală şi g(x,y) imaginea degradată de una sau mai multe din cauzele enumerate, problema care se pune în fata sistemului de reconstituire este aceea de a forma o imagine f^(x,y) "cit mai apropiată" de imaginea originală. În cazul în care sistemul ce a produs degradarea imaginei este descris de o functie de pondere h(x,y), raspunsul la o intrare f(x,y) este dat de relatia:

g(x,y) = f(x,y)*h(x,y) = { F(u,v)*H(u,v) }

în care

H(u,v)=

{

h(x,y) }

este

funcţia

de

transfer

a

sistemului prin care s-a format imaginea.

 

În

consecinţă

prelucrarea

printr-un

sistem

având

o

funcţie de transfer H (u,v) va reconstitui imaginea originală.

5

f^(x,y) = { F^(u,v) } = { [ F(u,v)*H(u,v) ]*H (u,v) } = f(x,y)

Această prelucrare, experimentată in mod intensiv de fizicianul

Stroke, a fost denumita convolutie. Convoluţia şi corelaţia sunt

operaţii de bază in calculatoarele optice, derivate din două

transformări Fourier, ele fiind folosite în special în

prelucrarea video-informatiilor (de televiziune) obtinute prin

metode de teledetectie.

Fotogrammetria este o disciplină a ştiinţei măsurătorilor

terestre. Fotogrammetria cuprinde un ansamblu de metode

matematice, tehnici şi tehnologii de utilizare a fotografiei în

domeniul măsurătorilor terestre.

Pe lângă aplicaţiile în domeniul măsurătorilor terestre,

fotogrammetria poate fi aplicată şi în alte domenii: arhitectură,

construcţii, geologie, geofizică, transporturi, meteorologie,

agricultură, îmbunătăţiri funciare, ingineria mediului, ş.a.

Din punct de vedere tehnologic, procesul fotogrammetriei

şi teledetecţiei se desfăşoară conform etapelor cunoscute. Astfel,

prima etapa a procesului tehnologic o reprezintă ansamblul

operaţiunilor de captare şi înregistrare a datelor. Pentru

inregistrari se folosesc camere speciale terestre sau aeriene

montate pe platforme aeriene sau spatiale purtatoare ale

sensorilor de înregistrare.

Pornind de la schema spectrului electromagnetic al luminii

naturale, prezentată în figura de mai jos, în principiu, categoriile

6

de sensori care se folosesc sunt aceleasi şi anume sensori care inregistreaza în diferite zone ale spectrului electromagnetic dar ei difera din punctul de vedere al conceptiei de construcţie, corespunzător specificului inregistrarilor la diferite distante sau inaltimi, în diferite conditii aeriene şi spatiale. Se folosesc camere fotografice normale, metrice, multispectrale, sensori de baleiere cu înregistrare simultana în diferite benzi spectrale în domeniul vizibil şi infrarosu, sensori de înregistrare cu microunde, în sistem de televiziune, radar şi altele.

cu microunde, în sistem de televiziune, radar şi altele. Putem clasifica fotogrammetria propriu-zisă după

Putem clasifica fotogrammetria propriu-zisă după următoare- le două criterii: după modul de obţinere a fotogramelor şi după modul de exploatare a fotogramelor.

7

După modul de obţinere a fotogramelor, fotogrammetria se împarte în:

• fotogrammetria terestră sau geofotogrammetria, care se ocupă cu tehnica obţinerii şi exploatării fotogramelor terestre, adică a fotogramelor obţinute cu ajutorul fototeodolitului sau cu stereo-camere (camere duble), din staţii terestre marcate în teren ale căror coordonate spaţiale pot fi determinate riguros prin metode topo-geodezice.

• fotogrammetria aeriană sau aerofotogrammetria, care se ocupă cu tehnica obţinerii şi exploatării fotogramelor aeriene, adică a fotogramelor obţinute cu o cameră aero-fotogrammetrică ce se instalează pe un vehicul aerian (avion, elicopter, balon etc). În acest caz, până la dotarea avioanelor cu sisteme moderne DGPS, punctele de staţie din care se execută fotografierea nu pot fi materializate şi determinate în prealabil.

• fotogrammetria cosmică, care a apărut ca urmare a problemelor specifice în prelucrarea fotogramelor cosmice obţinute din spaţiul cosmic.

Există preocupări de abordare generală a problemelor fotogrammetriei la nivel global. Tratarea la nivel general permite particularizarea din diverse puncte de vedere şi obţinerea relaţiilor specifice fotogrammetriei cosmice, aeriene şi terestre.

După modul de exploatare a fotogramelor, fotogrammetria se împarte în:

8

• Fotogrammetria planimetrică, în care exploatarea

fotogramelor se face independent (fotogramă cu fotogramă).

Măsurătorile se execută în plan obţinându-se poziţia planimetrică

a elementelor prin coordonatele X şi Y. Rezultatul principal al

fotogrammetriei planimetrice îl constituie fotograma redresată -

sub formă analogică sau digitală.

• Stereofotogrammetria (fotogrammetria spaţială), în care

exploatarea fotogramelor se face în cuple stereoscopice

(stereograme). În acest caz, măsurătorile se execută în trei

dimensiuni (X, Y, Z). Rezultatul principal al măsurătorilor

spaţiale îl constituie harta topografică, având reprezentate atât

detaliile de planimetrie, cât şi relieful terenului prin curbe de

nivel. Este domeniul cel mai răspândit al fotogrammetriei

topografice.

Capitolul 1 – Istoricul dezvoltării fotogrammetriei

Între anii 1480 – 1492, Leonardo da Vinci a introdus

noţiunile de proiecţie şi perspectivă centrală. În 1525, Albrecht

Durer şi mai târziu în 1759 Johan Heinrich Lambert au continuat

munca lui Leonardo dezvoltând principiile matematice ale

imaginii perspective preluate dintr-un punct din spatiu.

Primele ridicări fotogrammetrice datează de la mijlocul

secolului trecut, fiind condiţionate de apariţia şi dezvoltarea

fotografiei. Odată cu publicarea, în 1851, de către Skott Archer a

9

modului de obţinere a imaginii fotografice prin procedeul coloidului umed (stratul fotosensibil se prepară şi se întinde pe placa de sticlă înainte de fotografiere, iar expunerea şi developarea se face în timpul cât stratul sensibil este umed) s-a deschis posibilitatea de aplicare a fotografiei în numeroase ramuri ale ştiinţei şi tehnicii, inclusiv în domeniul măsurătorilor terestre. Relaţia dintre geometria proiectivă şi fotogrammetrie a fost dezvoltată de R. Sturms şi Guido Hauck în anul 1883 în Germania. Legile perspectivei fotogrammetrice ale lui Hauck sunt prezentate în imaginea următoare.

în anul 1883 în Germania. Legile perspectivei fotogrammetrice ale lui Hauck sunt prezentate în imaginea următoare.

10

La început s-au făcut experienţe pentru aplicarea fotografiei la ridicări terestre cu fototeodolitul, iar după aceea la ridicări fotoaeriene. Inginerul militar francez Aimé Laussedat este primul care în 1851 a folosit un aparat fotografic anume construit (fototeodolit), făcând experienţe de folosire a fotografiei în scopuri topografice, folosind o nouă metodă de ridicare terestră pe care a denunit-o "metrofotografie". Aimé Laussedat este considerat părintele fotogrammetriei, existând şi o medalie care-i poartă numele.

existând şi o medalie care-i poartă numele. mai complicată decât pe pământ şi de aceea dezvoltarea

mai

complicată decât pe pământ şi de aceea dezvoltarea aerofotogrammetriei s-a produs abia după o jumătate de secol.

Folosirea

acestui

procedeu

în

aer

s-a

dovedit

11

În timp se dezvoltă tehnicile şi tehnologiile fotografice atât pe linia fixării imaginii cât şi a opticii fotografice. În 1871 se descoperă metoda de fabricaţie a emulsiei sensibile cu strat uscat de bromură de argint şi gelatină. Aceasta putea fi folosită pentru fotografii instantanee şi nu necesita o expunere îndelungată, lucru important în cazul fotografiei aeriene. În 1887 - 1889 s-au crerat posibilităţi ca suportul emulsiei să nu mai fie sticla ci peliculele de celuloid, cu impact direct asupra dezvoltării fotografiei aeriene şi a aerofotogrammetriei. La sfârşitul secolului XIX s-au construit camere fotografice multiple de preluare a fotografiilor aeriene din baloane dirijabile denumite panoramograf printre care cele construite de Thiele, Cailletet şi Tribaule, Scheimpflung, Templer etc. Începutul fotogrammetriei este marcat prin descoperirea legilor perspectivei şi utilizarea lor în pictură. Primul care a folosit imaginile perspective în scopuri topografice a fost elveţianul M.A.Kappler în anul 1726 la întocmirea hărţii masivului muntos Pilatus după imagini desenate ale terenului. În cartea „Perspectiva liberă” a matematicianului I.H. Lambert apărută în 1759 la Zurich, sunt expuse soluţii geometrice privind reconstituirea perspectivei centrale.Folosirea pentru măsurători a imaginilor desenate din vedere nu puteau găsi o largă răspândire.

12

Ideea folosirii fotografiei în tehnica măsurătorilor terestre aparţine fizicianului Arago care în anul 1839 descoperă metoda de fixare a imaginii fotografice şi stabileşte primele elemente teoretice de aplicare. Prima cameră fotografică metrică a fost construită de inginerul militar francez Aimé Laussedat în anul 1851 şi folosită în cadrul procedeului de ridicare denumit de el metrofotografia (Figura 1.1). Lucrările lui au fost recunoscute la timpul lor şi sunt considerate ca primele aplicaţii ale fotografiei în scopuri de cartografiere.

aplicaţii ale fotografiei în scopuri de cartografiere. Figura 1.1 – Primele f ototeodolite Ideea folosirii

Figura 1.1 – Primele fototeodolite

Ideea folosirii fotografiilor aeriene ale suprafeţei terestre în scopuri topografice aparţine fotografului francez Gaspar Felix Tauranchon cunoscut şi sub numele de Nadar care în anul 1858 obţine prima fotografie aeriană de la înălţimea de 80 m deasupra Parisului, folosind pentru aceasta un balon captiv (figura 1.2). Prima fotografie din avion se obţine în anul 1909 tot în Franţa.

13

Figura 1.2. Obţinerea primei fotografii aeriene. Relativ la aparatura de exploatare a fotogramelor ,la începutul

Figura 1.2. Obţinerea primei fotografii aeriene.

Relativ la aparatura de exploatare a fotogramelor ,la începutul secolului nostru prin construirea stereocomparatorului în anul 1901 de către C.Pulfrich apare noul principiu de măsurare care foloseşte numai imaginea fotografică,fără a face apel la măsurări de direcţii cu teodolitul.Acest principiu de măsurare stereoscopică este folosit şi în prezent. În continuare un pas important l-a constituit construirea de către uzinele Zeiss din Jena în anul 1911 a stereoautografului, la propunerea austriacului Orel. Acest aparat a apărut ca o perfecţionare a stereocomparatorului asigurând o dată cu măsurătorile stereoscopice, obţinerea automată a cotelor precum şi desenarea planului topografic. Datorită posibilităţilor limitate de folosire a fotogrammetriei terestre în scopuri topografice, dezvoltarea

14

fotogrammetriei şi folosirea ei pe scară largă începe o dată cu dezvoltarea aviaţiei. Construirea primei camere aerofotogrammetrice automate (figura1.3) de către O. Messter în anul 1915 a permis executarea aerofotografierii pe benzi.

anul 1915 a permis executarea aerofotografierii pe benzi. Figura 1.3 Camera aerofotogrammetrică Cu toate

Figura 1.3 Camera aerofotogrammetrică

Cu toate experienţele izolate, mai mult sau mai puţin reuşite, aerofotografierea nu s-a dezvoltat până la apariţia avionului, care a permis transportul rapid, comod şi ieftin a camerei fotoaeriene deasupra suprafeţei de ridicat. Dezvoltarea aviaţiei în al doilea deceniu al secolului XX a dus la succese în aerofotogrammetrie. Experimentările în folosirea avionului la ridicări fotoaeriene încep înainte de primul război mondial, când este folosită fotografia aeriană în operaţiunile militare de recunoaştere.

15

După primul război mondial metodele de ridicare

fotoaeriană se extind continuu. Folosirea avionului a impus

folosirea unui timp de expunere mic. Aceasta a impus la rândul

său construirea unor obiectivi cu luminozitate mare, lipsiţi pe cât

posibil de distorsie, cu obturatoare care să funcţioneze rapid şi

sigur, precum şi a unor dispozitive mecanice de acţionare a

camerei în timpul lucrului.

Într-o perioadă scurtă, aerofotogrammetria devine

principala ramură a fotogrammetriei în domeniul măsurătorilor

terestre. Prin construirea dublu proiectorului de către M.Gasser

în anul 1915 după principii stabilite de Scheimpflug, apare

primul aparat de stereorestituţie, precum şi primele procedee de

orientare şi exploatare a fotogramelor preluate cu camerele

aerofotogrammetrice. Prin această descoperire a fost deschisă

calea dezvoltării în continuare a fotogrammetriei.

Dintre principalele camere aeriene construite şi folosite,

cele mai importante sunt RMK, MRB (Germania), RC-5

(Elveţia), AFA (U.R.S.S.), Santoni (Italia), T 11 (S.U.A.) şi SOM

(Franţa). Aceste aparate construite în prezent în variante

moderne, reflectă orientarea către folosirea tehnicilor şi

tehnologiilor moderne digitale pentru determinarea pe cale

automată a datelor necesare prelucrării fotogramelor, precum şi

realizarea unor mecanisme automate de transmisie şi comandă.

Printre pionierii fotogrametriei analitice, cu contribuţii

esenţiale în dezvoltarea acestui domeniu, îi putem menţiona:

16

Otto von Gruber (1884–1942), Prof. Earl Churh (1890–1956), Dr. Hellmut Schmid Prof. Mahmoud (Sam) Karara

Otto von Gruber (1884–1942),

Otto von Gruber (1884–1942), Prof. Earl Churh (1890–1956), Dr. Hellmut Schmid Prof. Mahmoud (Sam) Karara (1928-1992)

Prof. Earl Churh (1890–1956),

von Gruber (1884–1942), Prof. Earl Churh (1890–1956), Dr. Hellmut Schmid Prof. Mahmoud (Sam) Karara (1928-1992)

Dr. Hellmut Schmid

Prof. Earl Churh (1890–1956), Dr. Hellmut Schmid Prof. Mahmoud (Sam) Karara (1928-1992) Uuvo (Uki) Vilho

Prof. Mahmoud (Sam) Karara

(1928-1992)

Dr. Hellmut Schmid Prof. Mahmoud (Sam) Karara (1928-1992) Uuvo (Uki) Vilho Helava (1923-1994) În anul 1923,

Uuvo (Uki) Vilho Helava (1923-1994)

În anul 1923, firma Cal Zeiss Jena a construit primul

aparat universal de stereorestituţie după proiectul lui

W.Bauersfeld folosind principiul proiecţiei optice. Pornind de la

principiul de reconstruire pe cale optică, optico-mecanică şi

mecanică a fasciculului fotogrammetric existent în momentul

fotografierii încep să se construiască tot mai multe tipuri de

17

aparate de restituţie stereoscopică. Realizări deosebite în acest domeniu au avut constructorii de aparate cunoscuţi pe plan mondial: U. Nistri, E. Santori, H. Wild şi G. Poivilliers. Lucrările teoretice ale lui O. Gruber, Th. Scheimpflug şi S. Finsterwalder au constituit un aport important la fundamentarea metodelor de restituţie fotogrammetrică şi la dezvoltarea metodelor de aerotriangulaţie instrumentală. În ultimul deceniu, pentru toate domeniile stiinţei şi tehnicii au fost create posibilităţi nebănuite prin prelucrarea automată a datelor cu ajutorul calculatoarelor electronice.În fotogrammetrie, acest procedeu a deschis calea dezvoltării metodelor analitice de exploatare a fotogramelor, iar cuplarea stereocomparatorului cu un calculator electronic a dus la apariţia aparatelor de restituţie analitică de tip Helava, care sunt construite pe principiul proiecţiei matematice. Este pentru prima dată când se părăseşte principiul de simulare în construcţia aparatelor fotogrammetrice. Ultima realizare în folosirea sistemelor electronice o reprezintă automatizarea completă a procesului de exploatare fotogrammetrică de la fotogramă la hartă, la inventarul de coordonate ale punctelor sau la modelul digital al terenului. Drumul în această direcţie a fost deschis de specialiştii S.U.A. şi Canada, iar primul aparat, stereomatul realizat în anul 1958 de către G. L. Hobrough marchează începutul exploatării automate a fotogramelor.

18

În ţara noastră, primele încercări de folosire a fotografiilor terestre pentru întocmirea unor schiţe topografice s-au făcut în timpul războiului de independenţă din anul 1877. Realizările în domeniul mijloacelor de zbor au permis obţinerea primelor fotografii din balon executate de către Văitoianu în anul 1889 şi din avion de către Aurel Vlaicu,în anul 1911 (figura 1.4).

din avion de către Aurel Vlaicu,în anul 1911 (figura 1.4). Figura 1.4 Primele fotografii aeriene în
din avion de către Aurel Vlaicu,în anul 1911 (figura 1.4). Figura 1.4 Primele fotografii aeriene în
din avion de către Aurel Vlaicu,în anul 1911 (figura 1.4). Figura 1.4 Primele fotografii aeriene în

Figura 1.4 Primele fotografii aeriene în România

În ţara noastră, dezvoltarea ridicărilor aerofotogrammetrice este legată de apariţia aviaţiei. Între anii 1910 - 1914 s-au făcut

19

experimentări ale fotografiei din avion folosind avioanele

construite în ţara noastră şi cele cumpărate din străinătate.

Pregătirile pentru primul război mondial orientează şi fotografia

aeriană pentru folosirea în scopuri militare.

Astfel primele lucrări de ridicare fotoaeriană din avion

s-au făcut în aprilie 1916, de către serviciul fotoaerian creat în

cadrul flotilei de aviaţie de la Cotroceni, utilizând la început

camere fotoaeriene simple, construite din lemn, de formatul 9x12

cm.

În august 1916 acest serviciu s-a dezvoltat prin înfiinţarea

a 6 secţii fotoaeriene afectate escadrilelor de aviaţie care erau

dislocate la Tâlmaci, Braşov, Murfatlar, Piatra Neamţ, Cotroceni

şi una mobilă. La început nu s-au obţinut rezultate notabile

datorită lipsei de experienţă. Ulterior, în timpul refacerii trupelor

din Moldova, s-au adus aparate şi materiale fotografice noi,

precum şi un laborator cu care au fost înzestrate secţiile

fotoaeriene.

S-a început o activitate intensă al cărei randament a fost

apreciat în luptele de la Mărăşeşti, când s-au cunoscut înainte de

începerea luptelor tipul şi felul organizării inamice.

În timpul primului război mondial, Serviciul Geografic al

Armatei şi celelalte secţii fotoaeriene trimiteau pe front hărţile

topografice completate cu date despre inamic folosind în acest

scop fotografiile aeriene. În perioada primului război mondial,

s-au executat de către cele şase secţiuni fotoaeriene ale aviaţiei

20

militare, fotografii aeriene în scopuri de recunoaştere şi de actualizare a hărţilor prin metode expeditive. În mod sporadic şi pe porţiuni mici s-au efectuat încercări de aplicare a ridicărilor fotogrammetrice şi în scopuri civile. În urma experienţei căpătate, ofiţerii ingineri silvici în rezervă Aurel Cernătescu şi Victor Ivănceanu întocmesc în 1918 un "Studiu asupra restituirii fotografiilor aeriene" în care se prezentau mijloacele folosite în exploatarea conţinutului fotografiilor aeriene. Astfel, în anul 1924 a fost creat serviciu de cadastru aerian pe lângă Direcţia Aviaţiei Civile, care a folosit, pentru prima dată în ţara noastră fotogrammetria în lucrări de măsurători terestre. Din primele lucrări se menţionează aerofotografierea oraşelor Bacău şi Curtea de Argeş de către căpitan aviator Constantin Gonţa şi întocmirea unor fotoscheme. Rezultatele foarte bune date de fotoplanul la scara 1:5000 a oraşului Bucureşti întocmit de o companie aeriană franceză au contribuit la aplicarea metodelor fotogrammetrice în lucrări de sistematizare a localităţilor. Tot în anul 1924 a luat fiinţă o secţie fotogrammetrică la Serviciul Geografic al Armatei, care era dotat cu un aerocartograf şi alte aparate de laborator de strictă necesitate, ce au executat lucrări de întocmire a hărţilor topografice militare. Prin conferinţe şi publicaţii este propagată ideea aplicării ridicărilor

21

fotoaeriene în întocmirea de planuri şi hărţi. În unele instituţii de

învăţământ superior sunt introduse noţiuni de fotografie aeriană.

În anul 1929, a luat fiinţă un serviciu fotogrammetric în

cadrul Direcţiei Cadastrului Minier. Începând cu anul 1933 şi

până la cel de al doilea război mondial,serviciile fotogrammetrice

existente au fost unificate sub denumirea ”Oficiul Hidrografic şi

Aerogrammetric”, dotat cu stereoplanigrafe C5, fotoredresoaere

SEG IV, aeroproiectoare multiplex, camere aero-

fotogrammetrice, cât şi avioane amenajate în scopul ridicărilor

aerofotogrammetrice.

În paralel cu aceste realizări tehnice, au existat preocupări

de elaborare a unor lucrări ştiinţifice de către C. Gonţă, Gh.

Iacobescu, I. Gh. Vidraşcu, V. Ivănceanu, Anton Marin, Gh. V.

Nicolau-Bârlad ş.a. Dintre lucrările de bază care îşi păstrează şi

astăzi valoarea lor ştiinţifică se menţionează:

”Fotogrammetria”(1925) de I. Vidraşcu, ”Fotografia aeriană”

(1931) de Anton Marin, ”Curs de fotogrammetrie şi fotografie

aeriană” (1940), ”Fotogrammetria” volumul I, ”Fotogrammetria

matematică” (1945) de Gh. V. Nicolau Bârlad.

După cel de al doilea război mondial, dezvoltarea

diferitelor ramuri ale economiei naţionale a impus executarea

unui mare volum de măsurători terestre într-o perioadă scurtă de

timp. Pentru satisfacerea cerinţelor în acest domeniu au fost

create unităţi fotogrammetrice moderne şi a fost organizat

învăţământul de specialitate pentru pregătirea cadrelor necesare.

22

Preocupările în aplicarea ridicărilor fotogrammetrice cresc,

iar specialişti din domeniul măsurătorilor terestre încep să îşi dea

seama că avantajele folosirii fotografiei aeriene sunt de

necontestat.

Totodată, în anul 1949 ia fiinţă o secţie fotogrammetrică în

cadrul "Comitetului geologic" dotată cu camere fotoaeriene şi

aparatură modernă de exploatare a fotogramelor. Cu acestă

ocazie apar noi preocupări legate de aplicaţia fotografiilor aeriene

şi terestre în geologie, sistematizări urbane etc.

Cooperativizarea agriculturii, mai mult decât celelalte

sectoare ale economiei a ridicat problema reorganizării

procesului tehnologic de întocmire a bazei topografice din

unităţile de producţie ale Direcţiei Generale Geotopografice şi

Organizarea Teritoriului din Ministerul Agriculturii. În cadrul

acestei Direcţii ia fiinţă în anul 1958 o întreprindere

fotogrammetrică de mare capacitate numită Institutul de

Geodezie, Fotogrammetrie, Cartografie şi Organizarea

Teritoriului (IGFCOT) care are ca obiectiv întocmirea planurilor

topografice şi cadastrale la scara 1:10.000, 1:5.000 şi 1:2.000

pentru întreg teritoriul României, necesare întocmirii şi ţinerii la

zi a evidenţei funciare, organizării teritoriului, a lucrărilor de

îmbunătăţiri funciare etc.

De asemenea în 1960 s-a înfiinţat un serviciu

fotogrammetric la Institutul de Studii şi Proiectări Forestiere, iar

în 1970 şi la alte institute printre care menţionăm Institutul de

23

Studii şi Proiectări pentru Îmbunătăţiri Funciare (ISPIF),

Institutul de Proiectări Transporturi Auto, Navale şi Aeriene

(IPTANA), Institutul de Studii şi Proiectări Căi Ferate (ISPCF),

dotate cu aparatură de prelucrare a fotografiilor aeriene şi

terestre.

Odată cu crearea acestor unităţi de specialitate,

fotogrammetria a devenit principala metodă de ridicare

topografică şi de realizare a planurilor şi hărţilor topografice sau

tematice în principalele sectoare ale economiei naţionale.

După 1950, cerinţele impuse iniţial de aderarea la Tratatul

de la Varşovia şi apoi de cooperativizarea agriculturii şi ulterior

de industrializarea socialistă au impus întocmirea în scurt timp a

unui mare volum de ridicări topografice.

Această situaţie a ridicat în mod serios problema creării de

noi sectoare fotogrammetrice şi înzestrarea acestora cu aparatură

modernă de înaltă productivitate.

Fostul „Institut Geografic Militar” s-a transformat în

„Direcţia Topografică Militară” în cadrul căreia a luat fiinţă o

unitate aerofotogrammetrică. Pentru zbor s-a înfiinţat

”detaşamentul aerofotogrammetric”, care a reuşit în scurt timp să

execute aerofotografierea întregului teritoriu al ţării la diferite

scări, pentru realizarea hărţilor şi planurilor de localităţi şi

ulterior pentru actualizarea periodică a acestora. De remarcat

aerofotografierile executate în perioada 1950-1952 pentru

întocmirea

24

ţării la scara 1:25 000,din

şi

actualizarea

hărţii

perioada 1959-1962 pentru întocmirea hărţii de bază la scara 1:50 000,şi din perioada 1970-1974 pentru întocmirea hărţii de bază la scara 1:25 000. Dintre lucrările de bază cu valoare ştiinţifică putem menţiona cărţile scrise de: Nicolae Oprescu ş.a., „Manualul inginerului geodez” Volumul III, (1974), Gherasim Marton şi Nicolae Zegheru – “Fotogrammetrie” (1972), Lucian Turdeanu, „Fotogrammetrie analitică” (1997) şi altele mai recente. Începând cu 1980 s-au executat aerofotografieri pentru realizarea planurilor localităţilor la scara 1:5 000 şi 1:10 000 şi din 1985 pentru actualizarea periodică, la interval de 5 ani, a hărţilor de baza la scara 1:50 000 pe întreg teritoriul ţării. Rezultatele obţinute au confirmat avantajele mari pe care le prezintă folosirea fotogrammetriei în măsurătorile terestre perspectivele deosebite care se deschid aplicării sale în alte domenii netopografice ale ştiinţei şi tehnicii. După 1990, lipsa unei instituţii responsabile de organizare la nivel naţional şi a unei politici şi strategii unitare de utilizare a tehnicilor şi tehnologiilor de aerofotografiere şi a tehnicilor de teledetecţie în domeniul măsurătorilor terestre şi în alte domenii (agricultură, ingineria mediului) a determinat aceeaşi ineficienţă economică în folosirea resurselor disponibile, suprapunerea eforturilor şi programelor diverselor instituţii de specialitate şi în final imposibilitatea utilizării pe scară largă a acestor metode în

25

cadrul unor programe sectoriale, cu responsabilităţi precis delimitate şi finanţare externă. În anul 1997, în conformitate cu prevederile Legii cadastrului şi publicităţii imobiliare nr.7/1996, s-a înfiinţat Oficiul Naţional de Cadastru, Geodezie şi Cartografie (ONCGC), instituţie publică în sub-ordinea Guvernului României, sub directa coordonare a primului ministru, care îndruma şi controla activitatea de geodezie, fotogrammetrie, teledetecţie, cartografie şi cadastru la nivelul întregii ţări. În sub-ordinea Oficiului Naţional de Cadastru, Geodezie şi Cartografie funcţionează Institutul de Geodezie, Fotogrammetrie, Cartografie şi Cadastru (transformat mai târziu în Centrul Naţional de Geodezie, Cartografie, Fotogrammetrie şi Teledetecţie) precum şi 41 Oficii de Cadastru, Geodezie şi Cartografie judeţene şi cel al municipiului Bucureşti (transformate mai târziu în Oficii de cadastru şi publicitate imobiliară). În anul 2002 - ONCGC trece in sub-ordinea Ministerului Administraţiei şi Internelor iar din 2004 se înfiinţează Agenţia Naţională de Cadastru şi Publicitate Imobiliară (ANCPI) prin reorganizarea ONCGC şi preluarea activităţii de publicitate imobiliara de la Ministerul Justiţiei.

Capitolul 2 – Elemente de fotogrammetrie

26

Indiferent de domeniul de aplicare, privită din punct de vedere geometric, problema de bază a fotogrammetriei constă în reconstituirea unui obiect pe baza perspectivelor plane, a înregistrărilor fotografice şi digitale ale acestuia, denumite fotograme.

Rezolvarea matematică a acestei probleme, precum şi luarea în consideraţie a diferenţelor ce apar între modelul matematic şi realizarea lui fizică generează procedeele numerice şi geometrice ale fotogrammetriei.

Înregistrarea fotografică şi numerică a terenului constituie o sursă de informaţii cu un volum imens de date. Prelucrarea automată a acestor informaţii a constituit o preocupare încă de la apariţia fotogrammetriei, iar în prezent, prin crearea aparatelor şi a sistemelor automate de exploatare a înregistrărilor, fotogrammetria se include de la sine în domeniul teoriei informaţiilor. Fotogrammetria, privită din punctul de vedere al teoriei informaţiei, cât şi în ceea ce priveşte aplicaţiile sale în diferite domenii de activitate, are posibilităţi nelimitate de a înregistra progrese importante în viitor. Imaginea fotografică a unui obiect sau a unei suprafeţe de teren este o piesă de mare valoare deoarece este o înregistrare obiectivă a imaginii respective. Pentru ca fotografia să fie un element de plecare în măsurători şi reprezentări exacte este necesar ca ea să îndeplinească nişte condiţii speciale metrice. O astfel de

27

fotografie este fotograma, care sub raport matematic este o proiecţie centrală. Deci primul principiu şi prima condiţie în măsurătorile fotogrammetrice propriu-zise este aceea ca fotografiile să fie proiecţii centrale cu caracteristici perfect cunoscute, adică să fie fotograme. Făcând referire la ridicări, se înţelege că fotogrammetria trebuie să se supună legilor de bază ale topografiei, de unde rezultă că plecând de la proiecţii centrale (fotograme) trebuie să se ajungă la proiecţii paralele (planuri, hărţi). Într-adevăr, fotograma şi harta sunt proiecţii plane ale suprafeţelor de teren însă pe câtă vreme fotograma este o proiecţie centrală, harta este o proiecţie paralelă ortogonală. Dacă imaginile fotografice B 1 şi C 1 ale punctelor din teren B şi C sunt simetrice cu imaginea A 1 a punctului axial A, se observă că depărtările pe hartă a proiecţiilor B 0 şi C 0 de A 0 depind nu numai de înclinarea axului de fotografiere ci şi de relieful terenului (figura 2.1). Problema raportului dintre dimensiunile de pe fotogramă şi corespondentele lor de pe hartă este o problemă complexă. Problema de bază a fotogrammetriei este aşadar aceea de a stabili metodele matematice şi tehnicile după care se poate transforma o proiecţie centrală, sau mai multe, într-una sau mai multe proiecţii paralele.

28

Dacă se consideră o singură fotogramă aeriană în cazul particular al unui teren orizontal (figura 2.2), dată fiind reversibilitatea fenomenelor în optica geometrică, harta terenului poate fi obţinută printr-o simplă proiectare a fotogramei pe o planşetă, cu condiţia ca fotograma să aibă aceeaşi poziţie, (înclinare) faţă de planşetă pe care a avut-o în momentul de priză faţă de teren, adică fotograma să fie redresată (întreaga proiecţie să fie adusă la o anumită scară). După asemenea fotograme, harta/planul se pot obţine şi prin construcţii grafice. În acest caz particular se obţine de-a dreptul proiecţia ortogonală necesară după proiecţia centrală. Metoda se numeşte a simplei intersecţii, deoarece razele proiectate se intersectează fiecare în parte simplu, cu planşeta.

Figura 2.1 – Proiectarea terenului pe fotogramă şi pe plan Figura 29 2.2 – Proiectarea
Figura 2.1 – Proiectarea terenului pe
fotogramă şi pe plan
Figura 29 2.2 – Proiectarea pe fotogramă
a unui teren orizontal

Problema e simplă chiar atunci când terenul este înclinat, însă de pantă continuă, când proiecţia ortogonală se obţine uşor, printr-o transformare afină (dilatare). Totodată se înţelege că practica admite şi mici denivelări. Relieful nu poate fi redat pentru că nu există elemente de diferenţiere perpendiculare pe planul fotogramei. Privitor la transformarea unei proiecţii centrale într-o proiecţie paralelă se poate conchide că metoda este limitată la terenurile plane şi uşor denivelate, că pe măsură ce creşte accidentaţia terenului scade precizia şi că pe această cale nu se poate obţine relieful. Aceasta este fotogrammetria planimetrică şi corespunde simplei intersecţii în plan. Dacă se iau în considerare două fotograme luate din puncte diferite, în aşa fel încât să aibă o acoperire, adică o importantă porţiune de teren să fie prinsă în ambele fotograme (figurile 2.3 şi 2,4), există posibilitatea de a utiliza simultan ambele imagini. Cele două imagini ale porţiunii comune pot fi considerate două proiecţii ale aceluiaşi subiect şi potrivit principiilor geometriei proiective se poate obţine o a treia proiecţie sau mai multe. În cazul reprezentării teritoriilor, proiecţiile ce interesează a se obţine şi care pot fi obţinute pe baza celor două proiecţii centrale, sunt cele specifice topografiei generale, adică o proiecţie paralelă ortogonală pentru obţinerea planimetriei şi o proiecţie paralelă orizontală (perpendiculară pe prima) pentru obţinerea altimetriei.

30

Figura 2.3 – Zona de acoperire a două fotograme aeriene
Figura 2.3 – Zona de acoperire a două fotograme aeriene
Figura 2.3 – Zona de acoperire a două fotograme aeriene Figura 2.4 – Zona de acoperire

Figura 2.4 – Zona de acoperire a două fotograme terestre folosind o stereocameră terestră cu bază fixă

31

Matematic pot fi determinate poziţiile în x, y, z ale tuturor punctelor ce dau imagini pe câte două fotograme cu acoperire între ele. Poziţiile spaţiale ale punctelor pot fi obţinute prin construcţii grafice, pe cale analogică sau pe cale analitică (exemplu relaţiile de mai jos, în cazul fotogrammetriei terestre).

relaţiile de mai jos, în cazul fotogrammetriei terestre). Construcţiile grafice sunt greoaie, nu asigură precizie

Construcţiile grafice sunt greoaie, nu asigură precizie şi nici randament satisfăcător însă reprezintă o posibilitate de determinare de puncte izolate atunci când nu se dispune de aparataj fotogrammetric. Calea analogică presupune utilaj fotogrammetric specializat cu ajutorul căruia se redă terenul sub formă grafică

32

convenţională (planimetric şi altimetric) prin restituţia modelului optic punct cu punct, linie cu linie, direct, fără interpolări. Prin model optic (stereomodel) se înţelege imaginea spaţială (în relief) proprie vederii binoculare, ce se obţine atunci când cele două fotograme ale cuplului sunt privite separat şi anume cea din stânga cu ochiul stâng iar cea din dreapta cu ochiul drept. Pentru ca imaginea în relief (numită şi stereoscopică) să reprezinte efectiv modelul optic propriu-zis este necesar ca fotogramele să se găsească una faţă de cealaltă în poziţii relative practic identice cu cele din momentul preluării (de priză). În acest caz, la intersecţia razelor omoloage se obţine efectiv modelul optic şi se spune că fotogramele sunt orientate relativ. Pentru ca modelul optic să poată fi restituit este necesar ca el să fie orientat şi absolut, adică să fie adus la o anumită scară şi într- o astfel de poziţie încât prin restituţia lui să se obţină direct planimetria şi altimetria terenului. Calea analogică este specific fotogrammetrică asigurând o precizie satisfăcătoare şi fiind de mare randament. În figura 2.5 se prezintă formarea modelului optic la intersecţia razelor omoloage şi restituţia modelului optic cu ajutorul unui punct marcă fixat pe o măsuţă deplasabilă şi de înălţime variabilă. La verticala mărcii se găseşte un creion care desenează traseele urmate cu marca.

33

Figura 2.5 – a – schemă în secţiune b – vedere în perspectivă
Figura 2.5 – a – schemă în secţiune
b – vedere în perspectivă

Calea analitică presupune măsurarea pe fotograme a poziţiilor punctelor (coordonate fotogammetrice plane) funcţie de care se ajunge la poziţia lor spaţială prin calcule. Dacă se folosesc mijloace specializate, precise de măsurare, se pot obţine rezultate de mare precizie. Această cale este folosită în lucrări specializate pentru a se determina cu precizie sporită reţele de puncte precum şi în unele ridicări la lucrări mari sau în determinări cu caracter special şi presupun în general programe şi mijloace moderne de calcul. Se concluzionează că după două proiecţii centrale ale aceluiaşi obiect (teren) se pot obţine riguros proiecţii paralele cerute de pricipiile reprezentării teritoriilor, oricare ar fi relieful, atât în ceea ce priveşte planimetria cât şi în ceea ce priveşte

34

altimetria. Aceasta este fotogrammetria stereografică şi

corespunde dublei intersecţii spaţiale.

Măsurătorile fotogrammetrice de precizie necesită

întotdeauna o legătură topografică cu terenul de ridicat pentru a

se putea determina cu precizie scara. Acest lucru este valabil atât

pentru fotogrammetria planimetrică cât şi pentru cea

stereografică, atât în fotogrammetria terestră cât şi în

aerofotogrammetrie.

În cazul fotogrammetriei terestre legătura se face de obicei

prin cunoaşterea sau determinarea poziţiilor absolute ale

punctelor de priză, determinare ce se face prin metode

topografice în cadrul reţelei geodezice.

În aerofotogrammetrie, fie că este cazul fotogrammetriei

planimetrice fie al fotogrammetriei stereografice, este necesar să

fie determinat pe cale topografică în X, Y, Z, un număr minim de

puncte denumite puncte de reper. Numărul şi poziţia acestora

sunt diferite funcţie de metodele de aerotriangulaţie folosite.

Privitor la aplicaţiile fotogrammetriei în alte domenii,

metodele matematice şi tehnice în ceeace priveşte determinarea

unor mărimi fizice (lungimi, suprafeţe, volume, forme, poziţii

etc.) şi a reprezentărilor acestora sunt comune sau derivă din

acestea. Metodele, tehnicile şi tehnologiile pot fi uneori cu totul

specifice pentru a deservi cât mai bine aplicaţia respectivă.

Trebuie observat că unele din aplicaţiile fotogrammetriei în

aceste domenii nu sunt propriu-zis fotogrammetrice deoarece nu

35

necesită măsurători şi determinări precise şi prin urmare nu necesită nici fotograme ci doar fotografii. Aplicaţiile netopografice implică, fiecare în parte, pe lângă anumite cunoştinţe de fotogrammetrie, care uneori pot fi mai aprofundate, alteori mai sumare, o specializare în domeniul respectiv.

2.1 Baze optice şi fotografice

Potrivit celor prezentate, fotograma trebuie să fie o proiecţie centrală a regiunii fotografiate. Practic o astfel de proiecţie se realizează cu atât mai greu cu cât mai riguros se cere îndeplinită condiţia de centricitate a proiecţiei. Cauzele generale care produc abateri ale imaginii de la perspectiva matematică sunt: eroarea de formare a imaginii produsă de obiectiv, refracţia atmosferică, construcţia neregulată a filmului fotografic şi rezoluţia emulsiei fotografice. Imaginea formată de obiectivi fotogrammetrici trebuie să fie clară, metrică şi cu o distribuţie a luminii egală în planul imaginii. Principalele erori de claritate, numite şi aberaţii ale imaginii, cum sunt: aberaţia de sfericitate, aberaţiile cromatice, coma, astigmatismul şi erorile de curbură ale imaginii, sunt astăzi controlate. Prin asocierea mai multor lentile de curburi diferite şi

36

de indici de refracţie diferiţi s-a reuşit să se obţină obiectivi care dau imagini clare şi precise. Prin câmp se înţelege unghiul conului de proiecţie, adică unghiul pe care îl fac razele limită diametral opuse. Obiectivii fotogrammetrici pot fi grupaţi după mărimea câmpului astfel:

normal unghiulari (50 g - 70 g ), mari unghiulari (100 g ) şi super mari unghiulari (> 130 g ). Sunt două categorii de obiectivi fotogrammetrici: pentru camerele terestre şi pentru camerele aeriene. Deoarece în fotogrammetria terestră obţinerea fotogramelor se face din puncte fixe (la sol), timpul de expunere poate fi mai mare şi în consecinţă luminozitatea obiectivilor poate fi mai mică. În cazul camerelor aeriene, datorită deplasării, expunerea este foarte scurtă şi în consecinţă obiectivii trebuie să fie foarte luminoşi. Numai aşa imaginea obţinută în timpul scurt cât are loc expunerea poate fi netrenată, suficient de luminată şi poate fi perspectivă centrală. Totodată, pentru a mări precizia ridicărilor aerofoto- grammetrice şi a creşte eficienţa lor se cere utilizarea unor obiectivi cu unghi de câmp mare. Astfel de obiectivi permit înregistrarea unor suprafeţe mai mari, de la aceeaşi înălţime de zbor şi micşorează astfel efectul erorilor de refracţie atmosferică.

37

În prezent se construiesc obiectivi foarte luminoşi, cu unghi de câmp foarte mare, care asigură imagini clare, cu distorsiuni foarte mici. În general se utilizează obiectivi cu distanţa focală de 115 mm, cu unghiuri de câmp cupinse între 100 g - 130 g , cu egală distribuţie a luminii.

2.2 Materiale fotosensibile şi elemente de sensitometrie

Materialele fotografice permit obţinerea de imagini pozitive pe acelaşi material pe care s-a făcut fotografierea. Aceste materiale fotografice se clasifică în: materiale pozitive, negative şi reversibile.

În funcţie de sensibilitatea spectrală se disting următoarele categorii de materiale fotosensibile:

Nesensibilizate pentru fotografieri alb-negru a obiectelor alb-

negru şi albastre;

Izoortocromatice

utilizate

pentru

fotografierea

oricăror

obiecte cu excepţia celor cu nuanţe de roşu;

Izocromatice sensibile pentru orice zonă a spectrului vizibil;

Pancromatice sensibile pentru toate radiaţiile spectrului

vizibil, cu excepţia celor verzi pentru care au o sensibilitate mică;

38

Infracromatice (infraroşu) posedă o sensibilitate în afara

domeniului razelor vizibile: 680-860nm;

Tricromatice sensibile la culorile de bază ale spectrului

vizibil: albastru, roşu, verde, folosite la fotografierea în culori;

Spectrozonale având două straturi sensibile pancromatice si

infracromatice folosite în fotografia spectrozonală.

Materialele fotografice se produc sub formă de plăci fotografice, filme fotografice si hârtie fotografică. Filmele fotografice au suportul de bază din celuloid pe care este aplicată emulsia fotosensibilă şi se pot grupa în:

filme pentru scopuri generale;

filme pentru fotografia aeriană şi terestră;

filme pentru poligrafie;

filme dentare şi medicinale.

Filmele pentru fotografierea aeriană pot fi:

pancromatice;

izocromatice;

infracromatice;

39

sub formă de role cu lăţimi de 19, 24 si 32cm si lungimi de 9, 35 si 60m, perforate sau neperforate pe margine. Bobinele de film se introduc în cutii închise ermetic, pentru a se evita impresionarea stratului înainte de utilizare. Caracteristicile principale ale filmelor aeriene:

Filmul pancromatic tip 10:

• sensibilitatea generală 700-1200 GOST, D0=0,3;

• coeficientul de contrast γ = 1,7-2;

• puterea separatoare: 60-80 linii/mm, granulaţia 20;

• factorul filtrelor de lumină: 2 pentru galben, 3,3 pentru oranj si 7,7 pentru roşu.

Filmul pancromatic tip 11:

• sensibilitatea generală 700-1200 GOST, D0=0,3;

• coeficientul de contrast γ = 1,7-2;

• puterea separatoare: 120-130 linii/mm; granulaţia mai fină;

Filmul izocromatic:

• sensibilitate generală inferioară celui pancromatic;

• puterea separatoare: 65-80-linii/mm;

• sensibilitate la culori: între ortocromatic si pancromatic;

• factorul filtrelor: 2,4 pentru galben si 8,5 pentru roşu.

Filmul infracromatic aerian:

• sensibilitate maximă pentru λ = 760nm;

40

• coeficientul de contrast γ aproape 2;

• sensibilitatea generală: 20-25% din sensibilitatea filmului pancromatic;

• foloseşte filtrul oranj.

Hârtia

prin

contact si prin proiecţie a fotogramelor originale. Scările de nuanţă ale hârtiei fotografice şi sensibilitatea sunt mai scăzute decât la filme, întrucât timpul de expunere poate fi mult mărit, deoarece se lucrează în condiţii statice, fără să intervină factori exteriori perturbatori în procesul de copiere. Suprafaţa hârtiei poate fi:

fotografică

se

foloseşte

pentru

copierea

- lucioasă,

- semimată,

- mată,

- foarte mată,

- netedă,

- granulată

- cu raster.

Claritatea imaginii depinde nu numai de calitatea imaginii proiectate ci şi de calităţile emulsiei fotografice şi de condiţiile fotografierii şi copierii (în cazul pozitivării). Caracteristici cum sunt granulaţia, claritatea şi contrastul determină microcalitatea şi posibilitatea de a lucra la scări mici.

41

Principalele caracteristici ale emulsiei fotografice sunt

sensibilitatea şi puterea de rezoluţie.

Iluminarea imagini = E · t

(E - intensitatea fluxului luminos, t - timpul de expunere).

Pe curba de înnegrire a unei imagini se disting trei

intervale (figura 2.6): AB - subexpunerea, BC - expunerea

normală, CD - supraexpunerea.

Puterea de rezoluţie cea mai mare se găseşte la mijlocul

intervalului BC.

cea mai mare se găseşte la mijlocul intervalului BC. Dacă Figura 2.6 α = 45 O

Dacă

Figura 2.6

α = 45 O

- se obţine un negativ normal

α < 45 O - se obţine un negativ cu contraste atenuate

α > 45 O - se obţine un negativ cu contraste exagerate

42

Pe o fotografie normal expusă pot apărea zone cu părţi subexpuse sau supraexpuse, funcţie de remisia (reflectanţa) obiectelor terenului. Terenurile nisipoase şi calcaroase cu mare remisie vor apare supraexpuse, obiectele întunecate, cu slabă remisie, vor apare subexpuse. S-au pus la punct procedee (inclusiv electronice) care să permită filtrarea imaginilor la copiere astfel încât să se micşoreze efectul vălului atmosferic, să se egalizeze contrastele, să se elimine efectele reflectanţei obiectelor. Aceste procedee presupun aparatură suplimentară cât şi timp şi materiale suplimentare. Sensibilitatea emulsiilor faţă de culori. Emulsiile fotografice redau culorile în alb-negru sau color. În timp ce vederea umană se întinde asupra radiaţiilor în intervalul 400 - 750 nm lungime de undă, emulsiile fotografice obişnuite nu sunt sensibile decât pentru radiaţiile din intervalul 300 - 500 nm. De aceea a fost necesar să se producă emulsii cu alte sensibilităţi spectrale. Emulsiile ortocromatice au sensibilitate extinsă asupra culorilor verde şi galben, iar emulsiile pancromatice sunt sensibile la toate culorile. În scopuri metrice se folosesc în general emulsiile pancromatice. Un loc important îl ocupă emulsiile infracromatice, sensibile la spectrul infraroşu. Ele sunt indicate pentru fotografii

43

pe timp de noapte şi la mare distanţă, precum şi în cazul

vizibilităţii reduse din cauza suspensiilor atmosferice.

Pentru a atenua acţiunea diverşilor factori atmosferici (raze

violete, ultraviolete etc.) asupra emulsiilor fotografice se folosesc

filtre de lumină. Acestea reţin lungimile de undă mai mici decât

culoarea lor şi lasă să treacă raze de anumite lungimi de undă.

Filtrele pot fi monocromatice, când permit trecerea razelor

unei singure culori, selective, când permit trecerea razelor de

anumite culori cu absorbţia celorlalte şi de compensaţie, care

combină culorile din anumite zone ale spectrului.

Puterea de rezoluţie este un indicator al emulsiei care se

mai numeşte şi puterea de separare. Ea condiţionează

reproducerea celor mai mici detalii şi claritatea imaginii.

Este limitată de fineţea granulaţiei emulsiei şi este

condiţionată direct şi de sensibilitatea emulsiei. Cele două

caracteristici sunt divergente deci problema nu este uşor de

rezolvat.

În prezent există filme aeriene cu o rezoluţie de 250

linii/mm, ceea ce practic poate duce la o rezoluţie de 400

linii/mm - foarte bună.

Funcţia de transfer a contrastului

Date fiind multiplele cauze de erori ce afectează calitatea

imaginii fotografice s-a introdus un nou criteriu de apreciere care

să înlocuiască sau să completeze criteriul clasic al puterii de

44

rezoluţie. Puterea de rezoluţie se referă la redarea detaliilor imaginii la limita puterii de identificare şi recunoaştere, dar nu se referă la reducerea contrastului. Astfel s-a ajuns să se introducă, oarecum artificial, ideile lui Fourier şi teoria informaţiei pentru a se analiza performanţele sistemului obiectiv-cameră-emulsie-condiţii atmosferice şi de prelucrare a fotogramelor în totalitatea lor sau pe canale. În fond este vorba de transformarea imaginilor în frecvenţe spaţiale şi analiza undelor sinusoidale. Metoda concretizată sub denumirea de funcţie de transfer a contrastului (analog cu funcţia de transfer a informaţiei folosită în tehnica transmisiunilor) permite cercetarea şi caracterizarea efectului de reducere a contrastului datorat fiecărui canal de transmisie a imaginii fotografice ca: atmosfera, trenarea, suspensia camerei, expunerea, obiectivii, emulsia. Metoda prezintă avantajul că prin simpla înmulţire a transferurilor tuturor canalelor rezultă transferul total. În figura 2.7 se arată schema redării imaginii unui obiect cu contraste în unghiuri drepte.

Figura 2.7
Figura 2.7

45

Funcţia de transfer a contrastului C în ordonată este egală cu raportul dintre contrastul imaginii şi contrastul obiectului, fiind funcţie de frecvenţa locală (fineţea structurilor regulate ale obiectului, măsurate în linii/mm) care se dă pe abscisă.

C =

K' = f(F)

K

Prin metoda transferului de contrast a fost posibil să se stabilească mai precis raportul dintre însuşirile obiectivului şi ale emulsiei pentru asigurarea unei imagini de calitate şi pierderile de contrast pe fiecare canal de transmisie. Filmele şi plăcile fotografice dau erori de deformaţie neuniformă şi de planeitate. Planeitatea filmului se realizează de obicei prin vacuum în spatele filmului. Se pot determina erorile printr-un cristal de presiune dotat cu o reţea (grilă) de control. Erori pot apărea şi datorită variaţiei de grosime a filmelor. În mod obişnuit controlul filmelor se poate face prin introducerea lor (a unor capete) în aparatele de restituţie de ordinul I, când eliminarea paralaxelor trebuie să se facă foarte bine.

Tendinţa în privinţa metricităţii este ca fiecare eroare să fie redusă direct sau indirect la 2 µm astfel încât pe ansamblu erorile de poziţie să se înscrie în maximum ± 5 µm. S-ar putea chiar afirma că erorile ce se referă la metricitatea imaginii şi la distribuţia luminii în planul imaginii

46

sunt practic eliminate de camerele moderne. Unele aspecte legate de calitatea imaginii încă nu sunt rezolvate direct ci numai indirect (contrastul). Dacă granulaţia emulsiilor filmelor aeriene este redusă în aşa fel încât în procesul de restituţie şi fotointerpretare imaginile să poată fi mărite de 16 - 20 - 30 de ori, după nevoi, înseamnă că au fost puse de acord, la acelaşi nivel, condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească fotogramele cu cerinţele actuale.

2.3 Fotograma

Fotograma este o înregistrare fotografică metrică ce conţine imaginile unor obiecte spaţiale, obţinută dintr-un punct de staţie cunoscut sau determinabil. Din punct de vedere matematic, la baza fotogramei şi a fotogrammetriei stă perspectiva centrală. În proiecţia centrală, punctele spaţiului obiect sunt reprezentate pe un plan de proiecţie (F), cu ajutorul razelor de proiecţie. Razele de proiecţie trec printr-un punct comun (O), situat în afara planului de proiecţie, care se numeşte centrul de perspectivă sau centrul de proiecţie (Figura 2.8).

47

Figura 2.8 - Proiecţia centrală În proiecţia centrală, fiecărui punct P al spaţiului obiect îi

Figura 2.8 - Proiecţia centrală

În proiecţia centrală, fiecărui punct P al spaţiului obiect îi corespunde un singur punct p' în planul imaginii. Dreptelor (d) din spaţiul obiect, cu excepţia celor care trec prin centrul de proiecţie O, le corespund dreptele imaginii (d'). Razele de proiecţie se reprezintă în planul imaginii prin puncte. Imaginile dreptelor paralele din spaţiul obiect se intersectează în punctul de fugă F', care reprezintă imaginea punctului de la infinit al dreptelor paralele. Birapoartele pe drepte şi în fasciculele de drepte ale spaţiului obiect rămân invariante în planul proiecţiei. În cazul folosirii perspectivei centrale în fotogrammetrie, când spaţiul obiect este suprafaţa terestră, deosebim următoarele plane, linii şi puncte caracteristice ale proiecţiei centrale (Figura 2.9):

48

Figura 2.9 - Elementele proiecţiei centrale - planul orizontal (T) al terenului, ales la o

Figura 2.9 - Elementele proiecţiei centrale

- planul orizontal (T) al terenului, ales la o înălţime oarecare h;

- planul tabloului (fotogramei) (F) care este înclinat cu un unghi v faţă de planul terenului;

- planul vertical principal (V) care trece prin centrul de proiecţie şi este perpendicular pe planul terenului şi al fotogramei;

- linia verticalei principale vv, care este urma planului vertical în planul tabloului (F);

- linia orizontalei principale hh, care trece prin punctul H';

- raza principală OH' - este dreapta care trece prin centrul de

şi

(fotogramei);

este perpendiculară pe planul tabloului

proiecţie

- distanţa principală OH' - este distanţa pe perpendiculară între centrul de perspectivă şi planul tabloului (F);

49

- înălţimea centrului de perspectivă sau a punctului de vedere,

h;

- punctul principal al tabloului H' - este intersecţia razei principale cu planul tabloului(fotogramei);

- punctul de fugă F' - este imaginea punctului de la infinit al dreptelor paralele cu planele (V) şi (T);

- punctul de dispariţie D - este urma în planul (T) a razei de

proiecţie care trece prin punctul O şi este paralelă cu linia vv.

În fotogrammetrie, când terenul fotografiat este plan, apare un caz special al proiecţiei centrale, deoarece între punctele terenului şi ale fotogramei există o corespondenţă biunivocă, adică procesul este univoc reversibil.

În cazul terenului accidentat, nu se poate reconstitui univoc obiectul pe baza unei singure înregistrări, deoarece fiecărui punct imagine p' îi corespunde o dreaptă (p'O) şi fiecărei drepte d' îi corespunde un plan (d'O) în spaţiul obiect.

Obiectul spaţial se poate reconstitui numai pe baza a două perspective, obţinute din două centre de perspectivă distincte.

2.3.1 Elemente de orientare interioară a fotogramei

Fotograma este o fotografie specială (metrică) pe care se pot executa măsurători de precizie. Ea este aptă pentru măsurători şi reconstituiri, atunci cînd se cunosc elementele funcţie de care

50

se poate reconstitui fasciculul de raze (din spaţiul obiect) ce a dat imaginea. Aceste elemente ce definesc poziţia fotogramei faţă de centrul ei de perspectivă, se numesc elemente de orientare interioară. Ele sunt:

- distanţa principală, numită şi constanta camerei, adică distanţa de la centrul de proiecţie O la planul imaginii (fotogramei); - punctul principal H, adică proiecţia centrului de perspectivă O pe planul fotogramei. Pentru o perfectă cunoaştere a perspectivei este necesar să se cunoască şi distorsiunile (curba), însă din punct de vedere practic acestea sunt eliminate în procesul de prelucrare a imaginilor fotogrammetrice. Din punct de vedere practic, distanţa principală se asimilează cu distanţa focală F, iar punctul principal cu punctul mijlociu M ce se găseşte la intersecţia indicilor de referinţă (simetrici) hh' şi vv' ai fotogramei ce se pot găsi la mijlocul laturilor (figura 2.10) sau la colţuri (figura 2.11).

51

Figura 2.10 – Schema fotogramei a – elevaţie; b – vedere în plan; c –
Figura 2.10 – Schema fotogramei
a – elevaţie;
b – vedere în plan;
c – vedere în perspectivă

Elementele de orientare interioară sunt elemente ca:

numărul înregistrate întotdeauna pe fotogramă împreună cu alte de ordine, eventual imaginea cadranului unui ceas şi eventual imaginea unei nivele sferice care să dea indicaţii asupra orizontalităţii fotogramei în momentul fotografierii. În fotogrammetria analitică pentru a fi exprimate în sistemul de coordonate al fotogramei, coordonatele măsurate la un aparat de tip comparator, trebuie reduse la punctul principal H notat cu P în figurile 2.11 şi 2.12).

52

Figura 2.11 – Definirea sistemului de referinţă (în planul fotogramei) cu indicii de referinţă la

Figura 2.11 – Definirea sistemului de referinţă (în planul fotogramei) cu indicii de referinţă la colţurile fotogramei (camere Wild / Leica)

Figura 2.12 – Reducerea coordonatelor la punctul principal al fotogramei

2.3.2 Elemente de orientare exterioară a fotogramei

Din punct de vedere geometric, fotograma este o perspectivă centrală, ea putând fi considerată ca o înregistrare a unui fascicul de raze venind din spaţiul-obiect.

53

Pentru a putea utiliza fotogramele în scopuri geomatice de măsurare, este necesară orientarea acestora în raport cu obiectul fotografiat, care va putea fi astfel reconstituit şi reprezentat sub formă grafică sau numerică. În fotogrammetria analitică, traseul fiecărei raze poate fi descris printr-o expresie matematică în funcţie de poziţia punctului din teren, a imaginii sale pe fotogramă şi a centrului de perspectivă.

imaginii sale pe fotogramă şi a centrului de perspectivă. Figura 2.13 – Elementele de orientare interioară

Figura 2.13 – Elementele de orientare interioară (piramida

mică) şi exterioară (piramida mare) ale unei fotograme.

Elementele care definesc fasciculul de raze şi deci fotograma în spaţiu, de exemplu faţă de un sistem de referinţă spaţial care poate fi cel geodezic, se numesc elemente de orientare exterioară.

54

Ele sunt în număr de şase şi anume:

- coordonatele Xo, Yo, Zo ale centrului de proiecţie O faţă de sistemul de referinţă (X,Y,Z) şi unghiurile k, φ şi ω pe care le face axa de fotografiere. k este unghiul de răsucire a axei de fotografiere, adică a fotogramei în planul ei faţă de direcţia de zbor; φ este unghiul de înclinare longitudinală tot faţă de direcţia de zbor, iar ω unghiul de înclinare transversală.

κ φ ω
κ φ
ω

În cazul aerofotografierii elementele de orientare exterioară nu se cunosc în prealabil. Formatul fotogramei este de obicei pătratic de dimensiuni 18 x 18 cm., 24 x 24 cm. sau 30 x 30cm. Distanţele focale cele mai obişnuite sunt de 105 mm. şi 210 mm., dar pot fi mai mici sau mai mari. Între elementele geometrice ale unei fotograme şi teren există relaţia:

55

f

=

d

=

l

=

sc

=

1

h

D

L

N

unde:

f -distanţă focală;

h - înălţimea de zbor deasupra terenului (relativă); d şi D - distanţa pe fotogramă şi teren; l şi L - latura fotogramei cu corespondentul ei pe teren;

sc - scara fotogramei Scara fotogramei este variabilă funcţie de înclinarea axei de fotografiere şi de gradul de accidentare a terenului.

2.3.3 Clasificarea fotogramelor

Din punct de vedere al necesităţilor de folosire şi de locul pe care trebuie să-1 ocupe înregistrările în tehnologiile de prelucrare fotogrammetrică, fotogrammetria face o clasificare a fotogramelor, în funcţie de o serie de parametri care rezultă din procedeele de obţinere, materialele folosite, forma de prezentare, destinaţie şi scop.

Criteriile cele mai uzuale de clasificare sunt următoarele:

1. După locul unde se află sistemul de înregistrare:

• fotograme terestre - obţinute cu ajutorul aparatelor de înregistrare fotografice, denumite fototeodolite, instalate pe suprafaţa terestră sau în subteran;

56

• fotograme aeriene - obţinute cu ajutorul camerelor

aerofotogrammetrice, instalate pe avioane sau elicoptere;

• fotograme cosmice - obţinute cu ajutorul camerelor

fotogrammetrice, instalate pe sateliţi de cercetare şi de teledetectie;

2. După poziţia axei de fotografiere faţă de suprafaţa de

înregistrare:

• fotograme nadirale sau orizontale - când axa de fotografiere este perpendiculară pe suprafaţa de înregistrat, cu

o abatere de câteva grade. În cazul când v = 0, fotograma

este riguros nadirală, iar când v = ±3°, fotograma este aproximativ nadirala. Scara fotogramei nadirale este constantă

în cazul terenului plan;

• fotograme înclinate - când axa de fotografiere are o înclinare faţă de verticală v > 10° . în cazul când pe imagine se înregistrează şi linia orizontului, acestea se numesc

fotograme panoramice. Fotogramele înclinate se obţin din avioane, elicoptere, sateliţi şi, în mod obişnuit, prin mijloace terestre. La aceste fotograme, dezavantajul scării variabile şi

al metodelor complexe de prelucrat este compensat parţial de

avantajul cuprinderii unei suprafeţe înregistrate mult mai mari decât în cazul fotogramelor nadirale.

3. În funcţie de scara de fotografiere:

57

• fotograme la scară mare - cu scara de fotografiere mai

mare de 1:10.000;

• fotograme la scară medie - cu scara cuprinsă între 1:10.000

şi 1:30.000;

• fotograme la scară mică - cu scara mai mică de 1:30.000.

În ultima perioadă, ca urmare a perfecţionării sistemelor şi

materialelor de înregistrare, au apărut noi criterii de clasificare,

în legătura cu principiul de înregistrare şi caracteristicile

spectrale ale materialelor fotosensibile.

Astfel, în funcţie de principiul de înregistrare deosebim:

• înregistrări analogice (pe bobine de film sau plăci);

• înregistrări digitale (pe hard-discuri şi benzi magnetice

compatibile cu calculatoarele electronice).

După caracteristicile materialului fotosensibil folosit pentru

înregistrarea imaginilor deosebim:

• fotograme convenţionale alb-negru şi color;

• fotograme neconvenţionale - fotograme spectrozonale,

multispectrale, fals color şi color compus.

Atât fotogramele alb-negru cât şi cele color pot fi obţinute

atât în spectrul luminii vizibile cât şi în spectrul invizibil. Din

spectrul invizibil sunt folosite de regulă, ultravioletul şi infraroşul

apropiat.

De asemenea se pot folosi culori false, mult diferite faţă de

cele

58

fals-color, care folosesc

reale,

aşa

numitele

fotograme

emulsii color sensibile la o parte din spectrul vizibil şi din infraroşu. Cum în spectrul infraroşu ochiul uman nu vede, se translatează culorile în vizibil în aşa fel ca reflectanţa din infraroşu să redea culori pe care nu le au obiectele reprezentate. Pe lângă înregistrări fotografice direct pe film, se folosesc în prezent şi înregistrări ale imaginilor terenului prin baleiaj electronic. Aceste înregistrări pot fi făcute în spectrul vizibil cu ajutorul unor camere digitale sau video şi transmise la sol prin intermediul calculatoarelor sau al televiziunii sau în spectrul infraroşu cu ajutorul unor camere de termoviziune. Înregistrările, atât în spectrul vizibil cât şi în cel invizibil, se fac cu ajutorul unor sisteme de baleiaj optico-mecanic multispectral. Aceste înregistrări se depun pe benzi sau discuri magnetice, optice, după care se pot converti în imagini vizibile, putând fi prelucrate cu ajutorul calculatorului sau înregistrate fotografic. Se folosesc şi zone mai îndepărtate ale spectrului, cum sunt cele ale microundelor RADAR. Şi în acest caz radiaţiile invizibile emise şi ulterior recepţionate sunt convertite în imagini vizibile. În funcţie de mărimea obiectului sau terenului de fotografiat se pot obţine:

a) fotograme izolate sau de "punct" pentru studierea unui anumit obiectiv;

59

b) benzi de fotograme aeriene constituite din şiruri de fotograme succesive având între ele o anumită acoprire numită "longitudinală", care este de regulă 66%. O atfel de bandă se poate executa în lungul unei şoşele, al unei căi ferate, al unui curs de apă etc. c) bloc de benzi care acoperă o suprafaţă mare de teren, dreptunghiulară sau pătrată. Benzile au o acoperire între ele, zisă "transversală", de aproximativ 30 %. Cu ajutorul fotogramelor aeriene se pot realiza fotodocumente topogeodezice în scopul obţinerii imaginii fotografice a unei porţiuni cât mai mari de teren, prelucrată pentru a asigura redarea unui volum cât mai mare de informaţii.

2.3.4 Procedee de determinare a scării fotogramelor

În cadrul aceleiaşi fotograme sau al unui grup de fotograme din aceeaşi zonă, scara de fotografiere poate să varieze datorită diferenţelor de nivel ale terenului sau înclinărilor axei de fotografiere. Pentru a mări precizia determinării scări fotogramelor, este necesar să se respecte următoarele reguli:

- determinarea scării să se facă pe două sau mai multe direcţii, luându-se ca valoare finală media valorilor obţinute din fiecare combinaţie; - punctele alese să fie de înălţimi egale;

60

- punctele să fie bine indentificate şi situate la distanţe mai mari decât jumătatea laturii fotogramei; - eroarea de măsurare grafică a distanţelor pe fotogramă sau pe hartă să fie maximum ± 0,2 mm. Determinarea scării se face după unul din următoarele procedee:

a) Cunoaşterea coordonatelor geodezice a două puncte din teren (A şi B) , identificate pe fotogramă (a şi b). A(X,Y) şi B(X,Y) - puncte geodezice din teren

D =

2 2 ∆X +∆Y
2
2
∆X +∆Y

- se măsoară pe fotogramă d între a şi b - se calculează scara

1 d

=

mf

D

b) Măsurând distanţe D i pe teren şi corespondentele acestora pe fotograme d i

1 d

=

mf

D

c) Măsurând distanţe pe hartă şi corespondentele acestora pe fotogramă

1

1

d

=

mf

mh

D

61

d) Cunoscând distanţa focală (f) a camerei fotoaeriene şi înălţimea medie de zbor H faţă de suprafaţa terenului fotografiat

1 f

=

H

mf

2.3.5 Deformări pe fotogramă

Cele mai mari deformări în poziţia punctelor pe fotograma aeriană se datoresc înclinării axei de fotografiere faţă de verticala locului şi diferenţelor mari de nivel ale terenului. Fotogramele nadirale ale unui teren şes pot fi considerate că au aceeaşi precizie de reprezentare ca şi harta topografică. Eliminarea deformărilor datorită înclinării axei de fotografiere şi aducerea la o anumită scară se face prin operaţiunea fotogrammetrică numită fotoredresare. De regulă se redresează fotogramele din zonele de şes sau zonele mai puţin accidentate, pentru care deformarea datorită diferenţelor de nivel este mică. Deformarea datorită reliefului rezultă din faptul că punctele din teren sunt la înălţime diferită faţă de planul mediu de aerofotografiere (figura 2.14).

62

Figura 2.14 – Deplasarea punctelor pe fotogramă datorită diferenţelor de nivel ale terenului
Figura 2.14 – Deplasarea punctelor pe fotogramă datorită
diferenţelor de nivel ale terenului

Calculul deplasării (r h ) se face cu relaţia r h = r(∆h/H).

În tabelul de mai jos sunt calculate corecţiile r h pentru diferite diferenţe de nivel (h= 50, 100, 300 m.), diferite depărtări ale punctului considerat faţă de centrul fotogramei (r = 10, 20, 50, 90, 115, 150 mm) şi diferite înălţimi de aerofotografiere deasupra planului mediu (H = 1000, 2000, 4000, 6000 m.).

63

H

r

 

r (mm) pentru:

(m)

(mm)

H= 50 m.

H= 100 m.

H= 300 m.

 

10

0,5

1,0

3,0

20

1,0

2,0

6,0

1000

50

2,5

5,0

15,0

90

4,5

9,0

27,0

115

5,8

11,5

34,5

 

10

0,2

0,5

1,5

20

0,5

1,0

3,0

2000

50

1.2

2,5

7,5

90

2,2

4,5

13,5

115

2,9

5,8

17,3

 

10

0,1

0,2

0,5

20

0,2

0,5

1,0

4000

50

0,6

1.2

2,5

90

1,1

2,2

4,5

115

1,4

2,9

8,6

 

10

0,1

0,2

0,5

20

0,2

0,3

1,0

6000

50

0,4

0,8

2,5

90

0,8

1,5

4,5

115

1,0

1,9

5,8

Tabel - Calculul deformării imaginii pe fotogramă datorită diferenţelor de nivel ale terenului

Capitolul 3 – Fotointerpretarea

3.1 Noţiuni şi principii de fotointerpretare

Fotointerpretarea este metodologia de extragere şi

clasificare a informaţiei tematice conţinute de fotograme sau de

perechile de fotograme care alcătuiesc cuplul stereoscopic.

Fotointerpretarea constă în indentificarea pe fotodocumente a

elementelor şi fenomenelor referitoare la elementele topografice

ale terenului natural (de relief, planimetrie vegetaţie, hidrografie,

etc.) şi a obiectelor artificiale existente pe teren. Procesul de

64

studiere şi de culegere a informaţiilor necesare, identificând

diferitele caracteristici artificiale şi naturale din spaţiul-imagine,

este numit fotointerpretare.

Fotointerpretarea este ştiinţa localizării, descrierii şi

determinării obiectelor şi fenomenelor dintr-o imagine

fotografică. Spre deosebire de o hartă, trăsăturile de pe o

fotografie aeriană nu sunt generalizate sau reprezentate prin

simboluri. Aerofotogramele înregistrează toate caracteristicile

vizibile pe suprafaţa Pământului dintr-o perspectivă centrală şi

globală.

Deşi caracteristicile spaţiului obiect sunt vizibile, ele nu

sunt întotdeauna uşor de identificat. Cu o interpretare atentă,

aerofotogramele sunt o excelentă sursă de date spaţiale pentru

studiul mediului înconjurător.

În plan calitativ imaginea fotografică poate fi interpretată

cu scopul evidenţierii diverselor caracteristici ale mediului de

către specialişti din diverse ramuri ale ştiinţelor naturii sau

inginereşti.

În plan cantitativ, fotografia aeriană şi tehnicile

fotogrammetrice multispectrale în vizibil şi infraroşu permit

măsurarea formelor si dimensiunilor terenului cu ajutorul unor

instrumente clasice, în vederea elaborării hărţilor şi planurilor.

Primul obiectiv al fotointerpretării este utilizarea intensivă

a documentelor fotografice sau a imaginilor multispectrale

pentru obţinerea şi exploatarea informaţiei necesare studiilor

65

specifice unor domenii tematice. Fotointerpretarea este condiţionată de acumularea prealabilă a unor cunoştinţe referitoare la realitatea socio-economică şi fizică, tipurile

morfologice şi condiţiile specifice unui areal considerat subiect al studiului. Avantajele utilizării fotogramelor sunt următoarele:

- Imaginea este un mijloc de percepţie relativ obiectiv al realităţii la un moment dat,

- Imaginea conţine o reprezentare completă a unui obiect (cu excepţia părţilor ascunse sau mascate),

- Este un document foarte unor de manipulat, cu o mare fiabilitate în timp (atunci când sunt luate măsuri de arhivare speciale),

- Prin aerofotografiere sau prelevări de fotograme terestre se realizează corespondenţa dintre obiectul real din teren şi imaginea sa (mai mult sau mai puţin obiectivă ) de pe fotogramă,

- Este posibil studiul obiectelor deformabile, fragile, sensibile,

fără a intra în contact direct cu acestea şi fără a le deteriora,

- Prin fotointerpretare se realizează operaţiunea inversă

aerofotografierii prin care se încearcă reconstituirea realităţi din

teren pe baza unor criterii de analiză specifice.

Factorii importanţi la identificarea unor trăsături sunt:

forma, modelul (pattern), mărimea, culoarea sau tonul, umbra, textura, asocierea, timpul şi perspectiva stereoscopică.

66

Forma (configuraţia) se referă la aspectul imaginii obiectului reprezentat pe imagine. Este unul din cele mai importante criterii de fotointerpretare, precum şi de identificare a obiectelor reale prin observaţia directă. Operatorul recunoaşte obiectul după conturul său. În aerofotointerpretare aplicarea acestui criteriu cere un anumit efort şi pregătire specială a interpretatorului deoarece forma obiectelor vazute de sus difera mult de forma lor vazuta de la sol, in perspectiva. Este nevoie de un efort de imaginaţie din partea fotointerpretului pentru a intui cum apare forma unui obiect pe aerofotogramă. Mărimea obiectelor şi respectiv a imaginilor lor constituie un alt criteriu important pentru fotointerpretare. Întrucât aerofotogramele oferă imagini reduse la scară, drept criteriu de identificare nu mai serveşte atât mărimea reală a obiectelor şi nici marimea redusă la scară, cât mai ales mărimea relativă a obiectelor adică dimensiunile unui obiect (mai corect spus, ale imaginii lui), în raport cu dimensiunile altor obiecte. Deşi mărimea imaginii nu permite, singură, identificarea obiectelor, împreună cu forma sa poate duce la identificare. De exemplu imaginea casei şi cea a cuştii câinelui apar asemănător ca formă, dar dimensiunile diferite arată evident deosebirea dintre cele doua obiecte şi judecate în raport şi cu dimensiunile altor obiecte din jur (garduri, copaci, arbusti), duc la identificarea facilă a celor două obiecte.

67

Culoarea în cazul fotogramelor color, şi tonul, în cazul

fotogramelor alb-negru, reprezintă alte criterii directe de

identificare, dar care capătă valoare doar în combinaţie cu

parametrii de formă şi mărime.

Culoarea este un criteriu mai sigur şi mai uşor de utilizat

deoarece, din experienţa, fotointerpretului îi sunt familiare

culorile diverselor categorii de obiecte. Desigur că se impune ca

redarea culorilor să fie cât mai fidelă şi să se cunoască data

aerofotografierii căci unele obiecte, de exemplu vegetatia, îşi

modifică culoarea după sezon.

Tonul constituie criteriul de fotointerpretare în cazul

fotogramelor alb-negru, dar el are o valoare relativă, căci depinde

de mai multe variabile, nu numai de proprietăţile obiectelor.

De altfel, diferite parti ale aceluiasi obiect pot sa apara în

tonuri diferite, în functie de gradul de iluminare şi de directia în

care se reflecta lumina. De exemplu, feţele unui acoperis apar cu

tonuri diferite şi acest fapt îşi are valoarea lui intrucat tocmai

diferentierile de ton sugereaza forma obiectului.

Diferenţele de ton sunt criterii foarte importante pentru

identificarea vegetatiei, a fazelor fenologice ale plantelor, a

modului de utilizare a terenului, a diferenţierii tipurilor de sol sau

a suprafeţelor acvatice de uscatul din jur, etc.

Umbra reprezintă un criteriu indirect de mare importanţă,

ea redând destul de bine forma unor obiecte izolate. Forma

umbrei se aseamana, adesea, cu forma siluetei obiectului care o

68

genereaza, de exemplu în cazul arborilor, al stalpilor, turnurilor, caselor, etc. Dupa forma umbrei proiectate, se pot identifica unele genuri şi chiar specii de arbori. Astfel, se identifică uşor coniferele faţă de foioase, molidul faţă de pin sau brad, fagul faţă de stejar, plopul piramidal faţă de plopul alb, sau de cel tremurator, etc. Lungimea umbrei indică înălţimea obiectului, iar orientarea ei permite stabilirea punctelor cardinale sau a orei de fotografiere. Densitatea imaginilor unei categorii de obiecte poate servi drept criteriu de interpretare şi identificare a acestora. De exemplu, densitatea arborilor dintr-o plantaţie este mai mică decât într-o pădure naturală aparţinând aceleaşi specii. Densitatea reţelei hidrografice poate exprima gradul de permeabilitate al rocilor care alcătuiesc regiunea, dar şi informaţii climatice. Dispersia, adică gradul şi modul de imprastiere a obiectelor pe o anumita suprafata, poate constitui un criteriu de fotointerpretare, care se foloseste combinat cu alte criterii. De exemplu, existenta unor bolovani mari, dispersaţi pe un relief uşor ondulat, permite să se tragă concluzia că este vorba de blocuri eratice; copaci dispersaţi pe o păşune sau pe terenuri cultivate permit reconstituirea extinderii anterioare a pădurii.

69

Textura reprezintă mărimea punctelor care redau obiectele

prea mici pentru a apare cu imagini distincte la scara de

reprezentare. Deci, ea depinde de mărimea obiectelor şi de scara

imaginii şi poate constitui un criteriu de fotointerpretare.

Se pot stabili scări de textură, deosebindu-se texturi foarte

fine, fine, mijlocii, grosiere, foarte grosiere, eventual cu grade

intermediare.

Textura permite să se deosebească între ele culturile

agricole, deoarece cerealele păioase şi plantele furajere apar cu

textura fină sau foarte fină, culturile de plante prăşitoare

(porumb, floarea soarelui) apar cu textura mijlocie, cartofii şi

sfecla de zahar apar cu textura grosieră iar viţa-de vie dă textura

foarte grosieră.

În fotointerpretarea alcătuirii litologice se poate utiliza

textura, întrucat nisipurile, argilele, marnele dau o textura foarte

fină, iar bolovanisurile, prundişurile, grohotişurile dau texturi

mijlocii sau grosiere.

Structura reprezintă modul de aranjare spaţială a

imaginilor obiectelor şi proceselor de pe o imagine. Ea se

manifestă atât în cazul obiectelor suficient de mari pentru a apare

prin imagini distincte, cât şi în cazul obiectelor mici cu

reprezentare punctiformă.

Astfel, se poate vorbi de structura reţelei hidrografice, a

aşezărilor (modul de dispunere al strazilor şi al caselor), a

pădurilor, plantaţiilor, a cailor de transport, etc. Dar şi punctele

70

de pe un câmp de cereale pot prezenta o structură de obicei liniară. Structura poate servi la identificarea unor categorii de obiecte sau procese geografice. De exemplu, structura divergentă

a reţelei hidrografice poate indica o miscare de ridicare a scoarţei

terestre; o structura radiară centrifugă poate trăda existenţa, odinioară, a unui con vulcanic, astazi erodat; structura liniară dintr-o pădure poate arăta că este vorba de o plantaţie forestieră, dacă apar numai unele aliniamente, acestea pot trăda anumite

strate de roci, care favorizează dezvoltarea unor specii de arbori. În multe cazuri, la identificarea obiectelor individuale sau

a gruparilor de obiecte este suficient un singur criteriu, dar mult mai facilă şi mai exactă devine identificarea prin utilizarea mai multor criterii deodată. În felul acesta se poate ajunge nu numai la identificarea imaginilor care apar pe fotograme dar şi la deducţia unor informaţii care nu apar vizibile direct. Se intelege că utilizarea corectă a criteriilor de fotointerpretare depinde în mare măsură, de gradul de pregătire tehnică şi de profil a fotointerpretului. Cheile de fotointerpretare pot diferi în funcţie de calitatea fotogramei şi de scara de vizualizare. Dacă textura este mai stabilă de la o imagine la alta, tonalitatea depinde atât de anotimpul efectuării zborului cât şi de calitatea radiometrică a imaginii.

71

Spre exemplu, în cele două imagini de mai jos, ale aceleiaşi zone preluate la date diferite, se pot observa toate aceste elemente menţionate mai sus. Forma unui obiect pe o fotografie aeriană, ajută la identificarea obiectului. Formele uniforme regulate adesea indică o intervenţie umană. Modelul este similar cu forma, aranjarea spaţială a obiectelor (de exemplu rândul de culturi faţă de păşune) este de asemenea util pentru identificarea unui obiect şi a utilizării lui. Mărimea este o măsură a suprafeţei obiectului. Caracteristicile culorii unui obiect faţă de alte obiecte pe fotogramă (spre exemplu nisipul are un ton deschis strălucitor, în timp ce apa, de obicei, are un ton închis). O umbră furnizează informaţii despre înălţimea obiectului, forma şi orientarea lui. Textura furnizează informaţii despre caracteristicile fizice ale obiectului, etc.

forma şi orientarea lui. Textura furnizează informaţii despre caracteristicile fizice ale obiectului, etc. 72
forma şi orientarea lui. Textura furnizează informaţii despre caracteristicile fizice ale obiectului, etc. 72

72

Fotointerpretarea ce se efectuează în procesul de

stereorestituţie şi se referă la detaliile ce trebuie să figureze pe

planurile de cea mai mare generalitate se numeşte

fotointerpretare topografică.

Fotointerpretarea ce se referă la domenii de specialitate

poartă denumirea domenilui respectiv ca: fotointerpretare

geologică, fotointerpretare forestieră. În raport cu cerinţele,

fotointerpretarea poate fi simplă şi sigură sau complexă şi

îndoielnică. Astfel, pădurile, apele, construcţiile, drumurile etc.

se identifică foarte uşor şi sigur pe fotograme pe când speciile de

arbori dintr-o pădure, gradul de eroziune a solului, natura unor

roci, culturi, gradul de umiditate a solului, natura unor construcţii

sau lucrări din teren, camuflajele, se indentifică cu dificultate şi

deseori cu incertitudine iar alteori nu se poate face.

Fotointerpretarea se intemeiază pe studiul caractersticilor

imaginii fotografice. În mod curent acestea sunt cuprinse în două

mari grupe: caracteristici calitative şi caracteristici cantitative.

Cele calitative sunt acelea care nu se masoară în sens uzual al

cuvantului, dar pot fi evaluate subiectiv: textura, modelul, tonul

şi forma. Fotointerpretarea calitativă poate fi ajutată cu chei,

teste, şi ghizi. Caracteristicile cantitative sunt acelea care pot fi

măsurate în accepţiunea largă a cuvântului ca: suprafeţe, distanţe,

unghiuri verticale sau orizontale, înălţimi şi diametre de coroane

ca şi gradul de acoperire al terenului. Aceste caracteristici pot fi

bine valorificate în procesul de fotointerpretare dacă se cunosc

73

foarte bine obiectele de fotointerpretat şi însuşirile lor, felul cum

apar în imagine, dacă imaginea este redată la o scară convenabilă

şi este de bună calitate (pot fi sesizate şi detaliile, eventual şi

culorile) şi dacă imaginile se examinează şi stereoscopic, când

perceptia formelor poate fi hotărâtoare.

3.2 Aparatura şi metodele de fotointerpretare

Executarea fotointerpretării necesită aparatură de la cea mai

simplă până la cea mai complexa, în funcţie, în primul rand, de

metoda utilizată şi posibilitaţile de dotare tehnică.

Fotointerpretarea clasică se realizează cu instrumente relativ

simple, cum ar fi: lupe, stereoscoape, mese luminoase, sau cu

aparatură mai perfecţionată: interpretoscoape, aparate de

exploatare analogică (stereoplanigrafe, stereometrografe,

aviografe s.a.) şi aparatură complexa în cazul fotointerpretarii

automate, cum ar fi: aparatura de exploatare numerica

(convertoare A/D, D/A, microcalculatoare, staţii grafice cu

sisteme de programe specializate).

Trusa cu lupe se utilizează pentru fotointerpretarea atâat în

condiţii de birou, cât şi la descifrarea pe teren. Lupele uzuale din

trusa sunt:

- lupe cu putere de marire de 2 x , f = 125mm, diametrul de 70mm;

- lupe cu putere de marire de 4 x , f = 62,5mm, diametrul de 35mm;

- lupe cu putere de marire de 10 x , f = 12,5mm, diametrul de 14mm,

74

prevăzute cu scală gradată de 10mm, divizată în zecimi de mm.

Lupele cu putere de marire de 2 x şi 4 x se utilizează pentru aprecierea generală a zonei, caracterul reliefului şi al obiectivelor. Lupele cu putere mare de marire sunt destinate studiului în detaliu al obiectivelor şi măsurarea de elemente componente ale acestora.

Stereoscoapele sunt aparate ce permit analiza pe baza imaginilor în relief ( a modelelor stereoscopice). Sunt realizate în diverse variante: stereoscoape de buzunar, de birou, cu oglinzi şi stereopantometre. Utilizarea stereoscoapelor prezintă avantaje deoarece contururile obiectelor se disting mult mai uşor pe imaginea spaţială, formele obiectelor sunt mai expresive, se evidenţiază legăturile cu obiectele înconjurătoare şi există posibilitatea determinării înălţimilor.

Stereoscopul cu oglinzi (Figura 3.1) este un aparat cu care se obţine modelul terenului pe baza a doua fotograme conjugate (acestea trebuie să îndeplinească condiţiile impuse pentru a forma un cuplu stereoscopic). Aparatul permite fotointerpretarea imaginilor pozitive şi negative cu formatul: 13x13, 18x18, 24x24 şi 30x30 cm.

Fotointerpretarea este comodă şi eficientă la acest aparat, întrucât orientarea fotogramelor şi formarea modelului stereoscopic este simplă, materialul fotografic nu necesită prelucrări suplimentare, câmpul vizual este mare, permiţând o

75

vedere de ansamblu a zonei înregistrate pe fotograme. Aparatul

are dezavantajul că sistemul optic de marire nu permite

concentrarea asupra anumitor detalii, iar analiza se face de către

un singur operator. Aparatului i se poate ataşa un dispozitiv

auxiliar pentru măsurare (stereomicrometru) sau poate fi

prevăzut cu un sistem simplu de măsurare şi trasare grafică

(stereopantometru). Stereoscoapele se utilizează, de regulă, în

combinaţie cu mesele luminoase, care pot asigura o iluminare

corespunzătoare a imaginii.

care pot asigura o iluminare corespunzătoare a imaginii. Figura 3.1- Stereoscopul cu oglinzi Interpretoscopul

Figura 3.1- Stereoscopul cu oglinzi

Interpretoscopul (figura 3.2) este un aparat optic construit

special pentru fotointerpretarea fotogramelor aeriene.

Caracteristicile constructive ale aparatului prezintă o serie de

avantaje: observare stereoscopică simultana a doi operatori,

iluminare directă şi reflectată, rotire optică a imaginii, dispozitive

pentru analiza materialului fotografic în role, dispozitiv pentru

este

76

masurarea paralaxelor.

Fotointerpretarea

la

acest

aparat

eficientă în special datorită faptului că o mare cantitate de material fotografic se prezintă sub formă de negativ în role.

fotografic se prezintă sub formă de negativ în role. Figura 3.2 - Interpretoscopul De asemenea, studiul

Figura 3.2 - Interpretoscopul

De asemenea, studiul aceleiaşi zone simultan de către doi operatori, duce la micşorarea timpului de fotointerpretare, posibilitatea concentrării asupra unor obiective complexe şi mărirea considerabilă a gradului de siguranţă şi precizie a fotointerpretarii.

Aparatura fotogrammetrică analogică permite foto- interpretarea imaginilor în procesul de exploatare fotogram-

77

metrică în scopuri cartografice sau în alte scopuri. Aparatele utilizate sunt de tipul: stereoplanigrafe, stereometrografe, aviografe, autografe, topocarturi etc.

Prezentarea concretă a principiilor constructive şi a modului de lucru cu aceste aparate face obiectul cursului de stereofoto- grammetrie. Imaginile obţinute pentru analiză sunt clare şi expresive, dar o mare parte din aceste aparate prezintă dezavantajul unui câmp restrans al imaginii, datorita măririi ei, ceea ce duce la o "rătăcire" a operatorului în cadrul stereomodelului, având ca rezultat omiterea unor zone de analiză.

Executarea fotointerpretarii concomitent cu intocmirea originalului de stereorestituţie este o operaţiune strict necesară în derularea normală a procesului de cartografiere. Trebuie subliniat că utilizarea aparaturii fotogrammetrice numai pentru foto- interpretare este neeconomică, deoarece necesită un timp apreciabil pentru realizarea modelelor stereoscopice şi duce la o uzură prematură a aparaturii.

Metodele de

fotointerpretare se

împart în

două

mari

categorii: metode clasice şi metode automate.

Metodele clasice de fotointerpretare se bazează pe capacita- tea operatorului (fotointerpretatorului) de a recunoaste şi deosebi obiectele şi fenomenele redate pe imagini fotografice. Datorită faptului că factorul de decizie este uman, rezultatele sunt în unele

78

cazuri

fotointerpretare.

subiective,

reprezentând

principala

sursă

de

erori

în

În funcţie de locul de desfăşurare şi aparatura utilizată, foto- interpretarea clasică se poate realiza în laborator sau pe teren.

Metoda fotointerpretării de laborator constituie de fapt fotointerpretarea propriu-zisă, bazată pe analiza materialului fotografic avut la dispoziţie, în conditii de cabinet. Utilizarea aparaturii fotogrammetrice creează cadrul fotointerpretarii analogice. Metoda fotointerpretării la teren s-a particularizat în practica lucrarilor specifice sub numele de descifrare fotogrammetrică.

Descifrarea fotogrammetrică constituie o identificare la teren a obiectelor şi fenomenelor redate pe imagini, prin confruntarea directă dintre obiect şi imaginea sa. Prin aceasta se urmăreste nemijlocit la teren, determinarea naturii, caracteristicilor, destinaţiei reale şi a poziţiei obiectelor a caror imagini se gasesc pe fotograma. Aplicarea procedeului este condiţionată de posibilitaţile de acces în zona respectivă şi de mijloacele de deplasare care să asigure observarea terenului şi a detaliilor. În cele mai frecvente situaţii, descifrarea constituie o prelungire a fotointerpretării de birou, o completare a acesteia direct la teren. De aceea, substituirea termenului de fotointerpretare prin descifrare nu este întotdeauna acceptabilă,

79

deoarece procedeele de identificare a obiectelor şi fenomenelor

sunt diferite.

Descifrarea se aplica în mod frecvent la întocmirea hărţilor

şi planurilor, deoarece în această situaţie nu se admit omisiuni de

conţinut şi în plus trebuie determinate direct la teren anumite

caracteristici ale obiectelor ce nu pot fi obţinute la birou.

de

procedee de bază şi anume:

procedeul căutării logice (selective).

În

cadrul

fotointerpretării

laborator

se

disting

două

şi

procedeul

căutării

globale

Procedeul căutării globale consta în examinarea atenta a

întregii imagini sau a materialului stereoscopic, în mod

sistematic, fără a omite nici o porţiune. În acest fel, nu va rămâne

neobservat nici un obiect sau fenomen din categoria celor

căutate, toate vor fi detectate ăi luate în evidenţa. Acest procedeu

poate satisface exigenţele de exactitate şi precizie ce se impun

fotointerpretarii. Dar aplicarea procedeului necesită însă mult

timp şi efort mare din partea fotointerpretatorului, deoarece vor fi

observate amănunţit zone mari care nu conţin informaţii utile

scopului urmărit.

Procedeul căutării logice (selective) presupune examinarea

atentă doar a acelor părţi din fotogramă sau model stereoscopic

în care probabilitatea de găsire a obiectelor şi fenomenelor de

interes este mare. Economia de timp şi energie este superioară

căutării

procedeului căutarii globale.

80

Aplicarea

procedeului

selective presupune o foarte bună pregătire de specialitate a fotointerpretatorului, pentru a putea selecta corect porţiunile care trebuiesc examinate. De asemenea, experienţa operatorului în executarea acestor categorii de lucrări are o mare importanţă în derularea cu succes a operaţiunilor. Evident că prin omiterea conştientă a unor zone sunt omise şi obiectele de interes ce s-ar putea găsi în porţiunile respective, dar aceste neajunsuri sunt compensate prin economia de timp şi de manoperă.

Fotointerpretarea automată este o metodă de extragere a informaţiilor calitative din inregistrări aeriene şi spaţiale folosind echipamente care permit substituirea factorului uman în procesele de prelucrare şi decizie. Problema automatizării fotointerpretării a apărut datorită volumului mare de informaţii (inregistrări) care trebuie analizate şi prelucrate, a numărului mare de operaţiuni din procesul de fotointerpretare şi a timpului relativ scurt în care sunt solicitate anumite categorii de informaţii. Toate acestea au condus la soluţii parţiale în rezolvarea problemei, deci la automatizarea fotointerpretării, ajungându-se până la sisteme automate care integrează întregul proces. Dificultatea constă în principal în asigurarea funcţionării coerente a doua verigi de baza şi anume: înregistrarea de informaţii cu caracteristici viabile pentru fotointerpretarea automată şi conceperea unui sistem de prelucrare performant capabil sa opereze eficient cu datele furnizate şi să ofere cu

81

promptitudine informaţiile solicitate. Prima verigă este în general rezolvată în condiţii acceptabile în prezent, deoarece există o diversitate de tipuri de înregistrări care trebuie prelucrate. Volumul mare al acestor informaţii este un neajuns foarte serios în comparaţie cu capacitatea de preluare-selectare-prelucrare- stocare a sistemelor specializate actuale.

Căile de abordare şi realizare a automatizării în foto- interpretare sunt destul de diferite. Unele verigi ale procesului au căpătat rezolvări consistente şi globale, cum ar fi: culegerea, indexarea şi stocarea informaţiei primare, selectarea şi gruparea datelor, corectarea şi filtrarea datelor prin eliminarea unor influenţe, cum sunt: înclinările sensorului, instabilitatea vehiculului purtător, diferenţele de nivel, aberaţiile sistemelor optice, erorile introduse de captori şi sensori, curbura Pământului, refracţia atmosferica şi altele. În condiţiile prelucrării numerice (digitale) a imaginilor s-au conceput şi realizat sisteme de conversie A/D şi D/A, strict necesare în anumite etape de prelucrare. Tehnica digitizării imaginilor convenţionale şi neconvenţionale este aplicată cu succes în fotointerpretarea automată, încadrându-se în parametri de eficienţă şi precizie impuşi de prelucrările specifice acestor procese. În ceea ce priveşte programele complexe automate concepute pentru interpretarea automată, acestea se bazeaza pe prelucrări statistice ale seturilor de date şi pe procese de analiză

82

corelaţională, fundamentate pe soluţii riguroase preluate din metodele de calcul în spatii n-dimensionale.

Capitolul 4 – Ridicări aerofotogrammetrice

Ridicările aerofotogrammetrice se execută de pe platformele aeriene purtătoare a camerelor fotogrammetrice şi a altor tipuri de sensori. Platformele aeriene se folosesc în zborurile

aerofotogrammetrice în scopuri de cartografiere şi pentru veriga aeropurtată a teledetecţiei necesară calibrării înregistrărilor satelitare. Dintre platformele aeriene deosebim: avioane, elicoptere, baloane, dirijabile şi planoare. Avioanele sunt platforme consacrate ca purtătoare de senzori cu ajutorul cărora se obţin informaţii prin: aerofotografiere, baleiere, televiziune, radar etc. Întrucât se construiesc puţine avioane proiectate special pentru asemenea activităţi, se utilizează şi nave aeriene care, prin anumite amenajări, îndeplinesc condiţiile minime necesare aerofotogrammetriei şi teledetecţiei. Avioanele amenajate pentru ridicări aerofotogrammetrice se mai numesc şi avioane fotogrammetrice. Condiţiile tehnice generale pe care trebuie să le îndeplinescă un avion fotogrammetric sunt următoarele:

a) să asigure vizibilitate bună fiecărui membru al echipajului în faţă, în jos şi în lateral;

83

b) avionul să aibă o stabilitate foarte bună şi să se menţină

riguros pe direcţia de zbor. Valorile limită ale deviaţiilor sunt: în

, în

azimut ±, în înălţime ±0,01 din înălţimea de fotografiere (h);

c) interiorul avionului trebuie să fie spaţios pentru a instala în

condiţii optime aparatura de înregistrare şi anexele acesteia, să

aibă amenajată o cameră obscură pentru încărcarea şi descărcarea casetelor în timpul zborului;

d) locul de evacuare a gazelor de la motoare să fie cât mai

departe de trapa deasupra căreia este instalată aparatura de înregistare, pentru ca aerul cald şi gazele să nu influenţeze

calitatea înregistrărilor;

e) autonomia de zbor a avionului să fie mai mare de şase ore

pentru a executa misiuni la distanţe mari şi pentru a acoperi cu

înregistrări zone complete într-o singură misiune;

f) viteza ascensională trebuie să fie suficient de mare pentru a

atinge plafonul de zbor în timp scurt (l000m în 3', 3000m în 10', 6000m în 30') şi să permită folosirea la maximum a timpului pentru misiuni de înregistrare;

g) corespunzător plafonului de zbor trebuie să poată realiza, dacă

este necesar, o viteză minimă sub 150Km pe oră, îndeosebi pentru aerofotografiere la scară mare şi să poată decola şi ateriza, în unele situaţii, pe aerodromuri de rezervă (improvizate), de dimensiuni mici;

sens longitudinal (tangaj) ±1

, transversal (ruliu) ±2

84

h) avionul trebuie să fie înzestrat cu autopilot, instalaţii de radio,

instalaţii pentru oxigen, mijloace de legătură între membrii

echipajului şi instalaţie de încălzire.

Dintre condiţiile expuse, cele referitoare la stabilitate,

vizibilitate, aparatură de bord etc. sunt obligatorii pentru orice fel

de avion folosit în misiuni de fotografiere. Elementele cu privire

la mărimea avionului, spaţiul util din interior, autonomia şi

plafonul, de zbor, se analizează având în vedere caracteristicile

geografice şi condiţiile meteorologice ale zborului de înregistrat,

situaţia aeroporturilor şi specificul lucrării ce se execută.

În cele ce urmează se prezintă câteva tipuri de avioane

folosite ca platforme purtătoare de senzori în misiuni de

aerofotografiere şi teledetecţie. Caracteristicile principale ale

acestor platforme sunt prezentate în tabelul următor:

   

Greutatea

Viteza

Viteza

Plafon

Nr

AVION

maximă

minimă

maximă

maxim de

crt

zbor

 

(kg.)

(km/oră)

(km/oră)

(m)

1.

AN 2

5.500

85

253

4350

2.

IŞ 24

2000

80

220-270

4500

3.

BN Islander

2722

160

 

5100

4.

Grand Commander

3620

150

460

8000

5.

AN 30

23000

 

- 430

8300

 

Lockheed Electra

       

6.

NP3A

51000

- 612

9100

Avionul AN2 (Figura 4.1) este un biplan monomotor

folosit în diferite domenii, cu exploatare economică, siguranţă în

85

funcţionare, rulaj mic la decolare şi aterizare. Avionul are o bună vizibilitate din cabina pilotului, are stabilitate longitudinală şi transversală. Cabina pilotului şi celelalte compartimente sunt dotate cu instalaţii de ventilaţie şi încălzire. Instalaţia radio asigură legătura cu Pământul pe o distanţă de 400Km şi împreună cu aparatura de bord asigură efectuarea de zboruri fără vizibilitate la sol. Avionul poate fi adaptat pentru misiuni de fotografiere prin instalarea de camere aero-fotogrammetrice şi a altor tipuri de sensori.

camere aero-fotogrammetrice şi a altor tipuri de sensori. Figura. 4.1. Avionul AN 2 Avionul utilitar românesc

Figura. 4.1. Avionul AN 2

Avionul utilitar românesc IŞ-24 (Figura 4.2), varianta fotogrammetrică, are un singur plan situat în partea de sus a fuselajului, tren de aterizare neescamotabil, este echipat cu un motor de 290CP, montat pe fuselaj şi cu pilot automat. Pe acest avion se instalează o cameră aerofotogrammetrică, luneta de navigaţie şi aparatul de comandă cu intervalometru. Echipajul este format din pilot, navigator şi un

86

operator fotoaerian. Stabilitatea şi vizibilitatea în timpul zborului sunt corespunzătoare.

şi vizibilitatea în timpul zborului sunt corespunzătoare. Figura. 4.2 Avionul IŞ - 24 (varianta fotogrammetrică).

Figura. 4.2 Avionul IŞ - 24 (varianta fotogrammetrică).

Avionul BN-2 Islander (Figura 4.3) este un aparat de zbor cu un singur plan situat în partea de sus a fuselajului, prevăzut cu un tren de aterizare neescamotabil, cu două motoare şi cu pilot automat. În cabina avionului este instalată camera aerofotogrammetrică, în apropierea centrului de greutate - aparatul de comandă al camerei şi luneta de navigaţie, iar în partea din spate este amenajată o cameră obscură pentru încărcarea şi descărcarea casetelor cu film.

pentru încărcarea şi descărcarea casetelor cu film. Figura. 4.3 Avionul BN - 2 Islander (varianta

Figura. 4.3

Avionul BN - 2 Islander (varianta fotogrammetrică) .

87

Avionul Aerocommander este construit în două variante Standard Commander (Figura4.4) şi Grand Commander (Figura.4.5), ambele amenajate şi pentru lucrări de aerofotografiere. Este un aparat cu două motoare cu pistoane, cu planul aripilor sus, cu tren de decolare-aterizare escamotabil Ambele variante sunt dotate cu pilot automat. În varianta Standard Commander, avionul este amenajat pentru instalarea unei camere aerofotogrammetrice şi aparatura anexă, iar în varianta Grand Commander este amenajat pentru instalarea a două camere aerofotogrammetrice, pe o podea specială, cu aparatură auxiliară respectivă şi este prevăzut cu o cameră obscură. Se pot instala şi alte sisteme de înregistrare pentru teledetecţie.

cameră obscură. Se pot instala şi alte sisteme de înregistrare pentru teledetecţie. Figura. 4.4 Standard Commander

Figura. 4.4 Standard Commander

88

Figura. 4.5 Grand Commander Avionul AN 30 (Figura.4.6) este un aparat de zbor cu planul

Figura. 4.5 Grand Commander

Avionul AN 30 (Figura.4.6) este un aparat de zbor cu planul sus, prevăzut cu două motoare turbopropulsoare, destinat lucrărilor de aerofotografiere şi teledetecţie, ca laborator aeroportat de înregistrare şi prelucrare în cadrul programelor de cercetare a Terrei din Cosmos. Avionul este prevăzut cu instalaţie de pilotare automată, iar pentru navigaţie a fost construită o cabină în partea din faţă, în întregime din material transparent, care asigură navigatorului maximum de vizibiliate. În podeaua cabinei laborator sunt prevăzute cinci deschizături pentru montarea aparaturii de înregistare fotografică, optico-electronice şi spectrometrice (Figura. 4.7). De asemenea, pe lângă cele arătate, avionul este prevăzut cu instalaţie de navigaţie pentru fotografiere în scopuri fotogrammetrice, dispozitiv electronic pentru intrarea în bandă,

89

pilot automat pentru altitudine şi direcţie; instalaţie pentru aer condiţionat şi două cabine laborator.

pentru aer condiţionat şi două cabine laborator. Figura. 4.6 Avionul AN 30 Figura.4.7 Amplasarea sensorilor

Figura. 4.6

Avionul AN 30

şi două cabine laborator. Figura. 4.6 Avionul AN 30 Figura.4.7 Amplasarea sensorilor şi dispozitivelor anexă

Figura.4.7 Amplasarea sensorilor şi dispozitivelor anexă pe avionul AN 30.

90

4.1

Proiectul de aerofotografiere

Ridicarea fotogrammetrică începe cu proiectarea lucrărilor

fotogrammetrice ce urmează a se executa. Proiectantul trebuie să

cunoască suprafaţa de ridicat care se delimitează pe o hartă la

scara 1:100 000 sau 1:50 000. Totodată trebuie să cunoască

scopul ridicării, modul de exploatare a fotogramelor şi precizia

de atins pentru a se putea întocmi proiectul de aerofotografiere

care trebuie să precizeze: camera fotogrammetrică (distanţa

focală, formatul fotogramelor), scara fotogramelor (este funcţie

de natura rezultatului, scara planului, performanţele ansamblului

cameră-film-aparat de exploatare şi precizia ce se urmăreşte),

înălţimea de zbor deasupra terenului (se calculează funcţie de

distanţa focală f a camerei şi scara fotogramelor), traseele de zbor

trasate pe hartă (distanţa dintre ele se ia cu cca. 66 % din L pentru

a se asigura o acoperire transversală între benzi de 33 %),

acoperirea longitudinală a fotogramelor, adică în lungul benzii

(se ia 33% pentru exploatarea fotogramelor pe cuple

independente şi de 66% pentru stereocuple în serie, bineînţeles

natura filmului (pancromatic pentru scopuri metrice obişnuite) şi

timpul de expunere maxim pentru ca în condiţiile date (viteza de

zbor) să nu se producă trenarea imaginii.

Corelaţia optimă între scara planului topografic şi scara

fotogramelor se poate stabili prin relaţia lui Otto von Gruber :

m F ==== C m H 91
m F ==== C
m H
91

în care: m F este numitorul scării fotogramelor;

m H este numitorul scării planului sau hărţii;

C este factorul de economicitate care are valori în jurul

lui 200, funcţie de caracteristicile camerelor

aerofotogrammetrice şi ale aparatelor de

stereorestituţie.

După efectuarea zborului, în situaţia fotogrammetriei

convenţionale, se developează filmul, se usucă şi se fac copiile

fotografice pozitive pe hârtie, cu ajutorul cărora se întocmeşte un

mozaic la o scară convenabilă suprapunând fotogramele după detalii.

Pe mozaic se constată dacă s-au obţinut acoperirile longitudinale şi

transversale proiectate şi dacă întreaga suprafaţă a fost acoperită cu

fotograme şi nu există goluri.

Totodată se verifică calitatea negativelor, claritatea

imaginilor, se concluzionează asupra eventualelor completări şi

calea pe care vor fi realizate.

Aerofotografierea unei suprafeţe terestre în scopuri de

cartografiere se execută pe baza unui proiect tehnic de zbor

fotogrammetric care cuprinde datele privind scopul lucrării,

caracteristicile acestor lucrări, elementele calculate referitoare la

zbor şi fotografiere, aparatura şi materialele care se vor folosi,

eficienţa economică a soluţiilor stabilite etc.

Pentru proiectarea şi executarea zborurilor

fotogrammetrice este necesar să se cunoască condiţiile

meteorologice şi optico-atmosferice favorabile înregistrărilor de

92

bună calitate, datele iniţiale de prelucrare şi să se dispună de materialele cartografice existente în zonă.

4.1.1. Condiţiile meteorologice şi optico-atmosferice ale aero- fotografierii

Realizările tehnice în domeniul navigaţiei aeriene şi aerofotografierii permit ca în prezent să se execute zboruri pentru fotografierea în scopuri de cercetare şi recunoştere pe orice timp, în orice anotimp şi la orice oră din zi şi noapte. Dacă, însă, fotografierea se face pentru cartografierea unor suprafeţe, atunci trebuie respectate o serie de condiţii, care reduc considerabil numărul zilelor de fotografiere şi a orelor optime de zbor pentru înregistrare. Astfel, datorită unor fenomene metereologice (înnorarea şi transparenţa variabilă a atmosferei) numărul zilelor favorabile din perioada lipsită de zăpadă scade sub o cincime, iar în acestea durata medie a zilei de fotografiere este de 3-4 ore. Formaţiunile de nori care fac imposibilă fotografierea sunt cei de natură verticală (Cumulus, Cumulus-Nimbus) şi o parte din norii din stratul mijlociu (Alto-Cumulus, Alto-Stratus), deoarece se dezvoltă la înălţimi mici (300-500m). În cazul când norii sunt situaţi mai sus decât avionul, pe fotograme apar umbrele norilor sub forma unor pete de diferite forme. Totuşi, norii Cirus şi Stratus, la mari înălţimi, nu împiedică fotografierea, ba mai mult, în unele cazuri când trebuie să se evite umbrele puternice ale obiectelor din teren (clădirile din oraşe, văile sau

93

râpele adânci etc), o înnorare înaltă şi continuă îmbunătăţeşte calitatea imaginii. În meteorologie înnorarea se apreciază după un sistem de zece grade: 0-cerul senin, 5-cerul acoperit jumătate şi 10-cerul acoperit complet. La apreciere se ţine seamă, de obicei, numai de partea de mijloc a cerului, adică 45° în jurul zenitului, întrucât la orizont este foarte greu să apreciem corect înnorarea. În majoritatea cazurilor, norii Cumulus îngreunează sau fac imposibilă fotografierea. Aceştia încep să apară la orizont dimineaţa (în jurul orelor 8-10) cresc foarte repede, atingând valoarea maximă între orele 13-15, după care dispar. Acest fenomen apare mai ales în regiunile păduroase şi industriale şi mai puţin în regiunile din jurul mărilor. În condiţiile meteorologice favorabile (lipsa norilor, vântului etc), trebuie să facem o apreciere şi asupra condiţiilor optico-atmosferice ale timpului. Cel mai răspândit procedeu de apreciere a acestor condiţii, este procedeul observaţiei vizuale a vizibilităţii diferitelor obiecte terestre şi vizibilitatea orizontului, aşa-numita vizibilitate orizontală. Prin vizibilitate se înţelege distanţa până la care se pot distinge obiectele observate. Aprecierea condiţiilor de vizibilitate din avion se face pentru a stabili dacă în condiţiile respective înregistrarea va fi de bună calitate şi pentru a stabili caracteristicile filtrelor care se vor folosi.

94

În timpul zborului condiţiile optico-atmosferice se

determină prin vizibilitatea verticală a reperelor care se apreciază

astfel: vizibilitate foarte bună când se disting reperele până la

orizont (75° de la nadir), vizibilitate bună până la 60° de nadir

respectiv până la dublul înălţimii de fotografiere, vizibilitate

satisfăcătoare până la 45° sau până la o distanţă egală cu

înălţimea zborului şi vizibilitatea până la 30° de la nadir sau până

la jumătatea înălţimii de fotografiere. în ultimul caz fotografierea

nu este posibilă, deoarece imaginea nu este de bună calitate şi nu

este posibilă orientarea vizuală în spaţiu.

Din cele expuse reiese că fotografierea pentru cartografiere

se poate face numai după două ore de la răsăritul soarelui,

terminându-se cu trei ore înaintea apusului.

4.1.2. Hărţile pentru ridicare fotoaeriană

Hărţile folosite în lucrările de aerofotografiere se împart în

hărţi pentru zbor şi hărţi pentru fotografiere. Hărţile pentru zbor

sunt folosite pentru orientarea generală, iar cele pentru

fotografiere se folosesc de către pilot şi navigator pentru

orientarea de detaliu, Câteodată, din lipsă de hărţi la scară

convenabilă, se pot trece toate elementele pe o singură hartă. Ca

hărţi pentru aerofotografiere se folosesc hărţi topografice la

diferite scări, în funcţie de scara la care se execută fotografierea.

Pentru orientarea generală şi cea de detaliu, în timpul

fotografierii se aleg repere terestre de orientare. Reperele de

95

orientare terestre sunt elementele de pe suprafaţa terenului ce se

fotografiază, care sunt reprezentate pe hartă şi care se pot

identifica din avion pe teren.

Pentru a se putea folosi cu uşurinţă, punctele de orientare

trebuie să fie vizibile de la distanţe mari, poziţia acestora pe hartă

să corespundă precis cu poziţia lor reală din teren, configuraţia

acestora să rămână neschimbată în decursul timpului, iar

dimensiunile acestora să permită observarea lor de la înălţimea

de fotografiere.

Pentru a se putea observa în timpul zborului lăţimea minimă a reperelor de orientare trebuie să satisfacă relaţia:

L ψh ,

în care ψ este acuitatea vizuală a observatorului în radiani şi h este înălţimea de zbor la fotografiere. Valoarea minimă a lui ψ ,

în condiţii optime de vizibilitate, este ψ =60"/ρ" în care ρ" = 206207.

Ca repere de orientare terestre se pot alege: centre populate

compacte, intersecţii de şosele sau căi ferate, râuri, construcţii

mari izolate etc.

Dispunerea reperelor de orientare în zona de fotografiat

este prezentată în Figura 4.8.

96

Figura 4.8 Dispunerea reperelor de orientare Reperele de orientare situate pe linia AA şi BB

Figura 4.8 Dispunerea reperelor de orientare

Reperele de orientare situate pe linia AA şi BB sau cât mai aproape de ele se numesc repere de orientare iniţiale sau finale

de ele se numesc repere de orientare iniţiale sau finale . Reperele situate în continuarea itinerarelor

. Reperele situate în continuarea itinerarelor de fotografiere în afara zonei de ridicat la o distanţă de 5-6Km depărtare se numesc repere de intrare şi ieşire (∆) şi servesc pentru orientarea avionului către banda de fotografiere. Celelalte repere din interiorul zonei de fotografiat sunt repere de control şi se aleg pe

zonei de fotografiat sunt repere de control şi se aleg pe itinerarul de zbor . Când

itinerarul de zbor . Când nu sunt pe itinerarul de ridicare, ele se numesc puncte de vizare laterală. Precizia de determinare şi identificare depinde de scara hărţii; cu cât aceasta este mai mare cu atât punctele se pot marca mai precis pe hartă. Mai avantajoasă pentru aerofotografiere este harta la care distanţa dintre itinerare, reprezentată la scară, este cuprinsă între l-2cm.

97

Ţinând cont de acest fapt, în tabelul 4.1 sunt arătate scările

hărţilor de aerofotografiere, pentru fotografieri la diverse scări.

Tabelul 4.1.

Scara fotografierii aeriene

Scara hărţii utilizate pentru proiectul de fotografiere aeriană

1

: 25.000 şi mai mici

1 : 200.000

1 : 10.000 – 1 : 20.000

1 : 100.000

1

: 5.000 – 1 : 10.000

1 : 50.000

 

1 : 5.000 şi mai mari

1 : 25.000

Pe harta generală de zbor se trec limitele suprafeţei de

fotografiat (indicându-se ordinea de acoperire), limitele

sectoarelor separate de fotografiere, aerodromurile şi terenurile

de aterizare ce se găsesc în sectoarele de zbor, zonele interzise

pentru zboruri şi înregistrare şi valoarea declinaţiei magnetice.

Pe hărţile folosite la fotografiere se trasează limitele

sectorului de fotografiat (cu linii roşii groase), limitele trapezelor

şi itinerarele de ridicare (cu linii roşii subţiri). Direcţiile

itinerarelor de zbor în limitele sectorului de fotografiat se

trasează continuu, întrerupându-se la intersecţiile cu reperele

importante din teren, iar în afara zonei de fotografiat se

prelungesc punctat pe o distanţă de 5 – 10 km. În afară de

acestea, pe marginea hărţii se arată numărul de fotograme necesar

pentru controlul intervalului de aşteptare, direcţia megnetică de

drum şi înălţimea de fotografiere.

98

Dacă harta folosită nu este în culori, atunci aceasta trebuie

toaletată, iar pe hărţile în culori trebuie întărite reperele

principale pentru orientarea de detaliu la intrări pe bandă, precum

şi cele pentru menţinerea itinerarului de fotografiat.

4.1.3. Calculele principale necesare proiectului de înregistrare fotogrammetrică

Înainte de proiectarea şi calcularea elementelor necesare

aerofotoridicării trebuie studiate condiţiile fizico-geografice,

climatice, meteorologice şi particularităţile regiunii de înregistrat.

Studierea caracteristicilor reliefului dă posibilitatea sa

se determine influenţa şi mărimea corecţiilor de relief aplicate

acoperirii longitudinale şi transversale ale fotogramelor,limitele

diferitelor secţiunii de fotografiat şi altitudinea medie a

sectoarelor faţă de nivelul mării.

Caracteristicile climatice ale zonei permit stabilirea

timpului probabil de începere şi terminare a perioadei de

fotografiere, în vederea fixării numărului de avioane pentru

înregistrarea suprafeţei respective.

Datele metereologice indică direcţia predominantă a

vântului la sol şi la înălţime(pe luni), temperatura medie lunară a

anului respectiv, numărul de zile cu precipitaţii atmosferice,

nebulozitatea şi numărul de zile senine şi noroase. Cu aceste date

se stabileşte numărul probabil de zile bune pentru fotografiere în

99

cursul unei luni şi durata medie a zilei de fotografiere, conform

precizărilor de la paragraful 4.1.1.

● Importanţă mare are şi studierea materialului

cartografic (hărţi, planuri, scheme) din zona ce urmează a fi

fotografiată. Aceste date sunt necesare pentru întocmirea grafică

a proiectului şi pentru planificarea zborurilor suplimentare,

necesare recunoşterilor zonelor de fotografiat.

● Sunt necesare, de asemenea, date asupra existentului de

terenuri bune de aterizat în regiunea de lucru şi depărtarea

acestora faţă de sectoarele de fotografiat.

Pentru obţinerea datelor iniţiale se vor utiliza şi diferite

date statistice, referitoare la regiune de fotografiat.

Dispunând de datele iniţiale prezentate, se trece la calculul

elementelor principale ale proiectului şi la întocmirea proiectului

de zbor fotogrammetric. După aprobare, proiectul devine

documentul principal de lucru al expediţiei fotogrammetrice, pe

baza căruia diferitele echipaje primesc ordinele de execuare a

lucrărilor.

Calculele pentru proiectul tehnic servesc ca bază pentru

execuatarea lucrărilor aero-fotogrammetrice şi se execută în

următoarea ordine:

1. Calculul înălţimilor.

La calculul înălţimilor se determină:

- înălţimea de fotografiere(h), înălţimea absolută(h o );

- înălţimea medie a terenului faţă de nivelul mării (h m ) şi

100

- înălţimea de zbor relativă (h r ) faţă de cota aerodromului.

Cunoscând scara de fotografiere (m f ) se determină

înălţimea de fotografiere cu relaţia:

h = mf · f

Înălţimea absolută de zbor se calculează în funcţie de (h) cu

relaţia:

h 0 = h + hm

În cazul ridicărilor la scări mari sau cu avioane de mare

viteză, se calculează înălţimea minimă admisibilă a fotografierii

cu relaţia:

h

min

=

W

max

t

f

l

max

+∆ h

în care W max - viteza de drum maximă, t - timpul de expunere, f -

distanţa focală şi ∆l max - deplasarea maximă a imaginii (trenarea)

în timpul înregistrării.

2. Calculul acoperirii fotogramelor.

Pentru asigurarea acoperirii se calculează următoarele

valori: acoperirea longitudinala (A x ) şi acoperirea transversală

(A y ), dimensiunile utile ale fotogramei (b x şi b y ), baza de

fotografiere (B), distanţa dintre itinerare (D y ), unghiul vertical al

bazei (λ x ) şi intervalul de aşteptare (t x ).

-Unghiul vertical al bazei se calculează cu relaţia:

λ

x

=

arctg

B

h

= arctg

b

f

-Mărimea intervalului de aşteptare t x se calculează cu relaţia:

101

t x =

B

W

ϕ

unde este viteza de drum a avionului sub unghiul de derivă.

3. Calculul numărului de fotograme.

Pentru calculul numărului de fotograme, se măsoară pe

harta de aerofotografiere lungimea zonei de înregistrare (L M ) şi

lăţimea acesteia (L P ). Dacă itinerarele de fotografiere sunt trasate

de-a lungul paralelelor, iar zona de ridicare este formată dintr-un

număr întreg de trapeze, atunci dimensiunile pot fi calculate cu

relaţiile:

L

M

= L η

λ

λ

,

,

L

P

= L η

ϕ

ϕ

unde L M , L P sunt dimensiunile trapezelor, iar η λ, η φ reprezintă

numărul trapezelor de ridicare pe longitudine şi latitudine.

Dimensiunile trapezelor pot fi determinate cu relaţiile:

L

λ

= 1,85

(

λ

E

L

ϕ =

1,85(

ϕ

N

λ

V

ϕ

s

)

)'

'cos

,

ϕ

med

,

unde (λ E — λ V ) şi (φ N S ) sunt diferenţe de longitudine şi

latitudine ale marginilor trapezelor, exprimate în minute, iar

ϕ med

=

(

ϕ

n

+

ϕ

s

)

2

.

4. Calculul numărului de benzi şi a numărului de fotograme

La calculul numărului de benzi (itinerare de fotografiere)

şi a numărului de fotograme se ţine seamă ca itinerarele limită să

102

fie amplasate pe limitele zonei, iar pe fiecare bandă dincolo de

limitele transversale, să se asigure un stereocuplu întreg.

Pornind de la aceste cerinţe, numărul de itinerare (I) se

calculează cu relaţia:

I =

L

P

D

Y

+1

,

iar numărul de fotograme pe banda cu relaţia:

F

I

=

L

M

B

+ 3

Kilometrajul liniar al porţiunii de ridicat se calculează cu

relaţia:

D = I (L M + 3 B ) .

Kilometrajul liniar al întregii zone de fotografiat este

Dz = [D].

Numărul de fotograme din cuprinsul unei porţiuni se

calculează cu relaţia:

F P = K · I · Fj ,

unde K este coeficientul de mărire a numărului de fotograme.

Mărirea numărului de fotograme pe bandă este necesară

pentru a înlătura erorile care apar datorită conducerii necorecte a

avionului pe itinerarul de înregistrare.

În dependenţă de scara de fotografiere se stabilesc

următoarele valori ale lui K : pentru scara de fotografiere

1:2000-1:600, K = 1,32; 1:6.500-1:15.000, K = 1,22 şi pentru

scara 1:15.500 şi mai mici, K = 1,16.

103

Numărul de fotograme dintr-o zonă (F z ) se obţine prin însumarea fotografiilor din porţiunile de ridicare, F z = ∑F P . Numărul fotogramelor dintr-o bobină (F B ) se determină cu relaţia:

F

B

= 0,9

l

B

l

X

,

unde l B este lungimea peliculei de film într-o bobină, iar 0,9 reprezintă un coeficient care ia în consideraţie intervalele dintre fotograme, un oarecare număr de fotograme la începutul şi sfârşitul bobinei şi film pentru fotogramele de probă. Numărul necesar de bobine se calculează cu formula:

N

F

Z

=

B F

B

5. Calculul timpului de fotografiere (Tf) şi al timpului de zbor (Tz)

Timpul de fotografiere este timpul necesar echipajului pentru fotografierea în regiunea dată şi pentru alte zboruri, cum sunt virajele pentru intrările şi ieşirile din bandă, completarea itinerarelor şi a golurilor fotogrammetrice. Acest timp se calculează cu relaţia:

T

f

=

D

z

V

e

,

104

în care V e este viteza efectivă de zbor, adică numărul de km fotografiaţi pe oră. Timpul mediu de fotografiere (t m ) depinde de particularităţile climaterice ale zonei de fotografiat, distanţa la care se găseşte zona şi autonomia de zbor a avionului fotogrammetrie, care oscilează între 1-6 ore. Practic se consideră că t m = 3 ore la şes şi 2 ore la munte. Numărul de zboruri (N z ) se calculează, în funcţie de timpul mediu de fotografiere, cu relaţia:

N

z

=

T

f

t

m

Timpul mediu de zbor (t z ) pentru deplasare şi întoarcere din zonă se calculează cu relaţia:

t z =

2

D

V

+∆ t

,

unde D este distanţa medie la care se găseşte zona de aerodrom, iar ∆t este timpul suplimentar pentru decolare, aterizare şi luare a înălţimii. Acest timp diferă în funcţie de înălţimea (h) şi are următoarele valori ∆t = 7minute pentru h = 1000m ; ∆t = 11minute pentru h = 3000m şi ∆t = 13minute pentru h =4000 m. Timpul necesar de zbor pentru întreaga zonă (Tz) se calculează cu formula Tz = 1,15 t z , unde 1,15 este un coeficient în care intră întoarcerea pe aerodrom din cauza timpului nefavorabil şi din cauza vântului.

105

Timpul general de zbor (T 0 ) necesar pentru întreaga

misiune este T 0 = T f + T z .

6. Calculul elementelor de intrare în bandă se face la cerere,

de către operatorul aerofotografierii. Datele se folosesc pentru a

se fixa din timp felul virajului.

7. Calculul necesarului de carburanţi şi lubrifianţi se face

după normele stabilite pentru tipul de motor folosit.

Informaţiile în legătură cu navigaţia şi pilotajul, precum şi

rezultatele fiecărui zbor şi condiţiile lui de execuţie, se

înregistrează de operatorul fotoaerian în jurnalul de bord.

4.1.4. Influenţa elementelor de aeronavigaţie şi a reliefului asupra preciziei înregistrărilor

Elementele fotogrammetrice ale proiectului de zbor s-au

calculat în funcţie de o poziţie ideală a avionului în timpul

zborului. Prin aceasta se înţelege că se păstrează totdeauna

înălţimea de fotografiere (h), iar avionul se menţine pe itinerarul

de zbor într-o poziţie riguros orizontală. În condiţii reale, datorită

condiţiilor atmosferice, itinerarele se menţin cu o anumită

precizie, instrumentele de bord au anumite erori, iar terenul în

general prezintă diferenţe de nivel. Ca atare, trebuie să cercetăm

precizia înregistrărilor, în funcţie de variaţia unor elemente de

aeronavigaţie şi a reliefului.

Navigaţia aeriană pentru fotografiere se deosebeşte de

executată.

106

navigaţia obişnuită

prin

precizia

cu

care

trebuie

Calcularea precisă a itinerarelor şi executarea corectă a zborului după drumul calculat, asigură atât obţinerea unor benzi în linie dreaptă, cât şi paralelismul între acestea. Realizarea aspectelor semnalate asigură satisfacerea celei mai dificile condiţii puse de fotogrammetrie, adică acoperirea transversală necesară (A y ). Acoperirea transversală între benzile adiacente de zbor va avea valoarea nominală de minim 30% +/5%, astfel încât să poată facilita obţinerea de ortofotoimagini de calitate. Aerofotografierea se poate realiza când unghiul de elevaţie al Soarelui este mai mare de 25º . Aerofotografierea poate avea loc doar în condiţii de vizibilitate care nu vor afecta în mare măsură redarea culorilor naturale. Detaliile relevante nu trebuie pierdute ca rezultat al voalului atmosferic sau prafului. Imaginile fotogrametrice nu trebuie să prezinte nori, umbre accentuate sau fum.

Aparatele de navigaţie aeriană nu asigură precizia necesară unghiului de drum şi menţinerea lui în zbor. În practica lucrărilor, corectarea drumului executat instrumental se face cu ajutorul reperelor terestre de orientare. Se vor analiza erorile ce se fac în zbor, fără a se ţine seamă de controlul pe repere terestre. Dacă determinarea unghiului de drum pe prima bandă - având direcţia azimutală stabilită A - nu a fost precisă, eroarea comisă se menţine şi la dramul de înapoiere, benzile vor fi paralele, dar toate vor fi dezorientate cu aceeaşi cantitate (Figura 4.9 a).

107

Figura 4.9 Itinerare de aerofotografiere . Această dezorientare s-ar părea că nu prezintă o prea

Figura 4.9

Itinerare de aerofotografiere .

Această dezorientare s-ar părea că nu prezintă o prea mare importanţă, deoarece normele de recepţie admit o deviaţie de la direcţia fixată până la ± 4°, în timp ce precizia cu care se calculează unghiul de drum este de trei ori mai mare decât această valoare. În realitate, însă, datorită erorilor aparatelor de menţinere a avionului pe traiectoria de urmat (± 0,5°), precizia de menţinere a paralelismului itinerarelor nu este suficientă, indiferent de faptul dacă la itinerarul doi s-a ţinut seama de

108

eroarea unghiulară a primului itinerar, în funcţie de semnul erorii direcţiilor, itinerarele se vor prezenta ca în Fig. 4.9 b şi c.