IUBIRE – APARTENENȚĂ – ACCEPTARE – FERMITATE - SIGURANȚĂ

1. Limite clare, ambii părinți vorbesc ”aceeași limbă” - ce zice mama, susține tatăl și
invers. Este valabil și pentru familia extinsă (bunici, alte rude) sau bone.

2. Evaluăm nivelul de stres când interacționăm cu copilul. Ce șanse avem de comunicare

și relaționare eficiente, dacă noi venim încărcați de probleme de peste zi, stare negativă
care interferează cu oboseala și provocările specifice copilului? Identificând factorii
suplimentari care contribuie la starea noastră proastă, corect ar fi să direcționăm
doar ?% încărcătură negativă în relație cu copilul și nu 200%.

3. În relație cu alții, ne protejăm copilul, îi dăm acestuia posibilitatea să explice cum a fost
pentru el și abia apoi dăm o rezoluție celorlalți.
 3. Alternare timp de calitate/ timp de lecții. Timpul de calitate este diferit de
cel de a face lecții și de obicei copilul propune - ce înseamnă pentru el
”timp de calitate”.

4. Comunicarea cu copilul să nu fie doar în jurul activităților școlare, ci mai

ales:
”cum s-a simțit în X situație, cum a reacționat, ce a gândit, el ce ar fi făcut în locul
lui X, ce îi venea să facă?

5. Echilibru între încurajări și sancțiunea comportamentelor nedorite. O

remarcă asupra unui aspect negativ, o validare/încurajare pentru ceva
bine făcut.

6. Repere clare când are ceva de făcut: de unde și până unde, de la ce oră la
ce oră, cum, cu ce,
 de ce este necesar să facă acea activitate. Se cere acordul, se urmărește
creșterea motivației pentru îndeplinirea acelei sarcini, în termeni de
beneficii pentru copil.
7. Nu condiționăm iubirea de performanță și nu îl facem să se simtă vinovat că ne-a
produs NOUĂ neplăceri. Este copil și nu avem voie să schimbăm rolurile - el să se
simtă vinovat că ne produce supărări, iar noi să primim alinare și promisiuni că nu
va mai repeta situația.

8. Să fim suport pentru el, în orice împrejurare. Întrebarea ”De ce?” este acuzatoare
și ar fi bine să fie scoasă din limbaj. Încercăm să îi înțelegem emoția și viziunea lui,
atunci când ne răspunde la întrebarea: ”Cum de s-a întâmplat asta?”

9. Îl punem să reia acțiunea pe care am considerat-o un ”eșec”, dându-i posibilitatea

să o realizeze cu succes, sub supervizarea noastră.
10. Nu punem semnul egal între comportamentul copilului și el însuși. Sancționăm
fapta indezirabilă și nu pe copil!
11. Fiecare zi va conține un timp de ”încărcat baterii” și nu doar teme, sarcini, dar nici nu
acceptăm doar ce dorește copilul, de teamă să nu îl supărăm. Nu îl supraaglomerăm cu activități
.

12. Îi explici cu argumente de ce ar fi bine să se întâmple lucrurile pe care i le propui. Argumentați

reciproc. Când sunt viziuni divergente, ne punem la masa tratativelor fără intenția de a-l
determina pe celălalt să ne accepte punctul de vedere, ci deschiși la ce are fiecare de spus, iar la
final tragem o concluzie și stabilim ce are fiecare de făcut.

13. Consecința este logic să aibă mereu legătură cu fapta. Conștientizarea consecințelor și asumarea
acestora, atunci când copilul alege să pună în act fapta. Nu vrea să mănânce acum, va primi
mâncare abia diseară sau își pune singur. Nu și-a făcut lecțiile, atunci va sta 1 h în plus să
studieze. A mințit, mi-am pierdut încrederea și va urma o perioadă în care va fi monitorizat.

14. Regulile nu se fac ”pe genunchi”, după orice ”greșeală”, ci sunt anunțate dinainte, copilul va
cunoaște consecințele, anterior faptei.
15. Dacă copilul este mai
retras, stă mai
 stingher, în loc să îl împingem ”hai, joacă-te, împrietenește-te!”, căutăm să ne
apropiem noi, părinții de alți părinți, pentru a încuraja legături de calitate, cu copii
care au aceleași hobby-uri și activități comune în timpul liber.

16. Stai în contact cu alți părinți care au copii de vârstă asemănătoare și culege
informații despre cum fac ei, compară ce fac ei diferit, ce funcționează, ce nu
funcționează. Cu cât avem mai multe viziuni, cu atât tindem să fim mai câștigați în
relație cu copilul nostru. O singură viziune tinde să ne ducă într-o extremă,
neștiind că există și alte posibilități, ori aplicăm doar modelul văzut la părinții
noștri.

17. Lasă-l liber să exploreze, să se confrunte și cu refuzul din partea celorlalți. Dacă
constrângerile sunt dezechilibrate în raport cu libertatea de a se manifesta, de a
copilări, maturizarea se face prea devreme și asta vine la pachet cu absența
bucuriei specifice vârstei.

18. Nu proiecta ceea ce nu-

ți place la partener pe
 copil, punând presiune pe copil să fie altfel, de teama de a nu a ajunge ca tine sau
ca partener. El este unic.
18. Implicăm copiii în activitățile administrative. Îi recompensăm prin complimente,
validări, încurajări.

19. Dacă sunt doi-trei frați, aceeași atenție, aceeași atitudine, nu contează ce vârste au
copiii. Copiii mai mari nu sunt bonele celor mici, ci tot copii, care au nevoie să
copilărească și să primească atenție egală cu cei mici. Nu comparăm
performanțele copiilor pentru a-i ambiționa pe cei mai lenți, ci dimpotrivă,
apreciem diferențele și scoatem în evidență că deși fiecare este diferit, poate face
lucruri pe care poate celălalt mai rapid nu le poate face. Nimic nu este perfect și
nimic nu este greșit.

20. Dacă cel mai mare îl urăște/agresează pe cel mai mic, îl cooptăm să se
responsabilizeze față de cel
 ultimul înăscut, dându-i sentimentul că ajutorul lui este necesar și cel mic nu ar fi
la fel de fericit dacă cel mai mare nu ar fi atât de bun cu el. Îl lăudăm la toată
familia pentru cooperare și ajutor. De ex.: pe ”copilul problemă” învățătoarele îl
responsabilizează cu ordinea în clasă.
21. Timp egal de petrecut cu fiecare
21. Butoanele pe care le apasă copilul.
22. Nu complimentăm gratuit, gen: ”ești cel mai deștept copil”, fără a scoate în
evidență acțiunea pe care tocmai a făcut-o în legătură cu complimenul. Așa
da: ”Ai învățat bine poezia și uite ce frumos impresionați au fost toți cei care
te-au ascultat recitând-o! Te pricepi foarte bine la recitat poezii!” Laude
gratuite pot conduce la obișnuința de a fi felicitat de toți ceilalți, iar când nu
le primește, să apară frustrarea. Altfel, alintările și încurajările gratuite sunt
binevenite.
23. Se încurajează întărirea comportamentului pozitiv prin validare și
valorizare. Se urmărește stingerea comportamentului indezirabil fie prin
ignorare, fie prin deposedarea de beneficii. Urmărim să aflăm cauza pentru
care copilul alege (inconștient) să recurgă la acel comportament și urmărim
să îi oferim ce are nevoie fără a ignora nevoile celorlalți membri ai familiei.
23. Nu-l obligăm să își dea jucăria preferată.

24. Îi dăm copilului sentimentul că este important în familie și prin

sentimentul că are dreptul la anumite decizii: Ce are voie să decidă
copilul de unul singur/ ce decid părinții împreună cu copilul / ce
decid adulții fără a-l consulta pe acesta.
25. Cum evităm să fim mințiți? Cum căpătăm încrederea copilului? Ce
facem, cum reacționăm când nu ne place ce auzim/a făcut? Evităm
comparațiile cu alți copii/ frați chiar și în lucrurile mici. Ar fi de
preferat să ne spună și să găsească înțelegere și acceptare, decât să
 găsească rezolvarea la o alt copil de vârsta lui sau să ducă povara
singur, neavând cu cine să vorbească despre ceea ce i se întâmplă.
25. Exemplele pe care le dăm copiilor vor fi mai bine înțelese dacă le
raportăm la ceea ce cunoaște copilul prin propria experiență. De ex.
Mai știi când băiatul acela te-a împins și te-a durut tare julitura?
Probabil că și pe băiatul pe care l-ai împins îl doare acum tot cam
așa. Mai știi când ți s-a mâncat porția fără să ți se ceară voie?
Probabil că prietenul tău simte la fel acum, că i-ai luat sandvișul fără
să i-l ceri.

25. Nu există copii cu care se relaționează ușor și copii ”dificili”, în afara

patologiilor. O relație frumoasă este rodul unei dedicări continue în
acest sens.