„Povestea lui Harap-Alb” de Ion Creangă este un basm publicat 

în
1877, în revista „Convorbiri literare”.
  Naraţiunea la  persoana a III-a este realizată de un autor omniscient,
dar nu şi obiectiv,  deoarece intervine adesea prin comentarii. Spre
deosebire de basmul popular,  unde predomină naraţiunea, basmul
cult presupune îmbinarea naraţiuniii cu  dialogul şi descrierea.
  Tema basmului este triumful binelui asupra răului. Motivele narative
sunt: superioritatea  mezinului, călătoria, supunearea prin vicleşug,
muncile, demascarea  răufăcătorului (Spânul), pedeapsa, căsătoria.
  În basm sunt prezente clişeele compoziţionale, formule tipice.
Formula iniţială: „Amu cică era  odată” şi formula finală „Şi a ţinut
veselia ani întregi, şi acum mai ţine  încă; cine se duce acolo be şi
mănâncă. Iar pe la noi, cine are bani bea şi  mănâncă, iară cine nu, se
uită şi rabdă” sunt convenţii care marchează intrarea  şi ieşirea din
fabulos. Formulele mediane: „şi merg ei o zi, şi merg două, şi  merg
patruzeci şi nouă”, „şi mai merge el cât mai merge”, „Dumnezeu să ne
ţie,  că cuvântul din poveste, înainte mult mai este”, realizează
trecerea de la o  secvenţă la alta şi menţin cititorul atent, antrenându-i
curiozitatea.
  O trăsătură a  basmului lui Ion Creangă o reprezintă tratarea
fabulosului în mod realist,  poveştile lui Creangă fiind caracterizate
printr-o alăturare a miraculosului cu  realitatea. Astfel, Spânul se
comportă ca un om viclean, esenţa lui demonică,  fiind dezvăluită mai
târziu. Tot aşa, cele cinci apariţii bizare se comportă,  vorbesc şi se
ceartă  ca nişte săteni  humuleşteni; în plus, fiecare schiţă de portret
cuprinde o trimitere la fiinţa  umană. De altfel, această particularitate a
fost numită de critica literară  „localizarea fantasticului”.
  Parcurgerea drumului maturizării de către erou presuspune un
lanţ de acţiuni: o situaţie iniţială de  echilibru (existenţa celor doi fraţi,
Craiul şi Împăratul Verde, care trăiesc  departe unul de celălalt), o
parte pregătitoare, un eveniment duce la  dezechilibru, apariţia
donatorilor şi a ajutoarelor, trecerea cu bine a probelor  ce duce la
refacerea echilibrului, apoi răsplata eroului (finalul fericit).
  Personajele, deşi  individualizate, sunt purtătoare ale unor valori
simbolice: binele şi răul în  diverse ipostaze. Conflictul dintre bine şi
rău se încheie prin victoria forţelor  binelui.
  Personajul principal al basmului cult este mezinul  craiului, Harap-
Alb, dar el nu mai reprezintă modelul de frumuseţe fizică, morală şi
psihică din basmele populare  anunţat de la începutul acestora prin
expresii de tipul „creştea într-un an cât  alţii în zece”, astfel încât
călătoria întreprinsă de el  nu are valoarea de a confirma calităţile 
excepţionale, ci este un traseu de iniţiere, parcurs de un tânăr naiv şi
timid  şi care la sfârşit devine capabil sa conducă o împărăţie. Astfel,
se vorbeşte  despre un caracter de bildungsroman al basmului. Cea
mai mare parte a basmului  este reprezentată de călătoria mezinului
către împărăţia lui Verde Împărat şi  probele la care este supus de
către Spân.
  În procesul său  de formare se disting trei etape: etapa iniţială, de
pregătire pentru drum;  apoi parcurgerea drumului iniţiatic şi răsplata.
Acesta este presărat cu  diferite spaţii cu valoare simbolică: podul
(simbolizează trecerea la altă  etapă a vieţii, atâţ atunci când are loc
confruntarea cu tatăl deghizat în urs,  cât şi la întâlnirea cu furnicile),
fântâna (spaţiu al renaşterii şi al  regenerării; scena în care are loc
schimbarea numelui, a identităţii şi  reprezintă începutul iniţierii
spirituale, unde va fi condus de Spân), pădurea  (loc al morţii şi al
regenerării).
  Dacă eroul  basmului popular era supus în general la trei probe,
Harap-Alb trece prin mai  multe încercări: aducerea salăţilor din
grădina Ursului şi a pielii Cerbului,  noaptea petrecută în casa de
aramă, separarea macului de nisip, păzirea fetei Împăratului  Roş,
găsirea şi identificarea acesteia. După ce îşi dovedeşte bunătatea
ajutând  albinele să-şi facă stup şi ocolind nunta furnicilor, trecând pe
un pod,  Harap-Alb întâlneşte cele cinci personaje himerice
întruchipând focul, apa,  pământul şi aerul: Gerilă, Flămânzilă, Setilă,
Ochilă şi Păsări-Lăţi-Lungilă.  Ultimile trei probe sunt legate de
cucerirea fetei împăratului. Decapitarea  eroului este ultima treaptă şi
finalul iniţierii. Nunta şi schimbarea  statutului social (devine împărat)
confirmă maturizarea eroului.
  Spânul nu este doar o întruchipare a răului, ci el ajută involuntar la
iniţierea  eroului, de aceea calul năzdrăvan nu-l ucide înainte ca
iniţierea feciorului de  împărat să se fi încheiat.
  Eroul este sprijinit de ajutoare şi donatori: fiinţe cu însuşiri
supranaturale  (Sfânta Duminică), animale fabuloase (calul
năzdrăvan, craiasa furnicilor şi  cea a albinelor), făpturi himerice (cei
cinci tovarăşi) sau obiecte miraculoase  (aripile crăieselor, smicelele
de măr, apa vie, apa moartă). Personajul căutat  este fata de împărat.
  Specific basmului cult este modul în care se  individualizează
personajele. Prin  portretele fizice ale celor cinci tovarăşi ai eroului se
ironizează defecte  umane, dar aspectul lor ascunde şi calităţi
sufleteşti precum bunătatea şi  prietenia. Împăratul Roş şi Spânul sunt
răi şi vicleni. Sfânta Duminică este  înţeleaptă.
  Registrele stilistice popular, oral, reginional conferă originalitate
stilului. Limbajul  cuprinde termeni şi expresii populare, regionalisme
fonetice sau lexicale,  frecvenţa proverbelor, a zicătorilor introduse în
text prin expresia „vorba  aceea”.
  Umorul este realizat   cu ajutorul exprimării  muscalte („să traiască
trei zile ca cea de-alalteieri”), ironiei, poreclelor  (Păsărilă, Buzilă),
diminutivelor cu valoare augmentativă („buzişoare”,  „băuturică”, ect.),
caracterizărilor pitoreşti (portretul lui Gerilă, Ochilă,  etc.), expresii
populare („Da-i cu cinstea, să peară ruşinea”).
  Oralitatea stilului (impresia de zicere a textului scris)  se realizează
prin expresii narative  tipice („şi atunci”, „şi apoi”, „în sfârşit”), „şi”
narativ; implicarea  subiectivă a naratorului („Ce alta, pot să zic?”),
dativul epic („Şi odată mi  ţi-l înşfacă cu dinţii de cap”) şi versuri
populare („De-ar şti omul ce-ar  păţi, /Dinainte s-ar păzi!”).
  „Poveste lui Harap-Alb” este un basm cult ce are ca sursă de
inspiraţie basmul popular, de la care  autorul păstrează motivele
(căsătoria, încercarea puterii, peţitul, probele),  personaje fabuloase,
ajutoarele venite în sprijinul binelui, formule tipice şi  inovează pentru
basmul cult umanizarea fantasticului prin comportamentul,  gestica,
psihologia şi limbajul personajelor.