CAPITOLUL 1

CIRCUITE ELECTRICE DE
CURENT CONTINUU

1.1 Noţiuni introductive

1.1.1 Circuite electrice; regimuri de funcţionare
Producerea, transportul şi distribuţia energiei electrice precum şi transformarea sa în alte
forme de energie (mecanică, termică, radiantă etc.), se realizează în cadrul şi cu ajutorul
circuitelor electrice.
Un circuit electric reprezintă un ansamblu de surse (generatoare) şi receptoare,
interconectate prin medii conductoare. Un circuit complet tipic, în care se pun în evidenţă
principalele fenomene ce caracterizează un circuit electric este prezentat în Fig1.1. Se disting
următoarele parţi componente: o sursă de energie electrică caracterizată prin două borne; un
receptor (consumator) având tot două borne; două conductoare (fire) de legătură. Prin intermediul
acestei configuraţii se poate transmite energia electrică la distanţă între sursă şi consumator.

Fig. 1.1. Circuit electric simplu.

În cadrul unui circuit electric putem găsi două categorii de elemente:

a. Elemente active (generatoare de energie electrică) care au rolul de a transforma în energie
electrică o altă formă de energie;
b. Elemente pasive (receptoare sau consumatori) care transformă energia electrică în alte
forme de energie.
Curentul electric, ca fenomen, reprezintă mişcarea dirijată a purtătorilor de sarcină electrică
de-a lungul traseelor conductoare. Mai precis această deplasare este denumită curent electric de
conducţie iar starea circuitelor poartă numele de stare electrocinetică. Efectele deplasării sarcinilor
(stării electrocinetice) pot fi:
- mecanice: asupra conductoarelor parcurse de curent, aflat într-un câmp magnetic, se
exercită forţe sau cupluri mecanice;
- termice: degajare de căldură;
- radiante: emisie de radiaţii acustice, luminoasă etc.;
- chimice: reacţii chimice specifice fenomenului de electroliză;
- magnetice: conductoarele străbătute de curent produc în jurul lor un câmp magnetic.
Regimul de funcţionare al unui circuit electric este caracterizat prin mărimi de stare
2 Curs 1

electrocinetică (tensiuni electromotoare, tensiuni, curenţi etc.) denumite, adesea, prin termenul
generic de semnale. În funcţie de modul de variaţie în timp a acestor semnale, regimul de
funcţionare al unui circuit poate fi:
a. Regim static, caracterizat de:
- sarcini imobile (lipsa curentului de conducţie);
- mărimi de stare constante în timp;
- lipsa câmpului magnetic;
- lipsa transformărilor energetice.
b. Regim staţionar (de curent continuu - c.c.), caracterizat prin:
- prezenţa curenţilor electrici (deplasare de sarcini);
- semnale constante în timp;
- câmp magnetic generat de către curenţii electrici;
- transformări energetice.
c. Regim nestaţionar (variabil), caracterizat prin:
- prezenţa curenţilor electrici variabili în timp;
- semnale electrice variabile în timp;
- câmp magnetic variabil în timp generat de prezenţa curenţilor electrici variabili în timp;
- tensiuni electromotoare induse de câmpul magnetic variabil în timp;
- transformări energetice.
Dacă semnalele aferente unui circuit electric sunt lent variabile în timp (de exemplu, la
frecvenţe joase), regimul se numeşte cvasistaţionar (exemplu: regimul periodic sinusoidal,
specific circuitelor de curent alternativ).
Regimul care se stabileşte într-un circuit după un interval de timp suficient de lung astfel
încât parametrii săi caracteristici nu se mai modifică, se numeşte regim permanent.
Regimul prin excelenţă variabil, de durată practic limitată, prin intermediul căruia se face
trecerea de la un regim permanent la un alt regim permanent se numeşte regim tranzitoriu.

1.1.2 Mărimi de stare electrocinetică

Mărimile de stare electrocinetică, numite şi semnale electrice, utilizate pentru descrierea
funcţionării circuitelor electrice sunt: intensitatea şi densitatea curentului electric de conducţie,
tensiunea electromotoare şi tensiunea electrică.
Într-o accepţiune mai generală, prin semnal se înţelege o mărime fizică de o natură oarecare
capabilă să poarte informaţii. În acest context un semnal electric este o mărime de natură electrică
purtătoare de informaţie.
Curentul electric reprezintă mişcarea dirijată a purtătorilor de sarcină electrică. Curentul
electric nu are punct de plecare sau de sosire ci circulă obligatoriu pe trasee conductoare închise
care trec prin sursele de alimentare. De-a lungul unui traseu conductor neramificat, intensitatea
curentului electric rămâne nemodificată.
Circuite electrice de c.c. 3

I=0 I=0

I=0
a. b. c.
I=0
I

I
d. e.

Fig. 1.2 Circulaţia curentului de-a lungul traseelor conductoare

Un circuit electric este străbătut de curent electric numai dacă există cel puţin o tensiune
electromotoare (sursă) care constituie cauza care produce şi întreţine mişcarea sarcinilor iar
circuitul prezintă un traseu conductor închis. Între două circuite electrice legate printr-un singur
traseu conductor nu există curent electric.
Curentul electric reprezintă un fenomen caracterizat de mărimea fizică numită intensitatea
curentului electric. Pentru caracterizarea globală a stării electrocinetice se constată că este
suficientă o singură mărime primitivă, scalară, numită intensitatea curentului electric de conducţie
i, denumită adesea impropriu curent electric.
Intensitatea curentului electric de conducţie i se poate defini ca limită a raportului dintre
suma algebrică a sarcinilor electrice q care trec prin secţiunea transversală a unui conductor într-
un anumit interval de timp t, respectiv:
q dq
i  lim  . (1.1)
t 0 t dt

Curentul electric reprezintă o mişcare dirijată a sarcinilor electrice care pot fi pozitive sau
negative. Se defineşte drept sens convenţional al curentului electric, sensul de deplasare al
sarcinilor pozitive. Orice deplasare de sarcini negative constituie un curent având sensul
convenţional opus sensului de mişcare. Deoarece sensul convenţional este unanim acceptat, în
lipsa altui criteriu obiectiv, sensul convenţional poate fi denumit sens real.
Intensitatea curentului electric este una dintre mărimile fundamentale ale S.I. de unităţi.
Unitatea sa de măsură este amperul [A].
Amperul reprezintă intensitatea unui curent electric constant care,
menţinut în două conductoare filiforme, paralele, rectilinii, de lungime
practic infinită, plasate în vid, la distanţa de 1m unul de altul,
determină apariţia, între cele două conductoare, a unei forţe
electrodinamice egală cu 210-7 N pe fiecare metru din lungimea lor.

Tensiunea electromotoare reprezintă, prin definiţie, circulaţia câmpului electric rezultant

pe un contur închis :

e   ( E  Ei )  dl (1.2)
4 Curs 1

şi este numeric egală cu lucrul mecanic efectuat de forţa rezultantă ( Fel  Fneel ) pentru deplasarea
sarcinii electrice unitate pe conturul .
În regim electrocinetic staţionar rezultă:

e   Ei  dl . (1.3)

Prin urmare, în regim electrocinetic staţionar, producerea t.e.m. e este determinată numai
de câmpul electric imprimat Ei , ea fiind localizată în porţiunea de circuit unde există acest câmp
(sursele de tensiune electromotoare). In regim electrocinetic nestaţionar, t.e.m. este produsă şi prin
fenomenul de inducţie electromagnetică.
In S.I. unitatea de măsură a t.e.m. este voltul [V].
Tensiunea electrică reprezintă diferenţa de potenţial între două noduri (puncte, borne ale
unui circuit). Este deci o mărime ataşată unei perechi de noduri dintr-un circuit electric. Noţiunea
de tensiune într-un nod nu are sens.
Fiecare punct al unui circuit este caracterizat de potenţialul său electric V, (mărime scalară
care se măsoară în V) considerat faţă de un punct ales drept referinţă. Tensiunea electrică este deci
o mărime scalară ce caracterizează starea electrocinetică din punctul de vedere al câmpului
electric de-a lungul unui traseu între două puncte A şi B . şi este egală cu circulaţia vectorului
intensitate a câmpului electric E , de-a lungul traseului considerat de la A la B:
B
U AB  VA  VB   E  dl . (1.4)
A

Ca şi în cazul t.e.m., sensul de integrare ales se numeşte sensul de referinţă al tensiunii şi se

indică printr-un arc orientat, unind cele două puncte între care se calculează tensiunea. Pentru
tensiunea electrică se adoptă ca sens convenţional (real) sensul ce pleacă de la punctul cu potenţial
mai ridicat (+) către cel cu potenţial mai coborât (-).
In S.I. unitatea de măsură a tensiunii electrice este voltul [V].
În schemele circuitelor electrice u şi i se reprezintă prin săgeţi ce indică sensul pozitiv
arbitrar ales. De câte ori este posibil, este de preferat ca sensul pozitiv arbitrar ales să coincidă cu
sensul real (convenţional). Sensul real (convenţional) rezultă din corelarea sensului pozitiv
arbitrar ales cu semnul mărimii respective. În acest context, realitatea fizică poate fi reprezentată
într-o schemă electrică în două moduri perfect echivalente:

I I
a. A B A B
I  10A I  10A
U U
b. A B A B
U  100V U  100V

Fig. 1.3 Reprezentarea prin săgeţi a sensului semnalelor:

a – pentru curenţi; b – pentru tensiuni.
Circuite electrice de c.c. 5

Exemple:
1. Realitatea fizică: curent de 10A circulând de la punctul A către B.
2. Realitatea fizică: tensiune de 100V cu plusul în punctul A şi minusul în B.
Semnalele electrice se simbolizează prin litere ce pot purta indici explicativi care se referă
la laturi (pentru curenţi) sau nodurile de aplicare (pentru
tensiuni). Simbolurile grafice dau informaţii şi asupra
variaţiei în timp a mărimilor electrice: U BE u BE
a. literele mari se folosesc pentru mărimile
invariabile în timp (mărimi continue) - U, I sau pentru
valorile invariabile în timp ale mărimilor variabile u be t
(valoarea efectivă, valoarea maximă, valoarea medie) -
U , I ,U m , I m ,U med , I med .
b. literele mici sunt folosite pentru denumirea uBE  ube  U BE
val.totală comp. alt. comp. cont.
mărimilor variabile în timp ( ex.: mărimi alternative).
c. indicii cu litere mari desemnează valoarea Fig. 1.4 Utilizarea indicilor explicativi
Variaţia mărimilor caracteristice
totală a semnalelor variabile în timp care au atât componentă continuă cât şi alternativă ( uCE , iE ).
d. indicii cu litere mici desemnează semnalele care au numai componentă alternativă
( ube , ic ).
Descompunerea unui semnal variabil în timp în componentă continuă şi componentă
alternativă prezintă o importanţă practică deosebită, deoarece circuitele electrice în general şi cele
electronice în special tratează în mod diferit cele două componente.

1.2 Legi specifice electrocineticii

1.2.1 Legea conservării sarcinii electrice
Sarcinile electrice sunt entităţi fizice nemodificabile. Ele pot fi fixe C 
sau se pot deplasa dintr-o parte în alta a unui circuit dar nu pot să dispară
sau să fie create. Este posibil ca prin fenomene specifice de generare sau q i
recombinare, în anumite situaţii să apară sau să dispară sarcini electrice
libere (care se pot deplasa) dar totdeauna acest fenomen se produce în
K
perechi respectiv o sarcină pozitivă şi una negativă.
Să considerăm o porţiune de circuit formată dintr-un condensator
încărcat şi un traseu conductor care uneşte armăturile sale (Fig. 1.5). Fig. 1.5 Conservarea
sarcinii electrice
Suprafaţa închisă  care inglobează una din armăturile condensatorului
conţine cantitatea de sarcină q. La închiderea întrerupătorului K, sarcinile se deplasează de pe o
armătură pe alta în sensul indicat în fifură. Prin suprafaţa închisă , circulă un curent:
dq Σ
iΣ   .
dt
Relaţia constituie forma integrală a legii conservării sarcinii şi se enunţă astfel:
6 Curs 1

Intensitatea i a curentului electric de conducţie, care iese

dintr-o suprafaţă închisă , este în fiecare moment egală cu
viteza de scădere a sarcinii q aflată în interiorul suprafeţei.
In regim electrocinetic staţionar mărimile nu variază în timp. Suprafaţa  considerată poate
avea orice poziţie faţă de circuitul electric. Din (1.1) rezultă:

dq Σ
iΣ   0 . (1.5)
dt
Această relaţie constituie teorema continuităţii liniilor de curent, conform căreia:
Intensitatea curentului electric care trece printr-o suprafaţă
închisă este egală cu zero.

Deci liniile de curent nu au început şi nici sfârşit; curentul electric circulă obligatoriu pe un
traseu conductor închis.

1.2.2 Legea lui Ohm (legea conducţiei electrice)

Considerăm o porţiune de circuit delimitată de bornele A şi B între care se găseşte un
rezistor de rezistentă R (Fig. 1.6). In cazul unui conductor omogen în regim electrocinetic
staţionar:
U U AB  RAB  I . (1.6)
A B
I R unde:


B

Fig. 1.6 Legea lui RAB   dl . (1.7)

S
Ohm pentru rezistor. A

RAB se numeşte rezistenţa electrică între punctul A şi B. S reprezintă secţiunea transversală a

conductorului considerat iar factorul de proporţionalitate  se numeşte rezistivitate. Unitatea de
măsură a rezistenţei electrice în S.I. este ohmul [].
Rezistivitatea depinde de natura materialului (constantă de material) şi de temperatură,
conform relaţiei:
  0 [1  (T  T0 )] ,

în care:  este rezistivitatea la temperatura curentă T, 0 -

I R1 rezistivitatea la temperatura de referinţă T0, iar  este coeficientul
R2
de temperatură al rezistivităţii. Pentru metale, coeficientul  este de
E
regulă pozitiv, rezistivitatea lor crescând cu temperatura. Pentru
cărbune, constantan şi electroliţi  este negativ, rezistivitatea
Fig. 1.7 Legea lui Ohm acestora scade la creşterea temperaturii. La materialele
pentru un circuit închis semiconductoare  are valori negative foarte mari în modul,
rezistivitatea semiconductoarelor micşorându-se exponenţial cu
temperatura. Unitatea de măsură a rezistivităţii în S.I. este ohmmetrul [m].
Circuite electrice de c.c. 7

Legea conducţiei electrice este o lege de material, deoarece expresia ei conţine o constantă
care depinde de material. Mărimea:
1
G (1.8)
R
se numeşte conductanţă electrică. In S.I. unitatea de măsură a conductanţei este simens [S].
În cazul în care se consideră un circuit complet (contur închis neramificat) ca în Fig. 1.7,
tensiunea între bornele A şi B este determinată de tensiunea electromotoare ce acţionează în întreg
circuitul iar legea lui Ohm capătă forma:
E  Rt  I (1.9)

unde Rt reprezintă rezistenţa totală a întregului circuit. Cazul

cel mai general este prezentat în Fig. 1.8 şi consta într-o U
porţiune de circuit cu rezistor şi sursă de tensiune
electromotoare: I R
E
U  E  RI (1.10) Fig. 1.8 Legea lui Ohm pentru
o porţiune de circuit
Observaţie: Ecuaţia (1.10) reprezintă Legea lui Ohm
generalizată şi este scrisă în concordanţă cu sensul standard al mărimilor prezentate în figură. În
cazul în care una dintre mărimi este în sens opus, trebuie modificat corespunzător semnul din
(1.10).

1.2.3 Legea Joule-Lenz

(legea transformării energiei electromagnetice în conductoare)
Considerăm o porţiune de circuit în cazul cel mai general (Fig. 1.9) în regim nestaţionar,
caracterizată de tensiunea la borne u şi curentul care o străbate i. Legea lui Ohm are forma:
u  e  Ri .

Dacă se înmulţeşte relaţia cu i rezultă:

ui  ei  R  i 2 . (1.11)

Se defineşte drept putere schimbată de restul circuitului cu porţiunea de interes produsul:

P  ui . (1.12)

Dacă P > 0 adică u şi i sunt în acelaşi sens, porţiunea de circuit este receptoare primind putere
electrică de la restul circuitului. În caz contrar, porţiunea de circuit este generatoare furnizând
către restul circuitului putere electrică. Produsul:
Pg  ei (1.13)

reprezintă puterea schimbată de generator cu circuitul electric. Dacă Pg > 0 adică curentul debitat i
este în sensul tensiunii electromotoare, generatorul furnizează circuitului putere electrică, în caz
contrar primeşte de la acesta putere electrică.
Ultimul termen din (1.11) este de forma:
8 Curs 1

Pj  R  i 2 (1.14)

şi are întotdeauna valori pozitive.Reprezintă puterea electrică care se transformă ireversibil în

căldură (determinând încălzirea conductoarelor). Relaţia (1.14) reprezintă legea Loule-Lenz şi
arată că:
Puterea disipată (care se transformă ireversibil în căldură) în
conductoare este egală cu produsul între rezistenţa conductorului
şi pătratul intensităţii curentului prin el.

1.3 Surse de energie electrică

Circuitele de curent continuu (c.c.), ca orice circuit electric, sunt alcătuite din elemente
pasive (receptoare) şi elemente active (surse de energie electrică). Aceste circuite sunt parcurse
numai de curenţi de conducţie şi pot fi caracterizate printr-un singur parametru de circuit respectiv
rezistenţa electrică R. În concluzie, circuitele de c.c. cuprind un singur tip de element pasiv şi
anume rezistorul electric. Celelalte două elemente de circuit clasice, bobina şi condensatorul au
comportări limită în c.c. fiind asimilate cu un scurtcircuit sau un gol.
Sursele de energie electrică sunt în general elemente dipolare de circuit capabile să
furnizeze constant energie electrică circuitelor electrice.
Sursa ideală de tensiune este un element activ de circuit capabil să menţină între bornele
sale o tensiune electrică independentă de curentul debitat. Mărimea ce caracterizează o sursă
ideală este tensiunea electromotoare E. Tensiunea la bornele sursei U, este totdeauna egală cu
tensiunea electromotoare, indiferent de valoarea curentului debitat de sursă:
U E , I . (1.15)

Sursa reală de tensiune este un element activ de circuit alcătuit dintr-o sursă ideală în serie
cu o rezistenţă (internă). Mărimile ce caracterizează sursa reală sunt tensiunea electromotoare E şi
rezistenţa internă, r. Tensiunea la bornele sursei, U, diferă de tensiunea electromotoare funcţie de
valoarea curentului debitat de sursă:
U  E  rI . (1.16)

I U a
Va Va E Va
E ria ria
Va ria
b
ţia U ţia
ria ţia
Va
(r)
mă mă
ţia mă
ria
ri ri
mă ţia
ri I
mi mi
ri mă
mi Va
lor
mi
lor Surse de tensiune: ri
lor
Fig. 1.9 a - ideală; b - realăria
car car
lor mi
car ţia
act act
car lor
Dacă sursa debitează curent în exterior (I > 0) atunci U < E iarmădacă sursa primeşte curent
act
eri car
La funcţionarea eri
din exterior, (se încarcă), I < 0eriatunci U > 0. act
sti
în gol (Iri = 0) tensiunea de la borne
sti eri act
sti mide determinare a tensiunii
este egală cu tensiunea electromotoare,
ce aceastastifiind o metodăeri
ce cecomodă lor
electromotoare. O sursă reală de tensiune estececu atât mai performantă
sti car cu cât comportarea sa se
apropie de cea a unei surse ideale. Pentru aceasta este necesar ce ca act rezistenţa internă să aibă o
eri
sti
ce
Circuite electrice de c.c. 9

valoare cât mai redusă. În acest caz variaţia de tensiune U  rI este mică şi poate fi neglijată.
Sursa ideală de curent este un element activ de circuit capabil să menţină prin ramura în
care este plasat un curent independent de tensiunea la borne (SIC). Mărimea ce caracterizează
sursa ideală este curentul debitat, J. Curentul prin ramură, I, este totdeauna egal cu curentul
debitat de sursă, indiferent de valoarea tensiunii la bornele sursei:
IJ , U . (1.17)

Sursa reală de curent este un element activ de circuit alcătuit dintr-o sursă ideală de curent
în paralel cu o rezistenţă (internă). Mărimile ce caracterizează sursa reală sunt curentul debitat de
sursă, J şi rezistenţa internă, r. Curentul prin ramură, I, diferă de curentul debitat de sursă funcţie
de valoarea tensiunii la bornele sursei:
I U
Va Va
a
ria ria
J b Va
ţia
U ţia
Va ria
(r) mă mă
ria ţia
ri
ri ţia măI
mi
mi mă J riVa
lor
lor b -Va
curent: a - ideală; ri
Fig. 1.10 Surse de car ria
reală
mi
car mi rialorţia
act
act lor ţiacar
mă
IeriJ  U / r . (1.18)
eri car măactri
sti
sti act rierimi
O sursă reală de curent este cu atâtcemai performantă
ce cu cât comportarea
mi lor
sa se apropie de cea a
eri sti
unei surse ideale. Pentru aceasta rezistenţa sa internă trebuie săstiaibă
lorce o valoare cât mai ridicată. În
car
acest caz variaţia de curent I  U / r este mică şi poate fi neglijată.
ce car act
act eri
eri sti
1.4 Teoreme fundamentale ale circuitelor de curent continuu sti ce
ce
1.4.1. Teoremele lui Kirchhoff
Prima teoremă a lui Kirchhoff este o consecinţă a legii conservării sarcinii electrice şi se
aplică într-un nod al unui circuit electric.

U2
U1
I1  A B C
I4
I2
N U5 + U3
I5
I3
a. E D b.
Va U4 Va
ria ria
Fig. 1.11 Teoremele lui Kirchhoff:
ţia ţia
măa – prima teoremă; b – a doua teoremă.
mă
ri ri 1.11a). Din legea
Se consideră o suprafaţămi închisă  în interiorul căreia se află nodul N (Fig.
mi
conservării sarcinii electrice (1.4)
lor se obţine: lor
car car
act act
eri eri
sti sti
ce ce
10 Curs 1

n
 Ik  0 . (1.19)
k 1

Relaţie reprezintă prima teoremă a lui Kirchhoff şi se enunţă astfel:

Suma algebrică a intensităţilor curenţilor din
ramurile incidente unui nod este nulă.

Prin convenţie, se consideră cu semn pozitiv curenţii care ies din nod şi cu semn negativ cei care
intră.
Dacă circuitul are n noduri, prima teoremă a lui Kirchhoff se aplică în mod independent
pentru n-1 noduri, pentru ultimul nod relaţia de legătură fiind o consecinţă a celorlalte relaţii.
Teorema a doua a lui Kirchhoff rezultă din legea conducţiei electrice şi se aplică unui ochi
al unui circuit electric. Analizând exemplul din Fig. 1.11b, în concordanţă cu sensul pozitiv de
parcurs ales şi cu definiţia tensiunii, se poate scrie:
U1  U 2  U 3  U 4  U 5 
.
 (VA  VB )  (VB  VC )  (VD  VC )  (VD  VE )  (VA  VE )  0

sau, în caz general:

n
U k  0 . (1.20)
k 1

Relaţia (1.23) reprezintă teorema a doua a lui Kirchhoff şi se enunţă astfel:

Suma algebrică a tensiunilor de-a lungul unui ochi al
unui circuit electric este nulă.

Dacă din această sumă se separă într-un membru tensiunile la bornele surselor de tensiune
electromotoare şi ţinând cont de relaţia Ek  U k rezultă:

 E  U
j
j
i
i . (1.21)

În această formă, utilizată frecvent, cea de a doua teorema a lui Kirchhoff se enunţă:

Într-un ochi, suma algebrică a tensiunilor electromotoare

este egală cu suma căderilor de tensiune.

Dacă în primul caz (1.23) au fost considerate toate căderile de tensiune ce apar la bornele tuturor
elementelor de circuit indiferent de natura lor, în cel de al doilea caz (1.24) sunt considerate
separat tensiunile datorate surselor şi separat căderile de tensiune la bornele rezistoarelor.
1.4.2. Teorema transferului maxim de tensiune
Se consideră circuitul simplu, clasic din Fig. 1.12 alcătuit dintr-o sursă reală de tensiune
caracterizată de E şi r care debitează pe un rezistor exterior, R. După cum s-a arătat, în acest caz
tensiunea care se regăseşte la bornele rezistorului este mai mică decât tensiunea electromotoare a
sursei. Se pune problema în ce condiţii tensiunea la bornele rezistorului este maximă, cu alte
Circuite electrice de c.c. 11

cuvente când are loc transferul maxim de tensiune de la sursă către rezistor. Expresia tensiunii la
borne este:
E R
U  E  rI  E  r E E . r I
Rr Rr
Va
Pentru un transfer maxim de tensiune este necesar ca raportul ria
E
R /( R  r ) să fie cât mai mare. Acest raport tinde către unitate Când: U ţia R
mă
R  r . (1.22) ri
mi
Transferul maxim de tensiune de la sursă către receptor Fig. 1.12 Circuit simplu
lor
are loc în cazul în care rezistenţa de sarcină este mult mai car
mare decât rezistenţa internă a sursei. act
În această situaţie tensiunea electromotoare a sursei se transferă practic integral la eri bornele
sti
receptorului. ce

1.4.3 Teorema transferului maxim de putere

Considerăm acelaşi circuit din Fig. 1.12 dar în acest caz interesează transferul maxim de
putere electrică de la sursă către receptor. Expresia puterii electrice primită de receptor este:
2
 E  R
P  RI  R  
2
 E
2
.
Rr R  r 2
Pentru o sursă de tensiune dată (E şi r fixate) puterea depinde de valoarea rezistenţei ce
caracterizează receptorul. Se observă uşor că atât pentru R  0 cât şi pentru R   puterea este
nulă. Valoarea maximă se obţine prin anularea primei derivate: dP / dR  0 . Se obţine condiţia:

Rr. (1.23)

Transferul maxim de putere de la sursă către receptor are

loc în cazul în care rezistenţa de sarcină este egală cu
rezistenţa internă a sursei.

În aceast caz randamentul transferului este de doar 50%, jumătate din puterea sursei se
disipă pe rezistenţa sa internă.