Riscul Riscul contractual apare ca o consecinţă a neexecutării contractului

contractual. sinalagmatic, ca urmare a imposibilităţii fortuite de indeplinire a obligaţiei.

Noțiune, Dacă una dintre părţi este împiedicată de un caz fortuit sau de forţă
aplicabilitate majoră, deci independent de orice culpă, să-şi îndeplinească obligaţiile
contractuale, se pune problema dacă celălalt contractant rămâne ţinut de
obligaţia sa, deşi nu poate primi contraprestaţia sau, dimpotrivă, este şi el
liberat de executarea obligaţiei ce-i revine. Cu alte cuvinte, cine va suporta
riscul contractual, în cazul imposibilităţii fortuite de executare a
obligaţiilor uneia dintre părţi.
- în ipoteza în care o parte, deşi nu mai poate primi contraprestaţia
celeilalte părţi, deoarece a devenit imposibil de executat, este ţinută să-şi
execute propria obligaţie, înseamnă că ea suportă riscul potrivit regulii res
perit creditori.
- în ipoteza în care, dimpotrivă, datorită faptului că executarea obligaţiei
uneia dintre părţi a devenit imposibilă, cealaltă parte nu mai este ţinută
să-şi execute propria obligaţie, înseamnă că partea a cărei obligaţie a
devenit imposibil de executat suportă riscul potrivit regulii res perit
debitori. În acest caz, deoarece imposibilitatea de executare fortuită este
independentă de voinţa părţilor, este inadmisibilă o acţiune în despăgubiri
împotriva părţii care nu şi-a putut executa obligaţia.
Art 1274 Cod civil reglementează că atât în privința contractelor
translative de proprietate, cât și în ceea ce privește contractele
netranslative de proprietate, riscul contractual este suportat de
debitorul obligației imposibil de executat.
Riscul - riscul contractului translativ de proprietate este suportat de debitorul
contractual. obligației imposibil de executat și nu de partea care avea calitatea de
Reguli proprietar la momentul pieirii fortuite. Regula stabilită în Codul civil are
aplicabile caracter supletiv, astfel încât părțile pot deroga de la aceasta și pot stabili
ca proprietarul din momentul pieirii să suporte riscul contractual (art.
1274 alin. (1) Cod civil);
- ca o abatere de la regula stabilită în alineatul precedent, creditorul preia
riscul contractual în cazul în care este pus în întârziere, acesta neputându-
se libera chiar dacă face dovada că pieirea bunului nu ar fi putut fi evitată
chiar dacă obligația predării era executată la timp (art. 1274 alin. (2) Cod
civil).
Precizare:
- Art. 1273 din Codul civil prevede faptul că drepturile reale se transmit
prin acordul de voință al părților, dacă acordul poartă asupra unor bunuri
 determinate, chiar dacă bunurile nu au fost încă predate. În cazul
bunurilor determinate generic, dreptul real se va transmite prin
individualizare. Dacă părțile nu prevăd altfel, cu toate că transferul
dreptului real a operat în conformitate cu prevederile art. 1273 alin. (1)
din Codul civil, cât timp bunul nu este predat dobânditorului, riscul
contractual va rămâne în sarcina debitorului obligației de predare.
- Așadar, regula res perit domino nu este aplicabilă. Ca excepție, în cazul în
care creditorul dobânditor este pus în întârziere de debitorul obligației de
predare, din acest moment se produce transferul riscului contractual în
sensul că cel ce va suporta riscul este dobânditorul.
- O aplicație a regulii generale amintite o reprezintă, printre altele,
vânzarea cu plata prețului în rate și rezerva proprietății. Art. 1755 dispune
că: ”atunci când într-o vânzare cu plata prețului în rate, obligația de plată
este garantată cu rezerva dreptului de proprietate, cumpărătorul
dobândește dreptul de proprietate la data achitării ultimei rate din preț;
riscul bunului este însă transferat cumpărătorului de la momentul predării
acestuia”. Așadar, cu toate că proprietatea nu se transmite decât în
momentul achitării integrale a prețului, riscul contractual este transferat
cumpărătorului de la data primirii bunului.
-În ceea ce privește contractele netranslative de proprietate, Codul civil
nu a reglementat expres nicio dispoziție legală cu caracter general
referitoare la suportarea riscului contractual. Cu toate acestea, în Codul
civil regăsim aplicații practice. Spre exemplu, în cazul contractului de
locațiune, riscul este suportat de debitorul obligației imposibil de
executat (art. 1818 alin. (1), (2) și (4) Cod civil). Pentru celelalte contracte
netranslative de proprietate, regula care se desprinde din art. 1511 alin.
(1) Cod civil este aceea că până la punerea în întârziere a creditorului,
riscul este suportat de debitorul obligației.
FAPTELE JURIDICE LICITE- IZVOR DE OBLIGAȚII
Noțiune -Așa cum precizam la clasificarea izvoarelor obligațiilor civile, pot fi
reţinute drept izvoare ale obligaţiilor actul juridic şi faptul juridic.
- Faptele juridice constau în acţiuni omeneşti săvârşite fără intenţia de a
produce efecte juridice, efecte ce se produc totuşi în virtutea legii.
- Faptele juridice pot fi ilicite şi licite. În prezentul capitol ne vom referi
exclusive la faptele juridice licite, urmând ca faptele ilicite să fie analizate
în următorul capitol
Enunțare - gestiunea de afaceri (art. 1330-1340 Cod civil);
- plata nedatorată (art. 1341-1344 Cod civil);
 - îmbogăţirea fără justă cauză (art. 1345-1348 C. civil).
Gestiunea de - Gestiunea de afaceri este un fapt juridic licit ce constă în aceea că o
afaceri. Noțiune persoană numită gerant, intervine prin fapta sa voluntară şi unilaterală şi
și reglementare săvârşeşte acte materiale sau juridice în interesul altei persoane, numită
gerat, fără a primi mandat din partea acestuia din urmă. Spre exemplu,
fapta unui terţ de a efectua reparaţii asupra unui imobil, în absenţa
proprietarului edificiului care lipseşte o perioadă îndelungată de timp. În
acest caz, terţa persoană a gerat interesele proprietarului dacă acesta din
urmă nu a avut cunoștință despre gestiune și nu i-a dat persoanei care a
reparat un mandate în acest sens.
- Reglementare. Gestiunea de afaceri este reglementată ca izvor distinct
de obligaţii în art. 1330-1340 din Cod civil. Efectul acestui fapt juridic este
naşterea unui raport de obligaţii, astfel cum vom vedea în cele ce urmează.
Condițiile Pentru a produce efecte juridice, gestiunea de afaceri trebuie să
gestiunii îndeplinească anumite condiţii referitoare la:
- obiectul gestiunii;
- utilitatea gestiunii;
- atitudinea părţilor faţă de gestiune;
- capacitatea părţilor.
I. În privința obiectului gestiunii, gestiunea de afaceri poate consta atât în
săvârşirea de fapte materiale cât şi în încheierea de acte juridice în
interesul altei persoane.
Sunt fapte materiale descărcarea unor mărfuri, stingerea unui
incendiu, repararea unei conducte, efectuarea unor lucrări, asistenţa
medicală ce se acordă victimei unui accident de circulaţie, salvarea unui
animal.
Actele juridice de gestiune sunt diverse: plata unei datorii, actul
încheiat cu un terţ pentru efectuarea unor reparaţii, contractul de
asigurare, întreruperea unei prescripţii, chemarea unui medic în caz de
boală a geratului; chemarea unui medic veterinar pentru tratarea unui
animal bolnav al geratului, închirierea unui bun.
În privinţa actelor juridice ce pot fi încheiate de great, se impun
următoarele precizări:
- actele juridice pot fi încheiate de gerant în nume propriu, dar cu intenţia
ca ele să profite geratului;
- actele de gestiune efectuate de gerant nu pot depăşi sfera actelor de
conservare şi de administrare. Astfel, gerantul nu poate încheia acte de
dispoziţie pe seama geratului precum: achiziţionarea unui bun, acceptarea
unei donaţii, vânzarea unui bun al geratului, constituirea unei ipoteci,
încheierea unui contract de gaj cu privire la un bun al geratului.
- actele de adminsitrare au în vedere atât actele de normală punere în
valoare a unui bun singular, fără a se ajunge la înstrăinarea lui, cât şi actele
de administrare a unui patrimoniu. Acestea, raportate la patrimoniu sunt
acte de normală punere în valoare, dar raportate la un bun privit
individual, au ca efect înstrăinarea lui. Astfel, unele acte de dispoziţie au
fost asimilate actelor de administrare şi permise gerantului (de exemplu,
vânzarea unor bunuri perisabile impuse stricăciunii).
-practica judecătorească a extins sfera actelor pe care le poate încheia
gerantul pe contul geratului, incluzând şi executarea unor obligaţii
patrimoniale pe care acesta era dator să le îndeplinească în temeiul legii,
precum întreţinerea copiilor minori.
II. în privința celei de-a doua condiții a gestiunii de afaceri și anumite
utilitatea gestiunii. Intervenţia gerantului, prin încheierea de acte juridice
şi săvârşirea de fapte materiale, trebuie să fie utilă geratului, în sensul că,
prin săvârşirea ei, s-a evitat o pierdere patrimonială sau s-a sporit valoarea
unui bun al acestuia. Utilitatea trebuie apreciată la momentul în care
operaţiunea a fost săvârşită. Astfel, distrugerea ulterioară a bunului
dintr-un caz de forţă majoră nu este de natură a anihila caracterul util al
intervenţiei gerantului.
III. Atitudinea părţilor faţă de gestiune. Din acest punct de vedere
distingem între atitudinea geratului şi cea a gerantului. De remarcat este
formularea legiuitorului care stabilește că ”…fără să fie obligată, o
persoană…”. Astfel spus, fără o obligație preexistentă, o persoană
săvârșește în interesul altei persoane un fapt material sau un act juridic și
din săvârșirea faptului sau actului ia naștere raportul juridic obligational în
temeiul gestiunii de afaceri.
a) geratul trebuie să fie complet străin de operaţiunea pe care gerantul
o săvârşeşte în interesul său sau, dacă are cunoștință despre gestiune, să
nu fie în măsură să își desemneze un mandatar sau să se îngrijească în alt
mod de afacerile sale (art. 1330 alin. (1) Cod civil).
Dacă geratul, cunoscând actul pe care gerantul urmează să îl încheie,
i-ar da o împuternicire în acest sens, am fi în prezența unui contract de
mandat şi nu în prezența unei gestiuni de afaceri.
b) gerantul trebuie să acţioneze cu intenţia de a gera interesele altuia.
Dacă gerantul lucrează cu credinţa greşită că săvârşeşte acte în
propriul interes, nu suntem în prezenţa gestiunii de afaceri. De exemplu,
 o persoană efectuează reparaţii a unui bun pe care îl crede al său, ea va
putea cere restituirea cheltuielilor făcute de la adevăratul proprietar al
bunului, nu pe temeiul gerării intereselor altei persoane, ci pe temeiul
îmbogăţirii fără justă cauză.
Precizări:
- pentru existenţa gestiunii de afaceri nu se cere ca gerantul să acţioneze
exclusiv în interesul altei persoane. Astfel, el poate lucra, în acelaşi timp,
în interes propriu şi în interesul altei persoane. De exemplu, un
coproprietar face acte de conservare sau de administrare asupra
întregului bun; gestiunea va exista doar în privinţa actelor încheiate în
interesul celorlalte persoane.
- actele de gestiune trebuie efectuate cu intenţia de a-l obliga pe gerat la
restituirea cheltuielilor făcute în interesul său. Dacă geratul nu ar fi obligat
la restituire, ne-am afla în prezenţa unui act juridic cu titlu gratuit.
IV.Capacitatea părţilor. Deoarece săvârşeşte fapte materiale sau încheie
acte juridice în contul altei persoane, gerantul trebuie să aibă capacitate
de exerciţiu. În privința geratului, dispozițiile legale nu stabilesc nicio
condiție referitoare la capacitate.
Efectele gestiunii Deşi este un fapt juridic unilateral, gestiunea de afaceri dă naştere unor
de afaceri obligații atât în sarcina gerantului cât și în sarcina geratului.
● Obligaţiile gerantului. Gerantul are următoarele obligaţii:
a) obligația de a-l înstiința pe gerat despre gestiunea începută de îndată
ce acest lucru este posibil (art. 1331 Cod civil);
b) obligaţia de a continua gestiunea începută până ce geratul sau
moştenitorii săi vor fi în măsură să o preia (art. 1332-1333 Cod civil).
Gerantul nu poate abandona efectuarea actelor de gestiune. În măsura în
care continuarea gestiunii ar deveni prejudiciabilă pentru el, gerantul
poate să o întrerupă fără a fi răspunzător. În privința moștenitorilor
gerantului, aceștia sunt ținuți de continuarea gestiunii
b) în efectuarea actelor de gestiune, gerantul trebuie să depună diligenţa
unui bun proprietar (art. 1334 Cod civil).
Cu alte cuvinte, gerantul trebuie să dea dovadă de toate calităţile unui
om prudent şi competent. Astfel:
- dacă intervenţia sa a fost necesară, răspunderea gerantului pentru un
eventual prejudiciu cauzat geratului va fi angajată numai în ipoteza în care
vina îmbracă forma intenției sau a culpei grave (art. 1334 alin. (2) Cod civ.);
- per a contrario, dacă intervenţia sa nu a fost necesară, el va fi
răspunzător, indiferent de gradul de vinovăție avut;
 c) obligaţia de a da socoteală geratului cu privire la operaţiunile
efectuate (art. 1335 Cod civil). La încetarea gestiunii, gerantul este obligat
să dea socoteală geratului cu privire la operațiunile efectuate.
Dacă geratul ratifică gestiunea de afaceri, ea se transformă în mandat, şi
în consecinţă gerantul trebuie să remită geratului tot ceea ce a primit
acţionând în interesul său.
d) obligaţia de a executa prestaţiile asumate faţă de terţi(art. 1336
Cod civil). Gerantul care a acționat în nume propriu va fi ținut față de terții
cu care a contractat, fără ca acest lucru să îi împiedice pe terți să se
îndrepte împotriva geratului. Dacă a acționat în numele geratului, gerantul
nu va fi ținut față de terții cocontractanți decât în măsura în care geratul
nu este obligat față de terți.
- Gerantul răspunde faţă de terţi pentru obligaţiile asumate indiferent
dacă gestiunea a fost sau nu utilă pentru gerat. Terţele persoane trebuie
protejate deoarece nu au cunoştinţă de faptul că gerantul acţionează în
interesul altei persoane.
● Obligaţiile geratului. Având în vedere că actele de gestiune sunt
încheiate în interesul geratului, acesta are o serie de obligaţii, după cum
urmează:
a) obligaţia de a-l indemniza pe gerant pentru toate cheltuielile
necesare, precum şi în limita sporului de valoare, cheltuielile utile pe care
le-a făcut, împreună cu dobânzile din ziua în care au fost efectuate și să îl
despăgubească pentru prejudiciul pe care, fără culpa sa, gerantul l-a
suferit din cauza gestiunii (art. 1337 alin. (1) Cod civil).
- În condițiile în care gerantul începe sau continuă o gestiune în condițiile
în care știe sau ar trebui să știe că titularul afacerii se împotrivește, va
putea cere, în baza art. 1338 Cod civil, numai restituirea cheltuielilor
necesare. Codul civil prevede că gerantul care nu ia în considerare
împotrivirea titularului va fi răspunzător chiar și pentru cea mai ușoară
formă a culpei, deci în acest caz răspunderea nu se angajează doar
pentru intenție și culpă gravă.
- Gerantul nu are însă şi obligaţia de a restitui cheltuielile voluptuarii,
făcute pentru simpla plăcere. Totodată, geratul este obligat să repare
toate prejudiciile pe care le-a suferit gerantul în cursul şi din cauza
gestiunii. În schimb, nu va trebui să-l remunereze pe gerant pentru
serviciile sale, deoarece au un caracter dezinteresat.
 - Cu titlu de excepţie, obligaţia de remunerare există dacă activităţile au
fost săvârşite de gerant în virtutea profesiei: tratamentul medical făcut de
un medic, reparaţiile conductei de apă sau gaze făcute de un instalator.
b) faţă de terţi, geratul va fi ţinut să execute toate obligaţiile
decurgând din actele încheiate în numele său de gerant.
- Dacă geratul a ratificat gestiunea, aceasta se va converti retroactiv într-
un contract de mandat. În consecinţă, geratul devenit mandant va fi ţinut
să execute toate actele pe care gerantul le-a încheiat în numele său,
indiferent dacă au fost sau nu utile. Art. 1340 Cod civil prevede faptul că
în privința actelor juridice, gestiunea ratificată produce, de la data când
a fost începută, efectele unui mandat.
● Proba gestiunii. În privinţa probei gestiunii intereselor altei
persoane trebuie să distingem după cum obiectul ei constă în fapte
materiale, acestea vor putea fi dovedite prin orice mijloc de probă.
 dacă gerantul a efectuat fapte materiale, acestea vor putea fi
dovedite prin orice mijloc de probă.
 dacă obiectul gestiunii l-a constituit încheierea de acte juridice,
se vor aplica regulile cu privire la proba actelor juridice.
-Cu toate acestea, geratul este terţ faţă de aceste acte juridice deoarece
nu a participat la încheierea lor de către gerant, şi în consecinţă, va putea
să le dovedească cu orice mijloc de probă.
Plata nedatorată. - Plata nedatorată reprezintă un fapt juridic licit care constă în executarea
Noțiune și de către o persoană, din eroare, a unei obligaţii la care nu era ţinută şi pe
reglementare care nu a făcut-o cu intenţia de a plăti datoria altuia. Faptul juridic al plăţii
nedatorate dă naştere unui raport de obligaţii în temeiul căruia solvens
devine creditorul unei obligaţii de restituire a ceea cel el a plătit, iar
accipiens devine debitorul aceleiaşi obligaţii.
- Plata nedatorată este reglementată de prevederile art. 1341-1344 Cod
civil.
Condițiile plății Pentru a da naştere obligaţiei de restituire, plata nedatorată
nedatorate trebuie să îndeplinească condiţiile:
- existenţa unei plăţi;
- datoria pentru care s-a făcut plata să nu existe;
- plata să fie fost făcută din eroare

I. Existenţa unei plăţi. Plata făcută trebuie să constea în remiterea unei

sume de bani, a unui bun individual determinat sau a unui bun generic. Cu
alte cuvinte, plata trebuie făcută în virtutea unei obligaţii de „a da”. În
cazul în care plata a constat în executarea unei obligaţii de a face
(confecţionarea sau repararea unui bun), restituirea se va efectua în
virtutea îmbogăţirii fără justă cauză, şi nu a plăţii nedatorate. Totodată,
dacă prestaţia nu s-a făcut cu titlu de plată, ci cu un alt titlu, restituirea se
va efectua pe un alt temei juridic, spre exemplu în baza unui contract.
II. Datoria în virtutea căreia s-a făcut plata să nu existe. Condiţia este
îndeplinită dacă datoria nu a existat niciodată, sau dacă deşi a existat, a
încetat la data plăţii. Cu toate acestea, este posibil ca plata unei datorii
existente, valabile din punct de vedere juridic, să dea naştere unei obligaţii
de restituire. De exemplu, în ipotezele în care plata unei asemenea datorii
nu a fost făcută creditorului, ci unei alte persoane, sau plata este efectuată
de o altă persoană decât adevăratul debitor.
- în privința acestei condiții a plății nedatorate, trebuie reiterate ipoteza
obligațiilor naturale. În cazul executării de bună-voie a unei obligații
natural, cel care a făcut plata nu va putea să solicite restituirea în temeiul
art. 1341-1344 Cod civil deoarece nu ne aflăm în ipoteza inexistenței
datoriei (art. 1471 Cod civil);
III. Plata să fi fost făcută din eroare
- Cel care plătește o datorie va putea cere restituirea numai în măsura în care
face dovada erorii în care s-a aflat la momentul plății. Astfel, dacă o plată este
nedatorată subiectiv, plătitorul poate obține restituirea numai dacă
dovedește că în mod eronat a crezut că plătește o datorie proprie deși aceasta
nu îi aparținea, sau dacă s-a înșelat cu privire la beneficiarul plății.
- Culpa plătitorului nu îl privează pe acesta de dreptul la restituire. Chiar și cel
care primește cu bună-credință plata nedatorată trebuie să restituie plata
primită fără cauză. Dacă prin aceasta el suferă un prejudiciu, poate să se
îndrepte contra plătitorului vinovat pe temeiul răspunderii de drept comun
extra-contractuală.
- Dacă primitorul a fost de bună-credință, el este obligat să restituie numai
cuantumul îmbogățirii iar dacă este de rea-credință, el este obligat să repare
prejudiciul suferit de plătitor.
- Restituirea nu va mai putea fi dispusă în condițiile în care se împlinește
termenul de prescriție extinctivă, dacă solvens s-a lipsit de titlul său de
creanță sau dacă a renunțat la garanțiile care însoțeau creanța; cu toate
acestea, se recunoaște dreptul plătitorului de a se îndrepta împotriva
adevăratului datornic în virtutea subrogației legale în drepturile creditorului
plătit (art. 1342 alin. (2) Cod civil).
Efectele plății Plata nedatorată are ca efect naşterea unui raport de obligaţii între
nedatorate accipiens şi solvens. În temeiul acestui raport juridic, accipiens este obligat
să restituie către solvens plata efectuată în condițiile arătate mai sus. În
acelaşi timp, este posibil ca şi solvens să aibă anumite obligaţii faţă de
accipiens.
 Obligaţiile pe care accipiens le are
-Obligaţiile accipiensului trebuie analizate în funcţie de buna sau reaua sa
credinţă. Obligaţia de restituire există atât în sarcina accipiensului de
bună-credinţă, cât şi în sarcina celui de rea-credinţă. Calificarea, în sensul
că accipiensului este de bună sau rea-credinţă, interesează însă pentru
determinarea întinderii ei.
● Obligaţiile accipiensului de bună-credinţă. Accipiensul este de
bună-credinţă, atunci când a primit plata de la solvens cu convingerea că i
se datorează. Buna lui credinţă este prezumată (bona fides praesumitur).
Accipientul de bună-credinţă este obligat să restituie numai în limitele
îmbogăţirii sale, şi anume:
- va restitui bunul, dar va păstra fructele, ca orice posesor de
bună-credinţă;
- dacă a înstrăinat lucrul, va restitui numai preţul primit nu şi
valoarea lui ;
- dacă bunul a pierit fortuit, va fi liberat de obligaţia de
restituire.
● Obligaţiile accipiensului de rea credinţă. Accipiensul este de rea-
credinţă atunci când a primit plata de la solvens, deşi cunoştea caracterul
ei nedatorat.
Accipiensul de rea-credinţă este obligat:
- să restituie atât lucrul primit, cât şi fructele percepute;
- dacă a înstrăinat bunul, să restituie valoarea lui din
momentul introducerii acţiunii în justiţie, indiferent de
preţul primit;
- dacă bunul a pierit fortuit, să restituie valoarea acestuia din
momentul cererii de restituire. Prin excepţie, va fi exonerat
de obligaţie dacă va dovedi că bunul ar fi pierit şi la solvens.
Precizări:
- Dacă plata nedatorată a constat într-o sumă de bani sau într-o cantitate
de bunuri de gen, accipiens va trebui să restituie aceeaşi sumă, sau bunuri
de aceeaşi calitate şi cantitate cu cea primită.
 - Dacă plata nedatorată a constat în a da un bun individual determinat,
acţiunea în restituire va avea caracterul unei adevărate acţiuni în
revendicare. Această acţiune se va putea intenta şi împotriva terţului
dobânditor al lucrului căruia accipiensul i l-a înstrăinat. În acest caz,
dobânditorul se va putea apăra invocând posesia de bună-credinţă a
bunului mobil sau uzucapiunea.

b) Obligaţiile solvensului
- Solvensul este obligat să restituie atât accipiensului de bună-credinţă, cât
şi celui de rea-credinţă, cheltuielile făcute cu conservarea lucrului şi cele
care au sporit valoarea bunului. Prin urmare, solvensul va restitui
cheltuielile necesare şi utile, nu însă şi pe cele voluptuarii.
Acţiunea în restituirea plăţii nedatorate
- Titulari. În primul rând, cel interesat în a cere restituirea este solvensul.
De asemenea, acţiunea în restituire poate fi exercitată şi de creditorii
chirografari ai solvensului pe calea acţiunii oblice.
- Dacă plata a fost făcută altei persoane decât adevăratului creditor (de
exemplu, unui moştenitor aparent), pentru debitor ea apare ca
nedatorată, astfel încât el este îndreptăţit să ceară restituirea. Adevăratul
creditor nu va putea cere restituirea unei asemenea plăţi, dar va avea
împotriva accipiensului o acţiune izvorând din îmbogăţirea fără justă
cauză.
- Termen de prescripţie. De regulă, fiind o acţiune personală, acţiunea de
restituire este supusă termenului general de prescripţie de 3 ani.
Termenul începe să curgă din momentul în care solvens a cunoscut sau
trebuia să cunoască faptul plăţii nedatorate şi persoana obligată la
restituire.
Îmbogățirea fără -Îmbogăţirea fără justă cauză reprezintă faptul juridic licit prin care
justă cauză. patrimoniul unei persoane este mărit pe seama patrimoniului altei
Noțiune, persoane, fără ca pentru aceasta să existe un temei juridic. Din acest fapt
reglementare juridic se naşte obligaţia celui ce îşi măreşte patrimoniul de a restitui, în
limita măririi propriului patrimoniu, către cel ce şi-a diminuat patrimoniul,
şi dreptul acestuia din urmă de a intenta o acţiune în justiţie prin care
solicită restituirea (actio de in rem verso);
- Reglementare. Îmbogăţirea fără justă cauză este reglementată, cu titlu
de noutate, în art. 1345-1348 din Codul civil.
Condițiile - Pentru ca îmbogăţirea fără justă cauză să dea naştere raportului juridic
îmbogățirii fără de obligaţii şi acţiunea în restituire să fie admisă, trebuie îndeplinite o serie
justă cauză de condiţii materiale şi juridice.
● Condiţii materiale
a) să existe o mărire a patrimoniului unei persoane.
b) să existe o micşorare a patrimoniului unei per-soane, ca o
consecinţă a măririi patrimoniului altei persoane.
c) să existe o legătură între sporirea unui patrimoniu şi
diminuarea celuilalt, în sensul că ambele să fie efectul unei cauze unice.
● Condiţii juridice
a) absenţa unei cauze legitime pentru mărirea unui patrimoniu în
detrimentul altui patrimoniu.
Noţiunea de cauză legitimă are în vedere inexistenţa unui temei
care să justifice mărirea unui patrimoniu şi micşorarea celuilalt. Astfel,
îmbogăţirea fără justă cauză nu își găseşte aplicabilitate în următoarele
ipoteze:
- mărirea patrimoniului şi diminuarea celuilalt au ca temei un contract. De
exemplu, chiriaşul convine cu proprietarul ca îmbunătăţirile aduse
imobilului în-chiriat să-i rămână acestuia. Prin urmare, nu există
îmbogăţire fără justă cauză atunci când foloasele realizate de o parte sunt
consecinţa unui act juridic la care a consimţit cealaltă parte.
- mărirea patrimoniului şi diminuarea celuilalt au ca temei o dispoziţie
legală. De exemplu, dobândirea proprietăţii unui bun prin uzucapiune sau
prin posesia de bună-credinţă sau debitorul eliberat de a-şi executa
obligaţia ca urmare a împlinirii termenului de prescripţie extinctivă;
hotărârea judecătorească poate constitui un temei pentru mărirea
patrimoniului.
- În concluzie, dacă nu există nici unul dintre aceste temeiuri (act juridic,
text legal, hotărâre judecătorească) şi s-a creat un dezechilibru
patrimonial, se recunoaşte celui care şi-a micşorat patrimoniul un drept la
acţiune împotriva celui care şi l-a mărit.
- În schimb, dacă îmbogățirea este justificată, adică rezultă din executarea
unei obligații valabile, din neexercitarea de către cel păgubit a unui drept
contra celui îmbogățit sau dintr-un act îndeplinit de cel păgubit în interesul
său personal și exclusiv, pe riscul său, sau, după caz, cu intenția de a
gratifica.
b) absenţa oricărui mijloc juridic pentru recuperarea pierderii
suferite.
 Acţiunea de restituire întemeiată pe îmbogăţirea fără justă cauză
are un caracter subsidiar în sensul că poate fi exercitată numai în măsura
în care nu există nicio altă acţiune în justiţie pentru valorificarea dreptului
la acţiune.
Astfel, acţiunea în restituire nu poate fi admisă dacă:
- titularul putea intenta o acţiune în revendicare. De exemplu, proprietarul
unui bun individual determinat poate cere restituirea lui de la cel care se
găseşte pe calea acţiunii în revendicare şi nu pe cea a acţiunii de in rem
verso.
- există posibilitatea invocării unei acţiuni personale, izvorâte din contract.
Spre exemplu, actio de in rem verso nu poate fi intentată pentru
determinarea părţii să-şi execute anumite obligaţii contractuale sau
pentru angajarea răspunderii contractuale în caz de neexecutare a
obligaţiei.
Efectele -Îmbogăţirea fără justă cauză are ca principal efect naşterea unui raport
îmbogățirii fără obligaţional în virtutea căruia cel care şi-a mărit patrimoniul este debitorul
justă cauză unei obligaţii de restituire către cel care şi-a diminuat în mod
corespunzător patrimoniul.
Obligaţia de restituire are o dublă limită:
- cel care şi-a mărit patrimoniul nu poate fi obligat să restituie decât în
măsura creşterii patrimoniului. De exemplu, persoana care deţine fără titlu
un imobil, dacă face cheltuieli care sporesc valoarea bunului, proprietarul
are obligaţia de restituire în limita îmbogăţirii.
- Mărirea patrimoniului trebuie apreciată la momentul intentării acţiunii.
În consecinţă:
- dacă bunul a pierit fortuit până în momentul intentării acţiunii, obligaţia
de restituire încetează;
- dacă bunul a făcut obiectul unui contract de vânzare, va trebui restituită
valoarea lui din momentul introducerii acţiunii.
- cel care şi-a micşorat patrimoniul nu poate pretinde mai mult decât
valoarea cu care şi-a diminuat patrimoniul său. În caz contrar, el însuşi s-
ar îmbogăţi fără temei legal.