CONSTITUŢIILE ROMÂNIEI

Constituţia este legea fundamentală a unui stat, în care sunt prevăzute principiile de

bază ale conducerii statului, atribuţiile instituţiilor fundamentale ale statului şi drepturile,
libertăţile şi obligaţiile cetăţenilor.
Primele constituţii româneşti au fost Regulamentele Organice (în Ţara Românească în
1831 şi în Moldova în 1832). Ele au fost înlocuite în 1858 de Convenţia de la Paris, care a fost
urmată, în 1864, de Statutul Dezvoltător al Convenţiei de la Paris, constituţia autoritară a
domnitorului Al. I. Cuza.
Prima constituţie modernă a României a fost constituţia liberală din 1866. În 1923 a fost
adoptată prima constituţie democratică. În 1948, instaurarea regimului comunist în mod oficial s-
a făcut prin adoptarea unei constituţii prin care România devenea republică şi care a deschis
calea către un regim totalitar. România a redevenit democraţie în 1989, fapt consfinţit prin
constituţia din 1991.
Constituţia liberală din 1866

Contextul şi cauzele elaborării constituţiei:

- Contextul este cel legat de instaurarea dinastiei străine. În 1866 este adus în România ca domn
şi confirmat de votul poporului Carol I, un prinţ din familia nobiliară germană Hohenzollern-
Sigmaringen. Titulatura sa va fi iniţial aceea de domn (în 1878 cea de alteţă regală, iar din
1881 cea de rege).
- Principalele cauze ale elaborării constituţiei au fost: dorinţa oamenilor politici români de a
organiza un stat cu adevărat modern şi dorinţa lor şi a regelui de a crea o imagine favorabilă
României pe plan internaţional.
Adunarea Legislativă a adoptat o constituţie liberală, după modelul celei belgiene, în 1866.

Principiile de bază ale constituţiei din 1866 au fost următoarele:

 separaţia puterilor în stat (legislativă, executivă, judecătorească),
 guvernare reprezentativă (parlamentul este ales prin vot, conducerea statului reprezintă
întreaga naţiune),
 suveranitate naţională (puterile statului emană de la naţiune),
 responsabilitatea ministerială (miniştrii răspund în faţa legii pentru actele lor),
 monarhie ereditară şi constituţională: România este condusă de moştenitori din casa de
Hohenzollern-Sigmaringen. Aceştia trebuiau crescuţi în religia ortodoxă.

Separaţia puterilor în stat

Putere legislativă era deţinută de Parlament şi rege.

 Parlamentul era alcătuită din Adunarea Deputaţilor şi Senat. Membrii celor două camere
erau aleşi prin vot cenzitar; în Senat însă erau şi unii membrii de drept: foşti parlamentari
aleşi în două legislaturi, foşti miniştrii, generalii, mitropoliţii şi episcopii, reprezentanţi ai
universităţilor, membrii trimişi de Academia Română etc. Atribuţiile Parlamentului erau
următoarele: elaborarea proiectelor de legi, votarea legilor, adoptarea bugetului ţării
(bugetul este reprezentat de banii ce revin într-un an fiecărui minister din produsul intern
brut);
  Funcţia de rege putea fi deţinută de descendenţi pe linie masculină ai regelui Carol I
(femeile şi descendenţii lor se excludeau de la acest drept). Dacă nu existau descendenţi
direcţi pe linie masculină ai regelui, atunci succesiunea revenea fratelui cel mai în vârstă
al regelui sau moştenitorilor lui. Atribuţiile legislative ale regelui erau: sancţionarea şi
promulgarea legilor (regele îşi dădea acordul, prin semnătură, pentru punerea în aplicare
a legilor votate de Parlament); dreptul de veto absolut asupra legilor (regele putea
respinge o lege, pe care apoi o trimitea Parlamentului spre reanalizare), propunerea unor
proiecte de legi spre votul Parlamentului.

Puterea executivă era deţinută de Guvern şi rege.

 Atribuţiile Guvernului erau de a pune în aplicare legile şi de a elabora proiecte de legi.
Miniştrii erau răspunzători pentru faptele lor în faţa Parlamentului.
 Atribuţiile executive ale regelui erau următoarele: numea şi revoca miniştrii, numea şi
confirmă în funcţii publice, putea dizolva Parlamentul, conducea armata, bătea monedă
(emitea monedă cu chipul său), acorda graţiere (suspendarea pedepselor, de obicei pentru
cazuri umanitare). Cea mai importantă atribuţie a regelui era cea de a dizolva
Parlamentul, dar regii României până la Carol al II-lea nu au exercitat-o. Constituţia
prevedea că în caz de dizolvare a Parlamentului trebuiau organizate alegeri parlamentare
în cel mai scurt timp. Parlamentul putea fi dizolvat o singură dat într-un an.

Puterea judecătorească se exercita prin Curţi de Judecată şi Tribunale. Cea mai înaltă instanţă
era Curtea de Justiţie şi Casaţie.

Drepturile şi libertăţile cetăţeneşti erau:

 libertatea persoanei (nimeni nu poate fi urmărit sau arestat decât în cazuri prevăzute de
lege), libertatea întrunirilor (dreptul de a organiza adunări publice), libertatea asocierilor
(dreptul de a alcătui organizaţii: ex. partide, sindicate etc.), libertate conştiinţei (dreptul
de a avea propriile, idei, credinţe, dar respectând ordinea publică şi bunele moravuri),
libertatea presei (dreptul de a publica propriile idei);
 inviolabilitatea domiciliului, inviolabilitatea proprietăţii, inviolabilitatea corespondenţei
(aceste prevederi care interzic pătrunderea în domiciliu fără acordul persoanei sau fără
mandat judecătoresc, preluarea unei proprietăţi sau citirea corespondenţei private au
rolul, în primul rând, de a apăra cetăţeanul în faţa abuzurilor reprezentanţilor instituţiilor
statului şi abia apoi în faţa abuzurilor persoanelor fizice);
 libertatea învăţământului; învăţământul primar era gratuit şi obligatoriu.

Sistemul electoral era bazat pe votul cenzitar (votau cei care aveau o anumită avere,
prevăzută de lege). 
Populaţia era împărţită în 4 colegii electorale, după avere: la colegiul I şi II votau marii
proprietari funciari, la colegiul III votau burghezii, liber profesioniştii şi ofiţerii în retragere, iar
la colegiul IV votau ţăranii. La colegiul IV votul era indirect, prin reprezentanţi (adică ţăranii îşi
alegeau dintre ei nişte reprezentanţi şi doar aceia votau). În 1884 s-a modificat legea electorală
prin desfiinţarea colegiului IV şi a votului indirect. Votau toţi cei care plăteau un impozit către
stat.
Consecinţele elaborării constituţiei din 1866:
 România devine un stat modern, guvernat după principiile liberalismului: separaţia
puterilor în stat, drepturi şi libertăţi cetăţeneşti, garantarea proprietăţii private.
 România va avea o viaţă politică stabilă, al cărei garant este regele, care are, prin
constituţie, rolul de a păstra echilibrul între forţele politice şi instituţiile statului.
 
Constituţia democratică din 1923
 
Contextul şi cauzele elaborării constituţiei din 1923:

 Unirea din 1918 a adus în interiorul graniţelor României teritorii noi cu numeroase
minorităţi naţionale şi religioase. Constituţia statului trebuia să se adapteze la noile
realităţi.
 În 1918 s-a introdus votul universal, fapt care trebuia consemnat şi în constituţie.
 În 1921 s-a realizat reforma agrară, fapt ce a însemnat exproprierea marilor moşii.
Constituţia trebuia să prevadă exproprierea în caz de utilitate publică prin legi speciale.

Constituţia din 1923 reproduce cea mai mare parte a textului celei din 1866. Apar însă
câteva schimbări importante faţă de constituţia din 1866:
 În art. 1 se specifică faptul că România este stat naţional, unitar şi indivizibil: conceptul
de stat naţional şi unitar, adică alcătuit dintr-o naţiune majoritară pe un singur teritoriu
politic, a fost nou introdus.
 Proprietatea nu este un drept absolut, ca în 1866; în caz de utilitate publică  se pot realiza
exproprieri. În 1866, cazurile de utilitate publică erau stabilite doar prin constituţie, şi
anume: lucrări de comunicare, de salubritate publică şi de apărare a ţării. În 1923 se
prevede că utilitatea publică se stabileşte prin legi speciale (aşa cum a fost cazul legii
agrare din 1921). De asemenea bogăţiile subsolului, căile de comunicaţie, apele şi
atmosfera sunt proprietatea statului.
 Votul este universal, spre deosebire de votul cenzitar din 1866.
 Se menţionează egalitatea în drepturi fără deosebire de clasă socială şi  fără deosebire de
origine etnică, limbă şi religie. Constituţia din 1866 prevedea doar egalitatea fără
deosebire de clasă socială.
 Biserica ortodoxă este biserica dominantă în stat iar cea Greco-catolică este privilegiată în
raport cu celelalte culte. În constituţia din 1866 se menţiona ca religie oficială cea
ortodoxă.

Consecinţele elaborării constituţiei din 1923:

 România devine stat democratic.
 România se adaptează realităţilor politice, economice şi sociale de după Marea Unire.
Constituţia democratică din 1923
 Constituţiile comuniste

1. Constituţia din 1948

Contextul şi cauzele elaborării constituţiei din 1948:

Primul guvern comunist s-a format în 1945, dar, pentru că şeful statului era încă regele Mihai,
comuniştii nu au reuşit să instituie atunci un regim totalitar. La 30 decembrie 1947, regele a fost
silit să abdice, România fiind proclamată republică. Noile condiţii politice, dar mai ales
schimbarea formei de guvernare, au făcut necesară adoptarea altei constituţii, fapt realizat în
1948. Conform acesteia, numele ţării era Republica Populară Română.

Principiile constituţiei:
Unele prevederi sugerau că noul regim se conduce aparent după principii democratice, ca de
exemplu:
 egalitatea tuturor cetăţenilor în faţa legii (fără deosebire de sex, naţionalitate, rasă,
religie sau grad de cultură);
 garantarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti fundamentale (libertatea conştiinţei, a
presei, a întrunirilor etc.);
 responsabilitatea miniştrilor (miniştrii răspund în faţa justiţiei pentru faptele lor);
 suveranitatea poporului, principiu cuprins în formula puterea de stat emană de la popor.
Totuşi, unele elemente arată caracterul totalitar al regimului:
 nu se respectă principiul separaţiei puterilor în stat (legislativul are puteri executive,
executivul se implică în  justiţie);
 deşi este menţionată proprietatea particulară, se specifică faptul că la baza dezvoltării
economice a României se află proprietatea de stat (cuprinsă în formula bunurile comune
ale poporului);
 constituţia prevede că economia naţională este planificată de către guvern (nu este o
economie liberă).

Conducerea statului era împărţită între Marea Adunare Naţională şi Guvern. Marea

Adunare Naţională, de fapt noul parlament, este considerată „organul suprem al puterii de stat”.
Ea are atât atribuţii legislative, cât şi executive: votează legile şi bugetul, se ocupă de problemele
de pace şi de război, dar formează şi guvernul şi stabileşte atribuţiile ministerelor. Marea
Adunare Naţională este condusă de Prezidiul Marii Adunări Naţionale, alcătuit din 19 membri,
dintre care unul este preşedinte. Prezidiul are atribuţii pe care de obicei le deţine un şef de stat cu
puteri sporite: emite decrete, interpretează legi, numeşte în unele funcţii publice, are drept de
graţiere, conferă decoraţii, reprezintă ţara în relaţiile internaţionale, numeşte ambasadorii
etc. Guvernul coordonează şi planifică economia naţională, realizează bugetul şi asigură ordinea
publică şi securitatea statului. La nivel local, conducerea este deţinută de consilii populare (din
1950, sfaturi populare), alese prin vot universal.
Instituţiile judecătoreşti sunt supuse presiunii politice. Deoarece nu se specifică
inamovibilitatea judecătorilor, se permite amestecul puterii politice în numirea şi destituirea
acestora. La toate instanţele, cu excepţia Curţii Supreme, judecarea are loc cu asesori populari
(un fel de juraţi). Instituţia asesorilor este explicată în legea privind organizarea instanţelor
judecătoreşti. De aici aflăm că asesorii sunt de fapt, subordonaţi direct puterii politice. În cadrul
tribunalelor locale, ei sunt aleşi la propunerea unor organizaţii ale muncitorilor, ale partidului, ale
tineretului, organizaţii culturale etc. În realitate, absolut toate organizaţiile existente în perioada
comunistă erau controlate de partidul unic, deci şi aceşti asesori erau aleşi, sub îndrumarea
organelor de partid. Asesorii populari pentru tribunalele speciale şi Tribunalul Capitalei, erau
aleşi de Sfatul Popular (pentru consultare, vezi Legea nr. 5 din 19 iunie 1952).

Drepturile şi libertăţile cetăţeneşti  erau  asemănătoare cu cele prevăzute într-o

constituţie democratică: egalitatea în faţa legii, libertatea conştiinţei, libertatea religioasă,
libertatea persoanei, libertatea presei, libertatea întrunirilor, libertatea de asociere, inviolabilitatea
domiciliului, secretul corespondenţei. O noutate este prevederea conform căreia femeia are
drepturi egale cu bărbatul. Totuşi, pentru unele drepturi sunt introduse limitări, ceea ce poate da
loc la interpretări abuzive (de exemplu, orice asociaţie cu caracter antidemocratic este interzisă),
iar dreptul de proprietate nu este garantat. Mai mult, se specifică faptul că atunci când interesul
general o cere proprietatea privată poate deveni proprietatea statului.

Consecinţele adoptării constituţiei din 1948:

 Puterea politică are drepturi nelimitate, fapt care se deduce atât din prevederile legale,
dar, mai ales prin aplicarea abuzivă a acestora (ele nu sunt întotdeauna explicite, ceea ce
lasă loc interpretării în sens totalitar). În practică, orice funcţionar de stat era şi membru
al partidului, deci era subordonat şefului partidului.
 Articolele despre proprietate deschid drumul măsurilor de naţionalizare. Se menţionează
că apărarea şi dezvoltarea bunurilor comune ale poporului sunt o îndatorire a fiecărui
cetăţean, iar un alt articol defineşte bunurile comune ale poporului ca proprietate de stat;
deci, cetăţenii au datoria constituţională să dea o parte din proprietate la stat.
 Aplicarea acestei constituţii a transformat România în stat totalitar deoarece drepturile şi
libertăţile cetăţeneşti nu au fost deloc respectate. De fapt, adevăratul conducător era şeful
Partidului Muncitoresc Român, Gheorghiu-Dej. Voinţa sa arbitrară, dar şi a altor oameni
politici sau funcţionari publici, era adevărata lege.

2. Constituţia din 1952

În 1952, în condiţiile amestecului U.R.S.S. în treburile interne ale statului român, a fost
adoptată o nouă constituţie care nu aducea modificări fundamentale în organizarea politică, dar
încălca foarte grav independenţa statului român. În capitolul introductiv se specifica ajutorul
acordat de U.R.S.S. pentru eliberarea teritoriului românesc de ocupaţia germană şi faptul că
politica externă a României este una de prietenie cu U.R.S.S. Prevederile obişnuite despre
independenţa şi suveranitatea statului lipseau. Astfel, constituţia consfinţea faptul că România nu
avea politică externă proprie.
Instituţiile statului sunt aceleaşi ca şi în Constituţia din 1948, dar se introduce voalat
principiul partidului unic, specificându-se că Partidul Muncitoresc Român coordonează toate
organizaţiile existente (este forţa conducătoare atât a organizaţiilor celor ce muncesc, cât şi a
organelor şi instituţiilor de stat). Este menționată egalitatea în drepturi fără deosebire de
naționalitate sau rasă. Sunt prevăzute drepturi şi libertăţi cetăţeneşti, cu şi mai
multe limitări decât în 1948. Organizarea administrativ teritorială este în regiuni şi raioane (în
locul judeţelor), după model sovietic (acest tip de organizare se introdusese printr-o lege din
1950). Există şi Regiunea Autonomă Maghiară, care cuprinde ţinuturile locuite de secui.
Constituţia din 1952 a fost schimbată în 1965, când România şi-a recăpătat atributele
statului independent. Ea rămâne un simbol al controlului U.R.S.S. asupra politice interne şi
externe româneşti.

3. Constituţia din 1965

Contextul şi cauzele elaborării constituţiei din 1965:

În 1965 a murit Gheorghe Gheorghiu-Dej şi noul şef al Partidului Comunist a fost ales
Nicolae Ceauşescu. El a afirmat deschis independenţa ţării faţă de U.R.S.S. De asemenea,
considera că România făcuse un drum important înspre crearea unei societăţi egalitare, adică
socialiste (avusese loc colectivizarea în 1962). Aceste două aspecte necesitau modificarea
constituţiei. Articolul 1 al constituţiei din 1965 menţionează că numele statului este Republica
Socialistă România şi că este un stat suveran, independent şi unitar, cu un teritoriu
inalienabil (adică nu se poate înstrăina) şi indivizibil. În 1974 se creează funcţia de preşedinte
al republicii, fapt ce duce la modificarea constituţiei pentru a include prerogativele
preşedintelui.
Iată cele mai importante modificări ale constituţiei în raport cu legile fundamentale
anterioare:
 Se introduce principiul partidului unic, specificându-se faptul că forţa politică
conducătoare a întregii societăţi este Partidul Comunist Român, ceea ce arată fără nicio
îndoială caracterul totalitar al regimului;
 Economia României este proclamată ca socialistă, adică economie bazată pe
proprietatea de stat şi cooperatistă asupra mijloacelor de producţie. Acest lucru este
reafirmat prin prevederea conform căreia bogăţiile de orice natură aparţin statului.
Este menţionată şi proprietatea personală, dar ea este limitată la casa de locuit şi
construcţiile gospodăreşti anexe, terenul pe care se află, animalele de producţie şi
inventarul agricol mărunt.
 Se introduc limitări ale libertăţilor cetăţeneşti, întrucât se menţionează faptul
că libertatea cuvântului, presei, întrunirilor, mitingurilor şi demonstraţiilor nu pot fi
folosite în scopuri potrivnice orânduirii socialiste şi intereselor celor ce muncesc. De
asemenea, se menţionează explicit faptul că statul şi partidul sprijină şi ocrotesc
organizaţiile existente, ceea ce înseamnă, de fapt, că orice organizaţie este controlată de
partid.  O noutate pozitivă este însă dată de garantarea proprietăţii private (dreptul de
proprietate personală este ocrotit de lege), prevedere care dispăruse din celelalte
constituţii comuniste, sau de stabilirea duratei maxime a zilei de muncă la 8 ore.
 În ceea ce priveşte instituţiile statului, apar modificări importante faţă de constituţiile
anterioare. Marea Adunare Naţională este condusă de un organism numit Consiliul de
Stat, care înlocuieşte Prezidiul Marii Adunări Naţionale. Consiliul de Stat fusese creat în
1961, printr-o lege care revizuia constituţia din 1952. Din acest organ poate face parte şi
primul ministru, iar din 1974, Consiliul de Stat este prezidat de preşedintele statului, ceea
ce demonstrează o nouă întrepătrundere între puterea legislativă şi cea
executivă. Preşedintele este ales de Marea Adunare Naţională şi are şi funcţia de
comandant suprem al forţelor armate. Cele mai importante atribuţii ale sale sunt: numeşte
şi revocă miniştri şi alţi funcţionari publici, acordă gradele militare, conferă decoraţiile şi
 titlurile de onoare, acordă graţierea, acordă cetăţenia română, încheie tratate
internaţionale, emite decrete prezidenţiale şi decizii etc.
Consecinţele adoptării constituţiei din 1965:
 Prin această constituţie se conferă statului român un clar caracter totalitar comunist,
deoarece se afirmă rolul politic conducător al partidului comunist şi se specifică faptul că
economia este bazată pe proprietatea de stat.
 Revizuirea din 1974 îi conferă şefului statului puteri dictatoriale.
 Se afirmă statutul internaţional al României de stat independent şi suveran, ceea ce lipsea
constituţiei din 1952.

Constituţia postdecembristă

Constituţia din 1991

Contextul şi cauzele elaborării constituţiei

În contextul revenirii României la pluripartidism, în 1989, constituţia comunistă trebuia
înlocuită pentru a menţiona noua stare de fapt, dar şi pentru a garanta respectarea drepturilor
cetăţeneşti şi pentru a permite dezvoltarea regimului politic democratic.

Principii de bază ale constituţiei din 1991

Primul capitol al constituţiei este intitulat chiar Principii generale şi cuprinde principiile
fundamentale, specifice unui regim democratic: separaţia puterilor în stat, suveranitate
naţională, egalitatea tuturor cetăţenilor în faţa legii, pluripartidismul. Forma de guvernare a
statului este republica, iar România este considerată stat de drept, democratic şi
social. Sintagma stat de drept democratic şi social subliniază ideea că în România sunt garantate,
prin instituţiile statului,  respectarea legii şi accesul liber la justiţie (statul de drept), se respectă
principiile democratice (statul democratic), statul respectă personalitatea umană şi intervine
pentru realizarea binelui comun, prin măsuri de protecţie a cetăţenilor săi în situaţii ordinare dar
şi extraordinare, în caz de calamitate sau criză, ori prin protecţia şi asigurarea de şanse pentru
categoriile defavorizate (statul social). Între principiile generale menţionate în acest prim capitol
amintim şi garantarea dreptului minorităţilor naţionale de a-şi păstra limba şi tradiţiile, întărirea
legăturilor cu românii aflaţi în afara ţării, dezvoltarea relaţiilor paşnice cu toate statele,
respectarea tratatelor internaţionale.

Separaţia puterilor în stat:

Puterea legislativă este deţinută de Parlament, alcătuit din Camera Deputaţilor şi Senat.

Parlamentul este ales pentru o perioadă de patru ani şi are ca principale atribuţii adoptarea legilor
şi a bugetului. Iniţiativa legislativă (adică propunerea unor proiecte de legi) aparţine membrilor
parlamentului, membrilor guvernului, dar şi cetăţenilor, dacă un proiect este semnat de cel puţin
250000 de cetăţeni din cel puţin un sfert din judeţele ţării.
Puterea executivă este reprezentată de Guvern şi Preşedintele
României. Guvernul urmăreşte punerea în aplicare a legilor. Primul ministru este propus de
preşedinte, în urma consultării cu partidul sau partidele care deţin majoritatea parlamentară. El
propune Parlamentului spre aprobare o listă de miniştri. Guvernul răspunde politic în faţa
Parlamentului; el poate fi demis de Parlament prin acordarea votului de neîncredere.
Preşedintele României este ales prin vot universal pe o perioadă de 4 ani (la revizuirea
constituţiei, în 2003, s-a ridicat mandatul la 5 ani). Aceeaşi persoană are voie să obţină maxim
două mandate. Rolul fundamental al Preşedintelui este acela de a exercita funcţia de mediere
între puterile statului. Preşedintele are următoarele atribuţii: desemnează primul-ministru,
promulgă legile (le contrasemnează, pentru a le aproba intrarea în vigoare), poate dizolva
Parlamentul, în cazul în care acesta a respins de două ori învestitura unui guvern (dar poate
dizolva Parlamentul o singură dată într-un an), este comandant suprem al armatei, conferă
decoraţii, acordă graţiere, încheie tratate internaţionale pe care le propune aprobării
Parlamentului, emite decrete.
Puterea judecătorească. Judecătorii sunt independenţi de puterea politică şi inamovibili
(nu pot fi transferaţi, înlocuiţi sau destituiţi decât de Consiliul Superior al Magistraturii). Cea mai
înaltă instituţie judecătorească este Curtea Supremă de Justiţie.

Drepturile şi libertăţile cetăţeneşti

Sunt specificate drepturile şi libertăţile obişnuite într-o constituţie democratică: libertatea
persoanei, libertatea întrunirilor şi asocierilor, libertatea presei, inviolabilitatea domiciliului,
inviolabilitatea proprietăţii, dreptul de vot. Spre deosebire de constituţia democratică din 1923,
cea din 1991 specifică şi protecţia din partea statului român de care se bucură cetăţenii români
aflaţi în străinătate, cetăţenii străini şi apatrizi (cei care nu au niciun fel de cetăţenie) pe teritoriul
României, respectarea tuturor tratatelor privind drepturile omului, semnate de România.
Constituţia din 1991 prevede şi dreptul la viaţă, interzicerea torturii, a muncii forţate  şi a
pedepsei cu moartea, protecţia persoanelor cu handicap, protecţia familiei, a copiilor şi a
tinerilor.
  Pentru a garanta apărarea drepturilor cetăţeneşti, este înfiinţată instituţia Avocatul
Poporului, la care poate să facă apel orice cetăţean care se consideră nedreptăţit.

Consecinţele adoptării constituţiei din 1991

 Prin constituţia din 1991, România redevine stat democratic şi stat de drept (adică un stat
ale cărui legi se bazează pe respectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, un stat în care
funcţionarea instituţiilor se face pe baza legilor, justiţia este independentă, iar cetăţenii sunt
protejaţi de excesul de autoritate al instituţiilor). Trecerea de la statul autoritar comunist la statul
de drept a întâmpinat anumite dificultăţi. Intrarea României în Uniunea Europeană în 2007 a fost
o recunoaştere la nivel european a faptului că în ţara noastră statul de drept funcţionează.