COMPOZIŢIA AERULUI

Prin compoziţia sa, atmosfera direcţionează existenţa vieţii pe Terra. Ea este formată
dintr-un amestec fizic de gaze simple, gaze rare, substanţe gazoase compuse şi corpuri străine.
Aceste componente au un rol ecologic determinant, care acţionează constant pozitiv sau
negativ asupra biocenozelor. În compoziţia sa gazele simple sunt reprezentate de azot 78%,
oxigen 20,95% ,iar proporţia 1,05%este formată din gaze rare (argon, hidrogen, krypton,
xenon, neon, heliu, radon-gaz radioactiv etc.) şi substanţe gazoase compuse (dioxid de carbon,
metan, amoniac), vapori de apă şi corpuri străine. Această compoziţie este specifică zonei
inferioare a atmosferei. Pe verticală compoziţia se schimbă. Dintre toate componentele
atmosferei, azotul şi oxigenul sunt singurele elemente gazoase care există pe tot intervalul
acesteia. În partea inferioară se găsesc în stare moleculară, iar în cea superioară în stare
atomică.
Azotul este gazul cel mai răspândit al cărui rol ecologic în natură constă în
neutralizarea puterii de oxidare a oxigenului.
Oxigenul determină în mare măsură însuşirile fizice şi chimice ale aerului, însuşiri ce
fac din atmosferă un adevărat scut la adăpostul căruia se desfăşoară viaţa pe Pământ. El este
prezent în viaţa organismelor vii (plante, animale, bacterii aerobe), participă în toate procesele
arderii şi descompunerii substanţelor organice, este prezent sub formă de combinaţie chimică
în alcătuirea dioxidului de carbon şi a altor substanţe aflate în aer. În păturile înalte ale
atmosferei, oxigenul se găseşte sub formă de ozon.
Ozonul reprezintă starea alotropică a oxigenului. Se formează în straturile superioare
ale atmosferei prin disocierea moleculelor de oxigen sub acţiunea razelor ultraviolete ale
Soarelui. În părţile inferioare ale atmosferei se formează în urma descărcărilor electrice şi prin
oxidarea unor substanţe organice, în principal în unele alge marine şi răşina coniferelor.
Aceasta explică prezenţa aerului ozonificat în atmosfera pădurilor de conifere (brad, molin,
pin) sau pe malul mării. În stratosferă stratul de ozon este cuprins între 20-40 km. Concentraţia
de ozon în atmosfera Pământului s-a evaluat la 1x10 -6 procente volumetrice. La sol,
concentraţia lui este extrem de scăzută. Rolul său ecologic este de mare importanţă, servind
drept scut şi calorifer. El reţine în păturile superioare ale atmosferei o mare parte din razele
ultraviolete periculoase pentru organismele vii: plante, animale şi bacterii şi reflectă radiaţiile
cosmice. În ecosistemele Terrei, graţie stratului de ozon, razele ultraviolete nu ajung într-o
cantitate mai mare, a căror acţiune ucigătoare asupra organismelor vii ar face imposibilă viaţa.
Funcţia de calorifer a ozonului se impune prin însuşirea de a fi mai uşor încălzit de razele
solare şi de înmagazinare a căldurii. Variaţiile de temperatură din stratosferă se explică prin
variaţia cantitativă a ozonului între zi şi noapte. Ozonul ia naştere numai ziua când asupra
oxigenului acţionează razele ultraviolete, se încălzeşte şi înmagazinează căldură. Noaptea, în
absenţa razelor solare, ozonul se împuţinează, iar temperatura scade. Sub aspect ecologic
dispariţia stratului de ozon ar face imposibilă viaţa pe Pământ.
Argonul (0,93%), al treilea gaz atmosferic ca proporţie, nu are un rol ecologic
deosebit.
Dioxidul de carbon, în stratele inferioare ale atmosferei, se află în concentraţie de
0,03%. În jurul oraşelor mari industrializate poate ajunge la 0,05-0,07%. Provine din arderea
combustibililor, putrezirea plantelor, animalelor şi bacteriilor moarte, erupţiile vulcanilor şi
respiraţia vieţuitoarelor. Cantitatea de CO2 variază pe parcursul unei zile şi pe anotimpuri. Este
mai redus ziua decât noaptea, mai redus vara decât iarna, mai crescut primăvara şi toamna
decât vara şi iarna. În regimul termic al Pământului, în condiţiile de concentraţii normale,
dioxidul de carbon joacă un rol termoregulator. Slăbeşte radiaţia terestră în timpul nopţii. Face
posibilă menţinerea la suprafaţa Pământului a unei temperaturi mai ridicate şi cu variaţii
reduse de la zi la noapte şi de la vară la iarnă. În lipsa CO 2 din atmosferă variaţiile ar fi foarte
mari. Rolul ecologic prin acţiunea sa în regimul termic al Pământului este benefic pentru
biocenoze.
Particulele solide din atmosferă îi influenţează negativ transparenţa şi favorizează
încălzirea aerului prin acumularea unei părţi din căldura solară. Particulele solide provin din
praful cosmic, cenuşa şi fumul vulcanilor, dezagregarea rocilor ale căror particule minuscule
sunt ridicate în atmosferă de vânt şi apoi de curenţii ascendenţi, săruri marine rezultate din
pulverizarea valurilor, particule solide din fumul fabricilor, particule organice constând din
polen, spori (de ciuperci, muşchi, ferigi), bacterii, alge monocelulare, ciuperci monocelulare.
Foarte multe din particulele fine aflate în atmosferă formează nucleele din condensare pentru
vaporii de apă. Deşi aerul pare curat, el conţine deasupra mărilor şi oceanelor sute de mii de
particule solide într-un centimetru cub. Cantitatea lor scade cu înălţimea. La 2 km înălţime
există câteva sute într-un centimetru cub, iar la 5 km sub o sută de particule într-un centimetru
cub. Cantitatea totală a particulelor din atmosferă este evaluată la câteva milioane tone.
Prezenţa excesivă în atmosferă a unor particule, chiar dacă este temporară, poate da naştere
unor ploi uimitoare. Aşa a fost ploaia roşie din anul 1880 căzută în Maroc, având în
componenţa sa alga Protococcus Fluviatilis.
Prezenţa particulelor solide în atmosferă influenţează clima regională şi chiar clima
unei zone, cu implicaţii ecologice în ecosistem privind transparenţa atmosferei, slăbirea
intensităţii radiaţiilor solare faţă de normal, acumularea căldurii solare care ridică temperatura
aerului şi schimbarea regimului precipitaţiilor. Uneori prezenţa particulelor străine în aer poate
fi nocivă pentru vieţuitoare, producând iritaţii, intoxicări, otrăviri atunci când se găsesc într-o
concentraţie mai mare. Toate acestea intervin negativ în fiziologia biocenozelor.

1.2. SURSE DE POLUARE A AERULUI

Sursele de poluare a aerului pot fi clasificate în surse naturale şi surse artificiale.
a) Surse naturale sunt:
- solul care, sub influenţa diferenţelor de temperatură, a ploilor şi a curenţilor de aer,
suferă fenomene de eroziune şi măcinare cu eliberarea de particule foarte fine;
- plantele şi animalele, care pot elimina în aer diverse elemente ca: polen, păr, pene,
fulgi etc.;
- gazele şi vaporii naturali, eliminaţi din sol direct în aerul atmosferic şi care se găsesc
în anumite zone caracteristice din punct de vedere geologic;
- erupţiile vulcanice, care aruncă în aer, în anumite momente, mari cantităţi de gaze,
vapori de apă şi particule solide;
- praful cosmic, rezultat din distrugerea meteoriţilor în straturile superioare ale
atmosferei.
b) Sursele artificiale sunt reprezentate de diversele activităţi ale omului din care
rezultă o serie de elemente solide, lichide sau gazoase ce pot ajunge în atmosferă. Ele
constituie principalele surse de poluare
şi sunt fixe şi mobile.

Fig.1. Surse fixe de poluare

 - surse fixe - produc o poluare limitată, de cele mai multe ori în jurul locului de
eliminare în atmosferă a poluanţilor.
Aici se încadrează două grupuri mari:
o procesele industriale, recunoscute ca fiind cele mai importante surse de poluare a
aerului: chimice, siderurgice, metalurgice, de materiale de construcţie etc.;
o procesele de combustie de la încălzirea locuinţelor până la combustibilul utilizat
pentru producerea de energie; cantitatea poluanţilor produşi astfel depinde de calitatea
combustibilului folosit şi de felul arderii.

Fig.2. Surse mobile de poluare

- surse mobile - produc o poluare diseminată pe o suprafaţă uneori foarte mare; aici
se încadrează mijloacele de transport:
- transporturile rutiere;
- transporturile navale şi aeriene;- transporturile feroviare.
Dintre toate acestea, autovehiculele sunt cele mai importante surse de poluare a
aerului. Din eşapamentele lor se evacuează mari cantităţi de oxid de carbon, oxizi de azot,
precum şi cantităţi mai reduse de plumb, aldehide, etilenă, hidrocarburi aromatice cancerigene,
CO2. Motoarele pe benzină produc mai mult CO pe unitate de putere decât cele pe motorină, în
schimb concentraţiile de particule evacuate din motoarele Diesel sunt de zece ori mai mari
decât de la motoarele pe benzină. Acumularea poluării emise de autovehicule în spaţiul aerian
al străzilor urbane depinde nu numai de numărul lor şi de modul de funcţionare, ci şi de
structura oraşului şi factorii meteorologici, care pot favoriza fie menţinerea concentrarea
poluanţilor, fie îndepărtarea şi diluarea lor în spaţii cât mai mari.