Limbă și comunicare - figuri de stil

Figuri de stil:
A. figuri sintactice şi de construcţie ( enumeraţia, repetiţia,
paralelismul sintactic, refrenul, simetria, antiteza, invocaţia
retorică, inversiunea )
B. figuri semantice: epitet, comparaţie, personificare,
hiperbolă, metafora, oximoron, simbol ( G. Bacovia :
„plumb” = depresia; „galben” =boală )
1. Epitet = caracteristică a unui substantiv sau verb pentru a înfăţişa
imaginea lui aşa cum se reflectă în fantezia autorului;
2. Metafora = relație de analogie între sensurile a două cuvinte :
„regina nopţii moartă”= luna, ca o regină a nopţii;
3. Oximoron = asocierea a doi termeni opuşi: dulce jale; farmec
dureros; dureros de dulce; vară de noiembrie; întuneric alb; mort
frumos cu ochii vii.
4. Sinestezia = acord de senzaţii ( vizuale, auditive, olfactive, tactile,
motorii ); « pictură parfumată cu vibrări de violet »
C. Figuri de sunet:
1.aliteraţie: joc de consoane: „Vâjâind ca vijelia şi ca
plesnetul de ploaie”, „Și zalele-i zuruie crunte”;
2.onomatopee: „buf”, „trop”;
3.asonanţa: joc de vocale: „Ale turnurilor umbre peste
unde stau culcate”; „Nunul mare, mândrul soare şi pe
nună, mândra lună”.
Exemple de oximoron

„Și bogat în sărăcia-i ca un astru el apune” (M. Eminescu – Epigonii)

„Ele sar în bulgări fluizi peste prundul din răstoace” (M. Eminescu – Călin)

„În cânturi răsunânde, suspine-armonioase…” (M. Eminescu – La mormântul lui

Aron Pumnul)

„Iar râul suspină de blânda-i durere.” (M. Eminescu – O călărire în zori)

„Venere, marmură caldă, ochi de piatră ce scânteie.” (M. Eminescu – Venere și

Madonă)

„Un farmec trist și neînțeles

Puterea mea o leagă…” (M. Eminescu)
„Suferință, tu, dureros de dulce.” (M. Eminescu – Odă în metru antic)

„Într-o lume de neguri

Trăiește luminoasa umbră
…
Negurile albe pătrund…” (M. Eminescu)

„Azi sunt bătrân de tânăr.” Ce fel eram eu ieri. (M. Eminescu – Postume)

„Când nu s-ascundea nimic, deși totul era ascuns.”(M. Eminescu – Scrisoarea I)

„Vede țară lângă țară și popor lângă popor

Ce prin neguri alburie se strevăd și se prefac.” (M. Eminescu)

„Ochii săi mari, căprii, ardeau ca un foc negru sub nişte mari sprâncene stufoase şi
îmbinate […]” (M. Eminescu – Geniu pustiu)
„Culorile le iau din apă
din dulci otrăvuri și din vânt.” (L. Blaga)

„Sub scut de stânci undeva

un balaur cu ochi întorși spre steaua polară
visează un lapte albastru furat din stâni.” (L. Blaga)

„De-mbunătățiri rele cât vrei suntem sătui…” (Gr. Alexandrescu – Satiră.

Duhului meu)

„O muscă trece prin lumina albă,

Ca o scânteie de-ntuneric.” (G. Topârceanu – Lumină)
„
„Grinzile de stejar, zidurile de piatră, covoarele, jilțurile și cărțile
ard fără văpaie și cu scrumuri mobile, în focul rece al topirii de
sine.” (T. Arghezi)

„Înghețe-te căldura, arză-te răcoarea.” (T. Arghezi)

„Gândindu-te, secundă cu secundă,

Îți fuge chipul ca-ntr-o undă,
Care ți-l scoate și-l afundă,
Prin pietre, umbră și răchită,
Și tot mai lămurit nedeslușită.” (T. Arghezi – Năluca)
Exemple de metafore
Toată floarea cea vestită a întregului Apus,
Tot ce stă în umbra crucii, împărați și regi s-adună
Să dea piept cu uraganul ridicat de semilună. (M. Eminescu – Scrisoarea III)

Zadarnic paiul sec al minții-l treieri,

Drapându-i golul ei cu reci imagini
Nimic nu iese dintr-un dram de creieri.
(M. Eminescu – Ureche)

Părea că printre nouri s-a fost deschis o poartă

Prin care trece albă regina nopții moartă. (M. Eminescu – Melancolie)
– O, rămâi, rămâi la mine, tu, cu viers duios de foc,
Zburător cu plete negre, umbră fără de noroc (M. Eminescu – „Călin”)

Credința-i val, iubirea vânt

Și viața fum. (G. Coșbuc)

Dă-mi tot amarul, toată truda

Atâtor doruri fără leacuri
Dă-mi viforul în care urlă
Și gem robiile de veacuri. (O. Goga – „Rugăciune”)
Repetiția
Repetiția constă în repetarea unui cuvânt sau a unei expresii în diferite
poziții ale enunțului.

Exemple

Era casa pe care și-o dorise din copilărie, casa pe care o visase de atâtea
ori, casa pe care de atâtea ori o desenase, casa perfectă; casa pe care nu și-
o putea însă permite.(anafora, repetarea unui cuvânt sau a unei expresii în
propoziție și a unor propoziții în frază, pentru a accentua o anumită idee);

În guvern se discută, în parlament se discută, în justiție se discută, până și

pe stradă se discută.(epifora, reluarea unui cuvânt la sfârșitul unei
propoziții sau a unei propoziții la sfârșit de frază)
Au năpustit în biroul directorului angajații, angajați care nu și-au primit
salariile de trei luni.(anadiploză, reluarea ultimei părți dintr-o propoziție în
propoziția următoare);

În acestă problemă ar trebui să arate că este moț și nu cu moț.(antanaclaza,

realizarea unor jocuri de limbaj prin repetarea unui cuvânt, figură de stil
bazată pe polisemie și omonimie).
Inversiunea
Inversiunea constă în răsturnarea cuvintelor în propoziție, pentru
a pune în evidență un anumit termen. Exemple:
Impertinentul participant a fost scos afară din sala de conferințe.
Deșteptul copil a luat nota 10.
Invocația retorică

Invocația retorică este o rugăminte adresată divinității,

muzelor sau unor persoane reale pentru a cere ajutor.

„Cum nu vii tu, Țepeș Doamne, ca punând mâna pe ei

Să-i împarți în două cete: în smintiți și în mișei ”

„Scrisoarea a III-a”, Mihai Eminescu

Comparația
Comparația este una dintre cele mai frecvente figuri de stil și constă în
alăturarea a doi sau mai mulți termeni cu scopul evidențierii primului termen.
• un termen concret cu altul tot concret: „Pe un deal răsare luna, ca o vatră de
jăratic“ (M. Eminescu, Călin - file din poveste);
• un termen abstract cu altul concret: „Trecut-au anii ca nori lungi pe
șesuri“ (M. Eminescu, Trecut-au anii);
• un termen concret cu unul abstract: „Soarele rotund și palid se prevede printre
nori | Ca un vis de tinerețe printre anii trecători“ (V. Alecsandri, Iarna)
• un termen abstract cu altul abstract: „Anii tăi se par ca clipe | Clipe dulci se
par ca veacuri“ (M. Eminescu, O, rămâi)
 Metafora este figura de stil prin care se trece de la sensul obișnuit al
unui cuvânt la alt sens, prin intermediul unei comparații subînțelese. Procesul
de realizare a metaforei constă în punerea semnului identității între două
obiecte diferite (lucruri, ființe, persoane) prin numele lor, pe baza unei
analogii.
„Părea că printre nouri s-a fost deschis o poartă,
Prin care trece albă regina nopții moartă.”(Melancolie, M. Eminescu)

„Lună tu, stăpân-a mării, pe a lumii boltă luneci.”(Scrisoarea I, M. Eminescu)

Epitetul
Epitetul este figura de stil constând în determinarea unui substantiv sau
verb printr-un adjectiv, adverb etc., menit să exprime acele însușiri ale
obiectului care înfățișează imaginea lui așa cum se reflectă în simțirea și
fantezia scriitorului.
• „În seara răzvrătită care vine
De la străbunii mei până la tine
[...]
Durerea noastră surdă și amară“ (Testament, T. Arghezi).
Personificarea
Personificarea este figura de stil (procedeul artistic) prin care lucrurilor,
obiectelor li se atribuie însușiri umane .
exemple: norii plâng; soarele râde; stelele clipesc; păsărelele șoptesc; vântul
aleargă; sălciile sunt triste; pisica vorbește lin.
Antiteza

Antiteza este o figură de stil care constă în opoziția dintre două cuvinte,
fapte, personaje, idei, situații. În creația lui M. Eminescu antiteza apare și în
formularea unor titluri: Venere și Madonă, Înger și demon, Împărat și
proletar.
Exemplu:
„Ea un înger ce se roagă – El un demon ce visează;
Ea o inimă de aur – El un suflet apostat.” (M. Eminescu)
Tu eşti o albă rugăciune
Nălţată-n templul sfânt al vieţei,
Asemenea rozelor plăpânde
Ce-n ceasul clar al dimineţei
Zâmbesc de rouă tremurânde.

Tu eşti o blândă rugăciune,

Asemenea binecuvântărei
Ce din nălţimea azurie
Coboară-n faptul înserărei
Pe-un val de lină armonie.

Tu eşti o caldă rugăciune,

Cu o privire de madonă,
Iar vorba ta înaripată
E un parfum de anemonă
La o icoană întristată.

Tu eşti o sfântă rugăciune

Căzând pe frunţi în umilinţă.
O, de-aş putea cunoaşte-odată,
Pierdut în dulcea pocăinţă,
Misterul rugei fără pată!

(Ştefan Petică, „Fecioara în alb, IV”)

„Tu eşti o albă rugăciune
Nălţată-n templul sfânt al vieţei,
Asemenea rozelor plăpânde
Ce-n ceasul clar al dimineţei
Zâmbesc de rouă tremurânde.
Tu eşti o blândă rugăciune,
Asemenea binecuvântărei
Ce din nălţimea azurie
Coboară-n faptul înserărei
Pe-un val de lină armonie.
Tu eşti o caldă rugăciune,
Cu o privire de madonă,
Iar vorba ta înaripată
E un parfum de anemonă
La o icoană întristată.
Tu eşti o sfântă rugăciune
Căzând pe frunţi în umilinţă.
O, de-aş putea cunoaşte-odată,
Pierdut în dulcea pocăinţă,
Misterul rugei fără pată!”
1. Scrie câte un sinonim contextual pentru cuvintele roze şi înserare.
2. Explică rolul a două semne de punctuaţie diferite din ultima strofă.
3. Precizează forma literară actuală a cuvintelor nălţimea şi rugei.
4. Menţionează două teme/ motive literare prezente în poezie.
5. Prezintă două elemente prin care se realizează subiectivitatea în textul dat.
6. Explică semnificaţia a două figuri de stil identificate în a doua strofă.
7. Motivează, prin evidenţierea a două trăsături, apartenenţa poeziei la genul
liric.