Dizabilitate versus CES

Dizabilitatea (incapacitatea) (engl.’disability’, franc.’incapacite’) – în contextul

experienței de sănătate – reprezintă orice restricție sau lipsă (rezultată dintr-o deficiență) a
abilității de realiza (performa) o activitate, în maniera sau în limitele considerate normale
pentru o ființă umană. (ICIDH, OMS, 1980). Noțiunea de dizabilitate în CIF OMS 2001 are
un alt sens, mai larg și mai complex decât însemna dizabilitatea în ICIDH (1980).
Dizabilitatea a devenit acum conceptul central, cel mai general, care integrează alte
componente – inclusiv deficienţa – utilizată cu aceeaşi semnificaţie în CIF ca şi în ICIDIH –
sau handicapul...(daca este înţeles doar ca restricţie de participare socială). Pentru înţelegerea
viziunii actuale (CIF, OMS, 2001) asupra dizabilităţii este foarte importantă conceptualizarea
funcţionării (universal umane) înţeleasă ca interacţiune dinamică între condiţia de sănătate a
unei persoane, factorii de mediu şi factorii personali. Între componentele CIF există o
interacţiune dinamică: intervenţia asupra unei componente are capacitatea de a modifica una
sau multe dintre celelalte entităţi. În viziunea CIF termenii de bază – funcţionarea şi
dizabilitatea – sunt înţeleşi ca termeni umbrelă (generici) pentru a denota aspectele pozitive
sau negative ale interacţiunii dintre perspectiva biologică, cea individuală şi cea socială. Toate
trei palierele sunt importante, fiecare dintre ele precum şi interacţiunile dintre ele pot avea o
influenţă pozitivă (funcţionarea) sau negativă (dizabilitatea). Dizabilitatea, în accepția OMS
din 2001 are o semnificație generică – atât pentru deficienţe (afectări), limitări ale activităţii
şi restricţii de participare cât şi pentru factori de mediu (bariere), corelate cu factorii
personali. (Tema 2. PPT. Dizabilitate și CES 2018. Vrasmaș T.).
În Preambulul Convenţiei privind drepturile persoanelor cu dizabilităţi (2006) se
recunoaşte că dizabilitatea este un concept în evoluţie şi că aceasta “rezultă din interacţiunea
persoanelor care au anumite afectări/deficienţe cu barierele de mediu şi cu cele atitudinale
care le împiedică participarea deplină şi efectivă în societate, pe baze egale cu celelalte
persoane”. Tot în cadrul Convenţiei, în art. (1) care defineşte scopul respectivului document,
se precizează că persoanele cu dizabilităţi includ acele persoane „care au deficienţe fizice,
mentale, intelectuale sau senzoriale de durată, deficienţe care, în interacţiune cu diverse
bariere, pot îngrădi participarea deplină şi efectivă a persoanelor în societate, în condiţii de
egalitate cu ceilalţi”. (Manea L., colab. Gherghuț A, Roșan A., et al., 2016, p.12).
Convenția privind drepturile persoanelor cu dizabilități reflectă abordarea dizabilității
din perspectiva drepturilor omului. O astfel de abordare recunoaște persoanele cu dizabilități
ca purtătoare de drepturi, în opoziție cu celelalte abordări (ale carității, asistenței și
intervenției medicale). (Manea L., colab. Gherghuț A, Roșan A., et al., 2016, p.15).
CIFDS, OMS, 2004: dizabilitatea este considerată ca dificultate sau ca dificultăţi care
se manifestă la unul sau la mai multe dintre următoarele trei niveluri: ca probleme, ca
“afectări/deficienţe” la nivelul unor funcţii sau structuri ale organismului; ca probleme în
executarea unor activităţi, denumite “limitări de activitate”; ca probleme legate de implicarea
în anumite arii ale vieţii, denumite “restricţii de participare”. (Manea L., colab. Gherghuț A,
Roșan A., et al., 2016, p.14).
Manea L. (prof. univ.dr.). Gherghuț A. (prof. dr. colab.). Roșan A (conf. dr. colab.).
Ionescu L. (asit. cerc. drd. colab.). Pădure M. (asist. derc. dr. colab). (2016). Accesul la
educație a tinerilor cu dizabilități în România cu focalizare pe învățământul secundar
superior, vocațional și universitar. Tîrgu-Mureș: Fundația Alpha Transilvană. Editor:
Asociația RENINCO România. Material realizat în cadrul proiectului „TOATE drepturile
fundamentale pentru TOATE persoanele cu dizabilităţi!”, desfășurat în perioada iunie 2014 –
aprilie 2016 și finanţat prin granturile SEE 2009 – 2014, în cadrul Fondului ONG în România.

Dizabilitate (handicap) în România

Actul normativ special care reglementează problematica dizabilității este fundamentat
de Art. 50 din Constituția României, care prevede că: “Persoanele cu handicap se bucură de
protecţie specială. Statul asigură realizarea unei politici naţionale de egalitate a şanselor, de
prevenire şi de tratament ale handicapului, în vederea participării efective a persoanelor cu
handicap în viaţa comunităţii, respectând drepturile şi îndatoririle ce revin părinţilor şi
tutorilor”. În aceeaşi logică, Legea nr. 448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor
persoanelor cu dizabilități defineşte dizabilitatea după cum urmează: “Persoanele cu
handicap sunt acele persoane cărora mediul social, neadaptat deficienţelor lor fizice,
senzoriale, psihice, mentale şi/sau asociate, le împiedică total sau le limitează accesul cu
şanse egale la viaţa societăţii, necesitând măsuri de protecţie în sprijinul integrării şi
incluziunii sociale.”. (***Raport anual de sinteză 2012. CEDCD. pp.8-9).
Dizabilitate: rezultatul sau efectul unor relaţii complexe dintre starea de sănătate a
individului, factorii personali şi factorii externi care reprezintă circumstanţele de viaţă ale
acestui individ. Datorită acestei relaţii, impactul diverselor medii asupra aceluiaşi individ, cu
o stare de sănătate dată, poate fi extrem de diferit. Dizabilitate este termenul generic pentru
afectări (deficiente), limitări ale activităţii şi restricţii de participare (2005-2011).
Dizabilitate în Convenția ONU 2007 și legea 221/2010 din România
 ”Persoanele cu dizabilităţi le includ pe acelea care au deficienţe (afectări) pe termen lung, din
punct de vedere fizic, mintal (mental), intelectual sau senzorial, care în interacţiune cu diferite bariere
pot împiedica participarea lor deplină şi eficientă în societate, pe baze egale cu ceilalţi” (art. 1,scop).
Relaţia dizabilitate (handicap) – cerinţe educaţionale speciale este compexă dar
delimitările sunt posibile şi necesare. Între cele două noţiuni – dizabilitate şi CES - pot fi şi
unele suprapuneri, o anumită zonă de intersecţie – copii sau tineri cu dizabilităţi care au
nevoie de sprijinul adiţional, de educaţie specială (adică au CES). Există şi zone de delimitare
între cele două noţiuni. La unii copii cu dizabilităţi (handicap) derivate din deficienţe) este
posibil să nu apară cerinţe speciale, în context educaţional. Pot avea CES însă şi copii fără
dizabilităţi (derivate din deficienţe).
Din perspectivă educaţională, relaţia cea mai probabilă şi logică este - una de la o
parte – dizabilitatea – la întreg (cerinţele educaţionale speciale). Această relaţie este
clarificată de unele ţări europene prin legislaţie şi este ilustrată şi de statistici – daca sunt
dezagregate. Numărul copiilor cu cerinţe educaţionale speciale este mai mare decât cel al
copiilor cu dizabilităţi. Copiii cu dizabilităţi (handicap) şi desigur copiii cu CES constituie
un grup (grupuri) foarte foarte divers(e) şi complex(e). Contextul utilizării unuia sau a altuia
dintre aceşti 2 termeni - CES şi dizabilitate sau chiar a unora mai specifici
(intracategorie/categorii) - este de aceea foarte important. In continuare doar două ilustrări în
acest sens. Tulburările de pronunţie pot fi regăsite la diverse grupuri de copii (cei cu tulburări
de limbaj, cei cu dizabilităţi intelectuale etc) dar foarte rar la nevăzători... Ca atare, dacă
asociem cumva tulburarea de pronunţie cu toţi copiii care au (sau pot avea) cerinţe
educaţionale speciale, ca de pildă în formularea ”Tulburările de pronunţie la copiii cu CES”
şi înţelegem prin copii cu CES şi toţi copiii cu dizabilităţi (handicap) - deci şi pe cei
nevăzători – suntem în situaţia de risc pentru a face o extrapolare nejustificată, o eroare. O
altă exprimare care ar trebui analizată de asemenea cu mai multă atenţie este: Elevii cu CES
din învăţământul special...În mod tradiţional în şcolile speciale au învăţat (şi învaţă)
copiii/elevii cu dizabilităţi (handicap) – derivate din deficienţe (şcolile fiind organizate adesea
pe tipuri de deficienţe) – şi foarte rar alte (sub)grupuri de CES, ca de pildă copii cu dificultăţi
(specifice) de învăţare. Ca atare, în funcţie de contextul lingvistic ar trebui utilizat unul sau
altul dintre cei doi termeni – CES ori dizabilitate – sau chiar unii termeni mai specifici (un
anumit tip de dizabilitate, o anumită dificultate de învăţare).
Concluzionând, conform studiului UNICEF-ISE-RENINCO 2015/2016 și studiului
RENINCO-FDP 2016 rezultă că: din analiza certificatelor - emise de Comisia de Protecția
Copilului pentru grad de handicap/ dizabilitate, respectiv de CJRAE /CMBRAE pentru OSP) -
rezulta că între cele două grupuri sunt suprapuneri - unii copii cu dizabilități au și CES
(certificat OSP) dar și diferențe; unii copii cu dizabilități nu au și CES; unii copii cu CES (cu
certificat de OSP) nu au și dizabilități (handicap). (Tema 2. PPT. Dizabilitate și CES 2018.
Vrasmaș T.).
Conceptul de cerințe educaționale speciale