„Baltagul” – Mihail Sadoveanu

Opera literară „Baltagul” a fost scrisă de Mihail Sadoveanu și publicată în anul 1930. Este un roman interbelic,
obiectiv, realist-mitic și tradițional. Romanul este specia genului epic, în proză, de mare întindere, cu o acțiune complexă
care se desfășoară pe mai multe planuri narative, cu personaje numeroase a căror personalitate este bine individualizată.
Acesta este realizat pe două coordonate fundamentale: aspectul realist, care este sugerat de monografia lumii pastorale,
reperele spațiale, tipologia personajelor, tehnica detaliului semnificativ, și aspectul mitic, evidențiat de ritualurile și
tradițiile pastorale, motivul comuniunii om-natura și mitul marii treceri. Romanul are ca punct de plecare balada „Mioriţa”,
fapt sugerat chiar de autor prin motto-ul său „Stăpâne, stăpâne, mai cheamă ş-un câne”.
Realismul este un curent literar care s-a manifestat în Franța, în secolul al XIX-lea. Are ca principiu de bază
reflectarea realității în datele ei esențiale, obiective. Este o concepție opusă idealismului. Această operă aparține curentului
realist prin: tematica socială, obiectivitatea perspectivei narative, construirea personajelor în relație cu mediul în care
acestea trăiesc, alegerea unor personaje tipice pentru o categorie socială, tehnica detaliului semnificativ, veridicitatea și stilul
sobru, impersonal.
Titlul romanului „Baltagul” este format dintr-un substantiv comun articulat hotărât și înseamnă un topor cu două
tăișuri. Acesta este un obiect simbolic, ambivalent, reprezentând atât arma crimei, fiind cea cu care Nechifor Lipan este
omorât de Calistrat Bogza, cât și instrument al dreptății, folosit de Gheorghiță, ucigașul tatălui său găsindu-și sfârșitul la fel
ca victima sa, ucis de o lovitură de baltag. În basmele populare românești, baltagul este adesea furat de forţele răului, fiind
apoi recuperat de personajul pozitiv.
Tema rurală a romanului tradițional este dublată de tema călătoriei inițiatice și justițiare. Romanul „Baltagul“
prezintă monografia satului moldovenesc de la munte și are în prim-plan căutarea și pedepsirea celor care l-au ucis pe
Nechifor Lipan, personaj absent, prezentat indirect, aparținând planului mitic. Însoțită de Gheorghiță, Vitoria reconstituie
drumul parcurs de bărbatul său, pentru descoperirea adevărului și realizarea dreptății. Călătoria, căutarea adevărului,
constituie axul romanului și se asociază cu motivul labirintului. Parcurgerea drumului are diferite semnificații. Vitoria
reconstituie evenimentele care au condus la moartea bărbatului ei, ceea ce devine o dublă aventură, anume a cunoașterii
lumii și a cunoașterii de sine. Când își caută soțul, Vitoria parcurge simultan două lumi: spațiul real, concret și comercial și
o lume, „de semne și minuni”, al căror sens doar ea știe să-l descifreze. Pentru Gheorghiță, călătoria are rol educativ, de
inițiere a tânărului, evoluția și transformările sale de la adolescență până la maturitate, lucru care oferă operei caracter de
Bildungsroman.
Două secvențe relevante pentru temă sunt găsirea rămășițelor lui Nechifor în râpă și demascarea ucigașilor la
parastas.
Romanul este structurat în șaisprezece capitole, acțiunea se desfășoară cronologic, construită pe momentele
subiectului. În raport cu tema călătoriei, capitolele pot fi grupate în trei părți: prima este constatarea absenței și pregătirile
de drum, a doua este căutarea soțului dispărut, iar a treia este găsirea celui căutat, înmormântarea și pedepsirea făptașilor.
Prima parte cuprinde frământările Vitoriei în așteptarea soțului și pregătirile de drum. Incipitul romanului este o
legendă despre ocupațiile și modul de viață al păstorilor și al altor neamuri, pe care o spunea Nechifor la „cumătrii și nunți“.
Legenda este rememorată de Vitoria în absența soțului ei și anticipează destinul acestuia. În expozițiune se prezintă satul
Măgura Tarcăului și schița portretului fizic al Vitoriei, care toarce pe prispă și se gândește la întârzierea soțului său, plecat la
Dorna să cumpere oi. Intriga cuprinde frământările ei, dar și acțiunile întreprinse înainte de plecarea în căutarea soțului: ține
post negru douăsprezece vineri, se închină la icoana Sfintei Ana de la mânăstirea Bistrița, anunță autoritățile despre
dispariția soțului, vinde unele lucruri pentru a face rost de bani de drum, o lasă pe Minodora la Mănăstirea Văratec, îi
încredințează un baltag sfințit lui Gheorghiță.
Partea a doua conține desfășurarea acțiunii și prezintă drumul parcurs de Vitoria și de fiul ei, Gheorghiță, în
căutarea lui Nechifor Lipan. Ei reconstituie traseul acestuia și participă la un botez și la o nuntă. Ordinea acestor mari
momente din viața omului sugerează Vitoriei înmormântarea din final. Întrebând din sat în sat, ea își dă seama că soțul său a
dispărut între Suha și Sabasa. Totodată, Vitoria află că doi gospodari din vale, Calistrat Bogza și Ilie Cuțui, deveniseră, în
mod miraculos, stăpâni peste sute de oi. Chemați de munteancă la primărie, cei doi pretind ca i le-au plătit lui Nechifor și nu
mai știu nimic despre el. Drumul lui Nechifor este refăcut de personaje până când Lupu, câinele lui Nechifor, regăsit
întâmplător, găsește osemintele acestuia într-o prăpastie, aceasta fiind prima secvență semnificativă pentru temă. Aflat pe
un drum inițiatic, pentru Gheorghiță reprezintă un moment critic găsirea osemintelor tatălui său și coborârea în râpă. Râpa
este un simbol al morții care marchează o coborâre în infern, reprezentând moartea lui Nechifor și renașterea lui Gheorghiță
precum și maturizarea acestuia. Scena se încheie cu replica femeii: „Gheorghiță!” care reprezintă numele de botez al soțului
ei folosit doar în intimitatea lor. Fiul tresare la această replică, momentul marcând preluarea autorității familiale de către fiul
lui Lipan. Coborârea în râpă și veghea nocturnă a mortului sunt probe de maturizare pentru Gheorghiță, acest proces
încheindu-se cu înfăptuirea actului de dreptate la parastas.

Partea a treia prezintă sfârșitul drumului: ancheta poliției, înmormântarea, parastasul lui Nechifor Lipan și
pedepsirea ucigașilor. Punctul culminant este scena de la parastas, dar si cea de-a doua scenă semnificativă pentru temă.
Având puterea să respecte tradițiile, eroina organizează priveghiul soțului, ajutată fiind de cârciumar și de soția acestuia.
Deși este răpusă de durere, Vitoria nu se lasă până când nu sunt demascați și făptașii crimei. Povestind toate evenimentele
trăite de soțul ei, ca și cum ar fi fost acolo, Vitoria reușește să îi înspăimânte pe cei doi ucigași ai lui Nechifor, Ilie Cuțui și
Calistrat Bogza, aceștia mărturisind fapta comisă. Astfel, finalul romanului oglindește înfăptuirea dreptății de către
Gheorghiță prin omorârea lui Calistrat Bogza cu ajutorul baltagului lui Nechifor. Celălalt răufăcător, Ilie Cuțui, este arestat.
În deznodământ, întrucât viața merge mai departe, Vitoria hotărăște să recupereze turma și să o ducă pe Minodora la
mormântul tatălui ei. Tânărul Gheorghiță, depășind situațiile conflictuale, devine acum stâlpul familiei.
Personajele înfățișează tipologii umane reprezentative pentru lumea satului de la munte, la începutul secolului al
XX-lea. Personajul principal este Vitoria Lipan, femeia voluntară realizată prin tehnica basoreliefului si individualizată
prin caracterizare directă si indirectă. Vitoria este munteancă, soție de cioban, puternică, curajoasă si lucidă. Inteligența
nativă și stăpânirea de sine sunt evidențiate pe drum, dar mai ales la parastas, când demască ucigașii. Aparținând lumii
arhaice, patriarhale, Vitoria transmite copiilor respectul pentru tradiții și este refractară la noutățile civilizației. Ca mamă, îi
interzice Minodorei să se îndepărteze de tradiție („Îți arăt eu coc, valț și bluză...! Nici eu, nici bunică-ta, nici bunică-mea n-
am știut de acestea - și-n legea noastră trebuie să trăiești și tu!“) si contribuie prin călătorie la maturizarea lui Gheorghiță.
Respectă obiceiurile de cumetrie, de nuntă și de înmormântare. Portretul fizic relevă frumusețea personajului prin tehnică
detaliului semnificativ („Nu mai era tânără, dar avea o frumuseță neobișnuită în privire”). Portretul moral este complex, iar
prin caracterizare directă, fiul își arată uimirea în fața inteligenței mamei: „Mama asta trebuie sa fie fermecătoare: cunoaște
gândul omului…”.
Perspectiva narativă a romanului este heterodiegetică. Naratorul, fiind unul obiectiv, știe totul despre personajele
sale, este omniscient și se constituie într-o instanță demiurgică, având capacitatea de a anticipa desfășurarea cronologică a
evenimentelor, dar nefiind implicat direct în text. Acesta reconstituie lumea satului de munteni și acțiunile Vitoriei în mod
obiectiv, prin tehnica detaliului și a observației. Deși naratorul omniscient este unic, la parastasul soțului, Vitoria preia rolul
naratorului.
În concluzie, romanul realist „Baltagul” de Mihail Sadoveanu rămâne până în ziua de astăzi o capodoperă a
literaturii române. Acesta a fost descris de către criticul literar George Călinescu drept un „poem al naturii și al sufletului
omului simplu, o «Mioriță» în dimensiuni mari”. Critica literară cade de acord asupra faptului că „Baltagul” este cel mai
reușit roman românesc inspirat dintr-o baladă populară.