Socio Logie 2022

UNIVERSITATEA „ALEXANDRU IOAN CUZA” IAŞI
FACULTATEA DE DREPT
SOCIOLOGIE JURIDICĂ
Conferențiar univ. dr. Cosmin DARIESCU
- SUPORT CURS –
Anul I
Semestrul I
2021-2022
2
Universitatea ”Alexandru Ioan Cuza” din Iași
Facultatea de Drept
Anul universitar 2021-2022
Semestrul I
I. Informaţii generale despre curs
Titlul disciplinei: Sociologie juridică

Tipul disciplinei (impusă, opţională, facultativă): opțională
II. Informaţii despre coordonatorul de disciplină
Nume şi titlul ştiinţific: Conf. univ. dr. Dariescu Cosmin

Contact e-mail:cosmin.dariescu@uaic.ro
Program consultaţii: conform pagină web
III. Condiţionări şi cunoştinţe pre-rechizite
Înscrierea la curs nu este condiţionată de parcurgerea altui curs.
IV. Obiectivele și competențele asigurate (identice cu cele menționate în Fișa

Disciplinei)
1. Obiective: Acest curs îşi propune analizeze dreptul ca pe un fapt social, evidenţiind
sursele evoluţiei şi influenţei dreptului asupra societăţii. La finalizarea cu succes a acestei
discipline, studenţii vor fi capabili să:
 se familiarizeze cu noţiunile fundamentale ale acestei discipline ( grup social,

comunitate, instituţii sociale, regim politic, ordine socială şi ordine juridică,
socializare şi integrare socială, control social, anomie, etc.);
 să enumere diferenţele dintre răspunderea juridică şi răspunderea socială, ori
responsabilitatea socială ;
 să înţeleagă tipurile comportamentului deviant şi feluritele teorii prin care s-a
încercat descoperirea cauzelor devianţei;
 să diagnosticheze anumite realităţi ale societăţii româneşti contemporane cu ajutorul
unor importante paradigme sociologice şi
 evalueze nu doar textul, ci şi eficienţa socială a reglementărilor juridice.
2. Competențe:
În urma parcurgerii cursului, studenţii vor dobândi deprinderile necesare pentru

dezvoltarea responsabilitiăţii sociale, pentru o mai bună integrare socială prin învăţarea
valorilor grupurilor cărora le aparţin şi pentru combaterea actelor de devianţă.
În urma parcurgerii cursului, studenţii se vor familiariza cu noţiunile fundamentale ale
acestei discipline ( grup social, comunitate, instituţii sociale, regim politic, ordine socială şi
ordine juridică, socializare şi integrare socială, control social, anomie, răspundere socială şi
responsabilitate etc.), vor cerceta dreptul ca pe un fenomen social, născut de societate şi care
3
influenţează societatea şi vor evalua nu doar textul, ci şi eficienţa socială a reglementărilor
juridice.
V. Structura cursului – pe unități de învățare, cu indicarea duratei de parcurgere

(identice cu cele menționate în Fișa Disciplinei)
Unitatea de învățare 1: DEFINIREA SOCIOLOGIEI ŞI SPECIALIZAREA EI (2 ore)
Unitatea de învățare 2: CONSTITUIREA SOCIOLOGIEI CA ŞTIINŢĂ (2 ore)
Unitatea de învățare 3: COMUNITĂŢI, GRUPURI , INSTITUŢII SOCIALE (2 ore)
Unitatea de învățare 4: SISTEME POLITICE, AUTORITĂŢI ŞI FUNCŢII PUBLICE
(2 ore)
Unitatea de învățare 5: ORDINE SOCIALĂ ŞI ORDINE JURIDICĂ (2 ore)
Unitatea de învățare 6: SOCIALIZARE ŞI INTEGRARE SOCIALĂ (2 ore)
Unitatea de învățare 7: DEVIANŢA ŞI DELINCVENŢĂ (2 ore)
Unitatea de învățare 8: RESPONSABILITATE SOCIALĂ ŞI RĂSPUNDERE
JURIDICĂ (2 ore)
Unitatea de învățare 9: CRIMA ORGANIZATĂ (2 ore)
Unitatea de învățare 10: SOCIETATEA ROMÂNEASCĂ CONTEMPORANĂ (2 ore)

Unitatea de învățare 11: FENOMENE DE NON DREPT (2 ore)
Unitatea de învățare 12: TEHNICI DE MANIPULARE ŞI FORMAREA OPINIEI PUBLICE
(2 ore)
Unitatea de învățare 13: SOCIOLOGIA PROCESULUI-PARTEA I (2 ore)
Unitatea de învățare 14: SOCIOLOGIA PROCESULUI-PARTEA A II-A (2 ore)
VI. Numărul și formatul lucrărilor de verificare pe parcurs

2 teste sub formă de grilă
VII. Metodele și instrumentele de evaluare
- Evaluare finală – examen scris: 50%

- Evaluare formativă continuă: 50%
VIII. Bibliografie obligatorie și resurse suplimentare
Referinţe principale:
1. Stănilă Laura Maria, Sociologie juridică. Curs universitar, Ediția a II-a revăzută și
adăugită, Editura Universul Juridic, București, 2021.
2. Popescu, Delia Ramona, Văduva, Cosmin Marian, Sociologie juridică. Clarificări
conceptuale și aplicații, Editura Hamangiu, București, 2020.
Referinţe suplimentare:
3. Andrei Petre, Sociologie generală, Iaşi, Editura Polirom, 1997.
4. Atkinson Sam (Ed. Senior), Sociologie. Idei fundamentale, București, Editura Litera,
2018.
4
5. Banciu, Dan, Sociologie juridică, Ipostaze şi funcţii sociale ale dreptulu,. Bucureşti,
Editura Lumina Lex, 2007.
6. Bauman, Zygmunt, Hay, Tim, Gândirea sociologică, Bucureşti, Humanitas, 2008.
7. Carbonier, Jean, Sociologie juridique., 2e Édition. Paris, Quadrige/PUF, 2004.
8. Ciucă Valerius M., Lecţii de sociologia dreptului, Iaşi, Editura Polirom, 1998.
9. Gusti Dimitrie, Sociologie juridică. Culegere juridică, cu studiu introductiv, selectarea şi
sistematizarea textelor de Ion Vlăduţ, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1997.
10. Mihăilă, Artur, Sociologia dreptului, Bucureşti, Editura Hamangiu, 2010.
11. Nilă Stratone Cristiana Mirela, Sociologie juridică. Elemente de bază., Editura
Hamangiu, Bucureşti, 2013
12. Radu Gheorghe, Sociologie generală, București, Editura Pro Universitaria, 2017.
13. Rădulescu Sorin M., Sociologia devianţei. Teorii, paradigme, arii de cercetare,
Bucureşti, Editura Victor, 1998.
14. Schifirneţ Constantin, Sociologie, Ediţia a III-a revăzută şi adăugită. Bucureşti, Editura
Comunicare.ro, 2004;
15. Selagea Petru, Sociologie juridică şi metodele ei de cercetare. Curs teoretico-aplicativ,
Bucureşti, Editura Universităţii Independente „Titu Maiorescu”, 2003.
16. Sandu Antonio (Editor), Seminarii de sociologie juridică. Microcercetări. Editura
Lumen, Iași, 2015.
17. Voinea Maria, Sociologie generală şi juridică, Bucureşti, Editura Sylvi, 2000.
5
6
CUPRINS
Cuprins
CUPRINS .................................................................................................................................. 7
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 1. DEFINIREA SOCIOLOGIEI ŞI SPECIALIZAREA EI
.................................................................................................................................................. 11
Cuprins................................................................................................................................ 11
1.1.Introducere ................................................................................................................... 11
1.2 Competențele unității de învățare .............................................................................. 11
1.3. Obiectul și definiția sociologiei .................................................................................. 12
1.4.Metoda sociologică (< gr. methodos - drum, cale).................................................... 13
1.5. Domeniile de specializare ........................................................................................... 14
1.6. Sociologia juridica - domeniu distinct al sociologiei ................................................ 15
1.7.Să ne reamintim .......................................................................................................... 17
1.8.Rezumat ........................................................................................................................ 17
1.9.Test de evaluare al cunoștințelor ............................................................................... 17
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 2. CONSTITUIREA SOCIOLOGIEI CA ŞTIINŢĂ ....... 19
Cuprins.................................................................................................................................... 19
2.1. Introducere .................................................................................................................. 20
2.2 Competențele unității de învățare .............................................................................. 20
2.3.Evoluţia ideilor sociologice ......................................................................................... 21
2.3.1.Funcţia dreptului in concepţia lui Auguste Comte (pozitivismul) .......................... 21
2.3.2. "Dreptul liber" - Eugen Ehrlich (întemeietorul sociologiei juridice).................... 22
2.3.3. Constrângerea, presiunea şi normativitatea în concepţia lui Émile Durkheim
(1858-1917)...................................................................................................................... 23
2.3.4. Raţionalizare şi legitimitate în concepţia lui Max Weber (1864-1920) ................ 25
2.4. Sociologia românească................................................................................................ 26
2.4.1. Dimitrie Gusti (1880 - 1955) ................................................................................. 26
2.4.2. Petre Andrei (1891-1940) ...................................................................................... 27
2.5. Orientări sociologice contemporane .......................................................................... 28
2.5.1. Şcoala jurisprudenţei sociologice americane ( teoria sociologică a dreptului).... 28
2.5.2. Analiza funcţionalistă americană .......................................................................... 29
2.5.3.Pluralismul juridic şi noţiunea “dreptului social” în concepţia lui George
Gurvitch (1894-1965) ...................................................................................................... 31
7
2.6.Să ne reamintim ........................................................................................................... 32
2.7.Rezumat ........................................................................................................................ 32
2.8.Test de evaluare al cunoștințelor ................................................................................ 33
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 3. COMUNITĂŢI, GRUPURI ŞI INSTITUŢII
SOCIALE, SISTEME POLITICE ȘI AUTORITĂȚI PUBLICE ..................................... 35
Cuprins................................................................................................................................ 35
3.1. Introducere .................................................................................................................. 35
3.2. Competențele unității de învățare ............................................................................. 35
3.3. Comunitatea ................................................................................................................ 36
3.4.Grupuri sociale ............................................................................................................ 37
3.5.Instituţii sociale ( latinescul institutio aşezământ, întemeiere, înfiinţare) ......... 40
3.6.Statul............................................................................................................................. 44
3.7.Sisteme politice ............................................................................................................. 45
3.8. Autorităţile................................................................................................................. 46
3.9. Funcţiile publice .......................................................................................................... 47
3.10Să ne reamintim .......................................................................................................... 47
3.11.Rezumat ...................................................................................................................... 47
3.12.Test de evaluare a cunoștințelor ............................................................................... 48
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 4. ORDINE SOCIALĂ ŞI ORDINE JURIDICĂ ............. 49
Cuprins................................................................................................................................ 49
4.1.Introducere ................................................................................................................... 49
4.2.Competențele unității de învățare ............................................................................. 49
4.3. Ordinea sociala, norme şi sancţiuni sociale .......................................................... 50
4.4. Ordinea juridică, norme şi sancţiuni juridice ...................................................... 53
4.5.Să ne reamintim ........................................................................................................... 55
4.6.Rezumat ....................................................................................................................... 55
4.7.Test de evaluare a cunoștințelor ................................................................................. 56
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 5. SOCIALIZARE ŞI INTEGRARE SOCIALĂ ............. 57
Cuprins................................................................................................................................ 57
5.1.Introducere ................................................................................................................... 57
5.2.Competențele unității de învățare .............................................................................. 57
5.3.Conceptul de socializare .............................................................................................. 58
5.4.Tipurile de socializare şi agenţii socializării .............................................................. 59
8
5.5.Integrarea socială ......................................................................................................... 61
5.6.Să ne reamintim ........................................................................................................... 63
5.7.Rezumat ........................................................................................................................ 63
5.8.Test de evaluare a cunoștințelor ................................................................................. 64
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 6. DEVIANŢĂ ŞI DELINCVENŢĂ.
RESPONSABILITATE ȘI RĂSPUNDERE JURIDICĂ ................................................... 65
Cuprins................................................................................................................................ 65
6.1. Introducere ................................................................................................................. 65
6.2. Competențele unității de învățare ............................................................................ 65
6.3. Delimitări conceptuale privind devianța și delincvența .......................................... 66
6.4.Orientări şi teorii sociologice privind delincvenţa .................................................... 67
6.5. Precizări terminologice privind responsabilitatea și răspunderea juridică .......... 72
6.6. Răspunderea juridică ................................................................................................. 73
6.7. Să ne reamintim ......................................................................................................... 69
6.8.Rezumat ....................................................................................................................... 69
6.9. Test de evaluare a cunoștințelor ............................................................................... 70
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 7. CRIMA ORGANIZATĂ ................................................ 71
Cuprins................................................................................................................................ 77
7.1. Introducere ................................................................................................................. 77
7.2.Competențele unității de învățare ............................................................................. 78
7.3. Definiţie şi caracteristici ............................................................................................. 78
7.4.Mijloace de combatere................................................................................................. 80
7.5. Să ne reamintim ......................................................................................................... 81
7.6. Rezumat ...................................................................................................................... 81
7.7. Test de evaluare a cunoștințelor ............................................................................... 82
Bibliografie ............................................................................................................................. 83
10
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 1. DEFINIREA SOCIOLOGIEI ŞI
SPECIALIZAREA EI
Cuprins
1.1.Introducere
1.2 Competențele unității de învățare
1.3. Obiectul și definiția sociologiei
1.4.Metoda sociologică (< gr. methodos - drum, cale)
1.5. Domeniile de specializare
1.6. Sociologia juridica - domeniu distinct al sociologiei
1.7. Să ne reamintim
1.8.Rezumat
1.9.Test de evaluare al cunoștințelor
1.1.Introducere
În această unitate de învățare, vom descoperi definiții ale sociologiei generale, o

descriere a obiectului de studiu al acestei științe, particularitățile metodei sociologice, o
prezentare a principalelor ramuri ale acestei științe precum și specificul sociologiei juridice și
funcțiile ei.
După parcurgerea acestei unități de învățare, studentul va fi capabil să:
 definească sociologia generală și sociologia juridică;
11
 descrie cele două componente ce alcătuiesc domeniul de studiu al sociologiei
generale;
 identifice metoda specifică sociologiei printre alte metode utilizate de celelalte
științe sociale;
 dezvolte principiile de obiectivitate științifică care trebuie să calăuzească
metoda oricărei științe;
 enumere cinci ramuri ale sociologiei generale;
 explice funcțiile sociale ale dreptului;
 descrie cele patru funcții ale sociologiei juridice.
Durata medie de parcurgere a primei unităţi de învăţare este de 1,5 ore
1.3. Obiectul și definiția sociologiei
Prima definiţie a sociologiei a fost data in secolul al XIX-lea, de către Auguste

Comte. Conform acestei definiţii, sociologia este ştiinţa despre societate (socius - comunitate
umana; logos – ştiinţă).
Pentru Emile Durkheim, sociologia înseamnă ştiinţa care studiază faptele
sociale.
Max Weber considera sociologia ca fiind ştiinţa care studiază acţiunea
sociala.
George Gurvitch afirma ca sociologia este ştiinţa fenomenelor sociale totale,
care are ca obiect studiul global al relaţiilor sociale, societatea ca integralitate de raporturi.
Pentru Dimitrie Gusti, sociologia este ştiinţa realităţilor sociale.
Petre Andrei considera ca sociologia studiază in mod obiectiv, in primul rând
existenta sociala sub aspectul ei static structural si apoi, sub aspectul dinamic funcţional al
ei, arătând fazele si tipurile sociale realizate.
Traian Herseni considera ca sociologia este ştiinţa societăţii omeneşti, este o
disciplina ce se ocupa cu studiul vieţii sociale, al fenomenelor de comunicare umana, de
convieţuire sociala.
Domeniul sociologiei:
12
Sociologia studiază doua categorii de fenomene:
 structurile sociale - diverse forme ale vieţii colective umane, ( teoria
grupurilor).
 transformările sociale - dezvoltarea si regresul comunităţilor umane, (teoria
transformărilor).
Altă viziune:
Sociologia are ca obiect:
1) socialul, ca formă generală a vieţii umane (Aristotel);
2) societatea globala (în ansamblul ei);
3) diverse componente ale societăţii globale.
1.4.Metoda sociologică (< gr. methodos - drum, cale)
Definiţie: prin metoda se înţelege ansamblul teoriilor si noţiunilor utilizate pentru

explicarea fenomenelor studiate.
Pentru a descrie fenomenele sociale omenirea poate folosi trei metode:
A. metoda sistematica si analitică. Este folosită in scopuri practice.
Analizează un palier al societăţii, dar desprins de celelalte fenomene sociale. Această
metoda este folosita si de alte ştiinţe: politice, juridice si economice.
B. metoda singularizantă urmăreşte legătura dintre elementele de structură si
ansamblul fenomenului social (metoda specifica istoriei şi etnografiei);
C. metoda specifica sociologiei - este metoda tipologiei calitative și
discontinuiste. Prin această metodă, sociologia doreşte să obţină următoarele tipuri de
relaţii sociale:
1) tipuri microsociologice - relaţii sociale stabilite cu alţi indivizi consideraţi
separaţi;
2) tipuri de grupări particulare ( familia, clanul, colectivul de muncă, sau alte
fenomene sociale complexe);
3) tipuri de clase sociale si societăţi globale (macrosociologice).
Metoda sociologiei este diferită de metoda de cercetare sociologica.
Obiectivul sociologiei: descrierea si analiza diverselor tipuri de relaţii funcţionale
din societate pentru descoperirea unor legi sociologice care exprima corelaţiile existente
intre aceste tipuri.
13
Legile sociologiei depind de timp si de spaţiu, de structuri mentale, instituţii
etc.
Ele nu sunt legi absolut generale, ci particulare care sunt valabile doar in
anumite circumstanţe.
Sociologia trebuie sa surprindă disfuncţiile care intervin in interiorul
grupurilor si colectivităţilor si sa ofere soluţii pentru corectarea acestor nereguli.
Pentru a descoperi şi corecta anomaliile sociale, sociologia trebuie să-şi
păstreze, întotdeauna obiectivitatea ştiinţifică.
Principiile de obiectivitate ale sociologiei:
1) obiectul oricărei ştiinţe îl reprezintă fenomenele reale dintr-un domeniu de

referinţa;
2) principiul determinismului ( constituirea si dinamica fenomenelor din domeniul
de referinţa asculta de anumite legi care trebuie descoperite);
3) funcţia descriptivă, explicativă a ştiinţei ( orice ştiinţă trebuie să descrie
fenomenele din domeniul de referinţă şi să ofere predicţii);
4) structura teoretica - metodologică a ştiinţei ( folosirea teoriilor explicative şi a
metodologiei de analiză şi interpretare a datelor în scopul validării practice a ipotezelor
teoretice). Teoriile explicative şi mai ales, metodele de analiză şi interpretare trebuie să fie
imune faţă de prejudecăţile savantului.
1.5. Domeniile de specializare

Datorita problemelor complexe şi diverse, conţinute în obiectul sociologiei, au
apărut peste 100 de discipline sociologice.
Ramurile sociologiei:
 sociologia educaţiei;
 sociologia culturii;
 sociologia politică;
 sociologia civilizaţiei;
 a devianţei;
14
 a muncii;
 sociologia rurală;
 urbană;
 juridică;
 sociologia mass-media etc.
1.6. Sociologia juridica - domeniu distinct al sociologiei
Dreptul reprezintă ansamblul regulilor sociale cu caracter imperativ, care stabilesc

ceea ce trebuie sa facă indivizii unei comunităţi angrenaţi în anumite acţiuni sociale, prin
recompensarea comportamentelor dezirabile si prin reprimarea celor nedorite.
Aceste reguli sunt in mod hotărâtor influenţate de sistemul de valori etice,
politice, religioase, etc. ale comunităţii umane respective.
Funcţiile sociale ale dreptului :
1) funcţia pasiva de control social ( codificarea, sistematizarea tradiţiilor,
moravurilor si practicilor sociale existente);
2) funcţia activă de control social ( de adaptare, ajustare, modificare a
comportamentului indivizilor conform modelului normativ si cultural al societăţii).
Iniţial, sociologia nu s-a preocupat de drept. Auguste Comte, întemeietorul
sociologiei, considera că dreptul nu poate fi clasificat în categoria ştiinţelor.
Abia de la E. Durkheim (pentru care dreptul era un indicator al ansamblului
realităţilor sociale) şi de la Max Weber ( care studia raportul dintre ordinea juridica si cea
administrativa), domeniul juridic intră în obiectul de studiu al sociologiei.
Analizând dreptul ca pe un fapt social şi încercând să resistematizeze sursele
evoluţiei şi influenţei dreptului asupra societăţii, sociologia generală a dat naştere unei noi
discipline sociologice specializate, numită sociologia juridică ( a dreptului).
Definirea sociologiei juridice
Nu există o definiţie unanim acceptată.

 Studiul relaţiilor dintre faptele sociale si drept (din punct de vedere al acţiunii
dreptului si diverselor sale forme de utilizare);
15
 Studiul formelor juridice, al utilizării lor sociale, al instituţiilor
dreptului ca fenomene social-particulare;
 Studiul dreptului, al practicilor instituţiilor juridice ca elemente de
gestiune a ordinii sociale;
 Ramura sociologiei care studiază condiţionarea si eficienta socială, a
regulilor, instituţiilor, sistemelor juridice ca si determinările reciproce dintre drept si
societate, încercând sa evidenţieze specificul ordinii normative fată de alte ordini
sociale, precum si funcţiile sociale ale dreptului.
Funcţiile sociologiei juridice:
1. cognitivă;
2. explicativă;
3. critică;
4. practică;
1. Funcţia cognitivă
Vizează cunoaşterea realităţii sociale a dreptului cu mijloace si instrumente
fundamentate juridic. Permite depistarea disfuncţiilor in aplicarea efectiva a legii.
2. Funcţia explicativă
Intenţionează să descopere constantele in desfăşurarea fenomenelor juridice.
3. Funcţia critică
Permite intervenţia în structura mecanismului juridic.
4. Funcţia practică
Vizează îmbunătăţirea şi îmbogăţirea întregului mecanism legislativ şi a
întregii jurisprudenţe.
Datorită acestor patru funcţii ale sale, sociologia juridica este un instrument
foarte folositor.
Sociologul poate semnaliza necesitatea unor norme juridice, poate cuantifica
oportunitatea unor amendamente si poate oferi soluţii pentru a spori eficienta legislativa.
16
1.7.Să ne reamintim
 Sociologie generală;
 Structuri sociale și transformările sociale;
 metoda tipologiei calitative și discontinuiste;
 ramuri ale sociologiei generale;
 funcțiile sociale ale dreptului (funcțiile activă, respectiv pasivă de control
social);
 sociologia juridică;
 funcțiile sociologiei juridice (cognitivă, explicativă, critică și practică).
1.8.Rezumat
Sociologia are mai multe definiții. Cea mai concisă este cea de știință despre
societate. Obiectul ei de studiu este alcătuit atât din structurile sociale cât și din
transformările pe care le suferă, de-a lungul timpului aceste structuri. Obiectivul sociologiei îl
reprezintă descoperirea legilor sociologice care guvernează transformările structurilor sociale.
Metoda specifică sociologiei este cea calitativ discontinuistă. Datorită obiectului de studiu
foarte vast, sociologia generală a adat naștere la peste o sută de ramuri. Din punctul de vedere
sociologic, dreptul are două funcții de control social: una pasivă și alta activă. Ramura
sociologiei generale care studiază influențele reciproce dintre societate și drept se numește
sociologie juridică. Această ramură are patru funcții: cognitivă,explicativă, critică și practică).
1) Definiți sociologia generală.

2) Din ce este alcătuit domeniul sociologiei?
3) Ce este sociologia juridică?
17
4) Care sunt cele trei metode folosite pentru a descrie fenomenele sociale?
5) Care sunt principiile de obiectivitate ale sociologiei?
6) Ce funcţii are sociologia juridică?
7) Descrieți funcțiile sociale ale dreptului.
18
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 2. CONSTITUIREA SOCIOLOGIEI
CA ŞTIINŢĂ
Cuprins
2.1. Introducere
2.3.Evoluţia ideilor sociologice
2.3.1.Funcţia dreptului in concepţia lui Auguste Comte (pozitivismul)
2.3.2. "Dreptul liber" - Eugen Ehrlich (întemeietorul sociologiei juridice)
2.3.3. Constrângerea, presiunea şi normativitatea în concepţia lui Émile Durkheim

(1858-1917)
2.3.4. Raţionalizare şi legitimitate în concepţia lui Max Weber (1864-1920)
2.4. Sociologia românească
2.4.1. Dimitrie Gusti (1880 - 1955)
2.4.2. Petre Andrei (1891-1940)
2.5. Orientări sociologice contemporane
2.5.1. Şcoala jurisprudenţei sociologice americane ( teoria sociologică a dreptului)
2.5.2. Analiza funcţionalistă americană
2.5.3.Pluralismul juridic şi noţiunea “dreptului social” în concepţia lui George Gurvitch

(1894-1965)
2.7.Rezumat
19
2.1. Introducere
Această unitate de învățare este dedicată savanților care au influențat în mod decisiv
constituirea sociologiei generale ca știință (în general) și a sociologiei juridice (ca ramură
distinctă a sociologiei generale). Studentul se va familiariza cu noțiunile și teoriile despre
drept și societate elaborate atât peste hotare cât și în țara noastră.
 identifice cărturari străini și români care au întemeiat și au dezvoltat

sociologia generală și sociologia juridică;
 descrie conținutul conceptelor de pozitivism, drept legal, drept liber, fapt
social, anomie,tipuri de autorități, cadre ale socialului, voința
socială,standard juridic, ordine socială și normativă, disfuncții sociale și
dreptul social;
 clasifice comunitățile umane după tipul de solidaritate pe care sunt construite;
 explice funcțiile sociale ale crimei;
 diferențieze conceptul de drept de cel de morală;
 dezvolte teoria lui Robert King Merton despre nașterea anomiei și a
comportamentului deviant.
Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este de 3 ore.
20
2.3.Evoluţia ideilor sociologice
2.3.1.Funcţia dreptului in concepţia lui Auguste Comte (pozitivismul)
Auguste Comte (1798-1857) este fondatorul sociologiei generale.

Metoda lui A.Comte se numeşte pozitivism. Orice încercare de cunoaştere a esenţei
şi a cauzelor fenomenelor este imposibila. De aceea, cercetătorul trebuie sa se concentreze pe
observarea, descrierea si sistematizarea faptelor sociale care se pot studia in mod nemijlocit,
in vederea descoperirii unor regularităţi (legi) care să exprime relaţiile constante de
asemănare si succesiune existente intre aceste fapte.
Prin descoperirea acestor legi se va putea crea o noua ordine socială si morală,
ordine ce se va păstra doar ca urmare a consensului asupra unor valori, norme si credinţe
împărtăşite de toata lumea.
Auguste Comte considera ca dezordinea sociala si necesitatea dreptului
rezulta din dezacordul asupra valorilor si normelor care stau la baza societăţii si acest
dezacord a crescut in epoca moderna, o data cu sporirea diviziunii sociale a muncii
(diversificarea meseriilor, profesiilor).
Sociologia este ştiinţa pozitivă a faptelor sociale. Dreptul subiectiv este un
vestigiu metafizic imoral si anarhic. El va dispărea ca urmare a eliberării gândirii umane de
explicaţiile teologice si metafizice, prin inaugurarea unei noi etape de evoluţie a cugetării
umane numită etapa pozitiva.
În societatea proiectată de omul ajuns în etapa pozitivă a gândirii, dreptul subiectiv
va dispărea. Orice individ va avea datorii faţă de toţi ceilalţi, fără, însă să fie şi titular de
drepturi. Singurul drept care va fi dat individului este acela de a-şi îndeplini mereu
datoria.
Dreptul obiectiv era preţuit de Comte, fiind considerat drept adevărata ordine
civilă.
Însemnătatea viziunii lui Auguste Comte
Datorita lui, sociologia s-a apropiat de drept prin afirmarea necesitaţii de a

extrage normele juridice din realitatea sociala şi din experienţă şi nu din voinţa arbitrară a
unui conducător.
21
2.3.2. "Dreptul liber" - Eugen Ehrlich (întemeietorul sociologiei juridice)
Opera fundamentală: Fundamentele sociologiei dreptului – 1913, München şi

Leipzig. A predat la Universitatea din Cernăuţi. A trăit între 1862-1922.
În concepţia lui Ehrlich, dreptul reprezintă reguli de conduită care se nasc din
activitatea indivizilor si se exprima prin coduri, deciziile tribunalelor, obiceiuri si practici.
Normele juridice nu trebuie explicate deductiv ci inductiv, pornind de la
observarea comportamentelor sociale ale indivizilor şi grupurilor ce alcătuiesc societatea.
Evoluţia dreptului se naşte din evoluţia societăţii, a comportamentelor indivizilor şi nu
din reforme legislative.
E. Ehrlich considera ca exista doua tipuri de drept:
Tip Dreptul Legal Dreptul Viu (independent de cel legal)
Autoritate Statul Grupul social
Sfera de O mica parte din Cea mai mare parte

reglementare realitatea sociala
Obiectivul sociologiei juridice:
Unificarea şi cercetarea sistematica a ” dreptului viu” rezultat din creaţia şi

interacţiunea indivizilor şi grupurilor sociale. Acest tip de drept poate suplini lacunele
dreptului legal.
Dreptul viu este perceptibil prin observarea directa a vieţii normative, a
grupurilor sociale, a obiceiurilor, a uzanţelor şi practicilor acestor grupuri, chiar dacă
uzanţele si practicile sunt ignorate, recunoscute sau contrazise de către dreptul legal.
Însemnătate:
Eugen Ehrlich a fost primul savant care a subliniat existenţa in societate a unei
ordini juridice spontane care este necontencioasă si se formează prin libera organizare a
voinţelor individuale şi colective.
22
Conflictele în cazul ordinii juridice “vii” se soluţionează prin
intermediul noţiunii de “justiţie concretă şi reală”. Arbitrii încearcă sa soluţioneze conflictul
in modul care li se pare lor cel mai drept cu putinţă. Acest tip de judecată se numeşte “
judecata în echitate”.
2.3.3. Constrângerea, presiunea şi normativitatea în concepţia lui Émile

Durkheim (1858-1917)
Metoda lui Durkheim : cea statistică.
Conceptul central: faptele sociale sunt căi de acţiune, de gândire şi simţire

exterioare individului, înzestrate cu puterea de constrângere, prin care sunt reglementate
conduitele indivizilor. În sfera acestei noţiuni intră orice rânduieli ale manifestărilor
individuale sau colective care au putere de coerciţie. În aceasta sferă intră şi faptele juridice
(acţiuni umane care produc consecinţe juridice).
Durkheim considera ca dreptul unei societăţi umane este indicatorul tipului de

solidaritate umană pe care se întemeiază societatea respectiva.
Există două tipuri de solidaritate:
1) solidaritate mecanică - în acele societăţi în care indivizii au aceleaşi valori,

idealuri, obiceiuri etc. Aceasta solidaritate apare din asemănarea foarte mare a indivizilor
aceleiaşi societăţi. Dreptul unei astfel de comunităţi este represiv şi punitiv.
2) solidaritatea organica - în societăţile caracterizate printr-o accentuată diviziune a

muncii, unde indivizii îndeplinesc roluri diferenţiate şi specializate. Aici dreptul are un
caracter restitutiv (recompensator) rezultând din interacţiunea dintre indivizi.
Dreptul restitutiv este de două feluri:
 pozitiv (se referă la raporturile dintre indivizi);

 negativ (individ - lucru).
Diferenţa normal-patologic reprezintă a treia contribuţie la
dezvoltarea sociologiei.
23
Norma (juridică, morală, religioasă, ş.a .) are drept scop întărirea solidarităţii
şi cooperării dintre oameni. Rezultă că normal este tot ceea ce este in concordanta cu norma,
adică tot ceea ce îi leagă pe indivizi intre ei şi îi limitează în libertatea lor absolută.
Anormal - ceea ce lezează solidaritatea morală care trebuie sa existe intre membrii
comunităţii.
Crima (infracţiunea) este normala si are chiar funcţii sociale.
Funcţia socială a crimei în privinţa apariţiei ei: crima ajută societatea să rămână
flexibilă, adaptabilă schimbărilor. Dacă societatea ar reuşi să le impună, efectiv, indivizilor ce
o compun toate normele sale, făcând imposibilă orice deviere de la aceste reguli, atunci
societatea ar fi atât de opresivă, încât contribuţia personală a individului pe plan social ar fi
imposibilă.
Funcţia socială a crimei în privinţa consecinţelor ei: întăreşte consensul asupra

normelor sociale.
Noţiunea de anomie sociala (a –fără, nomos – lege) reprezintă cea de-a patra
contribuţie la dezvoltarea sociologiei.
Anomia este starea de dereglare socială si normativă a unei societăţi care este
tulburata de o criza dureroasă sau de transformări pe care le resimte brusc, devenind
incapabilă să îşi exercite autoritatea asupra indivizilor prin limitarea dorinţelor acestora.
Simptomele anomiei:
1) Dislocarea conştiinţei colective, a solidarităţii sociale;
2) Scăderea moralităţii, în absenţa unor definiţii precise a valorilor şi ţelurilor ce

conduc comportamentul indivizilor;
3) Dereglare normativă, în sensul imposibilităţii normelor sociale existente de a

limita aspiraţiile indivizilor.
Controlul total al năzuinţelor individului de către societate nu este o soluţie si

creează anomie.
24
2.3.4. Raţionalizare şi legitimitate în concepţia lui Max Weber (1864-1920)
Maximilian Weber, ilustru economist şi sociolog german, este considerat unul dintre
fondatorii sociologiei şi ai ştiinţei administraţiei publice. Dintre numeroasele sale scrieri
amintim: Obiectivitatea cunoaşterii sociologice şi social-politice ( 1904), Etica protestantă şi
spiritul capitalismului (1905), Economie şi societate (1914) şi Politica ca vocaţie (1918).
Sociologia lui Max Weber studiază procesele de raţionalizare a activităţilor
sociale şi individuale. În concepţia lui, sociologia juridică trebuie să studieze reprezentările
pe care indivizii şi le fac despre semnificaţia şi validitatea normelor juridice şi nu conţinutul
obiectiv, logic al acestor reguli.
Weber s-a preocupat de raporturile dintre diferitele sisteme administrativ-statale şi
cele juridice, dintre ordinea administraţiei şi cea a dreptului.
Statul este asocierea umană care îşi arogă monopolul asupra constrângerii
fizice legitime.
Pentru ca guvernaţii să accepte drept legitimă constrângerea fizică exercitată
de către conducători, este nevoie să existe justificări “interioare si exterioare”.
Justificările interioare sunt reprezentate de tipurile de autoritate cunoscute in
istoria omeniri. Acestea sunt:
a) Autoritatea tradiţională (a datinii consfinţite) se bazează pe încrederea

indivizilor în puterea sacră a tradiţiei şi a cutumelor cât şi pe capacitatea autorităţii de a
respecta şi de a aplica echitabil aceste cutume. De exemplu: autoritatea Papei, a regilor
Franţei etc.
b) Autoritatea charismatică se bazează pe supunerea indivizilor fata de un
conducător înzestrat cu un har neobişnuit (charisma - dar, însuşire neobişnuita) şi care dă
dovadă de multiple calităţi personale. De exemplu: profeţi ( Mahomed, Ioana D'Arc) sau
conducători militari: Napoleon Bonaparte.
c) Autoritatea legală se întemeiază pe încrederea indivizilor în existenţa unor
reguli elaborate raţional precum şi în validitatea statutului legal şi a competenţei efective
a autorităţii oficiale. Indivizii se supun conştient unei autorităţi impersonale, legale
şi legitime care acţionează conform regulilor şi scopurilor pentru care a fost creată. De
exemplu: Parlamentul, Consiliul Local.
25
Justificările exterioare sunt reprezentate de ”personalul dreptului”, care a
evoluat în timp de la tipul iraţional ( şeful charismatic, cadiul, suveranul-pontif) la tipul
raţional ( juristul logician, legislatorul practician, judecătorul pragmatic).
Raţionalizarea dreptului reprezintă o evoluţie îndelungată care are ca scop

constituirea unui tip de organizare socială, în care raporturile dintre indivizi şi mediul
înconjurător devin tot mai previzibile, astfel încât pot fi evaluate mijloacele ce trebuie
utilizate in funcţie de obiectivele ce trebuie atinse.
În funcţie de gradul de raţionalizare exista patru tipuri de drept:
1) drept material şi iraţional ce rezultă din liberul arbitru al legiuitorului şi din
calitatea de justiţiar a judecătorului;
2) drept material şi raţional, ce rezultă din existenta unor imperative morale sau
religioase sau din existenţa unor texte sfinte De exemplu: justiţia rabinică, dreptul islamic;
3) drept formal si iraţional care rezultă din deciziile formale ale unui legiuitor sau
judecător, decizii care se întemeiază pe norme care depăşesc raţiunea (de exemplu, norme
obţinute prin revelaţie, profeţie, oracol);
4) drept formal si raţional care rezultă dintr-un sistem de norme şi precedente
sistematizate în mod raţional de către jurişti profesionişti.
Specializarea si diversificarea dreptului a dus la birocratizare, prin crearea şi
dezvoltarea unei administraţii, care este dominata de formalism, impersonalitate si rutinizare.
Birocraţia duce la ineficienta.
2.4. Sociologia românească
2.4.1. Dimitrie Gusti (1880 - 1955)

Dimitrie Gusti este întemeietorul primului sistem de sociologie românească.
Sociologia, spunea Gusti, este sistemul de cunoaştere a realităţii sociale
prezente. Socialul, sau realitatea sociala apare prin concursul unor împrejurări (spaţiale,
temporale, spirituale etc.) care constituie cele patru cadre ale socialului.
Aceste cadre sunt:
26
1) cosmologic;
2) istoric;
3) biologic;
4) psihologic;
Aceste patru cadre împreuna conturează "mediul realităţii sociale".
Realitatea socială, influenţată de cele patru cadre, se actualizează prin
activitate sociala, aceasta fiind compusa din patru categorii de activităţi: 1) economică; 2)
spirituală; 3) politică; 4) juridică.
Esenţa vieţii sociale se găseşte în două din cele patru activităţi: în activitatea
economică şi în cea spirituală. Aceste doua activităţi nu se pot desfăşura în lipsa activităţii
politice şi juridice (cu rol regulator).
Realitatea sociala este determinata de voinţa socială. Aceasta rezulta din legea
paralelismului sociologic, conform căreia exista trei paralelisme între:
1). cadrele cosmologic şi biologic, pe de-o parte şi cadrele psihic si istoric, pe de-
alta;
2). manifestările constitutive si cele regulative;
3). ansamblul cadrelor şi cel al manifestărilor.
Realitatea socială poate fi definită drept voinţă socială  unităţi sociale.
Unităţile sociale sunt de trei tipuri:
1) comunităţi sociale;
2) instituţii sociale;
3) grupări sociale.
Dimitrie Gusti a fost promotorul metodei monografice pentru analiza realităţii
sociale.
2.4.2. Petre Andrei (1891-1940)
Esenţa societăţii este reprezentată de comunitatea de scop şi de interese.

Evoluţia societăţii este dată de voinţa socială.
Petre Andrei a cercetat societatea prin prisma relaţiilor dintre oameni.
Societatea este realitatea care trăieşte prin indivizi, dar durează mai mult decât ei. Religia,
dreptul, ştiinţa, arta, par a fi rezultatul unei realităţi exterioare oamenilor pentru că toate
27
acestea sunt manifestări spirituale care se formează prin contribuţia fiecărei generaţii, şi se
concretizează în fapte.
Fenomenele sociale sunt relaţii între oameni concretizate, obiectivate.
Sociologia este ştiinţa care studiază societatea si raporturile sociale stabilite
între membrii societăţii.
Valorile juridice au un caracter social pentru ca ele nu pot exista decât in
comunitate. Ele sunt studiate de sociologie din perspectiva aplicării lor in viaţa socială.
Realitatea juridică este obiectul dreptului pozitiv (totalitatea normelor
juridice în vigoare la un moment dat şi pe un anumit teritoriu), iar valorile juridice sunt
obiectul dreptului just.
Dreptul just (adevărul) reprezintă valoarea normativă pentru legiuitor şi
exercită o influenţă foarte mare asupra dreptului pozitiv.
Diferenţa dintre morală şi drept: morala reglementează raporturile sociale
prin intermediul conştiinţei individului, în vreme ce dreptul reglementează raporturile
sociale prin intermediul legiuitorului.
2.5. Orientări sociologice contemporane
2.5.1. Şcoala jurisprudenţei sociologice americane ( teoria sociologică a dreptului)
Este reprezentata de Edward A. Ross (1866-1951) şi Roscoe Pound (1870-1964).

Transformările sociale provoacă transformările dreptului.
Normele juridice sunt eficiente în funcţie de gradul de cunoaştere si acceptare
al lor de către grupurile sociale.
Dezvoltarea dreptului nu se face prin deducţii logice, ci prin experienţa
practica a persoanelor care aplică dreptul. Judecătorului trebuie să i se dea posibilitatea de a
crea noi norme de drept, atunci când acestea nu există, sunt ambigue sau incerte în cazurile
concrete.
Diferitele soluţii juridice pronunţate în cazuri asemănătoare ajută la
constituirea unui "standard juridic" (o “măsură medie” de conduită, susceptibilă de a fi
adaptată cazurilor particulare).
Dreptul este principalul instrument de control social, incluzând mijloace
pozitive şi negative prin care societatea evaluează conduitele indivizilor.
28
2.5.2. Analiza funcţionalistă americană
Reprezentanţi: Talcott Parsons (1902-1979) si R.K. Merton (1910-2003).
Societatea există în temeiul unui consens valoric si normativ, stabilit între

indivizii şi grupurile sociale ce alcătuiesc societatea. Acest consens se numeşte ordine socială
şi normativă.
Dreptul este o funcţie de integrare care constă în eliminarea potenţialelor
elemente de conflict şi în ungerea mecanismelor sociale.
Întrucât acţiunile indivizilor sunt raţionale, intenţionate si conştiente, acţiunile
trebuie evaluate în funcţie de trei elemente:
1) actorul social (persoana care acţionează);
2) contextul social;
3) normele sociale.
Normele sociale sunt foarte importante. Ele desemnează alternativele permise
de societate pentru acţiunile individului aflat în diverse contexte sociale. În funcţie de aceste
norme, individul îşi adaptează mijloacele la scopul pe care vrea să îl atingă. Adaptarea
aceasta înseamnă:
1). raţionalizare intrinsecă - scopurile sunt realizate deliberat;
2). raţionalizare simbolică - scopul este evaluat ca simbol.
Trecerea de la raţionalizarea intrinsecă la cea simbolica reprezintă principalul
factor de integrare a individului. Aceasta integrare presupune interiorizarea de către individ a
normelor, valorilor şi simbolurilor sociale.
Meritul lui Parsons: omul se supune normelor de bunăvoie, şi nu doar prin
constrângere.
Punctul slab al acestei teorii constă în credinţa lui Parsons că orice problemă
socială se rezolvă prin apel la ordinea socială şi normativă, caracterizată prin stabilitate şi
permanentă.
Robert K. Merton a criticat premisa lui Parsons, cea a unităţii funcţionale a
societăţii care evaluează pozitiv orice funcţie a sistemului social.
Merton a introdus termenul de disfuncţie. În societate există o mare
diversitate de instituţii şi de norme, prin urmare este imposibilă aprecierea universală a
29
oricărei acţiuni si a oricărui comportament individual, pentru că ceea ce este funcţional într-
un sistem normativ poate fi disfunctional în altul.
Disfuncţiile, ca si funcţiile, au doua caractere:
1) un caracter manifest (consecinţa dorită a unei acţiuni sociale);
2). caracter latent (consecinţele nedorite ale acelei acţiuni). De exemplu represiunea
penală. Funcţiile manifeste ale represiunii penale sunt:
a) restabilirea ordinii sociale;
b) realizarea justiţiei şi apărării sociale;
c) pedepsirea indivizilor delincvenţi.
Funcţiile latente:
a) defularea instinctelor sadice;
b) diminuarea frustrărilor sociale;
c) etichetarea delincvenţilor.
Meritul lui Merton consta în redefinirea termenului de "anomie". El spunea ca
individul are cinci posibilităţi de a se adapta scopurilor valorizate social şi mijloacelor
acceptate social pentru atingerea acestor scopuri:
1. conformismul - se acceptă atât scopurile cât si mijloacele legitime, chiar dacă
scopul nu va putea fi atins niciodată din cauza blocării accesului la mijloacele legitime;
2. inovaţia - se acceptă scopurile, dar se resping mijloacele propuse. Se
folosesc mijloace imorale, ilicite şi indezirabile social;
3. ritualismul - se resping scopurile propuse dar se acceptă mijloacele oferite de
societate, astfel încât individul îşi ignoră aspiraţiile dar respectă normele legitime
transformate într-un ritual fără sens;
4. evaziunea - se resping atât scopurile, cat si mijloacele, individul refugiindu-se
în colectivităţi marginale: aurolaci, boschetari;
5. rebeliunea - se resping atât scopurile cât şi mijloacele, respingere
condiţionată de dorinţa individului de a le înlocui cu altele. Exemplu mişcarea "hippy",
rocker-ii etc.
Această viziune asupra anomiei a fost dezvoltată ulterior de R.K.Merton în:
Teoria structurală a comportamentului deviant
Societatea are o dublă structură:

1). structura socială (ansamblul organizat al relaţiilor sociale);
2). structura culturală (ansamblul organizat al valorilor normative).
30
Discrepanţa dintre normele sociale, scopurile culturale şi capacitatea de
conformare a indivizilor duce la dislocarea structurii culturale. Ca urmare, apar
comportamente care se opun valorilor ce formează structura culturală. Aceste conduite sunt
numite comportamente deviante.
2.5.3.Pluralismul juridic şi noţiunea “dreptului social” în concepţia lui George

Gurvitch (1894-1965)
Lucrări: "Ideea dreptului social" (Paris 1934); "Experienţa juridică şi filosofia

pluralistă a dreptului" (Paris 1935); "Sociologia dreptului" (New York 1942).
G.Gurvitch a contribuit fundamental la dezvoltarea sociologiei juridice.
Statul nu este singura sursă de drept. Există numeroase organisme
independente de stat care creează drept.
Dreptul reprezintă o încercare de a realiza justiţia într-un cadru social
determinat, prin impunerea înlănţuirii multilaterale dintre drepturi şi obligaţii care se nasc
valid din fapte normative şi care garantează eficacitatea conduitelor corespondente.
Aşadar, există o strânsă legătură între drept şi faptele normative, întrucât
dreptul se naşte din faptele normative, iar acestea din urmă îşi întemeiază existenţa pe drept.
Faptele normative sunt de doua categorii:
1) fapte normative decurgând din relaţiile individului cu celelalte persoane, adică
din sociabilitate;
2) fapte normative decurgând din sociabilitatea prin comuniune şi interpenetraţie.
Faptelor normative care rezulta din relaţiile cu celelalte persoane le
corespund valorile personale.
Faptelor normative care rezulta din comuniune le corespund valorile
transpersonale.
Valorilor personale le corespunde dreptul individual, iar valorilor
transpersonale le corespunde dreptul social.
Dreptul individual reglementează relaţiile dintre indivizi.
Dreptul social este dreptul prin care indivizii sunt integraţi şi colaborează în
sânul unei comunităţi umane care nu mai poate fi redusă la suma membrilor săi.
31
Dreptul social este diferit de dreptul de coordonare care vine din liberalism, dar şi de
dreptul de subordonare, care provine din doctrinele ce afirma autoritarismul şi
principiul subordonării majorităţii de către minoritate.
Democraţia reprezintă Dreptul Social organizat. Ea nu se poate dezvolta daca
rămâne sclava individualismului.
Sociologia juridica reprezintă acea parte din sociologia spiritului uman care
studiază în întregimea sa realitatea socială a dreptului şi care ţine seama de varietatea
infinită a experienţelor tuturor societăţilor şi tuturor grupurilor, descriind conţinutul concret
al fiecărui tip de experienţă şi relevând realitatea dreptului pe care schemele şi simbolurile
mai mult o ascund decât o explică.
 Auguste Comte (sociologie, pozitivism, altruism);
 Eugen Ehrlich (drept legal și drept liber, sociologia dreptului);
 Émile Durkheim (fapt social, solidaritate mecanică, solidaritate organică, normal,
patologic, funcțiile sociale ale crimei și anomia);
 Max Weber (definiția statului, justificările interioare ale supunerii față de guvernanți,
justificările exterioare ale supunerii față de guvernați, raționalizarea dreptului și
geneza birocrației);
 Dimitrie Gusti (cele patru cadre ale socialului, cele patru categorii de activități
sociale, legea paralelismului sociologic ca sursă a voinței sociale);
 Petre Andrei (fenomene sociale, voința socială, dreptul pozitiv, dreptul just);
 Școala jurisprudenței sociologice americane (reprezentanți: Roscoe și Pound, standard
juridic, dreptul ca principal instrument de control social);
 Analiza funcționalistă americană (reprezentanți: Parsons și Merton, ordine socială și
normativă, raționalizare ca mijloc de adaptare socială, disfuncția socială, nașterea
anomiei, teoria structurala ă a comportamentului deviant);
 George Gurvitch (fapte normative, valori personale și valori transpersonale, dreptul
individual și dreptul social).
2.7.Rezumat
32
Sociologia a apărut în secolul al XIX-lea, prin opera lui Auguste Comte. Ea
reprezenta știința pozitiva a societății menită să construiască o nouă societate întemeiată pe
altruism. Emile Durkheim consolidează statutul științific al sociologiei. El demonstrează
existența faptelor sociale, afirmă existența celor două tipuri de solidarități (mecanică și
organică) ce stau la temelia comunităților umane, clarifică conceptele de normal și de
patologic în funcție de efectul produs asupra solidarității și descrie simptomele anomiei. El
detaliază rolul social benefic al crimei. Eugen Ehrlich afirmă existența sociologiei dreptului
(acea ramură a sociologiei care studiază formarea și configurația dreptului liber).Max Weber
definește statul și oferă explicații privind supunerea oamenilor față de guvernați. Este vorba
despre justificările interioare (tipurile de autoritate evidențiate de istoria umanității) și de
justificările exterioare (personalul dreptului). De asemenea, Weber introduce conceptul de
raționalizare a dreptului și oferă o viziune asupra nașterii birocrației. Primul sistem sociologic
românesc a fost creat de Dimitrie Gusti. Acest savant explică nașterea voinței sociale ca
urmare a paralelismului dintre cadrele socialului și activitățile sociale. Petre Andrei consideră
că fenomenele sociale sunt relații între indivizi, obiectivate. Evoluția societății se realizează
prin voința socială. Există două drepturi cu obiect diferit de reglementare: dreptul pozitiv
preocupat de existența socială și dreptul just preocupat de valorile juridice. Școala
jurisprudenței sociologice americane afirmă rolul dreptului de principal instrument de control
social. Evoluția dreptului ar trebui să se facă nu prin intervenția arbitrară a unui legiuitor ci
prin intermediul standardului juridic creat de jurisprudență. Analiza funcționalistă americană
subliniază supunerea individului de bună-voie față de ordinea socială și normativă.
Totuși,această ordine creează disfuncții, efecte perverse. Atunci când valorile unei societăți se
îndepărtează prea mult de posibilitățile concrete de conformare ale indivizilor, se naște
anomia ca urmare a patru din cele cinci comportamente pe care le poate îmbrățișa un individ
în încercarea de a atinge valorile prețuite social prin mijloace acceptate social. George
Gurvitch atrage atenția asupra existenței unui drept social, corespunzător valorilor
transpersonale. Acesta este esența adevăratei democrații.
1) Cum au evoluat ideile sociologice de-a lungul timpului?

2) Cine a pus bazele sociologiei româneşti?
33
3) Care este diferenţa dintre drept şi morală, în concepţia lui Petre Andrei?
4) De cine este reprezentată şcoala jurisprudenţei sociologiei americane?
5) Care sunt cele două caractere ale disfuncţiei, în concepţia lui Robert K. Merton?
6) Ce este pluralismul juridic şi “dreptului social” în concepţia lui George Gurvitch?
34
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 3. COMUNITĂŢI, GRUPURI ŞI
INSTITUŢII SOCIALE
Cuprins
3.1. Introducere
3.2. Competențele unității de învățare
3.3. Comunitatea
3.4.Grupuri sociale
3.5.Instituţii sociale
3.6 Să ne reamintim
3.7. Rezumat
3.8.Test de evaluare a cunoștințelor
3.1. Introducere
În această unitate de învățare, sunt descrise elementele esențiale ale structurii sociale
(comunități, grupuri, instituții sociale).
 definească conținutul conceptelor esențiale ale structurii sociale;

 identifice deosebirile dintre comunitățile rurale și cele urbane;
 clasifice grupurile sociale, în funcție de diverse criterii;
 categorisească instituțiile sociale după funcțiile îndeplinite de acestea;
35
3.3. Comunitatea
Comunitatea reprezintă unitatea de organizare socială în care indivizii au

conştiinţa identităţii şi apartenenţei comune ( exprimată prin relaţii sociale continue) şi în
care sunt solidari unii cu alţii, întrucât au interese şi nevoi comune.
Comunitatea se diferenţiază în funcţie de următoarele dimensiuni:
1). dimensiune geografică;
2). dimensiune comportamentală;
3). dimensiune identitară.
Comunitatea teritorială reprezintă colectivitatea care fiinţează în contextul

relaţiilor de vecinătate şi de interacţiune între membri, pe un teritoriu socotit al lor şi care le
determină identitatea.
Colectivitatea teritorială este constituită din persoane care aparţin diverselor
clase sau grupuri sociale.
Comunităţile teritoriale sunt:
1) cătunul;
2) satul;
3) cartierul;
4) oraşul.
În mod tradiţional, comunităţile teritoriale sunt satul şi oraşul.
Comunităţile rurale tradiţionale se caracterizează prin:
1) coeziune, stabilitate;
2) relaţii de vecinătate şi relaţii sociale directe bine-structurate care duc la o
puternica intercunoaştere;
3) control social foarte riguros exercitat de către colectivitate;
4). similitudine de activităţi, preocupări şi conduite.
Comunităţile urbane se caracterizează prin:
36
1) preponderenţa relaţiilor sociale indirecte ( funcţionale) şi restrângerea celor de
vecinătate şi personale;
2) scăderea controlului social tradiţional;
3) viaţă tensionată din cauza ritmului trepidant al activităţii. Din cauza acestei vieţi
trepidante apar fenomene de inadaptare şi marginalizare socială, creşterea incidenţei bolilor
psihice, a sinuciderilor şi a comportamentelor antisociale.
Aceste comunităţi rurale şi urbane, pe lângă caracterele de mai sus prezintă
particularităţi în funcţie de o serie de factori geografici, istorici, culturali şi naţionali.
În România, se păstrează distincţia rural/urban, un argument în acest sens este
reprezentat de ponderile populaţiei urbane şi rurale şi de dinamica acestora. În 2011,
populaţia rurală reprezenta 46% din totalul populaţiei ( în uşoară scădere faţă de 2001, când
procentul era de 47,2%)1. Judeţele cu gradul cel mai mare de urbanizare sunt: Hunedoara (
74,1% populaţie urbană), Braşov (71,2%), Constanta (67,9%), Cluj ( 65,9%). Ponderi mai
mici ale populaţiei urbane se înregistrează în Giurgiu ( 27,7%), Dâmboviţa ( 28,3%),
Teleorman ( 31,3%), Neamț și Călărași (35%)2.
3.4.Grupuri sociale
Sociologia studiază grupuri şi nu indivizi. Grupurile sociale sunt structuri

înrădăcinate in istorie.
Diverse definiţii ale grupurilor sociale:
1) Două sau mai multe persoane care împart cu alte persoane aceleaşi norme fata
de anumite situaţii şi ale căror roluri sociale sunt strâns îmbinate şi sincronizate (
Newcomb).
2) Pluralitatea de persoane ce interacţionează reciproc într-un cadru dat (W. J.
Sprot);
1
Rezultatele definitive ale recensământului populației: mai puțini locuitori în mediul rural (4 iulie 2013),
material disponibil la următoarea adresă web: http://agrointel.ro/11078/rezultatele-definitive-ale-
recensamantului-populatiei-mai-putini-locuitori-in-mediul-rural/ (accesat pe 11 august 2017).
2
Rezultate provizorii- Recensământul populației din 2011- Hartă cu top județe, disponibil la următoarea adresă
web: http://oglindadevest.ro/rezultate-provizorii-recensamantul-populatiei-din-romania-2011-harta-cu-top-
judete/ (accesată pe 11 august 2017).
37
3) Un anumit număr de persoane legate printr-un sistem de relaţii reglementate de
către instituţii, persoane ce posedă anumite valori comune şi care se deosebesc de alte
colectivităţi printr-un principiu specific (Szczepanski).
Elemente structurale si funcţionale ale noţiunii de grup social
 număr minim de indivizi;

 norme si valori comune suficient de stabile;
 fixarea status-urilor şi distribuţia rolurilor între membrii grupului.
Rolul social reprezintă aşteptările celorlalţi faţă de modul cum individul îşi
îndeplineşte obligaţiile ce îi revin în raport cu status-ul social.
Status-ul social reprezintă aşteptările legitime ale unui individ privind
comportamentele celorlalţi membri ai grupului faţă de el. Status-ul social este un element
care indică care sunt drepturile si obligaţiile individului.
Aspectele semnificative ale componenţei şi funcţionării grupurilor, puse în
lumină de analiza sociologică sunt:
a) membrii grupului;
b) organizarea formală sau informală specifică, ceea ce presupune:
 norme, valori, principii ce definesc identitatea grupului;
 instituţii care reglează relaţiile reciproce sau cele cu alte grupuri ( mai ales, în
cazul grupurilor sociale cu organizare formală);
c) elemente materiale (embleme).
Omul aparţine întotdeauna unui grup social.
Deşi componenţa grupului se schimbă ( prin părăsire pe cale naturală sau ca
urmare a unor motive şi opţiuni sociale, morale, politice, religioase, culturale) grupul
continuă să existe păstrându-şi durabilitatea.
Conform lui Ch. Cooley, în funcţie de caracterul relaţiilor dintre indivizi,
grupurile sunt de două feluri:
 primar - relaţiile interindividuale sunt directe, nemijlocite (têtê-à- têtê , faţă
către faţă);
 secundar - relaţiile dintre indivizi sunt indirecte, ei nu se cunosc personal, dar
activitatea lor interferează pe unele planuri.
38
În grupul primar există relaţii personale bazate pe afecţiune, cooperare, pe
unitatea intereselor, motivelor si acţiunilor. Grupul primar orientează comportamentul
indivizilor şi le influenţează dezvoltarea şi modul în care percep lumea.
Exemple de grupuri primare:
1) familia ( întâiul grup primar);
2) grupul de joacă al copiilor ( caracterizat prin spontaneitate, cooperare şi care
dezvoltă ambiţia şi onoarea);
3). grupurile de vecinătate ( foarte importante pentru viaţa socială, afectivă şi
culturala a comunităţii rurale tradiţionale);
4). comunităţi de bătrâni ( predomină relaţiile personale de apropiere, înţelegere şi
afecţiune).
Grupurile secundare sunt definite prin relaţii reci, impersonale, formale,
lipsite de afecţiune si intimitate. Relaţiile personale din aceste grupuri sunt roluri bazate pe
principii şi reguli de organizare şi funcţionare. Comunicarea se face prin mediere, conform
unei ierarhii statuate în regulamentele de funcţionare. În consecinţă, în interiorul acestor
grupuri se manifestă coeziunea rezultată din diviziunea sarcinilor de grup. Exemple de
grupuri secundare: asociaţiile profesionale, instituţiile publice, marile organizaţii sau
corporaţii.
Există şi grupuri de referinţă şi de apartenenţă.
Grupul de referinţă reprezintă unitatea socială utilizată pentru evaluarea si
modelarea atitudinilor, trăirilor, şi acţiunilor individului. Acest grup justifica
comportamentele contradictorii.
Grupurile de referinţă exercită o fascinaţie atât de puternică asupra persoanelor
străine încât acestea din urmă preiau modelele de interacţiune socială specifice grupurilor în
cauză, sperând să fie considerate membre. Exemple: aristocraţia a fost multă vreme îndelung
imitată de burghezie.
Grupul de apartenenţă este acel grup căruia o persoana îi aparţine prin
fapte si vocabular. Acesta apartenenţă poate fi voluntară sau involuntară (grupul familial).
De regulă, grupul de apartenenţă este diferit de grupul de referinţă.
În grupuri se exercită prin mecanisme specifice presiuni asupra indivizilor
pentru ca aceştia să respecte regulile grupului.
Grupurile exercită presiuni sociale şi în exterior, fie prin simpla prezenţă, fie
prin mecanisme specifice, cum ar fi grupul de presiune.
39
Grupul de presiune (lobby) reprezintă o organizaţie care promovează cauze
economice, morale sau altele, prin utilizarea de agenţi plătiţi (lobby-şti) pentru a influenţa
legislatorul şi funcţionarii publici, prin susţinerea candidaţilor numiţi de partidele politice sau
prin organizarea de campanii educaţionale ori de propagandă în rândurile publicului.
3.5.Instituţii sociale ( latinescul institutio aşezământ, întemeiere, înfiinţare)
Definiţie:
Tip de organizare al unui domeniu al socialului ca mod de rezolvare al
problemelor şi de atingere a scopurilor esenţiale ale acestuia.
Accepţiuni ale noţiunii de instituţie sociala:

1) Grup de persoane solicitate să rezolve probleme importante pentru întreaga
colectivitate, care îndeplinesc, astfel, funcţii publice (primăria, prefectura, ministerul, poliţia,
armata).
2) Forma organizaţională a unui ansamblu de acţiuni exercitate de membri ai
grupului, în numele grupului ;
3). Ansamblu de tehnici si de mijloace de acţiune ce permite unor membri ai
grupului să exercite funcţii publice, având drept scop satisfacerea nevoilor şi reglementarea
acţiunilor întregului grup.
4). Rolurile sociale deosebit de importante pentru întreaga viata a grupului ( rolul
social al primarului, al membrilor consiliului local, al pompierului etc).
Clasificarea instituţiilor
Instituţiile se pot clasifica după mai multe criterii.
1) În funcţie de modul de constituire:
a) Instituţii formale (primăria);
b) instituţii neformale, neoficiale.
Instituţiile formale sunt organizate după norme generale, respectate de toţi
membrii societăţii, fie că sunt de acord cu ele sau nu. De exemplu instituţia preşedenţiei,
ministerele etc.
Instituţiile neformale (neoficiale) funcţionează în temeiul unor legi stabilite de
toţi componenţii lor.
2). În funcţie de conţinutul şi caracterul funcţiei îndeplinite:
40
a) Instituţiile economice (instituţii care se ocupă cu producerea bunurilor, prestări de
servicii, reglementează circulaţia banilor, organizarea diviziunii muncii, circulaţia bunurilor).
b) Instituţiile politice ( se ocupă cu cucerirea, exercitarea şi menţinerea puterii
politice). De exemplu Guvernul, Parlamentul.
c) Instituţiile educative (se ocupă cu socializarea şi educarea tinerilor precum şi cu
elaborarea unor modele de educaţie).
d) Instituţiile culturale ( se preocupă de transmiterea şi dezvoltarea moştenirii
culturale, de conservarea patrimoniului cultural, de susţinerea activităţii creatoare precum şi
de educaţia artistica a publicului).
e) Instituţiile sociale ( ajută persoanele aflate în dificultate, sau organizează activităţi
cu diferite categorii ale populaţiei).
f) Instituţiile religioase ( organizează raporturile omului cu divinitatea, ceilalţi
credincioşi şi cu ierarhii bisericii respective).
În general, fiecare instituţie îndeplineşte mai multe funcţii, nu doar una.
Uneori, mai multe instituţii îndeplinesc aceeaşi funcţie ( Exemple: serviciile secrete şi
armata).
Instituţiile reprezintă sistemul fundamental de coeziune socială. Ele trebuie să
alcătuiască un sistem unitar, lipsit de contradicţii şi conflicte. Tensiunile nerezolvate dintr-o
instituţie duc la distrugerea acelei instituţii.
 Comunități rurale, comunități urbane;
 Grup primar, grup secundar;
 Grup de referință, grup de apartenență;
 Instituții formale, instituții informale;
3.7. Rezumat
Comunitatea reprezintă unitatea de organizare socială în care indivizii au conştiinţa

identităţii şi apartenenţei comune ( exprimată prin relaţii sociale continue) şi în care sunt
solidari unii cu alţii, întrucât au interese şi nevoi comune. Comunitatea teritorială reprezintă
colectivitatea care fiinţează în contextul relaţiilor de vecinătate şi de interacţiune între
41
membri, pe un teritoriu socotit al lor şi care le determină identitatea. În mod tradiţional,
comunităţile teritoriale sunt satul şi oraşul. Grupul social poate fi definit drept două sau mai
multe persoane care împart cu alte persoane aceleaşi norme fata de anumite situaţii şi ale
căror roluri sociale sunt strâns îmbinate şi sincronizate. Aspectele semnificative ale
componenţei şi funcţionării grupurilor, puse în lumină de analiza sociologică sunt: membrii
grupului și organizarea formală sau informală specifică. În funcţie de caracterul relaţiilor
dintre indivizi, grupurile sunt de două feluri:primare și secundare. Mai există și grupuri de
referință și de apartenență. Instituțiile sunt tipuri de organizare al unui domeniu al socialului
ca mod de rezolvare al problemelor şi de atingere a scopurilor esenţiale ale acestuia. În
funcție de modul de formare, ele sunt formale și informale.
1) Ce este comunitatea şi cum se diferenţiază în funcţie de dimensiuni?

2) Ce sunt grupurile sociale?
3) Care sunt elementele structurale şi funcţionale ale noţiunii de grup social?
4) Care este rolul socializator al grupului de prieteni?
5) Ce este grupul de referinţă?
6) Ce este instituţia socială?
7) Cum se clasifică instituţia socială?
42
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 4. SISTEME POLITICE ȘI AUTORITĂȚI
PUBLICE
4.1.Statul
4.2 Sisteme politice
4.3. Autorităţile
4.4.. Funcţiile publice
4.5 Să ne reamintim
4.6. Rezumat
4.7. Test de evaluare a cunoștințelor
4.1. Introducere
În această unitate de învățare, sunt descrise alte elementele esențiale ale structurii
sociale (statul, sistemele politice și autoritățile și funcțiile publice).Elementele din această
unitate de învățare sunt noțiuni de cultură generale ce vă vor ajuta în înțelegerea Dreptului
constituțional și în asimilarea cunoștințelor de filozofie juridică.
 explice caracteristicile statului de drept;

 identifice caracteristicile totalitarismului și pe cele ale democrației;
 descrie autoritățile publice care sunt titularele celor trei puteri in statul român;
 explice noțiunea de funcționar public.
43
4.3..Statul
Statul reprezintă puterea suverană exercitată de un anumit grup asupra unei

comunităţi umane ce locuieşte pe un anumit teritoriu.
Puterea înseamnă capacitatea unui individ sau a unui grup de a obţine un
anumit comportament de la un individ sau de la un grup de indivizi.
Suveranitatea puterii de stat înseamnă:
1). supremaţia puterii grupului dominant în interiorul teritoriului şi a comunităţii
dominate ( ceea ce presupune monopolul asupra mijloacelor de constrângere);
2) independenta puterii grupului dominant fată de puterea altor grupuri din afara
teritoriului dominat ( ceea ce presupune posibilitatea grupului dominant de a aplica orice
mijloc de constrângere fără să ceară aprobare altui grup de pe un alt teritoriu.
Forţa de constrângere este temelia statului, căci numai aşa se poate exercita
puterea asupra unui teritoriu şi a unei populaţii. Aceasta forţă trebuie recunoscută drept
legitimă, adică dominaţii să considere că e bine să i se supună.
Pentru organizarea vieţii sociale a comunităţii dominate, conform regulilor pe
care le elaborează, statul îşi constituie organisme de control a acţiunilor individuale şi de
grup. Aceste organisme reprimă orice activitate care ar perturba bunul mers al statului.
O problemă esenţială a existenţei statului o reprezintă relaţia dintre stat şi
cetăţean. Idealul in acest domeniu îl constituie statul de drept. Acesta este statul în care
legile asigură cadrul de funcţionare al întregului sistem de organizare sociala, reglementând
atât cucerirea non-violentă şi exercitarea puterii de stat cât şi drepturile şi libertăţile
cetăţenilor în raport cu statul.
Statul de drept nu poate exista dacă puterea legislativă nu este separată de cea
executivă şi de cea judecătorească. Aceste trei puteri trebuie să coopereze, dar să se şi
controleze reciproc.
44
4.4. Sisteme politice
Raporturile dintre stat şi cetăţeni sunt influenţate de sistemul politic pe care se
fundamentează statul respectiv. Exista două sisteme politice actuale:
1) democraţia;
2) totalitarismul.
1. Democraţia - membrii societăţii aleg organele puterii de stat. Puterea
de stat se cucereşte pe baza regulilor constituţionale prin votul poporului care
decide ce formaţiune poate conduce.
O democraţie stabilă trebuie să îndeplinească trei condiţii:
1) pluralismul politic (mai multe grupuri care să prezinte diverse viziuni de
conducere a statului).
2) competiţia pentru accederea la putere.
3) consensul membrilor societăţii cu privire la modul de constituire a unui
guvernământ legitim.
Între stat şi individ se interpun o mulţime de formaţiuni (biserici, partide,
O.N.G.-uri, etc.). Acestea sunt gata să-i ofere individului prilejul de a-şi exprima părerile
sale.
În România, după 1989 s-a instaurat un regim democratic prin intermediul
Constituţiei din 1991. Revizuirea actului fundamental, prin Legea nr. 429/2003, încearcă să
consolideze democraţia prin consacrarea în aliniatele 4 şi 5 ale art. 1 din Constituţie atât a
principiului separaţiei puterilor în stat cât şi a principiului supremaţiei legii. Aceasta nu
înseamnă că România a devenit un stat de drept model. Mai sunt multe probleme de rezolvat
în manieră democratică.
2. Totalitarismul - grupul care preia puterea de stat face acest lucru prin
forţă. Acest grup doreşte sa exercite puterea contra intereselor majorităţii
membrilor societăţii, deşi, oficial, susţine contrariul.
Grupul care deţine puterea de stat are un control absolut asupra tuturor
sectoarelor societăţii şi asupra tuturor aspectelor vieţii sociale, inclusiv asupra vieţii de
familie. Orice forma de organizare reprezintă o prelungire a statului. Libertatea individuală
nu exista.
Trasaturile statului totalitar:
1) partid unic;
2) ideologie obligatorie (unică, universală, şi exclusivistă);
45
3) controlul total (opoziţia este exclusă şi nu se accepta principiul separaţiei
puterilor în stat).
Totalitarismul încearcă realizarea unor proiecte grandioase de reconstructie
socială şi materială. Se propovăduieşte ideea caracterului etern şi sacru al statului şi al
partidului.
Totalitarismul se impune acolo unde democraţia prost înţeleasă produce
dezastre economice şi sociale. Dar, totalitarismul nu dăinuie, ci este la un moment dat
înlăturat de democraţie.
4.5. Autorităţile
Definiţia autorităţilor publice: forme organizaţionale alcătuite din deputaţi sau
funcţionari prin intermediul cărora se înfăptuieşte puterea de stat. Pentru realizarea
funcţiilor statului şi pentru atingerea scopurilor propuse in Constituţie, aceste forme
organizaţionale iau decizii cu caracter obligatoriu, care pot fi duse la îndeplinire prin forţa
de constrângere a statului.
Există două sensuri ale cuvântului "autoritate":
- un sens mai larg: orice organ al statului;
- alt sens restrâns: doar acele organe ale statului care nu sunt subordonate altora.
Ex.: Parlamentul, Guvernul etc.
Celor trei puteri in stat le corespund, în România, următoarele autorităţi:
a) puterea legislativă: Parlamentul bicameral (Camera Deputaţilor şi Senatul);
b) puterea executivă: Guvernul cu organele administraţiei publice centrale şi locale,
Preşedintele şi Curtea de Conturi care este o autoritate cu atribuţii de control privind finanţele
publice;
c) puterea judecătorească: Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu instanţele
judecătoreşti din subordine, Ministerul Public şi parchetele subordonate care apără în
activitatea judiciară atât ordinea de drept cât şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor şi în sfârşit
Consiliul Superior al Magistraturii care este garantul independenţei Justiţiei.
Curtea Constituţionala este autoritatea publică care garantează supremaţia
Constituţiei, prin controlul constituţionalităţii actelor normative. Deşi se susţine, în general,
că justiţia constituţională se situează între cele trei puteri, există şi autori care o includ în
rândul organelor care exercită puterea judecătorească.
46
4.6. Funcţiile publice
Funcţiile publice reprezintă totalitatea funcţiilor prin care se realizează

suveranitatea statului. Altfel spus, funcţia publică desemnează ansamblul atribuţiilor,
stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor de putere publică de către
administrația publică centrală, administrația publică locală și autoritățile administrative
autonome.
Funcţionarul public este acea persoana fizica numită, în condițiile legii, într-o
funcție publică. Pe timpul cat deţine funcţia publică, persoana respectivă are anumite
drepturi şi ii revin anumite obligaţii. Persoana care a fost eliberată din funcția publică și se
află în corpul de rezervă al funcționarilor publici își păstrează calitatea de funcționar public.
 Suveranitatea puterii de stat;
 Stat de drept;
 Democrație și totalitarism;
 Autorități publice;
 Funcția publică și funcționarul public.
4.8.Rezumat
Raporturile dintre stat şi cetăţeni sunt influenţate de sistemul politic pe care se

fundamentează statul respectiv. Exista două sisteme politice actuale: democraţia și
totalitarismul. Autoritățile publice reprezintă forme organizaţionale alcătuite din deputaţi sau
funcţionari prin intermediul cărora se înfăptuieşte puterea de stat și care iau decizii cu
caracter obligatoriu, care pot fi duse la îndeplinire prin forţa de constrângere a statului.
Funcţia publică desemnează ansamblul atribuţiilor, stabilite în temeiul legii, în scopul
realizării prerogativelor de putere publică de către administrația publică centrală,
47
administrația publică locală și autoritățile administrative autonome. Funcţionarul public este
acea persoana fizica numită, în condițiile legii, într-o funcție publică.
1) Ce este statul?
2) Care sunt cele două sisteme politice actuale?
3) Ce se înţelege prin noţiunea de autoritate?
4) Care sunt autorităţile publice în România
48
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 5. ORDINE SOCIALĂ ŞI ORDINE
JURIDICĂ
Cuprins
4.1.Introducere
4.3.Ordinea sociala, norme şi sancţiuni sociale
4.4.Ordinea juridică, norme şi sancţiuni juridice
4.6Rezumat
5.1.Introducere
Această unitate de învățare este dedicată structurii normative a societății. Această

structura este alcătuita din ordinea socială. În cadrul ordinii sociale, un element al ei este
reprezentat de ordinea juridică. Substanța ordinii sociale este reprezentată de normele sociale,
care sunt efective prin sancțiunile sociale. Ordinea juridică este alcătuită din norme juridice.
Acestea se deosebesc de normele sociale si sunt efective prin intermediul sancțiunilor
juridice. Ordinea socială ( și implicit, ordinea juridică) asigură predictibilitatea conduitelor
indivizilor.
5.2.Competențele unității de învățare
 definească conceptele de ordine socială, ordine juridică, norme sociale și norme

juridice;
 descrie diferențele dintre normele sociale și normele juridice;
49
 explice conținutul și sfera conceptului de sancțiune socială;
 clasifice sancțiunile sociale;
 descrie conținutul conceptului de sancțiune juridică;
 explice categoriile de sancțiuni juridice.
5.3 Ordinea sociala, norme şi sancțiuni sociale

Societatea poate fi definită drept modul organizat de existenţă a vieţii
sociale.
Orice societate există şi îşi păstrează coeziunea datorită unui ansamblu de

norme, valori, reguli, drepturi, obligaţii, interdicţii şi practici sociale care împreuna formează
ordinea sociala.
Noţiunea de ordine socială are mai multe înţelesuri:
a) constrângerea indivizilor in scopul prevenirii acţiunilor de dezordine in

societate;
b) reciprocitatea dintre indivizi ( conduita lor socială este complementară
conduitei celorlalți).
c) compatibilitatea indivizilor ( îndeplinirea colectiva a drepturilor şi obligaţiilor
asumate de indivizii angajați in diverse acțiuni sociale);
d) predictibilitatea conduitelor indivizilor ( membrii societăţii acţionează social doar

dacă sunt siguri de modul de acţiune al celorlalţi);
e) persistenta spaţiala si temporală a anumitor valori si norme.
Contrariul fiecărui sens al ordinii sociale ne ajută să definim dezordinea

socială.
Imaginați-vă situația în care nu ați fi siguri de comportamentul pașnic al

persoanelor aflate într-o sala de spectacol. Ați mai merge la acel spectacol? Cât de mult v-ați
concentra asupra spectacolului?
50
Ordinea socială este caracterizată de succesiunea dar şi de persistenta relativă
a elementelor ce o compun ( valori, norme sociale etc.).
Există două teorii privind fundamentul ordinii sociale:
a) cea a constrângerii – ordinea socială este determinată exclusiv de autoritatea

regulilor şi sancţiunilor impuse de factorii de putere din societate. Aceste reguli şi sancţiuni
duc la conflicte inevitabile.
b) teoria consensului – ordinea socială este determinată de participarea indivizilor la

un set de valori comune care permit viaţa în societate prin coordonarea acţiunilor indivizilor.
Un rol important in cadrul ordinii sociale este reprezentat de normele sociale.
Normele sociale sunt acele reguli care arata modurile şi formele specifice
prin care valorile sociale trebuie concretizate în comportamentul indivizilor. De exemplu:
regula care îţi cere ca, atunci când eşti într-un mjloc de transport în comun, să îi cedezi unei
bătrâne scaunul tău, transpune în practică respectul faţă de bătrâni.
Există diverse tipuri de norme sociale şi diverse surse de apariţie a acestor

reguli.
Procedura de elaborare a normelor sociale poate fi de două feluri:
1) neorganizată ( difuză). Exemple: obiceiul, cutuma;
2) organizată sau instituţionalizată ( creată de instituţii, organizaţii sau agenţi

specializaţi cu respectarea anumitor proceduri). Exemplu: legea
Normele sociale sunt respectate de membrii unui grup social din două motive:
1) pentru evitarea sentimentului de vinovăţie, de ruşine, provocat de nerespectarea

unor norme interiorizate în cursul procesului de socializare;
2) pentru a evita dezaprobarea celorlalţi membri ai grupului.
Exemplu:
În Marea Britanie, la începutul secolului al XIX-lea, bărbații sănătoși care refuzau să

se înroleze, pe timp de război, în armata imperială, primeau din partea concetățenilor lor o
51
pană albă de găină sau de gâscă ca semn al lașității. La fel și soldații care de frică nu-și
îndeplineau atribuțiile. A se vedea în acest sens, filmul ”The Four Feathers” (2002). Astfel, ca
bărbat apt de serviciu militar trebuia să te arunci in vâltoarea războiului, pentru a nu stârni
disprețul cunoscuților și pentru a scăpa șli de sentimentul de vinovăție.
Normele sociale nu şi-ar putea îndeplini rolul regulator şi coordonator al

conduitei indivizilor fără sancţiuni sociale.
Sancţiunea socială reprezintă reacţia de aprobare sau de dezaprobare a unui

mod de conduită, reacţie manifestată fie de societate în întregul ei, fie de majoritatea
membrilor ei.
Orice sancţiune cuprinde fie o răsplata, fie o pedeapsă cu scopul de a realiza

conformarea comportamentelor individuale faţă de normele considerate legitime şi dezirabile
într-o societate.
Tipuri de sancţiuni sociale:
1) în funcţie de forma reacţiei sociale, sunt:
a) sancţiuni sociale pozitive ( moduri de recompensare a

comportamentelor dorite);
b) sancţiuni negative ( dezaprobarea sau respingerea comportamentelor

nedorite);
2) în funcţie de agenţii reacţiei, sunt:
a) sancţiuni indirecte (difuze, neorganizate), reprezentând reacţii spontane din

partea indivizilor;
b) sancţiuni directe, organizate . Reacţiile sociale se desfăşoară conform

unei anumite proceduri;
3) în funcţie de forma reacţiei sociale şi de agenţii ei (în aceasta clasificare, cuvântul

„formal” înseamnă „direct”, şi „informal”, „indirect”):
52
a) sancţiuni pozitive formale (directe): exprimarea organizată a
recunoştinţei publice, a mulţumirii din partea reprezentanţilor unor instituţii si
organizaţii, conferirea de decoraţii;
b) sancţiuni pozitive neformale (indirecte): reacţii spontane de aprobare

venite din partea membrilor unei colectivităţi;
c) sancţiuni negative formale: reacţie de dezaprobare exprimată prin

forţa de coerciţie a unor instituţii şi organizaţii sociale, cum ar fi de exemplu
sancţiunea penală;
d) sancţiuni negative neformale: reacţie de dezaprobare exprimată verbal (

dispreţ, batjocură, mirare, satirizare) sau prin gesturi ( gesturi de batjocură).
5.4 Ordinea juridică, norme şi sancţiuni juridice

Ordinea socială este dublată de ordinea juridică.
Ordinea juridică reprezintă sistemul ierarhizat de norme, reguli şi
prescripţii, elaborate de autoritatea legală şi legitimă, care reglementează acţiunile
indivizilor.
O altă definiţie: ordinea juridică este ordinea coercitivă a normelor publice
adresate persoanelor raţionale în scopul reglementarii comportamentului lor şi asigurării
cadrului necesar cooperării sociale.
Ordinea juridica este unică, două ordini juridice distincte independente nu pot
fi valabile simultan pentru aceeaşi indivizi, pe acelaşi teritoriu, şi în acelaşi timp.
Normele juridice reprezintă substanţa ordinii juridice.
Normele juridice sunt reguli cu sancţiuni organizate, reguli susceptibile de a
fi respectate şi aplicate cu ajutorul forţei coercitive sau al presiunii exercitate de autoritatea
publică recunoscută drept legitimă şi legală într-o societate.
Norma juridica prevede conduita tipică pe care indivizii aflaţi în diverse
situaţii trebuie să o adopte. Recomandarea acestui comportament se poate face prin:
1) impunerea;
2) permiterea;
3) interzicerea unor relaţii şi acţiuni.
53
Normele juridice ocrotesc cele mai importante valori sociale. Ele au un
caracter general şi impersonal întrucât ele prescriu doar forma generală a diferitelor acţiuni şi
comportamente impuse sau interzise indivizilor, dar nu detaliază şi mijloacele prin care
indivizii pot să-şi realizeze interesele legate de respectivele acţiuni (interese traduse în
drepturi şi obligaţii reciproce).
Trasaturile specifice normelor juridice:
1) În funcţie de modul de elaborare şi aplicare:

Normele juridice vin de la autoritatea publică legitimă în timp ce marea
majoritate a normelor sociale reprezintă o creaţie anonimă şi colectivă.
2) În funcţie de acţiunea lor în timp şi în spaţiu:
Normele juridice sunt determinate în timp şi în spaţiu, în timp ce normele
sociale se nasc spontan, fără a se cunoaşte exact momentul apariţiei lor.
3) În funcţie de formă şi structură:
Norma juridică are trei elemente: ipoteza; dispoziţia şi sancţiunea. Normele sociale
nu cunosc, în general, astfel de elemente.
1) În funcţie de eficienţă şi validitate:
Norma juridică este eficientă pentru întreaga societate prin intervenţia coercitivă a
organismelor specializate, în timp ce norma socială nu are sancţiune organizată şi nu este
eficientă la nivelul întregii societăţi.
Sancţiunile normelor juridice:

Sancţiunile normelor juridice sunt organizate şi instituţionalizate.
Prin sancţiunile normelor juridice se desemnează ansamblu de modalităţi,
mijloace şi masuri coercitive adoptate faţă de indivizii care încalcă normele juridice.
Sancţiunile juridice sunt de mai multe feluri:
1. civile – constau în sume de bani (de obicei);
2. disciplinare (cu precădere în dreptul muncii). Ex.: fiecare agent economic are
un regulament cu privire la drepturile şi obligaţiile angajaţilor. Dacă este încălcat, de către
un angajat, acestuia i poate desface contractul de muncă, în temeiul art. 61 lit. A din
Codul Muncii din 2003;
3. procedurale
4. administrative – amenda contravenţionala;
54
5. penale – cele mai constrângătoare.
Normele juridice se articulează în instituţii juridice, iar acestea la rândul lor se
îmbină într-un sistem juridic ce cuprinde diferite ramuri şi subramuri ale dreptului. Acest
sistem juridic asigură, de fapt, ordinea juridică (care presupune consensul indivizilor asupra
modelului normativ precum şi constrângerea indivizilor spre respectarea acestui model).
 Ordine socială;
 Norme sociale;
 Sancțiuni sociale;
 Ordine juridică;
 Norme juridice;
 Diferențele norme sociale-norme juridice;
 Sancțiunile juridice și clasificarea lor.
5.6.Rezumat
Noţiunea de ordine socială înseamnă constrângerea indivizilor in scopul prevenirii

acţiunilor de dezordine in societate, ceea ce duce la reciprocitatea dintre indivizi , la
compatibilitatea indivizilor, la predictibilitatea conduitelor indivizilor și la persistenta spaţiala
si temporală a anumitor valori si norme. Normele sociale sunt acele reguli care arata modurile
şi formele specifice prin care valorile sociale trebuie concretizate în comportamentul
indivizilor. Sancţiunea socială reprezintă reacţia de aprobare sau de dezaprobare a unui mod
de conduită, reacţie manifestată fie de societate în întregul ei, fie de majoritatea membrilor ei.
Sancțiunile sociale pot fi clasificate în funcție de mai multe criterii. Ordinea socială este
dublată de ordinea juridică. Ordinea juridică reprezintă sistemul ierarhizat de norme, reguli şi
prescripţii, elaborate de autoritatea legală şi legitimă, care reglementează acţiunile indivizilor.
Normele juridice reprezintă substanţa ordinii juridice. Normele juridice sunt reguli cu
sancţiuni organizate, reguli susceptibile de a fi respectate şi aplicate cu ajutorul forţei
55
coercitive sau al presiunii exercitate de autoritatea publică recunoscută drept legitimă şi
legală într-o societate. Normele juridice se deosebesc de normele sociale prin procedura de
elaborare, sfera de reglementare, acțiune în timp și spațiu, prin structură și eficiență. Prin
sancțiunile normelor juridice se desemnează ansamblu de modalităţi, mijloace şi masuri
coercitive adoptate faţă de indivizii care încalcă normele juridice. Sancţiunile juridice sunt
de mai multe feluri.
1) Ce se înțelege prin ordine socială, norme sociale și sancțiuni sociale?

2) Care sunt tipurile de sancțiuni sociale?
3) Ce se înțelege prin ordine juridică, norme juridice și sancțiuni juridice?
4) Ce trăsături specifice prezintă normele juridice ?
5) De câte feluri sunt sancțiunile juridice?
56
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 6. SOCIALIZARE ŞI INTEGRARE
SOCIALĂ
Cuprins
5.1.Introducere

5.3.Conceptul de socializare
5.4.Tipurile de socializare şi agenţii socializării
5.5.Integrarea socială
5.7.Rezumat
6.1.Introducere
În această unitate de învățare vom studia mecanismul prin care societate își
proiectează asupra indivizilor modelul normativ și valoric în scopul modelării conduitelor
acestora. Adoptând conduitele propuse de societate în diverse situații, indivizii se integrează
într-un tot care devine o entitate superioară sumei actorilor sociali, considerați separat.
 definească conceptele de socializare și integrare socială;

 descrie diversele tipuri de socializare;
 explice rolul familiei, școlii, grupului de prieteni și al mass-mediei în modelarea
comportamentului indivizilor;
57
 identifice însemnătatea socializării de gen în formarea identității de gen a individului
și în învățarea rolurilor de gen;
 descrie tipurile de integrare socială;
 enumere trăsăturile procesului de integrare socială.
6.3.Conceptul de socializare
Definiţii:
1). Socializarea reprezintă procesul social fundamental prin care orice societate îşi
proiectează, reproduce şi realizează prin conduitele adecvate ale membrilor săi modelul
normativ şi cultural.
2). Socializarea reprezintă procesul prin care individul deprinde treptat prin
interacţiunea cu alţii şi participând la viata sociala, normele, valorile, gândirea, cunoştinţele
unei anumite culturi in care s-a născut.
"Omul nu se naşte uman, ci devine uman in procesul educaţiei". ( R. E. Park)

Din aceasta maximă reiese că socializarea formează personalitatea omului şi îl adaptează la
viaţa în colectiv, îl orientează în alegerea şi realizarea unor acţiuni necesare atingerii
scopurilor propuse.
Scopul socializării îl reprezintă obţinerea conformismului, a unui

comportament omogen din partea indivizilor în toate categoriile de situaţii sociale cu care vor
fi confruntaţi.
Pentru atingerea acestor finalităţi, socializarea acţionează asupra individului

pe patru niveluri:
1). disciplinarea instinctelor (satisfacerea lor este permisă doar în modurile agreate
de societate);
2). insuflarea de aspiraţii şi năzuinţe (se transmite paradigma societăţii respective);
3). transmiterea de cunoştinţe şi încredinţarea unor roluri sociale;
58
4). calificarea profesională şi dezvoltarea aptitudinilor necesare în viată.
6.4.Tipurile de socializare şi agenţii socializării
a). Socializarea primară reprezintă procesul de transformare a copiilor în

adevărate fiinţe umane sociale prin învăţarea valorilor de bază, prin pregătire şi limbaj. Cel
mai important agent de socializare al acestei forme de socializare este familia.
b). Socializarea secundară este procesul de învăţare a normelor şi valorilor altor
instanţe de socializare ( şcoala, grupul de prieteni, grupul de adulţi). Aceste instanţe sunt
orientate către neutralitatea afectiva, spre deosebire de socializarea primară din familie, care
este profund afectivă.
c). Socializarea continuă este procesul de transmitere şi însuşire a modelelor
culturale şi normative, proces care durează toată viaţa unui individ.
d). Socializarea anticipativă este învăţarea valorilor, credinţelor şi
comportamentului unui grup căruia persoana nu îi aparţine în prezent, dar la care va adera
in viitor. Exemplu: studenţii la drept învaţă să gândească precum judecătorii sau avocaţii.
e). Resocializarea este învăţarea unui nou set de valori, credinţe şi comportamente
care sunt diferite de cele anterioare. În paralel cu acest proces de învăţare se desfăşoară un
altul de dezvăţare, de reprimare a vechilor comportamente, valori, credinţe. Exemple de
resocializare: schimbarea statutului, a grupului de apartenenţă: studenţii, părinţii, emigranţii.
Socializarea este un proces continuu.
Agenţii socializării: oamenii, instituţiile, grupurile, care joacă un rol în
procesul de socializare.
Cei mai importanţi agenţi ai socializării:
1). familia;
2). grupul de prieteni ( anturajul);
3). şcoala;
4). mass-media.
1). Familia este cel mai important agent al socializării pentru majoritatea
oamenilor. Ea reprezintă factorul primordial în modelarea personalităţii copilului, în trecerea
de la un comportament normativ ( reglat prin exterior), la un comportament normal ( bazat pe
autoreglare şi autonomie morala).
Familia îşi realizează funcţia de socializare prin confruntarea copilului cu
patru categorii de situaţii:
59
a) situaţii de educaţie morală întemeiate pe relaţii de autoritate - aceste situaţii
furnizează copilului regulile moralei;
b) situaţii de învăţare cognitivă ( copilul învaţă cunoştinţele, deprinderile şi îşi
dezvoltă aptitudinile necesare convieţuirii în societate);
c) situaţii ce presupun invenţia şi imaginaţia ( copilul îşi dezvoltă gândirea
creatoare).
d) situaţii de comunicare psihologică ( copilul îşi dezvoltă sensibilitatea care este
foarte importanta pentru echilibrul moral).
Structura şi funcţionarea familiei influenţează foarte mult socializarea
copilului. Copii cu carenţe de socializare provin din familii cu mari lipsuri in ceea ce priveşte
structura sau funcţionarea. Copilul are nevoie de o familie, dar nu de orice fel de familie,
ci de una care să-şi exercite toate funcţiile sociale.
Familia este importantă pentru procesul de socializare şi pentru că, prin ea,
copilului i se atribuie status-uri sociale (rasa, etnia, religia, clasa socială).
2). Grupul de prieteni ( de aceeaşi vârstă şi cu poziţii similare).

Întrucât copii sunt pe poziţii de egalitate, relaţiile dintre ei se bazează pe
reciprocitate. Ei învaţă cum să se poarte cu alte persoane, cum să coopereze cu ele. Relaţiile
dintre prieteni înglobează, ca şi cele de familie, o puternica încărcătura afectiva (dragoste,
ataşament).
Grupul de prieteni poate suplini intr-o oarecare măsura familia ca agent al
socializării.
3). Şcoala suplineşte familia în procesul de transmitere către copii a
elementelor culturii şi în cel de dezvoltare a abilităţilor complexe ce le vor fi solicitate în
viitoarele lor profesii.
Copilul află, in şcoală, despre status-uri şi roluri sociale inexistente în familie.
Ei cunosc o mulţime de persoane cu care leagă prietenii.
Şcoala diminuează influenta familiei si sporeşte rolul socializator al grupului
de prieteni.
4). Mass-media reprezintă o forma de comunicare între mai mulţi oameni fără
contact direct. Aceasta include: televiziunea, radioul, filmele, revistele, ziarele, chat-ul, e-
mail-ul, internetul.
Televiziunea este un agent socializator foarte important pentru copii. Îi învaţă
normele pentru un comportament acceptat social.
60
S-a demonstrat că tinerii care vizionează filme violente au tendinţa de a se
comporta agresiv sau violent, mai ales in situaţii de stres maxim. Aceasta concluzie este
adevărata, mai ales pentru băieţii intre 8 şi 12 ani şi pentru aceia cu tendinţe agresive
înnăscute. Impactul filmelor violente este mai mare la bărbaţi decât la femei.
Un tip special de socializare îl reprezintă:
Socializarea de gen adică cea care conţine ca valoare esenţială a culturii,
distincţia masculin-feminin. Prin acest tip de socializare, copilul deprinde comportamente şi
valori considerate de respectiva cultură ca fiind feminine sau specific masculine.
Identitatea de gen reprezintă rezultatul socializării de gen şi semnifică
cunoaşterea de sine ca bărbat sau femeie.
Rolurile de gen sunt părţi ale procesului de socializare de gen şi semnifica
comportamentele, atitudinile, activităţile care in cultura respectiva sunt prescrise pentru femei
sau bărbaţi.
6.5.Integrarea socială
Procesul de socializare are drept efect integrarea socială.

Integrarea socială reprezintă starea obiectiva dată de asamblarea într-un
sistem şi cooperarea în interiorul acestuia a totalităţii indivizilor, grupurilor, normelor şi
valorilor dintr-o anumită societate.
Integrarea sociala este un proces social fundamental care prezintă
particularităţi de la o societate la alta. Presupune acomodare, adică soluţionarea conflictelor
dintre indivizi, grupuri, clase, dintre aspiraţii şi comportamente.
Tipuri de integrare socială:
1. Integrarea culturală: vizează realizarea unei concordanţe între valorile unei

culturi şi comportamentul individual, între aceste valori şi instituţiile sociale.
2. Integrarea normativă reprezintă realizarea acordului între norme şi indivizi.
Când între regulile sociale şi oameni există conflicte, apare anomia.
3. Integrarea comunicaţională reprezintă realizarea unui sistem de relaţii
interumane ce reflectă concordanţa dintre conduite şi norme.
61
4. Integrarea funcţională vizează păstrarea unităţii şi echilibrului sistemului
social dar şi diviziunea eficientă şi sincronizarea rolurilor sociale într-un grup.
Trasaturile procesului de integrare socială
a) realizează reînnoirea unei unităţi sociale (grupul, comunitatea absoarbe un nou

membru);
b) asigură o stare de "echilibru" social relativ;
c) asigură apartenenţa şi participarea individului la un set de norme şi valori
comune;
d) impune o serie de adaptări şi ajustări normative ale individului (reducerea
conflictelor, asigurarea unor raporturi funcţionale);
Rezultatul integrării sociale poate fi urmărit din doua puncte de vedere:

I. La scara individului : formarea personalităţii.
II. La scara societăţii: realizarea coeziunii sociale, a ordinii sociale.
Pentru sociologi, personalitatea normală înseamnă:
a) personalitate medie în accepţiunea statistică;
b) personalitate adaptată la condiţiile vieţii sociale şi care se comporta conform
modelelor şi criteriilor de apreciere ale grupului respectiv.
Personalitatea integrată reprezintă o condiţie a participării normale şi active
la viaţa socială. Opusul stării de integrare îl reprezintă dezintegrarea.
Cauzele dezintegrării:
a) participarea la grupuri sociale ce impun individului modele divergente, roluri şi
valori divergente;
b) participarea la viata unui grup dezorganizat, fără criterii bine delimitate sau care
este în conflict cu alte grupuri;
c) divergente între elementele bio şi psihogene şi cerinţele sociale.
Socializarea incompletă, integrarea socială nereuşită reprezintă premisele
comportamentelor delincvente.
62
 socializare;
 socializare primară și socializare secundară;
 socializare continuă;
 socializare anticipativă;
 resocializare;
 agenții socializării (familia, prietenii, școala, mass-media);
 socializare de gen;
 integrare socială;
 cele patru tipuri de integrare socială (culturală, normativă, comunicațională și
funcțională);
 personalitatea normală;
 cauzele dezintegrării personalității.
6.7.Rezumat
Socializarea reprezintă procesul prin care individul deprinde treptat prin
interacţiunea cu alţii şi participând la viața socială, normele, valorile, gândirea, cunoştinţele
unei anumite culturi in care s-a născut. Socializarea primară reprezintă procesul de
transformare a copiilor în adevărate fiinţe umane sociale prin învăţarea valorilor de bază, prin
pregătire şi limbaj. Socializarea secundară este procesul de învăţare a normelor şi valorilor
altor instanţe de socializare (şcoala, grupul de prieteni, grupul de adulţi). Socializarea
continuă este procesul de transmitere şi însuşire a modelelor culturale şi normative, proces
care durează toată viaţa unui individ. Socializarea anticipativă este învăţarea valorilor,
credinţelor şi comportamentului unui grup căruia persoana nu îi aparţine în prezent, dar la
care va adera in viitor. Resocializarea este învăţarea unui nou set de valori, credinţe şi
comportamente care sunt diferite de cele anterioare. Cei mai importanţi agenţi ai socializării
sunt: familia, grupul de prieteni ( anturajul), şcoala și mass-media. Prin socializarea de gen,
copilul deprinde comportamente şi valori considerate de respectiva cultură ca fiind feminine
sau specific masculine. Integrarea socială reprezintă starea obiectiva dată de asamblarea într-
un sistem şi cooperarea în interiorul acestuia a totalităţii indivizilor, grupurilor, normelor şi
valorilor dintr-o anumită societate. Există patru tipuri de integrare socială: culturală,
normativă, comunicațională și funcțională. Personalitatea normală înseamnă personalitate
63
medie în accepţiunea statistică adică personalitate adaptată la condiţiile vieţii sociale. Cauzele
dezintegrării personalității sunt: participarea la grupuri sociale ce impun individului modele
divergente, roluri şi valori divergente; participarea la viata unui grup dezorganizat, fără
criterii bine delimitate sau care este în conflict cu alte grupuri și divergente între elementele
bio şi psihogene şi cerinţele sociale .

1) Ce este socializarea?
2) Ce tipuri de socializare cunoaşteţi?
3) Ce agenţi de socializare cunoaşteţi?
4) Ce se înţelege prin integrare socială?
5) Care sunt trăsăturile procesului de integrare socială?
6) Ce tipuri de integrare socială cunoaşteţi?
64
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 7. DEVIANŢĂ ŞI DELINCVENŢĂ.
Cuprins
7.1. Introducere
7.3. Delimitări conceptuale privind devianța și delincvența
7.4.Orientări şi teorii sociologice privind delincvenţa
7.6..Rezumat
7.1. Introducere
În această unitate de învățare vom studia semnificația socială a comportamentelor

individuale care se abat de la modelul normativ impus de societate prin socializare. În
general, aceste comportamente sunt etichetate drept deviante. O parte dintre ele, care lezează
valori ocrotite de norme juridice penale, dobândesc semnificația de acte delincvente.
 definească actele de devianță și pe cele delincvente;

 descrie cinci teorii privind cauzele delincvenței.
65
7.3. Delimitări conceptuale privind devianța și delincvența

1). Devianţa reprezintă orice act, conduită sau manifestare care violează normele
scrise sau nescrise ale societăţii sau ale unui grup social particular;
2). Ansamblul conduitelor şi stărilor pe care membrii unui grup le judecă drept
neconforme cu aşteptările, normele sau valorile comune şi care, în consecinţă, riscă să
trezească din partea lor reprobare şi sancţiuni (S.M.Rădulescu).
Devianţa cuprinde o mare diversitate de conduite, de la cele excentrice (ţinuta
insolită, limbaj nonconformist) trecând prin cele imorale (indecenta, obscenitate) şi până la
cele cu caracter antisocial ( infracţiunile) şi cu caracter asocial (bolile psihice).
Devianţa este determinată exclusiv de contextul social în care este definită,
evaluată şi sancţionată. Poate fi privită din două puncte de vedere:
 din punct de vedere negativ ( se accentuează caracterul distructiv al acestui
comportament).
 din punct de vedere pozitiv ( devianţa apare ca o supapă de siguranţă prin care
se descarcă nemulţumirea oamenilor, fiind, totodată, elementul ce mobilizează societatea
în apărarea valorilor societăţii existente ori în discutarea si schimbarea lor).
Tipurile de devianţe descoperite de sociologie:
1) infracţiunile;
2) sinuciderile;
3) consumul de droguri;
4) transgresiunile sexuale;
5) devianţe religioase;
6) bolile mentale;
7) handicapurile fizice.
Se observă că primul tip de devianţă este cel al infracţiunilor. Astfel,
descoperim o importantă componentă a devianţei:
Delincvenţa (Criminalitatea) reprezintă acţiunea de distrugere a valorilor şi
relaţiilor sociale protejate de normele juridice penale, acţiuni sancţionate în mod organizat
de către agenţii specializaţi ai controlului social.
Caracteristicile delincventei:
66
1) Violarea legilor, a prescripţiilor juridice, care interzic astfel de acţiuni;
2) Comportament contrar moralei şi regulilor de convieţuire socială;
3) Acţiunea socială ce provoacă sentimente de teamă în rândul populaţiei, atentând,
astfel, la siguranţa instituţiilor şi a grupurilor sociale.
Delincventa juvenila – ansamblul încălcărilor normelor juridice penale de către
minori.
Minorul este o persoana tânăra ce aparţine oricăruia dintre cele doua sexe şi
care se află, ca vârstă, între perioada prunciei şi cea a tinereţii. El răspunde penal, in
România, dacă a împlinit vârsta de 16 ani. Dacă are între 14 şi 16 ani, minorul răspunde penal
dacă se stabileşte în expertiza medico-legală că avea discernământ.
Tipurilor de devianţă prezentate mai sus le corespund următoarele tipuri de
devianţi, stabilite în funcţie de gradul de implicare voliţională:
a) devianţii subculturali ( contestă legitimitatea normelor şi acţionează pentru
înlocuirea lor cu alte norme şi valori). Exemplu: teroriştii, dizidenţii, membrii sectelor
religioase.
b) transgresorii ( aceştia încalcă voit o normă, dar spre deosebire de primii o
recunosc drept legitimă);
c) indivizii cu tulburări comportamentale ( caracterul voluntar al comportamentului
lor nu este nici acceptat, dar nici îndepărtat). Exemple: alcoolicii, toxicomanii, alienaţii
mintali. Handicapaţii nu pot fi încadraţi în rândul devianţilor.
Împotriva devianţei şi delincventei se poate lupta doar prin întărirea
controlului social.
Controlul social este acţiunea de reglare a comportamentelor ce se manifestă
într-o societate pentru conformarea lor la norme, principii şi valori comune tuturor
membrilor societăţii.
7.4.Orientări şi teorii sociologice privind delincvenţa
Sociologia delincvenţei reprezintă ramura sociologiei care se ocupă cu analiza

cauzală (etiologică) şi predictivă a fenomenului de delincvenţă, încercând să elaboreze
metode şi tehnici de combaterea a acestuia.
Principalele orientări şi teorii privind delincvenţa sunt:
67
1. Teoria dezorganizării sociale (W.Thomas şi Fl. Znaniecki în 1920)
Delincvenţa apare ca produs al dezordinii sociale provocate de industrializare,
urbanizare, migraţiune socială şi spaţială.
Amestecul de norme şi valori la care se adaugă imposibilitatea indivizilor de a
se integra în societate, determină comportamentul delincvent al indivizilor, lipsiţi de accesul
la mijloacele legitime necesare rezolvării propriilor probleme.
2. Teoria anomiei sociale (Durkheim şi Merton)

A se vedea 2.1.3 şi 2.3.2.
3. Teoria transmiterii culturale (E.Sutherland)

Delincvenţa se învaţă şi se transmite în cadrul procesului de socializare.
Individul este obligat să îşi însuşească valorile şi normele grupurilor delincvente.
4. Teoria conflictului (R.Quinney)

Legea este unealta clasei dominante. Sistemul social provoacă şi menţine
anumite inegalităţi sociale. Legea îi favorizează pe cei puternici şi îi oprimă pe cei slabi.
Aceştia din urmă, pentru a supravieţui, recurg la comportamente deviante şi adesea
delincvente. Sistemul legal determină manifestarea unui comportament ilegal, orientat către
apărarea privilegiilor şi a proprietăţii (haiducia).
5. Teoria etichetării( Edwin Lemert, Howard Becker, Kai Erikson)

Devianţa şi delincvenţa nu reprezintă un fapt real. Ea este o “etichetă” pe care
nişte indivizi sau societatea, în ansamblul ei, o aplică altor indivizi, în temeiul unor interese şi
principii.
Calificarea unui act drept deviant sau delincvent depinde numai în parte de
ceea ce săvârşesc cu adevărat indivizii care încalcă normele sociale, fiind de fapt, o
consecinţă a ceea ce alţii (cei ce deţin puterea) gândesc despre acest act.
F. Tannenbaum consideră că cea mai sigură metodă de a produce delincvenţi
este “stigmatizarea” (sancţionarea sau repudierea severă a individului care se abate de la
standardul social şi izolarea lui de ceilalţi indivizi). Reacţia socială îi va influenţa
considerabil cariera de viitor delincvent. Din momentul sancţionării, individul se va comporta
conform “etichetei” aplicate de comunitate şi se va asocia doar cu indivizi cu aceea şi
etichetare.
68
 devianță;
 delincvență;
 delincvența juvenilă;
 controlul social;
 sociologia delincvenței;
 teoria dezorganizării sociale;
 teoria anomiei sociale;
 teoria transmiterii culturale;
 teoria conflictului;
 teoria etichetării;
7.6.Rezumat
Devianţa reprezintă orice act, conduită sau manifestare care violează normele scrise sau
nescrise ale societăţii sau ale unui grup social particular. Delincvenţa (Criminalitatea)
reprezintă acţiunea de distrugere a valorilor şi relaţiilor sociale protejate de normele juridice
penale, acţiuni sancţionate în mod organizat de către agenţii specializaţi ai controlului social.
Delincventa juvenila reprezintă ansamblul încălcărilor normelor juridice penale de către
minori. Controlul social este acţiunea de reglare a comportamentelor ce se manifestă într-o
societate pentru conformarea lor la norme, principii şi valori comune tuturor membrilor
societăţii. Sociologia delincvenţei reprezintă ramura sociologiei care se ocupă cu analiza
cauzală (etiologică) şi predictivă a fenomenului de delincvenţă, încercând să elaboreze
metode şi tehnici de combaterea a acestuia. Potrivit teoriei dezorganizării sociale,
delincvenţa apare ca produs al dezordinii sociale provocate de industrializare, urbanizare,
migraţie socială şi spaţială. Potrivit teoriei anomiei sociale, anomia este izvorul
comportamentelor delincvente. Teoria transmiterii culturale consideră că delincvenţa se
învaţă şi se transmite în cadrul procesului de socializare. Individul este obligat să îşi
însuşească valorile şi normele grupurilor delincvente. Teoria conflictului consideră că
69
sistemul legal expresie a celor puternici determină manifestarea unui comportament ilegal,
orientat către apărarea privilegiilor şi a proprietăţii celor slabi (haiducia). Potrivit teoriei
etichetării, devianţa şi delincvenţa nu reprezintă un fapt real, ci doar etichete pe care nişte
indivizi sau societatea, în ansamblul ei, o aplică altor indivizi, în temeiul unor interese şi
principii. Din momentul sancţionării, individul se va comporta conform “etichetei” aplicate
de comunitate şi se va asocia doar cu indivizi cu aceea şi etichetare.
1) Ce este devianţa?
2) Ce tipuri de devianţă cunoaşteţi?
3) Ce este delincvenţa şi care sunt caracteristicile ei?
4) Ce este delincvenţa juvenilă?
5) Ce tipuri de devianţi cunoaşteţi?
6) Prezentaţi teoria dezorganizării sociale (W.Thomas şi Fl. Znaniecki în 1920.)
7) Prezentaţi teoria anomiei sociale (Durkheim şi Merton).
8) Prezentaţi teoria transmiterii culturale (E.Sutherland).
9) Prezentaţi teoria conflictului (R.Quinney).
10) Prezentaţi teoria etichetării ( Edwin Lemert, Howard Becker, Kai Erikson).
70
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 8. RESPONSABILITATE ȘI RĂSPUNDERE
JURIDICĂ
Cuprins
8.1. Introducere
8.3. Precizări terminologice privind responsabilitatea și răspunderea juridică
8.4. Răspunderea juridică
8.6.Rezumat
8.1. Introducere
Această unitate de învățare este dedicată mecanismului social prin care individul
este obligat să suporte sancțiunile atașate normelor sociale încălcate prin devianță sau
delincvență. Acest mecanism se numește răspundere socială ( cu specia răspunderii juridice,
menite să asigure aplicarea sancțiunilor juridice corespunzătoare normelor juridice încălcate).
De asemenea, vom descoperi că responsabilitatea are în sociologie un cu totul alt sens decât
în limbajul obișnuit.
 explice conceptul de răspundere socială;

 enumere deosebirile dintre răspunderea socială și responsabilitate;
 definească răspunderea juridică, ca formă a răspunderii sociale;
 enumere formele răspunderii juridice;
 descrie condițiile necesare angajării răspunderii civile.
71
8.3. Precizări terminologice privind responsabilitatea și răspunderea

juridică
Responsabilitatea socială ( ca raport social voit) înseamnă grija pentru succesul

sau riscul, rezultatele şi eficienţa, consecinţele şi valoarea activităţii pe care agentul o
desfăşoară sau o conduce, în beneficiul colectivităţii din care face parte şi care este afectată
de rezultatele acestei acţiuni.
Responsabilitatea socială mai este definită drept alegerea liberă de către
individ a acţiunilor sale în cunoştinţă de cauză, a obiectivelor şi mijloacelor utilizate pentru
atingerea lor, precum şi acceptarea deliberată a efectelor acţiunilor altor persoane , cu care
individul se simte solidar.
Răspunderea socială este un raport social impus care poate fi înţeles prin
prezentarea deosebirilor existente între răspunderea socială şi responsabilitatea socială.
Deosebiri răspundere socială-responsabilitate socială:
a) Se întemeiază pe factorii exteriori diferiţi şi pe factori interiori (subiectivi)
diferiţi. Răspunderea supunerea individului. Responsabilitatea alegerea din partea
individului şi angajamentul acestuia.
b) Natura celor două fenomene este diferită. Răspunderea este preponderent
normativă (mai ales juridică). Responsabilitatea este preponderent valorică ( normele
sociale sunt considerate de individ ca valori acceptate, pe baza cărora el îşi proiectează
acţiunile libere.
c) Modul de desfăşurare a raporturilor individ-societate diferă. Răspunderea
presupune o prezenţă activă a societăţii, expresie a unor cerinţe pe care societatea le
impune agentului. Responsabilitatea presupune prezenţa umană liberă, neconstrânsă de
societate. Individul îşi exprimă voinţa.
d) Se raportează la structuri sociale şi la obiective diferite. Răspunderea se
raportează la orice individ. Responsabilitatea nu este atributul fiecărui individ ( depinzând
de capacitatea intelectuală, de alegere şi de socializare).
e) Funcţiile sociale sunt diferite. Răspunderea vizează păstrarea sistemului
social. Responsabilitatea are ca funcţie îmbunătăţirea sistemului social.
72
f) Căile şi mijloacele prin care societatea stimulează şi asigură funcţionarea
acestor fenomene sunt diferite. Există un sistem de sancţiuni care asigură păstrarea
ordinii sociale. Răspunderea funcţionează prin sancţiuni. Responsabilitatea funcţionează
prin procesul de socializare. Eficienţa transmiterii valorilor şi normelor sociale, măsurată
prin gradul de interiorizare a acestora, asigură sporirea gradului de responsabilitate al
individului.
Din cele de mai sus concluzionăm că:
Răspunderea socială reprezintă acea instituţie prin care societatea îl obligă
pe individul care a încălcat anumite norme sociale să suporte sancţiunile sociale ataşate
regulilor încălcate.
Paul Fauconnet, în lucrarea “La responsabilité” (1928), consideră răspunderea
drept un produs social. Ea izvorăşte din normele sociale existente.
Răspunderea infractorului pentru fapta comisă reprezintă instrumentul prin care
societatea se disculpă în faţa colectivităţii pentru imperfecţiunile normelor pe care le
promovează, imperfecţiuni care, în ultimă instanţă, l-au împins pe răufăcător să săvârşească
crima.
Răspunderea juridică este o formă a răspunderii sociale.
8.4. Răspunderea juridică
Răspunderea juridică = complexul de drepturi şi obligaţii ce se nasc ca urmare a

săvârşirii unei fapte ilicite şi care constituie cadrul de realizare a constrângerii de stat,
constrângere concretizată prin aplicarea sancţiunii juridice.
Răspunderea juridică are trei forme principale:
A. Răspunderea penală;
B. Răspunderea civilă;
C. Răspunderea disciplinară.
A. Răspunderea penală este consecinţa încălcării dispoziţiei normei juridice

penale. Răspunderea penală apare din momentul săvârşirii infracţiunii ( faptă care
prezintă pericol social, prevăzută de legea penală şi săvârşită cu vinovăţie).
“Răspunderea penală reprezintă raportul juridic penal de constrângere,
născut ca urmare a săvârşirii infracţiunii, între stat, pe de-o parte şi infractor, pe de altă
73
parte, raport complex al cărui conţinut îl formează dreptul statului, ca reprezentant al
societăţii, de a-l trage la răspundere pe infractor, de a-i aplica sancţiunea prevăzută pentru
infracţiunea săvârşită şi de a-l constrânge să o execute, precum şi obligaţia infractorului de
a răspunde pentru fapta sa şi de a se supune sancţiunii aplicate, în vederea restabilirii
ordinii de drept şi restaurării autorităţii legii.”
Răspunderea disciplinară este specifică dreptului muncii.
Răspunderea disciplinară este instituţia juridică prin intermediul căreia se
sancţionează faptele de încălcare, cu vinovăţie, de către orice salariat, indiferent de funcţia
sau postul pe care îl ocupă, a normelor legale, a regulamentului intern, a contractului
individual sau colectiv de muncă ori a ordinelor legale ale conducătorilor ierarhici.
Conform art. 263 din Codul muncii, aceste fapte se numesc “abateri disciplinare”. Ele au un
grad mai redus de pericol social decât contravenţiile şi infracţiunile.
Răspunderea penală şi cea disciplinară sunt strict personale, spre deosebire de
cea civilă.
B. Răspunderea civilă este o formă a răspunderii juridice care constă într-un
raport de obligaţii. În temeiul căruia o persoană este îndatorată să repare prejudiciul
cauzat altuia, prin fapta sa, ori, în cazurile prevăzute de lege, prejudiciul pentru care este
răspunzătoare.
Răspunderea civilă este de două feluri:

 Delictuală;
 Contractuală.
Condiţii pentru angajarea răspunderii civile:
a) Fapta ilicită (încălcarea unui contract sau un alt fapt păgubitor);
b) Vinovăţia făptuitorului;
c) Prejudiciul;
d) Legătura de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu;
e) Capacitatea juridică a celui chemat să răspundă.
Marea majoritate a acţiunilor umane generează o formă de răspundere juridică.
74
 responsabilitate socială;
 răspundere socială;
 răspunderea juridică;
 răspunderea penală;
 răspunderea disciplinară;
 răspunderea civilă;
 condițiile angajării răspunderii civile.
8.6.Rezumat
Responsabilitatea socială ( ca raport social voit) înseamnă grija pentru succesul sau riscul,
rezultatele şi eficienţa, consecinţele şi valoarea activităţii pe care agentul o desfăşoară sau o
conduce, în beneficiul colectivităţii din care face parte şi care este afectată de rezultatele
acestei acţiuni. Răspunderea socială reprezintă acea instituţie prin care societatea îl obligă pe
individul care a încălcat anumite norme sociale să suporte sancţiunile sociale ataşate regulilor
încălcate. Răspunderea juridică este o formă a răspunderii sociale ce consta în complexul de
drepturi şi obligaţii ce se nasc ca urmare a săvârşirii unei fapte ilicite şi care constituie cadrul
de realizare a constrângerii de stat, constrângere concretizată prin aplicarea sancţiunii
juridice. Răspunderea juridică are trei forme principale:răspunderea penală, răspunderea
disciplinară și răspunderea civilă. Condiţiile pentru angajarea răspunderii civile sunt fapta
ilicită,vinovăţia făptuitorului, prejudiciul, legătura de cauzalitate între fapta ilicită şi
prejudiciu și capacitatea juridică a celui chemat să răspundă.
75
1) Ce se înțelege prin responsabilitate socială şi răspundere socială?

2) Care sunt deosebirile între responsabilitatea socială şi răspunderea socială?
3) Ce este răspunderea juridică?
4) Care sunt cele trei forme ale răspunderii juridice?
76
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 9. CRIMA ORGANIZATĂ
Cuprins
9.1. Introducere
9.3. Definiţie şi caracteristici
9.4.Mijloace de combatere
9.6. Rezumat
9.1. Introducere
Prezenta unitate de învățare este dedicată crimei organizate, fenomen complex

despre a cărui manifestare concretă cititorul are unele informații preluate din jurnalele de știri
sau din filme. În această unitate de studiu, cititorii vor descoperi că societatea legitimă,
oamenii cinstiți, onorabili sunt implicați în existența crimei organizate, atât prin folosirea
serviciilor și produselor ilegale și imorale pe care aceasta le procură, cât și prin protejarea
efectivă a șefilor importanți ai ei. De asemenea, studentul va descoperi cu uimire că cea mai
bună soluție de combatere a acestui fenomen este soluția sociologică care pledează pentru
subminarea fundamentului economic și al bazei sociale al crimei organizate. Soluția juridică
nu este adecvată, deoarece pe de-o parte,crima organizată își creează și menține o imunitate
juridică prin coruperea unor personaje-cheie din instituțiile de control social, iar pe de altă
parte pentru că stabilirea vinovăției juridice este dificilă în mecanismul complicat al ierahiei
crimei organizate.
77
După parcurgerea acestei unități de studiu, studentul va fi capabil să:
 definească crima organizată;

 explice legătura dintre crima organizată și societatea legitimă;
 enumere trăsăturile crimei organizate;
 explice diferența dintre teroriști și crima organizată;
 descrie ineficiența perspectivei strict juridice de combatere a crimei
organizate;
 identifice meritele perspectivei sociologice în combaterea acestui fenomen.
9.3. Definiţie şi caracteristici
Crima organizată a fost definită în multe feluri. Toate aceste definiţii pot fi grupate
în:
 Definiţii juridice, conform cărora crima organizată reprezintă ansamblul
activităţilor ilegale desfăşurate de către una sau mai multe organizaţii criminale, al
căror principal scop constă în obţinerea unor mari profituri ilicite;
şi
 Definiţii sociologice care consideră crima organizată drept ansamblul de
activităţi combinate ale societăţii legitime şi ilegitime, desfăşurate conform principiului
rentabilităţii şi care oferă bunuri şi servicii ilegale unei părţi din populaţie. Crima
organizată apare, în acest fel, drept parte integrantă a vieţii economice şi politice a
oricărei acţiuni.
Trăsăturile fundamentale ale crimei organizate sunt, în concepţia sociologilor
americani, următoarele:
78
1) Structură ierarhică bine precizată care-i conferă fiecărui membru atât
obligaţii cât şi privilegii şi care este extrem de promptă şi eficientă în disciplinarea
membrilor şi în controlul victimelor. Din cauza acestei structuri, odată implicat în crima
organizată îţi este imposibil să te mai detaşezi;
2) Dependenţa faţă de:
 Folosirea forţei pentru păstrarea “ordinii interne” şi pentru
restrângerea concurenţei. Tacticile principale folosite în acest scop constau în:
intimidare, estorcare, acaparare şi utilizarea violenţei;
 Asigurarea şi menţinerea unei permanente imunităţi faţă de
interferenţa reprezentanţilor legii. Tacticile principale prin care se atinge acest
obiectiv sunt : corupţia ( exploatarea lăcomiei sau a altor vicii) şi şantajul. Crima
organizată îşi află protectori în interiorul autorităţilor publice de la orice nivel,
inclusiv în interiorul autorităţilor centrale.
Exemple:
Judecătorul Th. A. Aurelio i-a mulţumit gangsterului Frank Costello pentru
că l-a ajutat să ajungă judecător la Curtea Supremă a Statului New York;
Edgar Hoover, conducătorul F. B. I., a protejat crima organizată prin
inacţiune, contra câştigurilor obţinute la pariurile hipice şi a păstrării secrete a
înclinaţiilor sale homosexuale.
Vizionează filmul J.Edgar (2011).

3) Scopul crimei organizate constă în obţinerea unor importante câştiguri
financiare prin specializarea în combinaţii de afaceri ilegale şi legale. Afacerile ilegale
privesc acele arii ale devianţei sociale asupra cărora opinia publică este divizată ( Ex:
consumul de droguri, prostituţia, jocurile de noroc, împrumutul cu camătă, manipularea
calculatoarelor, etc.). Afacerile legitime slujesc la justificarea în faţa legii a câştigurilor
obţinute pe cale ilicită, adică la “spălarea banilor”.
4) Sfera ei de influenţă depăşeşte graniţele geografice ori politice;
5) Spaţiul geografic este împărţit în sfere de influenţă între diverse organizaţii
criminale, în interiorul fiecărei sfere, exercitându-se monopolul unei anumite organizaţii
criminale.
79
În literatura de specialitate românească, se consideră că fenomenul crimei
organizate prezintă următoarele două trăsături fundamentale ( care le cuprind pe toate cele
enumerate mai sus):
 este un mod de raţionalizare a crimei, în sensul alegerii celor mai potrivite
mijloace ilicite pentru atingerea scopurilor propuse. Aici intră trăsăturile 1), 2), 4) şi 5) de
mai sus ;
 este o îmbinare între activităţi ilicte şi licite, între societatea legitimă şi cea
ilegitimă. Crima organizată nu ar putea exista fără sprijinul unor oameni politici,
demnitari şi a unei părţi din populaţie.
În încheiere, trebuie făcute următoarele precizări:
 crima organizată nu înseamnă numai La Cosa Nostra sau Mafia ci cuprinde
în sfera sa o multitudine de organizaţii criminale cum ar fi: Yakuza ( organizaţie
japoneză), Triadele ( organizaţie chinezească), rakeţii etc.
Teroriştii nu intră în sfera crimei organizate, deoarece ei acţionează pentru
realizarea unor scopuri politice şi nu pentru obţinerea de câştiguri financiare ilegale. Ei se
aseamănă cu crima organizată prin structură organizaţională şi colaborează adesea cu aceasta.
9.4.Mijloace de combatere
Mijloacele de combatere a crimei organizate depind foarte mult de modul în care

este definit şi înţeles acest fenomen. Astfel, definiţia juridică a fenomenului, care pune
accent, în special, pe societatea ilegitimă, face ca eforturile de combatere şi prevenire a
crimei organizate să se cantoneze în sfera politicii penale ( crearea unor noi infracţiuni şi
înăsprirea sancţiunilor pentru cele existente), încercându-se depistarea membrilor şi
colaboratorilor crimei organizate şi tragerea lor la răspundere. Definiţia sociologică a crimei
organizate ( care pune accentul pe societatea legitimă) îndeamnă la combaterea acestui
fenomen prin efectuarea unor schimbări sociale şi economice care să blocheze naşterea şi
buna funcţionare a organizaţiilor criminale.
În literatura românească de specialitate se apreciază că perspectiva
sociologică asupra crimei organizate este singura care poate naşte măsuri de combatere cu
adevărat eficiente. Şi aceasta întrucât descoperirea membrilor crimei organizate şi mai ales
sancţionarea lor penală este îngreunată foarte mult de anumite caracteristici ale acestui
fenomen social. Astfel, în cazul crimei organizate, care desfăşoară, aşa cum s-a arătat mai
80
sus, activităţi legale combinate cu cele ilegale, este foarte greu de distins între scopurile
legitime, de faţadă şi cele ilegale, reale. Apoi, modelul complicat de distribuire a puterii în
mod ierarhic face aproape imposibilă stabilirea responsabilităţii unui anumit membru pentru
luarea unei anumite hotărâri. De asemenea, infracţiunile comise de către membrii executanţi
ai unei organizaţii de tip criminal nu sunt determinate de motivaţii personale ci de regulile
unei culturi criminogene, care impune executarea promptă a ordinelor primite de la superiori,
indiferent de legalitatea acestora. Pe de altă parte, combaterea crimei organizate cu mijloace
penale este zădărnicită prin coruperea autorităţilor publice şi a altor factori de putere. Este de
la sine înţeles că funcţionarii importanţi ai statului şi politicienii remuneraţi periodic sau
şantajaţi de către crima organizată vor face tot ce le stă în putere pentru a împiedica
înfăptuirea justiţiei în cauze legate de crima organizată, ei protejându-şi, astfel, propria
libertate şi poziţie socială. Trebuie să se renunţe la iluzia atotputerniciei legii. Numai prin
subminarea bazei sale economice şi sociale poate fi înfrântă crima organizată.
 crima organizată;
 legătura dintre crima organizată și societatea legitimă;
 trăsăturile crimei organizate;
 diferența teroriști-crimă organizată;
 ineficiența soluției strict juridice de combatere a crimei organizate;
 meritele perspectivei sociologice în combaterea crimei organizate.
9.6. Rezumat
Crima organizată reprezintă ansamblul de activităţi combinate ale societăţii legitime
şi ilegitime, desfăşurate conform principiului rentabilităţii şi care oferă bunuri şi servicii
ilegale unei părţi din populaţie. Crima organizată apare, în acest fel, drept parte integrantă a
vieţii economice şi politice a oricărei acţiuni. Fenomenul crimei organizate prezintă
următoarele două trăsături fundamentale: este un mod de raţionalizare a crimei și este o
81
îmbinare între activităţi ilicte şi licite, între societatea legitimă şi cea ilegitimă. Teroriştii nu
intră în sfera crimei organizate. În literatura românească de specialitate se apreciază că
perspectiva sociologică asupra crimei organizate este singura care poate naşte măsuri de
combatere cu adevărat eficiente. Şi aceasta întrucât descoperirea membrilor crimei organizate
şi mai ales sancţionarea lor penală este îngreunată foarte mult de anumite caracteristici ale
acestui fenomen social. Numai prin subminarea bazei sale economice şi sociale poate fi
înfrântă crima organizată.
1) Ce este crima organizată?

2) Care sunt trăsăturile fundamentale ale crimei organizate în concepția sociologilor
americani?
3) Care sunt trăsăturile fundamentale ale crimei organizate în concepția sociologilor
români?
4) Ce diferență există între teroriști si membrii crimei organizate?
5) Care sunt mijloacele de combatere ale crimei organizate?
6) De ce perspectiva strict juridică este ineficientă în combaterea crimei organizate?
82
Bibliografie
Referinţe principale:
1. Stănilă Laura Maria, Sociologie juridică. Curs universitar, Ediția a II-a revăzută și
adăugită, Editura Universul Juridic, București, 2021.
2. Popescu, Delia Ramona, Văduva, Cosmin Marian, Sociologie juridică. Clarificări
conceptuale și aplicații, Editura Hamangiu, București, 2020.
Referinţe suplimentare:
3. Andrei Petre, Sociologie generală, Iaşi, Editura Polirom, 1997.
4. Atkinson Sam (Ed. Senior), Sociologie. Idei fundamentale, București, Editura Litera,
2018.
5. Banciu, Dan, Sociologie juridică, Ipostaze şi funcţii sociale ale dreptulu,. Bucureşti,
Editura Lumina Lex, 2007.
6. Bauman, Zygmunt, Hay, Tim, Gândirea sociologică, Bucureşti, Humanitas, 2008.
7. Carbonier, Jean, Sociologie juridique., 2e Édition. Paris, Quadrige/PUF, 2004.
8. Ciucă Valerius M., Lecţii de sociologia dreptului, Iaşi, Editura Polirom, 1998.
9. Gusti Dimitrie, Sociologie juridică. Culegere juridică, cu studiu introductiv, selectarea şi
sistematizarea textelor de Ion Vlăduţ, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1997.
10. Mihăilă, Artur, Sociologia dreptului, Bucureşti, Editura Hamangiu, 2010.
11. Nilă Stratone Cristiana Mirela, Sociologie juridică. Elemente de bază., Editura
Hamangiu, Bucureşti, 2013
12. Radu Gheorghe, Sociologie generală, București, Editura Pro Universitaria, 2017.
13. Rădulescu Sorin M., Sociologia devianţei. Teorii, paradigme, arii de cercetare,
Bucureşti, Editura Victor, 1998.
14. Schifirneţ Constantin, Sociologie, Ediţia a III-a revăzută şi adăugită. Bucureşti, Editura
Comunicare.ro, 2004;
15. Selagea Petru, Sociologie juridică şi metodele ei de cercetare. Curs teoretico-aplicativ,
Bucureşti, Editura Universităţii Independente „Titu Maiorescu”, 2003.
16. Sandu Antonio (Editor), Seminarii de sociologie juridică. Microcercetări. Editura
Lumen, Iași, 2015.
17. Voinea Maria, Sociologie generală şi juridică, Bucureşti, Editura Sylvi, 2000.
83

Socio Logie 2022

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Socio Logie 2022

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA „ALEXANDRU IOAN CUZA” IAŞI

Conferențiar univ. dr. Cosmin DARIESCU

I. Informaţii generale despre curs

Titlul disciplinei: Sociologie juridică

II. Informaţii despre coordonatorul de disciplină

Nume şi titlul ştiinţific: Conf. univ. dr. Dariescu Cosmin

III. Condiţionări şi cunoştinţe pre-rechizite

Înscrierea la curs nu este condiţionată de parcurgerea altui curs.

IV. Obiectivele și competențele asigurate (identice cu cele menționate în Fișa

 se familiarizeze cu noţiunile fundamentale ale acestei discipline ( grup social,

În urma parcurgerii cursului, studenţii vor dobândi deprinderile necesare pentru

V. Structura cursului – pe unități de învățare, cu indicarea duratei de parcurgere

Unitatea de învățare 9: CRIMA ORGANIZATĂ (2 ore)

Unitatea de învățare 10: SOCIETATEA ROMÂNEASCĂ CONTEMPORANĂ (2 ore)

VI. Numărul și formatul lucrărilor de verificare pe parcurs

VII. Metodele și instrumentele de evaluare

- Evaluare finală – examen scris: 50%

VIII. Bibliografie obligatorie și resurse suplimentare

1.2 Competențele unității de învățare

1.3. Obiectul și definiția sociologiei

1.4.Metoda sociologică (< gr. methodos - drum, cale)

1.5. Domeniile de specializare

1.6. Sociologia juridica - domeniu distinct al sociologiei

1.9.Test de evaluare al cunoștințelor

În această unitate de învățare, vom descoperi definiții ale sociologiei generale, o

1.2 Competențele unității de învățare

După parcurgerea acestei unități de învățare, studentul va fi capabil să:

 definească sociologia generală și sociologia juridică;

Durata medie de parcurgere a primei unităţi de învăţare este de 1,5 ore

1.3. Obiectul și definiția sociologiei

Prima definiţie a sociologiei a fost data in secolul al XIX-lea, de către Auguste

1.4.Metoda sociologică (< gr. methodos - drum, cale)

Definiţie: prin metoda se înţelege ansamblul teoriilor si noţiunilor utilizate pentru

Principiile de obiectivitate ale sociologiei:

1) obiectul oricărei ştiinţe îl reprezintă fenomenele reale dintr-un domeniu de

1.5. Domeniile de specializare

1.6. Sociologia juridica - domeniu distinct al sociologiei

Dreptul reprezintă ansamblul regulilor sociale cu caracter imperativ, care stabilesc

Definirea sociologiei juridice

Nu există o definiţie unanim acceptată.

Funcţiile sociologiei juridice:

1.9.Test de evaluare al cunoștințelor

1) Definiți sociologia generală.

2.2 Competențele unității de învățare

2.3.Evoluţia ideilor sociologice

2.3.1.Funcţia dreptului in concepţia lui Auguste Comte (pozitivismul)

2.3.2. "Dreptul liber" - Eugen Ehrlich (întemeietorul sociologiei juridice)

2.3.3. Constrângerea, presiunea şi normativitatea în concepţia lui Émile Durkheim

2.3.4. Raţionalizare şi legitimitate în concepţia lui Max Weber (1864-1920)

2.4. Sociologia românească

2.4.1. Dimitrie Gusti (1880 - 1955)

2.4.2. Petre Andrei (1891-1940)

2.5. Orientări sociologice contemporane

2.5.1. Şcoala jurisprudenţei sociologice americane ( teoria sociologică a dreptului)

2.5.2. Analiza funcţionalistă americană

2.5.3.Pluralismul juridic şi noţiunea “dreptului social” în concepţia lui George Gurvitch

2.8.Test de evaluare al cunoștințelor

2.2 Competențele unității de învățare

După parcurgerea acestei unități de învățare, studentul va fi capabil să:

 identifice cărturari străini și români care au întemeiat și au dezvoltat

Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este de 3 ore.

2.3.1.Funcţia dreptului in concepţia lui Auguste Comte (pozitivismul)

Auguste Comte (1798-1857) este fondatorul sociologiei generale.

Datorita lui, sociologia s-a apropiat de drept prin afirmarea necesitaţii de a