ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE

- Finanţe Asigurări Bănci şi Burse de Valori -

Supravegherea prudenţială şi rolul

acesteia în gestionarea riscului
sistemic

Master: Bănci şi Politici Monetare An I

Studenţi: Gr.4: Tancu

Alina-Stephany
Purcăres
cu Constantin
Voicu Marius
Luis
 Bucureşti,
2011
CUPRINS

Introducere........................................................................................
......................pg

Capitolul I – Supravegherea
prudenţială..........................................................pg
1.1 Modele si instrumente ale supravegherii
prudenţiale.........pg
1.2 Importanţa supravegherii
prudenţiale..................................pg

Capitolul II – Conceptul de risc

sistemic............................................................pg
2.1 Gestionarea riscului
sistemic.................................................. pg
2.2 Efecte ale manifestării riscului
sistemic................................. pg
2.3 Cauzele manifestării riscului
sistemic....................................pg

Capitolul III – Instrumente de analiză macro-

prudenţială............................. pg
3.1 Testul de rezistenţă
bancară................................................... pg
3.2 Testul de contaminare
interbancară...................................... pg

Concluzii.............................................................................................
....................pg

Bibliografie.........................................................................................
....................pg

2
 Introducere

În ultimele două decenii, studiul băncilor şi activităţii bancare a

constituit, pentru cercetători, unul dintre cele mai fascinante domenii de
exploatare. Acestui sector i-au fost dedicate numeroase lucrări cu
caracter fundamental sau aplicativ.
Băncile operează într-un mediu în continuă schimbare, ele fiind
expuse unor riscuri din ce în ce mai complexe care devin o ameninţare
pentru abordările tradiţionale ale managementului bancar.
În această perioadă de criză financiară, indicatorii de eficienţă şi de
profitabilitate ce caracterizează sistemul bancar au fost afectaţi, astfel
prudenţa bancară a devenit o preocupare permanentă a instituţiilor ce
compun sistemul bancar.
Aplicând principiul prudenţialităţii la nivelul întregului sistem bancar
se evidenţiază o formă de verificare a activităţii bancare şi anume,
supravegherea bancară.
Această formă de supraveghere a apărut ca o necesitate a
generalizării unor principii care să asigure o modalitate de urmărire a
eficienţei activităţii bancare desfăşurate de fiecare instituţie de credit -
componentă a sistemului, dar şi a sistemului în ansamblul său, cu scopul
de a menţine stabilitatea financiară.
În domeniul bancar, supravegherea prudenţială presupune
observarea permanentă a fiecărei componente a sistemului şi a efectelor
activităţii acesteia asupra sistemului. Evoluţia necorespunzătoare a unei
instituţii de credit poate produce consecinţe care pot fi uneori
dezastruoase asupra altor instituţii din sistem, ceea ce poate duce la
periclitarea sistemului, chiar până la pragul colapsului.

3
 De aceea, societatea şi statul nu pot rămâne indiferente la
asemenea riscuri, fapt pentru care, în fiecare ţară, a fost creată o instituţie
publică însărcinată cu funcţia de supraveghetor al sistemului bancar.
Cadrul metodologic de monitorizare şi gestionare a riscului sistemic
a evoluat atât la nivel macro-prudenţial cât si la nivel micro-prudenţial,
progresul înregistrat referindu-se atât la dezvoltarea instrumentarului
folosit cât si la procesul de standardizare şi cooperare la nivel
internaţional.
În România, instituţia care se ocupă cu prevenirea riscului sistemic
prin promovarea unei supravegheri bancare eficiente este Banca Naţională
a României. Problemele fundamentale ce stau în atenţia sectorului
bancar privesc atât dezvoltarea şi creşterea eficienţei acestuia cât şi
restructurarea şi soluţionarea portofoliului de credite neperformante, care
continuă să înregistreze niveluri ridicate.

Aceasta presupune din partea BNR o abordare strategică a

problemelor sistemului bancar care s-a concretizat, până în prezent, în
consolidarea sistemului printr-o politică prudentă de autorizare de noi
bănci şi instituirea unui regim sever de supraveghere sau retragerea
autorizaţiilor de funcţionare unor bănci aflate în incapacitate de plată.
Obiectivul major al BNR contribuie la realizarea stabilităţii întregului
sistem financiar. S-au dezvoltat numeroase metode şi procese pentru
realizarea unei supravegheri şi a unei evaluări continue a băncilor, având
drept scop prevenirea apariţiei crizelor bancare.
Lucrarea de faţã, "Supravegherea prudenţială şi rolul acesteia în
gestionarea riscului sistemic ", prezintă o analiză a supravegherii
prudenţiale, a conceptului de risc sistemic şi a principalelor instrumente de
gestionare a acestuia.
Supravegherea prudenţialã reprezintã unul dintre obiectivele majore
ale unei bãnci centrale, prin intermediul cãreia se promoveazã o
monitorizare bancarã eficientã, care sã contribuie la realizarea stabilitãţii
întregului sistem financiar.
De aceea, în prezent se acordã o atenţie particularã îmbunãtãţirii
calitãţii supravegherii şi monitorizării bancare.
În primul capitol, am sintetizat cele mai importante consideraţii din
literatura de specialitate privind supravegherea prudenţială, prezentând
modelele, instrumentele, dar şi importanţa acesteia.
În cel de-al doilea capitol, am adus în discuţie conceptul de risc
sistemic, punând accent pe gestionarea riscului sistemic, efectele
manifestării şi cauzele care determină manifestarea unui astfel de risc.

4
 În ultimul capitol, am analizat principalele instrumente de
cuantificare şi gestionare a riscului sistemic, făcând referire la
instrumentele de analiză macro-prudenţială.
Scopul acestei lucrări este de a face o prezentare succintă a modului
în care supravegherea prudenţială este esenţială în gestionarea riscului
sistemic, analizând instrumentele utilizate de către băncile centrale în
activitatea de monitorizare şi supraveghere prudenţială, pentru
asigurarea stabilităţii sistemelor financiare şi, totodată, pentru
evidenţierea principalelor dificultăţi cu care se confruntă autorităţile
centrale în procesul de implementare a unor astfel de instrumente.

Capitolul I – Supravegherea prudenţială

În timp ce reglementarea bancară se defineşte prin ansamblul de

legi şi norme aplicabile băncilor în activitatea lor, cea de supraveghere se
referă la activitatea de monitorizare a situaţiei financiare a instituţiilor
bancare şi la verificarea modului cum sunt respectate şi aplicate
reglementările bancare.
În mod tradiţional, sistemul bancar a fost supus unui grad înalt de
reglementare şi supraveghere. Deşi în numeroase ţări se observă o
tendinţă de dereglementare a sistemului bancar, activitatea bancară
continuă să rămână, pe plan mondial, una din activităţile economice cele
mai normate.
Supravegherea bancară este activitatea pe care o desfăşoară
autoritatea de supraveghere bancară asupra tuturor entităţilor
componente ale sistemului bancar românesc care constă în urmărirea
modului în care aceste respectă reglementările prin care sunt decise
cerinţele prudenţiale care să asigure atât aplicarea unei politici şi practici
bancare prudente în interesul băncii respective şi a clienţilor acesteia, cât
şi credibilitatea şi viabilitatea întregului sistem.
Supravegherea bancară constă în monitorizarea stării financiare a
fiecărei instituţii de credit şi la nivel agregat, şi verificarea modului în care
sunt aplicate şi respectate reglementările bancare.

5
 Supravegherea prudenţială bancară constă în ansamblul proceselor
prin care una sau mai multe autorităţi naţionale asigură siguranţa şi
stabilitatea sistemului bancar. Termenul
este utilizat atât în sens restrâns, cât şi în sens larg.
O supraveghere prudenţială de calitate reprezintă o condiţie
necesară, dar nu şi suficientă pentru a avea un sistem bancar sănătos.
Alte condiţii includ asigurarea unui cadru macroeconomic stabil, a
unui sistem juridic funcţional, a unui sistem contabil care să permită
reflectarea situaţiei patrimoniale corecte a companiilor, a unui sistem
echitabil de
impozitare a profiturilor băncilor, a unui sistem financiar nebancar bine
dezvoltat.
Practica a arătat că, deşi crize bancare au apărut şi în economii
puternic dezvoltate, ele au fost mai frecvente în economii în tranziţie sau
în curs de dezvoltare, la care o parte dintre condiţiile de mai sus nu erau
îndeplinite.
Având în vedere că supravegherea prudenţială a unei bănci se
desfaşoară pe întregul interval cuprins între acordarea autorizaţiei de
funcţionare a acesteia şi retragerea autorizaţiei, raportul juridic dintre
banca centrală, în calitatea sa de autoritate de supraveghere şi o bancă
comercială există şi se manifestă, în mod diferenţiat în raport cu aspectele
specifice momentului analizat, pe tot parcursul supravegherii.
Supravegherea prudenţială a activităţii băncilor-persoane juridice
române şi a sucursalelor băncilor străine este realizată de BNR pe baza
raportărilor de prudenţă bancară transmise de acestea către Banca
Centrală, precum şi prin inspecţii la sediul băncilor.
Supravegherea pe baza raportărilor băncilor s-a axat , conform
normelor şi reglementărilor de prudenţă bancară internaţionale, pe
urmărirea următoarelor obiective:
- primirea în termen de la bănci a raportărilor privind indicatorii de
prudenţă bancară (raportul de solvabilitate, împrumuturile mari acordate
clienţilor, poziţia valutară zilnică, clasificarea creditelor şi constituirea
provizioanelor specifice de risc);
- analiza în dinamică şi evaluarea performanţelor financiare ale
fiecărei bănci, determinarea evoluţiilor şi a tendinţelor în cadrul sistemului
bancar;
- semnalarea cazurilor de neîncadrare a indicatorilor de prudenţă
bancară în nivelul prevăzut de reglementările în materie, în vederea luării
măsurilor pentru prevenirea deteriorării situaţiei financiare a băncilor şi
aplicarea sancţiunilor prevăzute de lege în cazurile de încălcare repetată a
acestor norme.

6
 În cadrul Băncii Naţionale a fost iniţiat proiectul de raportare
statistică în baza căruia băncile vor transmite raportări prin utilizarea
reţelei de telecomunicaţii interbancare.
Acest sistem de raportare prezintă o serie avantaje atât pentru
emitentul, cât şi pentru beneficiarul de informaţii, cum ar fi : eficienţa
(prin scurtarea timpului de transmitere şi de prelucrare a datelor);
creşterea gradului de securitate (prin cunoaşterea persoanelor care au
acces la informaţii); standardizarea şi uniformizarea raportării statistice.

1.1 Modele şi instrumente ale supravegherii prudenţiale

Există mai multe modele de supraveghere prudenţială: modelul

instituţional sau sectorial, modelul integrat sau unificat, modelul în funcţie
de obiective, modelul combinat şi modelul funcţional.

Modelul instituţional ( sectorial )

În urmă cu câteva decenii, specialiştii apreciau că supravegherea
prudenţială trebuie plasată sub "umbrela" Băncii Centrale. O asemenea
abordare era esenţială pentru elaborarea şi implementarea politicii
monetare, respectiv pentru asigurarea stabilităţii moenatare, precondiţie a
stabilităţii financiare.
Multe ţări au decis să externalizeze această funcţie a Băncii
Centrale, către o entitate independentă şi chiar implementarea acesteia la
nivelul unei Agenţii de Supraveghere Unificată.
Ţările dezvoltate, cu un sistem financiar matur, au fost primele care
au trecut de la supravegherea sectorială la cea integrată şi ulterior alte
ţări, dintre cele emergente, au pus sub "umbrela" unei singure agenţii.
Acest model urmăreşte segmentarea clasică a sistemului financiar în
3 pieţe (piaţa bancară, piaţa de capital, piaţa de asigurări), şi vizează o
categorie specifică de instituţii financiare, indiferent de activitatea pe care
o desfăşoară. Există deci, câte o autoritate de supraveghere pentru fiecare
din aceste segmente ale pieţei financiare.
Supravegherea instituţională este eficientă în cazul intermediarilor
financiari, deoarece nu creează duplicări ale controalelor prudenţiale şi
determină costuri scăzute. În situaţia în care există intermediari
aparţinând unor sectoare diferite, dar cărora li se permite să desfăşoare
aceleaşi activităţi, modelul poate conduce la distorsiuni de reglementare
datorită faptului că este posibil să se aplice reguli prudenţiale diferite faţă
de acelaşi tip de operaţiuni. Distorsiunile respective pot genera arbitraje

7
de reglementare, cu consecinţe destabilizatoare asupra sistemului
financiar.
O variantă recentă a acestui model este supravegherea prudenţială
consolidată, consecinţă a modificărilor care au avut loc în ultimul timp în
structura sistemului financiar, în diluarea segmentelor specifice acestei
pieţe financiare.
Această consolidare presupune o mai bună cooperare între
autorităţile de supraveghere, fie prin adoptarea unor memorandumuri de
cooperare, fie prin crearea unor consilii ale supraveghetorilor financiari,
care au menirea coordonării activităţilor ce nu sunt specifice unui singur
segment al sistemului financiar.
În prezent, în multe ţări, Banca Centrală are în responsabilitate
supravegherea prudenţială a instituţiilor de credit.
În cazul acestui model, există mai multe argumente pro şi contra:
Argumente pro: - sinergia informaţiei – relevă importanţa informaţiei
colectată de Banca Centrală, esenţială în
elaborarea şi implementarea politicii
monetare
- riscul sistemic – se sprijină pe relaţia de
cauzalitate dintre controalele prudenţiale
exercitate asupra instituţiilor de credit şi
evaluarea riscului la nivelul întegului sistem
financiar;
- independenţa şi expertiza – reflectă calitatea
Băncii Centrale şi aportul acesteia la
realizarea stabilităţii financiare, independenţa
ei de interferenţă a politicului fiind esenţială.
Argumente contra: - conflictul de interese – se creează premizele
unei presiuni inflaţioniste, care poate afecta
obiectivul fundamental de stabilitate a
preţurilor;
- hazardul moral – Banca Centrală poate salva
băncile care se confruntă cu probleme acute
de lichiditate (prin manevrarea ratei dobânzii)
pentru a acoperi posibilele nereguli din
activitatea de supraveghere;
-conglomeratele financiare – pe plan
internaţional, asistăm la crearea de mari
grupuri financiare, unde se integrează
activităţi din domeniul bancar cu cel de la
asigurări sau alte domenii.

8
 Modelul integrat ( unificat )
Trendul actual de creare a unei structuri integrate a început în urmă
cu 20 de ani, în ţările scandinave, pentru ca apoi sa se creeze asemenea
agenţii intregrate şi în ţările din Europa sau alte regiuni geografice.
Modelul supravegherii integrate (supraveghere unică) implică că
o singură agenţie, de regulă diferită de Banca Centrală, supraveghează
piaţa financiară în ansamblul ei. Acest model îşi are geneza în procesul de
erodare continuă a barierelor tradiţionale între activităţile financiare şi în
apariţia conglomeratelor financiare.
Ca şi în cazul modelului instituţional, acest model prezintă atât
argumente pro, cât şi argumente contra:
Argumente pro: - oferă o imagine concretă a riscurilor specifice
sectorului financiar;
- este o structură mai transparentă, înlăturându-
se astfel suprapunerea pe linia supravegherii;
- generează reduceri de costuri întrucât
permite dezvoltarea serviciilor comune de analiză a
riscurilor;
- se realizează o mai bună cooperare între
autorităţile cu responsabilităţi specifice acestui
domeniu.
Argumente contra: - o structură centralizată nu asigură o dispersie a
riscului, făcând supravegherea mai vulnerabilă faţă
de deficienţele manageriale existente într-o singură
agenţie;
- elimină avantajele potenţiale care decurg de
pe urma competiţiei între agenţiile de
supraveghere specializate;

- omogenizarea excesivă a practicilor de supraveghere poate duce la

scăderea calităţii de ansamblu a acesteia, în condiţiile
în care profilul de risc şi natura activităţii diferă de la
un segment la altul al sectorului financiar;
- o autoritate unică de supraveghere poate spori
riscul moral dacă publicul va percepe că sectorul
financiar se află sub controlul unei simple entităţi.

Modelul în funcţie de obiective

Modelul în funcţie de obiective are o utilizare mai restrânsă
comparativ cu primele 2 modele. Fiecare autoritare de supraveghere are

9
drept atribuţii exercitate în funcţie de un anumit obiectiv indiferent de
instituţia financiară sau indiferent de activitatea pe care o desfăşoară.
Altfel spus, avem o autoritate care este responsabilă cu
supravegherea mai multor sau a tuturor tipurilor de instituţii financiare şi o
altă autoritate responsabilă cu supravegherea regurilor de conducere a
afacerilor.
Avantajele acestui model sunt: - înlătură conflictul de interese dintre
necesitatea asigurării confidenţiale în situaţia unei crize a unei instituţii
financiare, pe de-o parte, şi necesitatea asigurării transparenţei
informaţiei către clienţi, pe de altă parte; conflictul este evitat pentru că
aceste atribuţii revin unor autorităţi de supraveghere distincte;
- asigură o mai clară distincţie între sarcinile autorităţilor de
supraveghere, sporind astfel gradul de răspundere şi de transparenţă în
faţa clienţilor;
- asigură o egalitate competitivă întrucât aceleaşi reguli prudenţiale
şi de transparenţă se aplică tuturor instituţiilor;
- facilitează coordonarea dintre diferitele autorităţi în cazul
supravegherii conglomeratelor financiare multi-naţional, prin reducerea
numărului de agenţii implicate.

Modelul combinat
În multe ţări, atât modelul supravegherii instituţionale, cât şi
modelul supravegherii integrate, au fost implementate în forma lor pură.
În practică, modelele de supraveghere cunosc o mare diversitate
combinându-se elementele de la fiecare dintre ele.
Acest tip de supraveghere se realizează fie de către agenţii
independent de Banca Centrală, fie este implicată şi Banca Centrală.

Modelul funcţional
Acest model este utilizat destul de puţin în practica financiară.
Fiecare autoritate este responsabilă cu supravegherea unei singure
activităţi, indiferent de tipul instituţiei financiare care desfăşoară această
activitate.

Instrumente ale supravegherii bancare

1. Sistemul de rating bancar

10
 Prin utilizarea lui se urmăreşte identificarea într-o fază incipientă a
acelor instituţii de credit, care se confruntă cu dificultăţi financiare şi
operaţionale. Pe fundamente similare au fost construite sistemele de
rating şi în alte ţări, inclusiv în România.
Acesta se bazează pe evaluarea mai multor componente care
reflectă performanţele unei bănci, potrivit reglementărilor în vigoare în
fiecare ţară. Fiecare instituţie de credit primeşte câte un rating (pe o scală
de la 1 la 5) pentru fiecare componentă, şi un rating compus şi un scor ce
reprezintă punctajul total aferent indicatorilor ce definesc elementele
sistemului.
Importanţa acestui instrument de supraveghere este că permite la
evaluarea instituţiilor de credit în mod sistematic, atât în timpul
inspecţiilor la faţa locului (on-side), cât şi între aceste verificări periodice
(off-side).
Acest instrument contribuie la identificarea instituţiilor financiare şi
a activităţilor lor, care se confruntă cu dificultăţi (sau acestea se pot ivi în
viitor) şi la ierarhizarea evaluării instituţiilor de credit în funcţie de
priorităţi pentru o alocare optimă a resurselor autorităţilor de
supraveghere.
Instituţiile de credit care au primit un rating de credit scăzut, vor fi
mult mai atent supravegheate sau se poate ajunge la ridicarea licenţei de
funcţionare (pentru a nu genera o neîncredere în instituţiile financiare).

2. Testul de rezistenţă bancară

Testul de rezistenţă bancară presupune utilizarea unor serii de
tehnici statistice care permit evaluarea vulnerabilităţilor caracteristice
riscului sistemic şi aprecierea capacităţilor instituţiilor de credit de a
absorbi şocurile în condiţiile unor evenimente excepţionale.
Acesta combină datele macroeconomice (creşterea economică,
evoluţia ratei dobânzilor, deficitul bugetar, evoluţia ratei de schimb) cu
informaţii microprudenţiale
într-o abordare sistemică, care măsoară impactul şocurilor asupra
stabilităţii financiare.
Iniţial, în modelele statistice erau incluse doar componente ale
riscului de piaţă, ulterior fiind inclus şi riscul de credit.
Rolul acestor teste este de a identifica expunerile posibile care pot
genera efecte endemice la nivelul sistemului bancar.

3. Sistemele de avertizare timpurie

11
 Crizele bancare din ultimele decenii au generat nevoia unor sisteme
de avertizare timpurie, care să prevadă în timp util vulnerabilităţile
indicatorilor macroeconomici.
Ele au fost proiectate ca insturmente de anticipare a iminenţei
crizelor bancare.
Unele dintre aceste sisteme sunt utilizate pentru estimarea
degradării ratingului unei instituţii de credit, indicând deteriorarea situaţiei
financiare în intervalul cuprins între 2 inspecţii on-side consecutive. Mai
există sistemele de predicţie a falimentului, care identifică corelaţiile
dintre anumite rate financiare şi ipoteza unui posibil faliment. Al treilea tip
de sisteme este cel ce evaluează pierderile potenţiale la nivel agregat şi
urmăresc estimarea solvabilităţilor viitoare a băncilor pentru determinarea
pierderilor potenţiale viitoare.
Aceste modele, a căror utilizare a cunoscut o deosebită amploare în
ultimele decenii, efectuează analize cantitative riguroase.

4. Sistemele de raportare a creditului

Se utilizează în practica bancară şi cunosc 2 forme:
a. Sistemul public de raportare aflat sub umbrela Autorităţii de
Supraveghere;
b. Biroul de Credit, sub umbrela unei entităţi private.

5. Schemele de garantare a depozitelor

Riscul ca deponenţii să înregistreze pierderi cumulat cu riscul de
contagiune, care ar putea declanşa o criză bancară, au determinat
Autoritatea de Supraveghere să dezvolte scheme de asigurare, respectiv
de protecţie a deponenţilor.

1.2 Importanţa supravegherii prudenţiale

Procesul de globalizare a generat în ultimii ani o creştere a

interdependenţelor economice, inclusiv la nivelul sistemelor bancare. O
consecinţă directă a acestui fenomen este aceea că impactul negativ al
crizelor bancare din anumite ţări tinde să afecteze şi alte economii. Din

12
acest motiv, eforturile la nivel naţional ale autorităţilor de supraveghere
au fost suplimentate în ultimii ani într-o măsură din ce în ce mai mare, de
eforturi pentru asigurarea stabilităţii financiare la nivel global. Cea mai
importantă realizare din ultimii ani în acest domeniu a constituit-o
elaborarea, sub egida Comitetului de la Basel pentru supraveghere
bancară, a celui de-al doilea acord privind cerinţele de capital, pe scurt
Basel II.
Deşi aplicarea Basel II este facultativă, un mare numar de ţări l-a
introdus deja în legislaţia naţională. Este şi cazul Uniunii Europene, şi
implicit al României, care aplică acest acord începand cu 1 ianuarie 2007
(2008 pentru băncile din România).
Supravegherea are o dimensiune naţională şi una internaţională.
Dimensiunea naţională este dată de rolul major al sistemului bancar
în alocarea resurselor în economie, iar dimensiunea internaţională.
Dimensiunea internaţională este dată de interdependenţele
crescânde care caracterizează economia mondială.
În contextul globalizării pieţei financiare, vulnerabilităţile apărute la
nivelul unui sistem bancar, pot contamina alte sisteme bancare şi se
ajunge la o criză financiară mondială.
Rolul supravegherii este acela de prevenire a riscului sistemic cu
respectarea autonomiei fiecărei bănci şi a desfăşurării activităţii bancare
pe baze concurenţiale.
Într-o primă etapă, în mod tradiţional, supravegherea a fost o
prioritate direcţionată pe verificarea conformităţii cu legile şi
reglementările ce gurvernează instituţiile de credit şi activităţile lor
specifice.
Astăzi, supravegherea este orientată tot mai mult spre analiza
profilului de risc a instituţiilor de credit, a mijloacelor şi instrumentelor de
administrare eficientă a riscurilor.

Supravegherea reprezintă unul din mecanismele-cheie ale menţinerii

stabilităţii financiare din 3 considerente:
a. permite evaluarea la nivelul individual şi agregat a robusteţei
instituţiilor, pieţelor şi infrastructurii sistemelor bancare;

13
 b. permite identificarea principalelor surse de risc şi vulnerabilităţile
care pot afecta stabilitatea financiară;
c. permite evaluarea capacităţii sistemelor bancare de a face faţă
crizelor, în eventualitatea în care riscurile s-ar putea concretiza.
Deşi în prezent sistemul bancar se caracterizează prin stabilitate,
provocările pentru activitatea de supraveghere ramân importante. Se
impun ritmuri de creştere deosebit de rapide pentru activitatea bancară,
iar această creştere trebuie realizată fără a compromite sănătatea
sectorului. În plus, tendinţele care se manifestă în activitatea bancară în
ultimii ani (inovaţia, automatizarea, internaţionalizarea) ascund pericole
care trebuie cunoscute şi înţelese de către supraveghetori. Pentru a putea
face acestor provocări sunt necesare în continuare perfecţionări în
activitatea de supraveghere.
Principiile unei supravegheri eficiente sunt:
- responsabilitate şi obiective clar definite pentru fiecare
autoritate implicată în activitatea bancară;
- independenţa operaţională şi resurseşe adecvate;
- cadrul legal adecvat care să includă prevederi clare privind
autorizarea intrării pe piaţa bancară, autorizarea funcţionării şi
reglementarea ieşirii de pe piaţa bancară.

Capitolul II – Conceptul de risc sistemic

Pentru a defini noţiunea de risc sistemic trebuie să clarificăm mai

întâi conceptul de proces sistemic. Procesul sistemic este acela in cadrul
căruia apariţia unor informaţii negative despre o instituţie financiară (sau

14
chiar falimentul acesteia) declanşează o serie de efecte adverse altor
instituţii financiare.
Un proces sistemic este considerat puternic dacă cel puţin o
entitate afectată de şocul iniţial va intra în faliment, deşi era solvabilă
înainte. În orice alt caz, procesul sistemic este considerat slab.
Numim criză sistemică, un proces sistemic puternic care implică un
număr suficient de entităţi care afectează buna funcţionare a sectorului
financiar. Buna funcţionare a sistemului financiar se referă la eficienţa cu
care sunt alocate economiile deponenţilor către sectorul real.
Riscul sistemic este probabilitatea ca sistemul de plăţi şi decontări
să nu mai funcţioneze ca urmare a unor factori perturbatori, cum ar fi
neîndeplinirea obligaţiilor de plată de către un participant care poate sa
provoace dificultăţi altora, declanşând o reacţie în lanţ şi apariţia unei
crize financiare.
Creşterea deosebit de puternică a volumului de decontări,
extinderea acestora pe plan mondial, globalizarea şi plăţile electronice cu
decontare rapidă fac ca partenerii să se cunoască din ce in ce mai puţin şi
să se expună la decontări care depăşesc cu mult fondurile lor proprii şi
posibilităţile de a obţine lichiditate imediată de valori mari.
Combinarea riscului dintre partenerii nonbancari cu riscurile dintre
intermediari (bănci), poate amplifica foarte mult aspectele negative. De
cele mai multe ori, datorita lipsei de informatie asupra actiunii celorlati
participanti si a informatiei privind disponibilitatea băncilor de a mai
acorda credite, apare fenomenul "domino", adica în lanţ.
La aceasta se mai poate adauga si influenta altor factori ca lipsa de
lichiditate, retragerea unilaterala din tranzactii angajate, vanzari rapide si
soldari care declanseaza riscul sistemic.
In principiu, spectrul riscului sistemic se intinde de la nivel individual,
respectiv afectarea unei singure entitati de catre o dificultate financiara la
nivelul unei altei institutii de credit, pana la cel general, respectiv cel al
sectorului de activitate. De asemenea, impactul riscului sistemic se poate
identifica la nivel national, regional sau chiar international.
Daca toti managerii isi jefuiesc firmele avem o problema de risc
sistemic. Atunci cand traditiile economice dintr-o tara impun ca fiecare sa
ia cat poate toate firmele vor fi afectate, iar acest risc nu poate fi eliminat
prin diversificarea portofoliului.
Exista o inclinatie naturala de a privi procesele sistemice puternice,
si mai ales a crizelor bancare, ca fiind evenimente rare. Totusi, crizele
bancare au devenit, in ultima perioada, din ce in ce mai obisnuite, in
special in tarile aflate in tranzitie. In perioada 1986-2003, peste doua
treimi din tarile membre FMI au cunoscut probleme bancare semnificative.

15
In multe regiuni, aproape toate economiile au trecut cel putin o data prin
experienta indezirabila a socurilor bancare.
Bilantul recent, atat de costisitor, al esecurilor sistemelor bancare, este
cheia prevenirii recurentelor. Crizele bancare sunt in mod tipic complexe si
diferite unele de altele prin specificul factorilor determinanti, al modului de
manifestare si al efectelor cauzate.
Deoarece mecanismele cauzale nu sunt intru totul intelese, putem
apela la clasificarea dupa simptomele caracteristice depistate, respectiv
sindromul crizei. In acest sens, este important de distins intre elementele
epidemice (contagioase) de la nivel macro cu cele de la nivel micro, si
intre acestea si sindromul esecurilor endemice, asociat in special
imixtiunilor guvernamentale si generalizarea lipsei de eficienta in
functionarea intregului sistem bancar.
Riscul in sistemele de plati cu decontare neta. Majoritatea platilor
interbancare se desfasoara in sistemul de compensare multilaterala cu
decontare neta, care s-a dovedit a fi cel mai eficient. Ca urmare acestei
concentrari de plati pe un anumit sistem si riscul, inerent oricarui sistem,
are o valoare mai mare si poate deveni un risc sistemic. Riscul apare
datorita lipsei de lichiditate a unuia din participanti la sfarsitul zilei de
decontare si se poate rasfrange asupra celorlalti participanti care nu pot
sa-si primeasca fondurile pentru clientii lor. Uneori, bancile afectate sunt
intr-o pozitie si mai dificila, intrucat acestea au avansat fondurile clientilor,
bazandu-se pe sumele care trebuia sa le incaseze la compensare. In
sistemul de compensare, bancile nu cunosc soldurile debitoare nete
(sumele de plata) decat la sfarsitul zilei, deci este o incertitudine in ce
priveste marimea acestuia si trebuie sa-si rezerve o lichiditate
confortabila. Daca lichiditatea este prea mare inseamna un management
mai putin performant, intrucat resursele raman neplasate si invers, daca
sumele sunt insuficiente se apeleza pe piata la credite ³over night´ care se
obtin cu costuri ridicate si deci ineficiente. Grija pentru evitarea riscului
impune totusi mentinerea unei rezerve de siguranta in limite considerate
acceptabile, adica sa nu influenteze semnificativ veniturile bancii.Pentru
prevenirea riscului specific, BNR a stabilit unele reglementari privind: (a)
incheierea unor conventii de creditare intre bancile participante la
compensare pentru acoperirea eventualului deficit de lichiditate; (b)
constituirea de garantii la banca centrala sub forma de titluri; (c) stabilirea
unor plafoane de creditare de catre banca centrala ca imprumutator de
ultima instanta.
Pana in 1990, masurile care se luau pentru evitarea riscului sistemic
erau de natura selectiva, adica bancile cu deficite cronice si cu probleme
in acoperirea imediata a acestora erau excluse din sistemul de
compensare. Raportul Lamfalussy din 1990 stabileste pentru tarile din

16
Uniunea Europeana o serie de masuri, in primul rand pentru platile care se
adreseaza tranzactiilor externe, menite sa intareasca capacitatea
institutiilor de compensare si sa reduca riscul sistemic, dintre care
mentionam:
- asigurarea unei baze legale bine fundamentate pentru furnizorul de
servicii de compensare in vederea executarii pozitiilor nete;
- intelegerea clara de catre fiecare participant a impactului schemei
de decontare asupra expunerilor la riscul de credit si riscul de
lichiditate (platile forward care prin natura lor implica o diferenta
intre cursul stabilit inaintea decontarii si cursul din momentul
decontarii);
- stabilirea unor limite de expunere maxima (plafoane debitoare) a
fiecarui participant;
- asigurarea de catre sistemele de compensare a finalizarii zilnice a
decontarilor (disponibilitatea unor resurse de credit si lichiditati la
care sa se poata apela in cazul in care participantul cu pozitia net-
debitoare se gaseste in imposibilitatea de a-si acoperi aceasta
datorie);
- divizarea responsabilitatii privind managementul riscului intre casa
de compensatii si participanti.
Deosebit de aceste masuri, unele tari au mai introdus
obligativitatea impartirii pierderilor intre participanti, solicitarea de
garantii, supravegherea si aletele care au ca scop stabilitatea sistemului
de compensare cu decontare neta.
Tarile dezvoltate practica sisteme de decontare bruta cu credit pe
parcursul zilei, cu exceptia Elvetiei care nu asigura asemenea credite. In
unele tari ca Germania, Japonia, Franta si SUA sistemele de decontare
bruta coexista cu sitemele de transfer de mare valore pe baza neta. In alte
tari, sistemele de plati cu decontare bruta in timp real sunt unicele
sisteme. Uneori aceste sisteme se folosesc si pentru decontarea platilor de
retail (detaliu).
Evenimentele care au avut loc in domeniul bancar in deceniul trecut
au readus in prim plan rolul bancii centrale de supraveghere si
responsabilitate asuupra bunei functionari a sistemelor de plati.
Majoritatea bancilor centrale europene si-au modificat reglementarile care,
in noile conditii prevad: preocuparea pentru stabilitatea sistemului
financiar si monetar, implicarea directa a bancii centrale in supravegherea
sistemelor de plati, private si de stat, solutionarea prin acte de autoritate
unilaterala a problemelor circulatiei banesti, restrangerea refinantarii,
functionarea unei piete libere a fondurilor si impunerea unor mecanisme
de control a riscurilor.

17
 Banca centrala poarta in ultima instanta responsabilitatea pentru
lichiditatea activelor financiare, pentru platile in moneda nationala si
prevenirea riscului de a se folosi alta moneda, pentru asigurarea unor
circuite sigure si stabile.
In acest sens, Banca Reglementelor Internationale a emis in 1990
³Recomandari privind sistemele de compensare multilaterala pe baza neta
a platilor in strainatate´, cunoscute si sub numele deStandardele
Lamfalussy, care responsabilizeaza integral banca centrala pentru
promovarea criteriilor minime de performanta. De asemenea, Institutul
Monetar European a emis in 1992 documentul ³Trasaturi comune minime
pentru sisteme nationale de plati´ cunoscute sub numele de Standardele
Padoa-Schioppa prin care se prevede: accesul la conturile centralizate ale
bancii centrale, standarde pentru decontarea pe baze nete a sumelor
mari, imbunatatirea cadrului legal, perfectionari tehnice, corelarea orelor
de functionare a sistemelor de comunicatii.
Comitetul pentru sistememle de plati si decontari de la Basel a emis
in anul 2001 conceptul de sistem de plati de importanta sistemica pentru
a departaja de alte sisteme de plati de importanta mai mica, in sensul ca
orice sistem care nu asigura o protectie suficienta impotriva riscurilor si
poate provoca perturbatii sistemice in sfera financiara trebuie supus unei
supravegheri din partea bancii centrale in sensul prevenirii riscului
sistemic. Sistemele de plati de importanta sistemica fac obiectul unor
reglementari la nivel international obligatorii penru bancile centrale care
adera la conventiile privind platile internationale pentru a preveni ca
eventuale riscuri dintr-o tara sa se transmita catre alte tari sau chiar zone
geografice.
La baza riscului sistemic se afla o serie de cauze ,care pot fi
sintetizate astfel:
- gradul sporit de indatorare al firmelor, ca urmare a
comportamentului irational al managerilor, ceea ce conduce la o
incetare generalizata a platilor,(in anumite perioade de
supraindatorare este necesara interventia guvernului pentru
solutionarea problemelor);
- hazardul moral, prin care o parte din riscurile agentilor economici
sunt reistribuite in societate;
- gradul sporit de contagiune, datorat complexitatii retelei
comerciale si a sistemului de plati;
- reducerea rapida a lichiditatii pe piata financiara, cauzata de
pierderea
increderii in sistemul bancar si retragerea sau falimentul unor
dealer;

18
 - corelarea necorespunzatoare, intre obligatiile pe termen scurt si
activele cu maturitate indepartata, manifestata la nivelul
bancilor(retragerile massive de fonduri de catre deponenti antreneaza
crize de proportii).

2.1 Gestionarea riscului sistemic

Bancile centrale precum si alte autoritati comptetente au devenit

mai interesate in intelegerea mecanismului prin care se acumuleaza
vulnerabiliattile la nivelul sisitemului bancar. In acelas timp aceastea au
facut eforturi considerabile pe linaia perfectionartii tehnicilor cae ajuta la
prevenirea crizelor. Astfel cadrul metodologic de monitorizare si cel de
gestionare a riscului sistemic au evoluat atat in ceea ce priveste
instrumentarul folosit cat si ceea ce priveste procesul de standardizare si
cooperare la nivel intrnational.
Scopul analizei macroprundetiale este de a limita riscul sistemic
astfel incat efectele sale nocive sa fie minime. Supravegherea macro-
prundetiala utilizeaza tehnici standard d emonitorizare a riscului sistemic in
combinatie cu doua instrumente de analza respectiv: tstul de rezistenta si
testul de contaminare interbancara.
Procesul de analiza macro-prundentiala presupune monitorizarea la
nivel agregat a vulnebilitatilor pietei bancare inclusiv prin studierea
legaturilor marco-finianciare, precum si furnizarea de solutii de prevwnire a
crizelor bancare sau de rezolvare a acestora atunci cand apar. Analiza
marco-economica mai cuprinde si problematica baalantei d eplati,
susstenabilitatea deficitului bugetar si alte aspecte macroeconomice.
Realizarea obiectivului analizei marco-prudentiale este condititonata
de existenta unor date valide privind performanta individuala a bancilor
(informarti micro-prundentiale), indicatori de stabilitate finainciara precum
si contextul macroeconimic general.
Atunci cand mediul macroconomic este instabil aceasta stare se
regaseste si intr-o stare de instabiloitate a mediului bancar. Analiza
dinamica a variabillelor macroeconomice ofera o imagine asupra
probabiliattii aparitiei unor dezechilobre majore care pot interveni asupra
stabiliatii finainciare.
Principalele elemente sunt: cursul de schimb, cresterea econoimica
si rata dobanzii precum si preturile activelor si echilibrul extern.
Cadrul de analiza macroprundetiala este completat de instrumente
de evaluare a riscului sistemic precum testele de rezistenta bancar si cele

19
de contaminare interbancara. Acestea au meritul de intrgra date si
informatii aferente elementelor analizei macroprundetiale pentru a studia
aparitia fenomenului de criza bancara.
Politica de gestionare a unei crize bancare trebuie sa cuprinsda
proceduri clar definite si testate periodic prin simulari pentru a spori
eficacitatea. Pe de alta parte exeperienta a numeroase tari confruntate cu
probleme sisitemice la nivelul sectorului bancar arata ca strategia de
gestionare a crizei trebuie sa fie flexibila.

Unele crize sunt determinate de o acumulare persisitenta de jocuri

reduse si nu de evenimente subite de amploare; in aceste cazuri analiza
macroprudentiala bazata prin date raportate prin date si informatii de piata
permite indentificarea vulnerabilitatilor inca din faza timpurie.
Pentru a reactiona in mod adecvat in fata unei crize autoritatile
trebuie sa fie prgatite sa adopte masuri corespunzatoare intr-un timp scurt.

2.2 Efecte ale manifestării riscului sistemic

Folosind un rationament general, se poate spune ca efectele

manifestarii generalizate a riscului sistemic pot afecta toate categoriile de
persoane implicate in activitatea bancara. Deponentii si clientii creditori
sunt afectati prin pierderea totala sau partiala a sumelor avanste bancii,
actionarii prin reducerea sau pierderea totala a valorii participatiunilor
investite in capitalul bancii, managerii prin pierderea locului de munca,
autoritatea de supraveghere prin reducerea reputatiei si, nu in ultimul
rand, clientii debitori care isi vad blocate surse de finantare pentru
dezvoltarea afacerilor. Distorsiunile create de insolvabilitatea bancilor pot
avea efecte grave asupra intregii economii.

Efectele pot fi sintetizate dupa cum urmeaza:

1. Dezintermediere bancară
Cunoasterea de catre public a insolvabilitatii chiar a unei singure
banci poate determina o scadere a increderii in intregul sistem bancar
care poate conduce la retragerea depozitelor de catre clienti (proces
numit Äbank run´). Aceste retrageri conduc la un proces de demonetizare
si fuga a capitalurilor. Repercusiunile asupra economiei constituie un
obstacol pentru cresterea economica si succesul politicilor
macroeconomice.

2. Alocare ineficientă a resurselor

20
 Concentrarea creditelor catre debitorii mari nu poate fi doar o
cauza a crizelor bancare, ci si un efect al acestora. O banca va tinde sa
refinanteze si sa reinnoiasca creditele catre debitorii cu probleme pentru a
nu agrava starea financiara a acestora prin stoparea creditarii lor. Astfel,
resursele bancii pot tinde sa fie alocate in credite pentru clienti ineficienti
in detrimentul acelor clienti care ar putea desfasura activitati productive
(fenomen numit "crowding- out").

3. Creşterea ratelor de dobândă

Instabilitatea in sistemul bancar este perceputa de clienti ca o
crestere a riscului care trebuie remunerata prin cresterea ratelor de
dobanda.Pe de alta parte, bancile ajunse in stare de insolvabilitate vor
incerca sa atraga la dobanzi mai ridicate noi depozite pentru a-si mentine
lichiditatea, dobanzi care se vor repercuta intr-o crestere a dobanzilor la
creditele acordate (cele noi). Astfel, ratele de dobanda ridicate pot
influenta negativ economia reala (prin nivelul investitiilor), nivelul
preturilor si cresterea economica.

4. Distorsiuni fiscale şi monetare

O practica adesea intalnita la nivel international este aceea ca
guvernele sa absoarba pierderile bancilor de stat si chiar private prin
nationalizare sau siatemul subventiilor (directe sau indirecte) care se vor
reflecta in deficitul bugetar. Astfel de costuri fiscale au inregistrat valori de
peste 50% din PIB in unele tari in anumite perioade (de exemplu,
Indonezia in 1997 si Argentina in 1980), iar cei care pierd de fapt sunt
contribuabilii la bugetul de stat.

5. Ineficacitatea politicilor macroeconomice

In cazul existentei insolvabilitatii bancilor deciziiile monetare
adoptate de banca centrala pot deveni ineficace. De exemplu, o politica de
liberalizare a ratelor de dobanda indreptata in scopul incurajarii
concurentei in sistemul bancar cu efecte benefice asupra creditelor
acordate economiei poate deveni inadecvata in contextul existentei
insolvabilitatii bancare. In acest caz, dereglementarea conduce la un efect
advers neasteptat: cresterea ratelor de dobanda din economie. Un alt
exemplu este legat de cresterea de catre banca centrala a ratei rezervei
minime obligatorii, masura indreptata in scopul absorbtiei de lichiditate
din sistem. Dar, in cazul insolvabilitatii bancare, aceasta masura conduce
la o reactie de mentinere a marjei de dobanda din partea acestor banci si

21
a profiturilor transferand costurile aferente cresterii rezervei minime
obligatorii in crsteri ale dobanzilor la creditele acordate.
Pornind de la consideratiile anterioare, efectele nocive ale
producerii crizelor bancare se manifesta asupra PIB, determinand pierderi
asociate. Un studiu efectuat in anul 2001 arata ca pierderile din PIB sunt in
medie 4.6% atunci cand crizele bancare nu sunt insotite de crize valutare
si depasesc 22% atunci cand acestea se petrec impreuna. Totusi, sensul
cauzalitatii este dificil de identificat in situatiile de acest gen. Unul dintre
aspecte se refera la faptul ca manifestarea crizelor valutare poate
determina atat direct, cat si indirect pierderile din PIB.

2.3 Cauzele manifestării riscului sistemic

În ultimele decenii, natura riscului sistemic a căpătat noi valenţe

datorită, în special, proceselor de liberalizare, integrare şi globalizare a
pietelor financiare.
În aceste situaţii, riscul este transferat foarte uşor şi rapid, prin
intermediul instituţiilor de credit în mai multe pieţe financiare şi asupra
unui grup diversificat de investitori.
Pe de o parte, această modalitate de segregare a riscului, cu efect de
diminuare a riscului de concentrare şi, implicit, de reducere a probabilităţii
unei entităţi de a se confrunta cu dificultăţi financiare, constituie beneficii
sistemice.
Însă, pe de altă parte, aceste beneficii sunt contracarate de
vulnerabilitatea mai mare la şocurile unui sistem extins, prin expunerea
agregată la pieţele financiare, ceea ce implică influenţe simultane din pieţe,
generate în perioade de recesiune economică.

a) Fenomenul de globalizare şi integrare a pieţelor de

financiare

Pe lângă efectele pozitive, evidente ale fenomenului de globalizare,

în literatura de specialitate există numeroase opinii legate de implicaţiile
negative ale acestuia asupra stabilităţii financiare la nivel global.
Maurice Obstfeld si J.Taylor consideră că procesul de globalizare
financiară caracterizează în special ţările industrializate1.

1
“Globalization and Capital Markets” – Obstfeld, M., Taylor,A.M., 2002, Cambridge

22
 Prin urmare cea mai mare parte a capitalului străin nu are ca
finalitate dezvoltarea ţărilor emergente, ceea ce generează efecte
asimetrice.
Astfel, ţările în curs de dezvoltare care nu sunt suficient de integrate
financiar cu alte state şi nu deţin un aparat de supraveghere performant,
din cauza unei probabilităţi ridicate de gestionare inadecvată a influxurilor
de capital, se supun unor riscuri a căror materializare poate avea efecte
dezastruoase pentru economie. Joseph Stiglitz (2002) este extrem de
critic la adresa globalizării financiare condiderând că deschiderea
graniţelor pentru influxurile de capital străin în astfel de ţări poate duce la
un colaps economic.
Astfel, ca urmare a existenţei interdependenţelor şi a sincronizărilor
la nivel global, pieţele financiare devin mai vulnerabile la şocuri şi
volatilitate ridicată în perioade de turbulenţe.

b) Utilizarea instrumentelor financiare derivate

În urma dezvoltărilor tehnologice şi a inovaţiei financiare, au luat
naştere instrumente exotice cu un grad ridicat de risc. Un astfel de
exemplu îl constituie procesul de securitizare. Securitizarea a generat o
scădere a calităţii portofoliilor, acestea din urma devenind tot mai
riscante, chiar toxice.
J.Taylor denumeşte problema determinată de utilizarea pe scară
largă a acestor instrumente “Queen of Spade Problem”2 şi consideră că
aspecte ce ţin de inovaţia financiară au avut o contribuţie majoră la
generarea unui grad ridicat de risc ce ulterior s-a materializat sub forma
unei crize financiare şi economice globale.

Capitolul III – Instrumente de analiză macro-prudenţială

3.1 Testul de rezistenţă bancară – instrument de evaluare a

riscului sistemic

Conceptul de test de rezistenta bancara se refera la o serie de

tehnici statistice care permit evaluarea vulnerabilitatilor enedemice si
2
“The Financial Crisis and the Policy Responses : An Empirical Analysis of What Went
Wrong” – Taylor , J.B., 2008, Ottawa

23
aprecierea capacitatii sistemului bancar de a absorbi socurile
evenimentelor exceptionale. Testul de rezistenta bancara combina date
macroeconomice cu informatii microprudentiale intr-o abordare sistemica
care masoara impactul socurilor asupra stabilitatii financiare.
Natura sistemica a stress-testului pune in evidenta starea sectorului
si este important ca acesta sa se deruleze la nivel individual. Cele mai bune
practici recomanda ca stress-testul sa fie relaizat pentru fiecare institutie in
parte. Informatiile privind activul total permite masurarea severitatii
menifestarii riscului sistemic, in timp ce probabilitatea asociata scenariului
denumita si probabilitatea de aparitie a endemiei bancare.
Elementul-cheie al definirii scenariului testului de rezistenta este
clarificarea conceptului de eveniment exceptional, dar plauzibil. Pentru
asigurarea consistentei scenariului se pot utiliza modele macroeconomice,
care aplicate pentru situatii exceptionale, genereaza valori coerente
pentru socurile incluse in analiza.
Practicile initiale ale testului de rezistenta includ componente ale
riscului de piata, respectiv riscul de curs de schimb, riscul de rata a
dobanzii si riscul modificarii pretului unor active, precum si cursul actiunilor
si al proprietatilor imobiliare.

Ulterior, a fost inclus si riscul de credit ca urmare a Directivei „Capital

Adequacy Directive II”. Aspectele sistemic incurajate de cadrul Acordului
Basel II, au condus la dezvoltarea functionalitatilor tehniclior de stress-test
la nivelul evaluarii riscului sistemic pe baza efectului de endemie.
Rolul principal al testului de rezistenta este de a accelera efecte de
endemie la nivelul sectorului bancar. Tehnicile de stress-test nu au functie
predictiva. Rezultatele stress-testului trebuie interpretate ca stari in care ar
putea ajunge sistemul financiar in conditii extreme si nu ca preziviuni cu o
sansa mare de materializare.

3.2 Testul de contaminare interbancară

Testul de contaminare interbancara analizeaza riscul asociat

expunerilor intre banci folosind metoda simularilor. Institutiilor de credit
aflate in dificultate ar putea fi nevoite sa nu-si plateasca datoriile
interbancare cauzand astfel insolvabilitatea altor banci.
Metoda presupune investigarea situatiilor de contaminare ce rezulta
din falimentul individual al unor institutii de credit.
Astfel sunt analizate legaturile financiare interbancare si rolul
acestora in propagarea socurilor la nivelul sistemului bancar.

24
 Testul de contaminare interbancara este un instrument care izoleaza
sursele riscului sistemic, respectiv legaturile interbancare si ignora
problemele endemice activate de socurile macro-economice.
Unul dintre cele mai importante avantaje ale unui asemenea model
de gestionare a riscului sistemic rezulta din posibilitatea identificarii cu o
probabilitate foarte buna a traseului prin care se propaga un proces
sistemic puternic printre entitatile sectorului bancar.
Prin faptul ca se poate determina care va fi urmatoarea institutie
asupra careia se va indrepta socul sistemic, se acorda mai mult timp
autoritaiilor de supraveghere in vederea adoptarii masurilor pentru evitarea
falimentului bancii.

25