UNIVERSITATEA OVIDIUS CONSTANȚA

FACULTATEA DE DREPT ȘI ȘTIINȚE ADMINISTRATIVE

DREPT, ANUL IV, IFR
PROGRAMUL DE STUDII DE LICENȚĂ: DREPT

REFERAT

Nume: Cazacioc (Nicola) Maria

Disciplină: Criminalistică
Temă de cercetare: Tactica ascultării
părții vătămate
Prof. Coordonator: Conf. Univ. Dr.
Mariana Mitra-Niță

Constanța – 2022
 Pentru soluționarea multor cauze penale, respectiv în desfășurarea procesului penal, o
importanță deosebită o are audierea părții vătămate, alături de ascultarea martorilor și a
învinuitului. Dialogul judiciar cu aceștia trebuie să se desfășoare în limitele prevăzute de lege, dar
urmărind anumite reguli tactice criminalistice specifice.
Aplicarea unor reguli tactice și în aceste situații, face ca acțiunea organelor judiciare să fie
mai eficientă și mai promptă în constatarea faptei antisociale.
Prin victimă se înțelege orice persoană care, fără să-și fi asumat conștient riscul, deci fără
să vrea, suferă direct sau indirect consecințele fizice, morale sau materiale ale unei acțiuni sau
inacțiuni criminale.
În mod semnificativ își poate pune amprenta asupra psihicului victimei, infracțiunea cu
care s-a confruntat, astfel încât detaliile oferite de aceasta, pot fi influențate de gravitatea
infracțiunii, de paguba suferită sau de încrederea înșelată.
Pregătirea în vederea ascultării părții vătămate presupune studierea materialului cauzei,
studierea persoanelor ce urmează a fi ascultate și întocmirea unui plan de ascultare.
Un prim plan al audierii, poate fi realizat, anterior luării declarației persoanei vătămate,
care să cuprindă aspectele care vor fi abordate. Spre exemplu, în cazul săvârșirii unui viol,
planificarea poate cuprinde: data,ora și locul săvârșirii infracțiunii; motivul pentru care victima se
afla la locul săvârșirii infracțiunii; descrierea amănunțită a locului săvârșirii infracțiunii; descrierea
îmbrăcămintei victimei; modul de abordare al victimei; descrierea detaliată a făptuitorului/
participanților la infracțiune; descrierea modului de acțiune a făptuitorului; descrierea unor
elemente specifice modului de operare a făptuitorului; acțiunea victimei constând în rezistența
opusă; eventuale urme create de victimă pe corpul sau îmbrăcămintea făptuitorului; urmele create
de autor pe corpul sau îmbrăcămintea victimei; eventuale alte urme lăsate de autor la locul faptei;
relațiile anterioare săvârșirii infracțiunii între victimă și autor; starea sănătății victimei anterior și
ulterior săvârșirii infracțiunii și eventualele acte medicale deținute de acesta; direcția în care a
plecat făptuitorul; dacă persoana vătămată poate indica martori.
Potrivit dispozițiilor din Codul de procedură penală există anumite etape ale audierii
persoanei vătămate.
În etapa identificării, legiuitorul prevede în art. 111 alin. (1), cu trimitere la art. 107 din
Codul de proc. pen., că la începutul primei audieri, organul judiciar adresează întrebări persoanei
vătămate referitoare la persoana acesteia.
Cu toate că nu este prevăzut în mod expres în C. proc. pen., persoanei vătămate i se face
cunoscut obiectul audierii, care este reprezentat de faptele și împrejurările de fapt ce constituie
obiectul probațiunii, precum și încadrarea juridică.
Etapa comunicării drepturilor și obligațiilor reglementate în art. 111 alin. (2) C. proc. pen
prevede că persoanei vătămate i se aduc la cunoștință drepturile și obligațiile prevăzute expres de

1
lege.
O altă etapă, potrivit art. 111 alin. (3), prin trimitere la art.109 alin. (1) teza I C. proc. pen.,
este etapa narativă sau a relatării libere, în care persoana vătămată debutează prin adresarea unei
întrebări cu caracter de generalitate cerându-i-se să relateze tot, liber, fără nicio îngrădire, fără să
i se adreseze ce are de declarat referitor la fapta prevăzută de legea penală care i-a fost comunicată.
Partea vătămată are dreptul să-și scrie singură declarația, anchetatorul are posibilitatea
cunoașterii acesteia, observând comportamentul său în situația în care se află, modul cum
reacționează la întrebările puse, mimica și gesturile.
Conduita tactică a organului judiciar în momentul ascultării libere presupune ascultarea
persoanei vătămate cu răbdare și calm, fără a-l întrerupe (chiar dacă faptele sunt relatate cu lux de
amănunte), evitarea oricărui gest, reacție sau expresie, mai ales ironică, ajutarea cu mult tact fără
a sugestiona sub nicio formă, reorientarea relatării spre obiectul mărturiei, în cazul în care victima
se pierde în amănunte.
Constatările anchetatorului vor fi necesare în luarea hotărârii cu privire la procedeele de
ascultare.
Etapa interogativă sau a formulării întrebărilor este aceea în care, potrivit art. 111 alin. (3),
prin trimitere la art. 109 alin.(1) teza a II-a C. proc. pen., persoanei vătămate i se pot pune întrebări.
Condițiile pe care trebuie să le îndeplinească întrebările, acestea trebuie să fie clare și
precise, să fie formulate la nivelul de înțelegere al învinuitului, să nu fie sugestive, să nu oblige la
răspunsul monosilabic de genul „da” sau „nu”.
Din perspectiva tacticii criminalistice, pentru a limpezi anumite aspecte neclare, confuze,
rezultate din relatările persoanei vătămate, organul judiciar este nevoit să formuleze întrebări de
completare în situația în care victima relatează mai puțin decât a perceput în mod real, de precizare
(stabilirea cu exactitate a unor circumstanțe), de ajutorare (reactivării memoriei, înlăturării
denaturărilor) și de control pentru verificarea afirmațiilor. Pentru ascultarea răspunsurilor la
întrebări este impusă respectarea unei conduite speciale din partea anchetatorului prin ascultarea
victimei cu atenție și seriozitate, evitarea reacțiilor bruște la contradicții, incoerențe, stări de
agitație, fără exteriorizarea surprinderii sau a nemulțumirii anchetatorului și observarea cu atenție
a modului de reacționare la întrebările asociate cu posibile indicii de nesinceritate.
Din punct de vedere al tacticii criminalistice, în ceea ce privește audierea persoanei
vătămate, nu este întotdeauna simplu în a distinge, chiar de la începutul cercetărilor, între victima
de bună-credință, unde poate fi aplicat procedeul audierii cognitive, iar în cazul victimei de rea-
credință, unde vor fi aplicate procedeele tactice care privesc persoanele care săvârșesc infracțiuni,
deoarece în această situație cel mai probabil a săvârșit fie infracțiunea de inducere în eroare a
organelor judiciare (art. 268 C. pen.), fie infracțiunea de favorizare a făptuitorului (art. 269 C.pen.),

2
fie chiar infracțiunea de mărturie mincinoasă, atunci când victima nu participă în procesul penal
în calitate de persoană vătămată și este audiată ca martor (art. 273 C. pen.)
În declarațiile persoanelor vătămate de bună-credință vizează denaturările cauzate de șocul
emoțional suferit și de aceea, interesul acesteia trebuie să aibă întotdeauna prioritate față de
interesul administrării probatoriului, în sensul că anchetatorul trebuie să evite revictimizarea
acesteia și să încerce să obțină datele de interes într-o modalitate plină de empatie și înțelegere.
În acest sens, sub efectul stărilor emoționale existente în timpul săvârșirii infracțiunii, pot
apărea distorsiuni de percepție. Pe fondul acestora victima poate exagera dimensiunile autorului,
supradimensiona durata comiterii faptei sau cea în care a fost imobilizată, amplifica intensitatea
sau numărul loviturilor, iar distanțele parcurse pot fi prezentate ca fiind mult mai mari.
Anchetatorul trebuie să fie rezervat și să verifice toate aceste date. Poate observa, spre
exemplu, din primele momente, că victima prezintă leziuni minore și că nu există o corelație între
descriere și numărul real al acestora.
În ceea ce privește însă semnalmentele redate, riscurile pot fi importante: pe baza unei
descrieri neconforme cu realitatea, autorul poate fi exclus în mod greșit din cercul suspecților, iar
pe baza unor exagerări pot apărea chiar erori judiciare.
În alte situații, tot din cauza traumei suferite, persoana vătămată nu se poate concentra
asupra întrebărilor adresate din cauza evenimentului care a marcat-o, ducând discuția într-o zonă
neutră, abătându-se de la întrebările adresate de către anchetator.
Tot din cauza unor traume provenite din săvârșirea infracțiunii, uneori persoana vătămată
nu poate răspunde la întrebări, nu poate comunica sau chiar poate fi într-un blocaj de comunicare
ce se poate manifesta pe o perioadă mai lungă de timp. Într-o asemenea situație, anchetatorul va
avea nevoie de sprijinul unui specialist psiholog. Va fi nevoie de timp pentru a putea, eventual,
obține datele dorite.
În cazul săvârșirii unor agresiuni pot exista denaturări provocate de modul de percepție și
de aceea nu este necesar ca anchetatorul să insiste cu anumite întrebări pentru precizarea unor
elemente cât mai exacte, dorindu-și să afle cum a arătat obiectul cu care au fost produse leziunile,
întrucât victima este rareori capabilă să îl descrie, pentru că nu a avut efectiv posibilitatea să îl
perceapă sau din cauza șocului emoțional produs.
În mod asemănător, în cazul unor furturi din mijloacele de transport, victima nu percepe
mijloacele abile ale făptuitorului de a-i tăia cordonul poșetei, de a-i sustrage lănțișorul de la gât
sau portmoneul din buzunar. Pe cale de consecință, ea nu va putea indica nici locul și nici
momentul la care i s-a sustras bunul, de aceea întrebările insistente pe această temă pot fi deseori
inutile, victima nefiind de rea-credință. De asemenea, în cazul unor tentative de omor produse prin
încercarea de otrăvire, în contextul în care substanțele otrăvitoare au fost administrate împreună

3
cu alimente sau lichide, gustul acestora poate fi anihilat și victima să nu poată să comunice
organului judiciar momentul exact când le-a consumat.
Alteori, tot din cauza modalității de percepție sau a șocului emoțional intervenit, în cazul
în care victima a fost atacată de un grup de agresori, nu rare sunt cazurile când aceasta, de bună-
credință fiind, nu poate să indice cu exactitate persoana din grup care i-a provocat leziunile cele
mai grave sau nu poate preciza fără dubiu dacă a fost lovită de toți agresorii sau numai de unii
dintre aceștia.
La fel ca în cazul apariției șocului emoțional, un alt factor de distorsiune îl reprezintă starea
de frică, care în multe situații apare independent de existența unei amenințări, nefiind provocată în
mod intenționat de făptuitor, în timpul sau ulterior săvârșirii infracțiunii, ci provine pur și simplu
din comiterea faptei. Astfel, modalitatea de comitere a infracțiunii, personalitatea sau reputația
făptuitorului, uneori chiar fizionomia, sunt elemente ce pot induce frica. Anchetatorul trebuie să-i
explice persoanei vătămate de ce nu este cazul să îi fie frică și ce poate face pentru protecția ei.
Deseori, ascultarea cu răbdare a persoanei vătămate, căreia i se dă astfel posibilitatea de a se
descărca de temeri, are o importanță mai mare decât explicațiile logice oferite de anchetator.
Totodată, acest tip de abordare va contribui și la stabilirea relației de încredere anchetator - audiat.
În situația unor traume provenite din șocul creat prin săvârșirea infracțiunii sau starea de
frică intervenită ulterior, vor fi avute întotdeauna în vedere dispozițiile art. 111 alin. (6) C. proc.
pen.
O altă posibilitate de distorsionare a declarației poate avea la bază starea de rușine, această
situație intervenind, în special, la persoanele care au fost victimele infracțiunilor contra libertății
și integrității sexuale - majoritatea femei. Unele persoane vătămate omit, cel puțin în faza relatării
libere, detaliile pe care le consideră rușinoase, însă multe dintre acestea sunt foarte importante
pentru anchetă, mai ales atunci când este necesar să se stabilească un mod de operare, pentru a
face corelații cu alte infracțiuni.
Pe lângă respectarea regulii ca anchetatorul să fie de acelasi sex cu persoana vătămată, sunt
importante tactul și explicațiile oferite pentru fiecare din întrebările care sunt adresate.
În conformitate cu art. 111 alin. (7) C. proc. pen. , audierea de către organele de cercetare
penală a persoanelor vătămate care au fost victime ale infracțiunii de violență în familie, prevăzută
de art. 199 C. pen., ale infracțiunii de viol, agresiune sexuală, act sexual cu un minor și corupere
sexuaă a minorilor, prevăzute la art. 218-221 C. pen., ale infracțiunii de rele tratamente aplicate
minorului, prevăzute la art. 197 C. pen., hărțuire, prevăzută de art. 208 C. pen. și hărțuire sexuală,
prevăzută de art. 223 C. pen. , precum și în alte cazuri în care, din cauza împrejurării comiterii
faptei, acest lucru se apreciază ca fiind necesar, se efectuează numai de către o persoană de același
sex cu persoana vătămată, la cererea acesteia, cu excepția cazului când organul judiciar apreciază
că aceasta aduce atingere bunei desfășurări a procesului ori drepturilor și intereselor părților.

4
 Autoculpabilizarea reprezintă un alt factor de distorsiune în declarațiile persoanelor
vătămate, care apare, în special, la victimele violenței domestice. Cauza o constituie tendința,
ulterioară săvârșirii infracțiunii, de a justifica prin analiza propriilor acțiuni, anterioare sau
concomitente comiterii infracțiunii, faptele infracționale ale partenerului, de care o leagă totuși, în
ciuda agresiunii produse și a relației de afecțiune.
Anchetatorul va avea de cele mai multe ori o sarcină dificilă în a obține mărturia corectă și
detaliată a unor astfel de victime. Poate apela și la un psiholog, dar cel mai important element care
trebuie folosit va fi capacitatea de a le asculta și de a le înțelege, chiar și în împrejurarea în care
situația de fapt inițială nu este real prezentată. Refuzul constant de a colabora cu organele judiciare,
în ciuda eforturilor depuse de a-i explica că de cele mai multe ori violența domestică nu se oprește,
ci are un potențial progresiv, transformă victima violenței domestice, din punct de vedere al
tacticilor de audiere, dintr-o persoană vătămată de bună- credință într-o persoană vătămată de rea-
credință.
Când persoana vătămată este de rea-credință, ea nu este altceva decât un infractor,
săvârșind infracțiunea de inducere în eroare a organelor judiciare, infracțiunea de favorizare a
făptuitorului sau, dacă alege să nu participe în calitate de persoană vătămată la proces [prin
recurgerea la dispozițiile art. 81 alin. (2) C. proc. pen.] și este audiată ca martor, la infracțiunea de
mărturie mincinoasă.
Printre categoriile de persoane vătămate de rea-credință, avem în vedere relațiile de rudenie
sau concubinaj dintre persoana vătămată și făptuitor. Atitudinea victimei, raportată la desfășurarea
procesului penal, poate consta în refuzul de a depune plângere, în declarații necorespunzătoare
adevărului sau retractarea ulterioară a declarațiilor date inițial.
În astfel de situații este important ca declarația inițială să fie înregistrată audio-video pentru
ca anchetatorii prin aceste mijloace probatorii și cu tact, să poată obține declarații care să
corespundă realității faptice. O altă modalitate de abordare a anchetatorului este aceea de a încerca
să o determine pe victimă să conștientizeze că episoadele violente se vor repeta și se vor amplifica.
Deși, nepermisă de lege, când infracțiunea este cercetată din oficiu, persoana vătămată
inițiază o înțelegere cu autorul, având tendința de minimalizare a evenimentului sau chiar de
evitare a lui. Pot apărea și intermediari care să faciliteze înțelegerea, iar pentru investigarea
întregului context, metodele speciale de supraveghere și cercetare prevăzute de Codul de procedură
penală sunt de mare folos. Pe baza lor anchetatorul poate să aibă o abordare diferită, în contextul
în care are în față o persoană care nu dorește să-l ajute, ci să-l inducă în eroare. Se va pune accent
pe detaliile care pot indica faptul că acesta ascunde adevărul.
Alteori, pe fondul relei-credințe, persoana vătămată exagerează gravitatea faptei sau
pretinde că s-a comis o faptă inexistentă, urmând astfel, fie anchetarea nejustificată a unei
personae, agravarea situației infractorului, fie obținerea unor avantaje materiale care nu i se cuvin.

5
 În aceste cazuri trebuie verificat dacă acțiunea victimei nu întrunește elementele de
tipicitate ale infracțiunii de inducere în eroare a organelor judiciare (art. 268 C. pen.).
Denaturări în declarații, pe fondul relei-credințe, se produc și atunci când victima are o
contribuție la săvârșirea infracțiunii, fie printr-un comportament intenționat și de cele mai multe
ori nelegal (victima activantă sau provocatoare), fie printr-un comportament neprecaut (victima
precipitantă). În asemenea situații, persoanele vătămate sunt tentate să treacă sub tăcere în cadrul
declarațiilor pe care le dau organelor judiciare atitudinea lor provocatoare sau precipitantă.
Un alt factor distorsionant care implică reaua-credință a persoanei vătămate este
schimbarea de rol, fiind specifică persoanelor de condiție mai modestă care, din anonimatul în care
se aflau, odată cu săvârșirea infracțiunii devin „cineva”, capătă o anumită publicitate și încep a se
considera persoane foarte importante. În acest context, își vor dramatiza situația și vor denatura în
mod voluntar și declarația pe care o dau organelor judiciare.
Declarația părții vătămate are o deosebită importanță, deoarece poate oferi multe informații
utile, fiind purtătorul unui bagaj de informații deosebit de prețios, care poate duce la identificarea
făptuitorului, la stabilirea corectă a încadrării juridice a faptei, la stabilirea cuantumului
prejudiciului material etc.

Bibliografie:
1.www.slideshare.net/Curs criminalistică,Manual pentru învățământ IFR/ Adriana Tudorache/
Galați
2.www.rasfoiesc.com/legal/ criminalistică/Tactica ascultării propriu-zise a persoanei vătămate
3.inm-lex.ro>poco>files/ Tactica audierii în procesul penal / Ghid de bune practici - 2020/ Autor
și coord. Remus Budăi
4.biblioteca.regielive.ro/Referate/ Criminologie/ Particularități tactice de asultare a părții vătămate
5.Curs psihologie judiciară / Prof. Univ. Dr. Rus Mihaela; Lect. Univ. Dr. Sandu Mihaela /
Universitatea Ovidius - Constanța