ECHIPAMENTE ŞI

INSTALAŢII DE
ÎNCĂLZIRE
Procesul de
ardere a
combustibililor
Arderea este procesul de oxidare a combustibililor cu oxigenul din aer, în urma
căruia rezultă căldură şi produsele arderii, dintre care cele mai importante sunt gazele
arse. Spre deosebire de alte cazuri din tehnică (centrale termice, cazane, motoare)
arderea combustibililor la instalaţiile termice metalurgice este un proces mult mai
complex, deoarece combustibilii participă atât la obţinerea căldurii cât şi la
desfăşurarea proceselor tehnologice (uneori, prin intervenţie nemijlocită).
Procesele de ardere se împart în:
- procese omogene;
- procese eterogene.
Prin proces omogen de ardere se înţelege procesul de ardere ce are loc în volum
(combustibili gazoşi), iar prin procese eterogene, procesele la care arderea are loc
numai la suprafaţă (combustibili solizi). Arderea unui combustibil lichid se
caracterizează prin ambele tipuri de procese de ardere.
În urma procesului de ardere rezultă produse gazoase (gazele de ardere) ce reprezintă
purtătorii căldurii degajate în timpul procesului.
O caracteristică importantă a combustibililor este temperatura de aprindere (punctul
de aprindere) ce reprezintă cea mai joasă temperatură la care începe arderea intensă.
La această temperatură, oxidarea parţială se accelerează brusc şi se transformă în
ardere propriu-zisă.
Prin temperatură de ardere se înţelege temperatura la care ajung gazele de
ardere datorită preluării căldurii degajate prin arderea combustibilului. Această
temperatură depinde de condiţiile arderii. Temperatura de ardere este mai mare decât
temperatura de aprindere.
Prin temperatură calorimetrică se înţelege temperatura de ardere completă
a combustibililor într-un spaţiu izolat termic de exterior (adiabatic), în prezenţa unei
cantităţi teoretic necesare de aer. Această temperatură este temperatura maximă pe
care o dezvoltă un combustibil în cazul unei arderi ideale.
Temperatura de ardere incompletă a combustibilului într-un spaţiu adiabatic
se numeşte temperatură teoretică de ardere.
 Pentru ca procesele de ardere să aibă loc este necesară o energie de activare
dată sub formă de încălzire, prin care se cedează cantitatea de energie necesară.
Energia de activare este necesară până la atingerea temperaturii de aprindere, după
care arderea are loc într-o reacţie în lanţ. Totodată, şi recircularea produselor de
ardere spre flacără (în sens invers) are o influenţă deosebită asupra energiei de
activare.
Aprinderea combustibilului este posibilă când se amestecă o cantitate minimă
de gaz cu aerul necesar (limita de aprindere inferioară). La o cantitate mai mare de
gaz, procesul de ardere nu poate avea loc (limita de aprindere superioară).
Deoarece între limitele superioare şi cele inferioare pot avea loc şi eventuale
explozii, într-o incintă închisă, aceste limite se numesc şi limite de explozie. Pentru
a împiedica declanşarea exploziilor, amestecul gaz-aer este aprins imediat după
ieşire.
De o deosebită importanţă în cazul arderii este şi viteza de aprindere (viteza
de ardere), viteza cu care arderea declanşată prin aport normal de energie de
aprindere se deplasează în amestecul gaz – aer.
În calculul proceselor de ardere se consideră că aerul are o compoziţie volumică fixă
de 21 % O2 şi 79 % N2 compoziţie ce corespunde unei participaţii masice de 23,2 %
O2 şi 76,8 % N2.
În procesele reale de ardere nu se poate realiza un amestec perfect între oxigen
(aer) şi substanţe combustibile şi este necesar oxigen (aer) în exces pentru ca să
putem avea un proces de ardere cât mai complet, conform relaţiei:
Vat = 4,76 VOt, (m3)
Var = n Vat, (m3)
în care:
Vat - volumul teoretic de aer;
VOt - volumul teoretic de oxigen;
Var - volumul real de aer;
n – coeficient de exces de aer, ce poate avea următoarele valori:
- combustibili gazoşi: n = 1.05 … 1.15;
- combustibili lichizi: n = 1.10 … 1.20;
- combustibili solizi pulverizaţi: n = 1.15 … 1.25;
- combustibili solizi bucăţi: n = 1.30 … 1.5.
Instalaţii de
ardere pentru
combustibili
 Instalaţii de ardere pentru combustibili solizi
Arderea combustibililor solizi în instalaţiile industriale se face în strat, în stare
pulverizată.
Arderea cărbunilor inferiori în strat se face prin grătare fixe sau rulante,
plasate orizontal sau înclinat până la un unghi de 40-50°.
Focarele cu grătare realizează arderea combustibilului în strat, grătarul
servind ca suport al combustibilului în toate fazele procesului de ardere (uscare, prin
degajarea umidităţii; descompunere în substanţe volatile şi cocs; arderea elementelor
combustibile) având şi rolul de a admite şi repartiza aerul necesar arderii şi de a
evacua cenuşa şi zgura. În instalaţiile moderne de focare cu grătare, fazele arderii au
loc simultan, pe diferite zone ale grătarului.
Pregătirea prafului de cărbune în vederea arderii se realizează în instalaţii de
preparare a cărbunelui pulverizat, independente de spaţiul de ardere, particulele
rezultate prin măcinare fiind antrenate într-un curent de aer, formându-se astfel un
nor de praf.
Cele mai utilizate instalaţii de ardere pentru combustibili pulverizaţi sunt cele
turbionare
Instalaţie de ardere turbionară pentru combustibili solizi în stare pulverizată