Sunteți pe pagina 1din 9

UNIVERSITATEA “VALAHIA” DIN TARGOVISTE

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXA SI STIINTELE EDUCATIEI


SPECIALIZAREA: TEOLOGIE PASTORALA

Canoanele bisericeşti – privire generală

STUDENT: TOMA Daniel-Alexandru

TARGOVISTE
2021
Canoanele bisericeşti – privire generală

Introducere

Biserica e întemeiată pe o stâncă: "Tu esti Petru, şi pe această piatră voi zidi Biserica
Mea, şi portile iadului nu o vor birui". Stânca Bisericii va dăinui chiar şi atunci când pământul pe
care ne-am obişnuit să stăm se clatină şi ne alunecă de sub picioare. "De aceea, oricine aude
aceste cuvinte ale Mele şi le îndeplineşte, asemăna-se-va bărbatului întelept care a clădit casa lui
pe stâncă. A căzut ploaia, au venit râurile mari, au suflat vânturile şi au bătut în casa aceea, dar
ea n-a căzut, fiindcă era întemeiată pe stâncă" (Mat. 7:24-25).
Pe măsură ce viaţa creştină a început să se dezvolte sub toate aspectele ei (doctrinar,
moral, liturgic) atât clerul, cât şi credincioşii au şimţit nevoia unor norme bine precizate care, pe
de o parte, să stabilească şi să păstreze rânduiala corectă de slujire creştinească ce decurge din
învăţătura de credinţă revelată, iar pe de altă parte, să împiedice abuzurile de orice natură.
Astfel, autoritatea Bisericii (Sfinţii Apostoli mai întâi, apoi Sfinţii Părinţi şi membrii ierarhiei
superioare întruniţi în Sinod), în funcţie de realităţile vremii şi în consens cu poporul
dreptmăritor, a întocmit anumite reguli de conduită moral-practică, menite să îndrume viaţa
personală şi comunitară a creştinului. Aşa au luat naştere canoanele sau legea bisericească.

Clasificarea canoanelor
Codicele canoanelor primit de întreaga Biserică ortodoxă este format din:
a) canoanele Sfinţilor Apostoli,
b) canoanele sinoadelor ecumenice,
c) canoanele sinoadelor provinciale şi
d) canoanele unora dintre Sfinţii Părinţi.

Patrimoniul canonic al Bisericii cuprinde norme privitoare la cult, la morala creştină, la


disciplina clerului (mirean şi monahal) şi la organizarea bisericească. Bunăoară, în privinţa
cultului, canoanele reglementează administrarea de către slujitori (episcopi, preoţi şi diaconi) a
Sfintelor Taine şi a celorlalte lucrări sfinţitoare, însoţite de propovăduirea doctrinei evanghelice,
păstrarea cuviincioasă a lăcaşului de cult cu toate ale sale şi buna chivernişire a structurii
eclesiastice (patriarhie, mitropolie, eparhie, mănăstire, parohie). Deopotrivă, pentru credincioşi
sunt alcătuite îndrumări pentru participarea corespunzătoare la rânduielile de slujbă. Prescripţiile
canonice referitoare la aplicarea principiilor de morală creştină, atât de către cler, cât şi de către
mireni, prevăd rânduieli amănunţite pentru rugăciune (cuprins, rostire, citire, poziţie, timp etc.),
postire (modalităţi, perioade), pocăinţă (număr de metanii, rugăciuni specifice, durată),
milostenie, citirea şi tâlcuirea Sfintei Scripturi, viaţa de familie, relaţiile cu semenii ş.a.1
Biserica e un organism divino-uman, însuşire esentială ce o deosebeşte de toate celelalte
organisme ce nu au o natură divino-umană. Canoanele nu statornicesc ordinea aflată la temelia
acestui organism (care e înfătisată în dogmele despre Biserică); ele nu fac decât să reglementeze
alcătuirea canonică a Bisericii, în asa fel încât să poată descoperi cât mai bine esenta Bisericii.
De aceea în literatura canonică nu se află decizii pe care, prin analogie cu jurisprudenta, le-am
putea desemna drept "fundamentale". Impărtirea canoanelor între cele întemeiate pe legea
dumnezeiască şi cele întemeiate pe legea omenească trebuie lepădată cu toată hotărârea. Ceea ce
în hotărârile canonice e pomenit ca lege dumnezeiască nu se aplică la canoane, ci la definitiile
dogmatice. Oricum am defini legea, canoanele nu tin în nici un fel de domeniul legii. Toate cele
din Scriptură se raportează la sfera credintei şi moralitătii, iar Hristos n-a lăsat definitii canonice
ce ar putea determina alcătuirea Bisericii în existenta ei istorică. Canoanele înfătisează vesnicul
în vremelnic.2 Hotărârile canonice urmăresc formele istorice, întrucât îndreaptă acele forme spre
o mai deplină întruchipare a esentei Bisericii. Ele se schimbă, dat fiind că viata bisericească
suferă schimbări în feluritele împrejurări istorice. Dacă împrejurările istorice în care trăieste
Biserica ar dăinui de-a pururi, atunci canoanele n-ar suferi nici o schimbare. Ca adevăruri ale
descoperirii dumnezeiesti, ele sunt de netăgăduit - "primim dumnezeiestile canoane şi întărim
asezământul lor întreg şi nestrămutat" (Canonul 2 Trulan) - însă în înteles relativ, nu absolut; ele
sunt nimerite numai pentru vremea lor. Adevărul dogmatic de temelie al canoanelor nu poate fi
schimbat; doar întrebuintarea şi întruchiparea lui într-un canon poate fi preschimbată de existenta
istorică a Bisericii.
În vremea activitătii sinodale creatoare Biserica şi-a sporit, şi-a înlocuit şi şi-a
preschimbat vechile decizii canonice. Odată cu aceasta, "cuprinsul de neclintit al canoanelor" -
chiar al celor preschimbate - nu a fost încălcat. Dacă noile hotărâri oglindeau neprefăcut
Biserica, atunci învătătura dogmatică ce slujise drept temei atât noilor cât şi vechilor canoane
rămânea neschimbată. Vechiul canon continua să oglindească un adevăr, însă doar pentru o
vreme trecută.
Tocmai asa a actionat şi Sinodul Trulan când a socotit că e nevoie şi potrivit cu vremea să
introducă celibatul pentru episcopat, hotărând ca toti episcopii hirotoniti mai înainte să-şi lase
sotiile. Sinodul avea dreptate să scrie că dădea la iveală o nouă decizie "nu spre desfiintarea sau
răsturnarea celor legiferate apostoliceste, ci pentru că purtăm grijă de mântuirea şi de propăşirea
spre mai bine a poporului". Canonul Apostolic era o decizie canonică; el înfătisa învătătura
1
Nikolai N. Afanasiev, Canoanele Bisericii: Schimbabile sau neschimbabile?, 1933

2
Arhiepiscop. Filaret: Istoria învăţăturii părinţilor bisericeşti, S. Petersburg, 1859
dogmatică despre ierarhia bisericească, însă înfătisa ierarhia potrivit cu vremea sa. Când
împrejurările istorice ale vietii s-au schimbat, a fost nevoie să apară o nouă decizie, spre a
înfătisa aceeaşi învătătură dogmatică.
Dacă organele conducerii bisericesti, mai ales în perioadele de scădere a creativitătii, nu
urmează cum se cuvine realitatea Bisericii, atunci viata bisericească însăşi va înlocui această
neîmplinire. Astfel apar datinile bisericesti, care dobândesc necontenit statutul unor canoane.
Biserica dă întotdeauna mare însemnătate datinii, mai ales când se întemeiază pe traditie. "O
datină nescrisă a Bisericii trebuie păzită ca o lege"( Nomocanon, articolul XIV3). În astfel de
cazuri, datina slujeste ca adăugire la o tâlcuire a deciziilor canonice.
Adevăratul înteles al deciziilor Bisericii este uitat ori deformat, iar locul lor e luat de
datini fără temei în canoanele bisericesti. Perspectiva istorică s-a pierdut iar aparitia unei datini e
pusă în legătură cu trecutul îndepărtat, binecuvântat de lucrările Părintilor Bisericii ori de
sinoadele ecumenice. Astfel ia nastere o falsă traditie ce nimiceste natura divino-umană a
Bisericii, căci face ca viata bisericească să se abată de la temeiurile sale dogmatice. Inertia
acestei false traditii poate fi biruită numai prin reînnoirea canonicitătii creatoare.
Adevărata întelegere a Traditiei nu stă în repetarea mecanică a trecutului, ci în izvorul
neîntreruptului şuvoi al vietii şi creativitătii, în harul neîmputinat ce sălăsluieşte în Biserică. În
sine, duhul deciziilor canonice tine de această adevărată Traditie, unde ele slujesc la "mântuirea
şi propăşirea spre mai bine a popoarelor". Au existat şi vor continua să existe culegeri de decizii
canonice, însă din ele va lipsi totdeauna întâiul canon, cel mai însemnat şi de temelie. Va lipsi
fiindcă el se găseste în traditie, iar în acest canon se cuprinde întelegerea Traditiei canonice.
Canonul acesta ne spune că deciziile canonice sunt canonice doar când îndeplinesc cerinta căreia
i-au fost sortite: să slujească ca întruchipare canonică a învătăturilor dogmatice în formele
istorice ale existentei Bisericii.
Pornind din profunzimile şi esenta ei, Biserica încearcă să descopere în mod creator acele
forme de existentă istorică unde învătăturile dogmatice se pot întruchipa cât mai deplin. Noile
forme de viată istorică presupun o lucrare canonică creatoare. Biserica nu poate vietui doar cu
legislatia canonică existentă, care de fapt este legislatia Bisericii Bizantine sporită cu deciziile
Bisericilor locale. Biserica are dreptul să-şi săvârsească lucrarea canonică creatoare în toate
timpurile, nu doar într-o perioadă de timp anume.
Indiferent cât de însemnate ar fi abaterile de la duhul deciziilor canonice, ele nu sunt şi
nici nu vor fi vreodată în stare să nimicească vietuirea în har a Bisericii. Încet şi sigur, viata
bisericească mătură din cale deciziile ce nu-i sunt firesti şi îndreaptă deformările pe care le aduc
în realitatea Bisericii ("Unde este Biserica, acolo se află şi Duhul lui Dumnezeu") - iar

3
Nomocanoane sunt mai multe, precum a patriarhului Fotie, a lui Vastar, si a altora.
Mângâietorul, Duhul Cel Sfânt "vă va învăta toate şi vă va aduce aminte despre toate cele ce vi
le-a spus El" (Ioan 14:26). Cele vremelnice ca întruchipare a celor vesnice, cele stricăcioase ca
întruchipare a celor nestricăcioase: în acest chip se leagă vremelnicul cu vesnicul în legislatia
canonică; acelaşi lucru are loc şi în Biserică, unde vremelnicul se îmbină cu vesnicul, încât dacă
cineva absolutizează vremelnicul şi stricăciosul, însuşi vesnicul şi nestricăciosul se relativizează.
Această îmbinare izvorăste din chiar esenta Bisericii ca organism viu divino-uman. Viata e în
Biserica însăşi, şi ea însăşi sălăsluieste în viată, în "lume", neputând să iasă din lume, în măsura
în care natura empirică e prezentă în ea.
Biserica îşi aduce lumina şi judecata în lume, schimbându-şi necontenit formele istorice de
existentă. Aflându-se în lume, ea încredintează lumea "de păcat şi de dreptate şi de judecată"
(Ioan 16:18). Starea nepieritoare a Bisericii tine de nestrămutarea vietii sale ce nu poate fi
copleşită de către lume.
Nimeni nu are voie să vatăme legea bisericească general confirmată sau să desfiinţeze în
mod arbitrar vreun canon şi să-l înlocuiască cu altul, ci toate canoanele trebuie să fie obligatorii
pentru toţi. Adevărurile credinţei şi moralei sunt unice, care niciodată nu pot fi modificate, ci
rămân totdeauna aceleaşi. Duhul Sfânt, care a inspirat pe Sfinţii Părinţi, când au dat canoanele
lor în conformitate cu trebuinţele unei epoci oarecare, acelaşi Duh Sfânt nu a încetat şi nu va
înceta să inspire pe Sfinţii Părinţi, când dânşii se vor aduna din nou în alt veac în numele Lui
spre a modifica canoanele anterioare sau spre a da altele, conform nevoilor Bisericii. Dar până
când nu se va ivi un corp legislativ, având aceeaşi competenţă, pe care a avut-o sinodul Trulan
sau alt sinod ecumenic în privinţa aducerii canoanelor, până atunci toate canoanele, care,
împreună cu alte canoane de aceeaşi calitate, alcătuiesc colecţiunea canonică generală, sunt
necondiţionat şi hotărât obligatorii pentru toţi cei ce voiesc să se mărturisească membri ai
Bisericii.

Izvoarele canoanelor

Izvorul fundamental şi primar, pe care se bazează şi din care derivă toate, este Sfânta
Scriptură şi Sfanta Tradiţie. Iisus Hristos, întemeind Biserica Sa, nu i-a lăsat o colecţiune de legi
gata, pe baza căreia dânsa ar trebui să-şi reglementeze viaţa sa. I-a desemnat însă scopul, pe care
trebuie să-l urmărească, a autorizat-o să se folosească de mijlocele, prin care poate să atingă
acest scop şi i-a arătat calea pe care va avea să o urmeze în activitatea ei. Poruncile Lui păstrate
în Evanghelie cuprind principiile, pe baza cărora Biserica, condusă fiind de Sfântul Duh, şi-a
început organizarea şi activitatea sa în lume. De aceste principii evanghelice s-au condus, în
general, Apostolii, unind în câte o comunitate pe toţi cei ce credeau în Hristos şi acestei
comunităţi îi dădeau sfaturi cum să se orânduiască în viaţa externă şi internă. În conformitate cu
aceasta, Sfânta Scriptură şi Tradiţie formează baza edificiului de drept al Bisericii clădit în timp.
Cei dintâi interpreţi vii din Biserică ai Sfintei Scripturi şi ai Tradiţiunii apostolice au fost
sinoadele. Între toate se disting, în urma importanţei lor, sinoadele ecumenice şi zece sinoade
particulare, ale căror hotărâri aveau importanţă universală pentru Biserică şi dispoziţiile lor au
fost primite şi confirmate pentru conducerea generală a Bisericii ecumenice. Afară de aceste
norme sinodale, Biserica mai primeşte pentru conducerea sa generală şi canoanele celor 13
Părinţi.
Cunoştinţele canonice profunde ale acestor păstori au câştigat recunoaştere generală în Biserică
şi din scrisorile lor pastorale sau din alte scrieri ale lor au fost scoase locurile respective, care
reprezentau normele sublime ale conducerii pastorale şi ca atare au fost primite şi confirmate
pentru Biserica întreagă şi au format, împreună cu cele de mai sus, prima colecţiune canonică cu
obligativitate universală.
Această colecţiune cuprinde:
I. Canoanele Sfinţilor Apostoli.
O mare insemnatate are in legislatia bisericeasca colectia de legi bisericesti care poarta
numele de Canoane Apostolice. Aceasta pentru doua motive. Intai, fiindca ele reprezinta
dispozitii foarte vechi si al doile fiindca mai toate hotararile sinoadelor ecumenice sau aprticlare
sunt in stransa legatura cu ele. Am putea chiar spune ca nimic nu s-a hotarat de sinoade care sa
nu existe deja in Canoanele Apostolice. Ele sunt o marturisire cu privire la staruinta traditiei
apostolice in disciplina bisericeasca. Desigur ca ele nu provin de la Apostoli, dar reprezinta
traditia apostolica precum si practica Bisericii din primele doua veacuri crestine.
II. Canoanele sinoadelor ecumenice:
1. primul din Niceea ţinut la anul 325,
2. primul din Constaniopol la 381,
3. din Efes la 431,
4. din Calcedon la 451,
5. Trulan din 691-692 şi
6. al doilea din Niceea la 787.
III. Canoanele sinoadelor ecumenice:
1. din Ancira ţinut la 314,
2. din Neocesareia după anul 315,
3. din Gangra pe la 340,
4. din Antiohia la 341,
5. din Laodiceia la 343,
6. din Sardica la 344,
7. din Constantinopol la 394,
8. din Cartagina la 419,
9. din Constantinopol la 861 şi
10. din Constantinopol la 879.
IV. Canoanele Sfinţilor Părinţi:
1. Dionişie din Alexandria + 264,
2. Grigorie din Neocesareia + 270,
3. Petru din Alexandria + 311,
4. Atanasie cel Mare + 373,
5. Vaşile cel Mare + 379,
6. Timotei din Alexandria + 385,
7. Grigorie Teologul + 390,
8. Amfilohie de Iconiu + 395,
9. Grigorie de Nisa + 395,
10. Teofil de Alexandria + 412,
11. Chiril din Alexandria + 444,
12. Ghenadie din Constantinopol + 471.
13. Tarasie din Constantinopol + 806.

Aşadar colecţiunea de canoane obligatorie pentru toţi este alcătuită din canoanele Sfinţilor
Apostoli, a şase sinoade ecumenice şi zece sinoade particulare şi în fine din cele ale celor
treisprezece Sfinţi Părinţi.4

4
Arhimandritul Porfirie: Operele Sfinţilor Părinţi, Moscova, 1863, XXII
CONCLUZII

Sfintele canoane ortodoxe, cum adesea şi frumos sunt numite de către cei care le înţeleg
rolul în pedagogia creştină, constituie o veritabilă călăuză morală, un îndreptar al vieţii noastre
duhovniceşti (cuvântul canon înseamnă măsură, dreptar), fundamentat pe Sfânta Scriptură şi pe
Tradiţia apostolică. Sfinţenia şi autoritatea celor care le-au întocmit le conferă puterea de a ne
orienta către o vieţuire autentică, în conformitate cu rânduiala divină. 
Prin formele sale istorice de existentă, Biserica nu numai că fiintează în istorie, ci şi
istoria sălăsluieste în Biserică. Pentru aceste timpuri, marcate în multe privinţe de relativism şi
indiferenţă, apelul temeinic la valorile moralei ortodoxe tradiţionale, păstrate în tezaurul canonic
al Bisericii, reprezintă o revenire de bun augur în făgaşul normalităţii şi credintei ortodoxe.
Bibliografie

1. Sfînta Scriptură, tiparita sub indrumarea si cu purtarea de grija a Preafericitului Parinte


DANIEL – Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane, Editura Insitutului Biblic si de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti, 2014
2. Pr. Constantin Dron, Valoare actuala a canoanelor, Doxologia, Iasi, 2016
3. Eusebiu Popovici, Istoria Bisericeasca Universala, 1925
4. Arh. Prof. Dr. Ioan Floca, Canoanele Bisercii Ortodoxe – Note si comentarii, Sibiu, 2005
5. Canoanele Bisericii Ortodoxe, insotite de comentarii, Traducere facuta de Uros
Kovincici – Protoiereul ortodox sarbesc al Ardealului si Dr. Nicolae Popovici – Profesor
la Academia Teologica din Arad, Vol. I, Partea I, Tipografia Diecezana, Arad, l930
6. www.cuvantulortodox.ro
7. www.ziarullumina.ro