Drept civil. Teoria general Conf.univ.dr.

Violeta Slavu – Facultatea de Drept, UTM

CURSUL NR.3

Aplicarea şi realizarea dreptului

Activitatea de înfăptuire a dispoziţiilor şi opreliştilor cuprinse în norma juridică apare ca un proces complex,
desemnat prin noţiunea de realizare a normelor de drept.
Aplicarea normelor de drept constă în activitatea desfăşurată de organele de stat învestite prin lege cu atribuţii
şi competenţe speciale pentru transpunerea în practică a dispoziţiilor şi sancţiunilor normelor juridice.
Formele juridice de realizare a normelor de drept sunt:
– respectarea şi executarea prescripţiei normei juridice de către destinatarii ei; această formă de realizare a
dreptului priveşte conformarea conduitei tuturor destinatarilor normei juridice cu prevederile acesteia, atât
în ceea ce priveşte exercitarea drepturilor subiective, cât şi executarea obligaţiilor;
– aplicarea normei de drept de către organele de stat competente. Această formă de realizare a dreptului
presupune, în primul rând, existenţa unui raport juridic concret, şi în al doilea rând, o neconcordanţă între
conduita subiectelor acestui raport şi dispoziţiile juridice aplicabile raportului juridic concret,
neconcordanţă care generează litigii. Aceste litigii duc la naşterea unui alt raport juridic în care o parte este
reprezentată de organisme ale autorităţii judecătoreşti, învestite cu soluţionarea lor. Evident că în
activitatea de aplicare a dreptului, organismele învestite de stat pentru transpunerea dispoziţiilor legale în
practică presupune, cu necesitate, parcurgerea a trei etape.
Aceste etape de aplicare a normelor juridice sunt:
– stabilirea situaţiei de fapt – în cadrul acestei etape, magistratul urmăreşte stabilirea situaţiei de fapt,
pornind de la susţinerile părţilor aflate în litigiu. Fiecare parte îşi probează susţinerile cu mijloace de
probă. Potrivit dispoziţiilor Codului de procedură civilă, mijloacele de probă sunt: înscrisurile, martorii,
prezumţiile, expertiza, cercetarea la faţa locului 1. Sunt administrate, aşadar, probele solicitate de părţi
precum şi alte probe ce pot fi solicitate de instanţă. Instanţa, în temeiul principiului aflării adevărului
obiectiv, poate administra orice mijloace de probă, chiar dacă părţile nu le-au solicitat. Dacă situaţia de fapt
a fost corect stabilită, actul de aplicare va fi temeinic. Aşadar temeinicia este prima condiţie de validitate a
actului de aplicare. Un act de aplicare este netemeinic atunci când situaţia de fapt reţinută de instanţă nu
este corect stabilită. Sancţiunea în acest caz este desfiinţarea actului de aplicare prin exercitarea căilor de
atac2.
– stabilirea situaţiei de drept (calificarea juridică) – în cadrul acestei etape se urmăreşte alegerea corectă a
normei juridice aplicabilă situaţiei de fapt constatată. Magistratul trebuie să aleagă din multitudinea de
norme juridice, norma juridică aplicabilă situaţiei de fapt constatată. În acest demers trebuie avută în
vedere şi corelaţia dintre norma juridică special şi norma juridică generală. Alegerea corectă a normei
juridice aplicabile, conferă actului de aplicare legalitate. Aşadar, legalitatea reprezintă cea de a doua
condiţie de validitate a actului de aplicare. Un act de aplicare este nelegal atunci când nu s-a stabilit corect
situaţia de drept. De exemplu, dacă în privinţa unei anumite situaţii de fapt devin incidente atât o normă
juridică generală, cât şi o normă juridică specială, se alege norma generală 3. O astfel de alegere încalcă

1 Pentru detalii, a se vedea Cartea a II-a – Procedura contencioasă, Titlul I – Procedura în faţa primei instanţe, Capitolul II –
Judecata, Secţiunea 1 – Dispoziţii generale, Subsecţiunea a 3-a – Probele (art. 265-365) din Codul de procedură civilă.
2 Căile de atac sunt de două feluri: ordinare (apelul) şi extraordinare (recursul, contestaţia în anulare şi revizuire). Ele sunt
reglementate în Titlul II al Codului de procedură civilă (art. 456-513).
3 În cazul unui contract numit se aplică dispoziţiile din Codul civil referitoare la acel contract şi numai în măsura în care aceste
dispoziţii nu acoperă anumite situaţii se aplică dispoziţiile generale din materia obligaţiilor.

1
Drept civil. Teoria general Conf.univ.dr. Violeta Slavu – Facultatea de Drept, UTM

principiul generalia specialibus non derogant şi va fi sancţionată cu desfiinţarea actului de aplicare ca fiind
nelegal. Mai mult decât atât, să presupunem că părţile, prin voinţa lor şi cu respectarea dispoziţiilor legale
stabilesc prin actul juridic încheiat o anumită conduită, permisă de norma juridică cu caracter supletiv
instituită de legiuitor pentru reglementarea acelei conduite. În caz de litigiu, magistratul aplicând norma
supletivă va avea în vedere conduita stabilită de părţi prin actul juridic civil şi nu conduita prescrisă de
legiuitor pentru ipoteza în care părţile nu şi-au stabilit conduita. De exemplu, prin cererea de chemare în
judecată reclamantul R având calitatea de vânzător, solicită instanţei obligarea pârâtului P, având calitatea
de cumpărător la plata cheltuielilor de vânzare. În susţinerea cererii sale, reclamantul invocă dispoziţiile
art. 1666 alin. (1) teza finală C. civ. potrivit cu care „cheltuielile pentru încheierea contractului de vânzare
sunt în sarcina cumpărătorului”. La rândul său, pârâtul solicită, prin întâmpinare, respingerea cererii
reclamantului R, invocând în apărare, clauza 7 din contractul de vânzare potrivit cu care „cheltuielile de
vânzare vor fi suportate de către vânzător”, adică reclamantul R, iar în drept dispoziţiile art. 1666 alin. (1)
C. civ.4 În aplicarea art. 1666 alin. (1) C. civ. instanţa va ţine seama şi de clauza 7 a contractului de vânzare
intervenit între reclamantul R şi pârâtul P şi va respinge cererea lui R. O soluţie contrară ar fi nelegală
deoarece s-ar nesocoti voinţa părţilor, care astfel exprimată, stabileşte dispoziţia normei juridice prevăzute
la art. 1666 alin. (1) C. civ. Norma juridică invocată fiind supletivă permite părţilor să-şi stabilească conduita
cu privire la cheltuielile vânzării, alegere care înlătură aplicarea tezei finale a acest text legal. Altfel spus,
teza finală a art. 1666 alin. (1) C. civ. nu se mai aplică deoarece există stipulaţie contrară prevăzută în clauza
7 a contractului de vânzare.
– emiterea actului de aplicare (hotărârea judecătorească) cu respectarea condiţiilor de fond şi formă
prevăzute de lege. Procesul de aplicare a dreptului se încheie cu ultima etapă, emiterea actului de aplicare.
Actul de aplicare reprezintă hotărârea judecătorească. Hotărârea judecătorească poartă numele de
sentinţă în cazul actului de aplicare emis la judecarea în primă instanţă şi decizie în cazul actului de aplicare
emis în exercitarea căilor de atac.
Temeinicia şi legalitatea reprezintă condiţiile de validitate ale actului de aplicare.Pentru valabilitatea actului de
aplicare (hotărârea judecătorească) este necesară respectarea cumulativă a acestor condiţii. Nerespectarea uneia
dintre aceste condiţii, fie că este vorba de temeinicie, fie că ne referim la legalitate, atrage aşa cum deja am arătat,
desfiinţarea actului de aplicare prin exercitarea căilor de atac.
Actele de aplicare a normei juridice, adică hotărârile judecătoreşti, nu trebuie confundate nici cu actele
normative (legea în sens larg) şi nici cu actele juridice civile (acţiuni omeneşti făcute cu intenţia de a produce efecte
juridice, de exemplu contractele).
Legea civilă acţionează sub trei aspecte: în timp, în spaţiu şi cu privire la subiectele de drept civil. Prin urmare, va
fi analizată în continuare aplicarea legii civile sub cele trei aspecte cu particularităţile pe care le presupune fiecare
dintre ele.

1.5.3. Aplicarea legii civile în timp

Din punct de vedere al timpului, legile se succed. Legea se aplică în intervalul de timp cuprins între momentul
intrării şi momentul ieşirii din vigoare a acesteia. Aşadar aplicarea legii civile în timp presupune:
– intrarea în vigoare a legii civile. Momentul intrării în vigoare este foarte important pentru că marchează
data de la care legea civilă devine obligatorie. Acest moment este diferit în funcţie de tipul actului

4 Art. 1666 alin. (1) C. civ. dispune: „În lipsă de stipulaţie contrară, cheltuielile pentru încheierea contractului de vânzare sunt
în sarcina cumpărătorului”.

2
Drept civil. Teoria general Conf.univ.dr. Violeta Slavu – Facultatea de Drept, UTM

normativ. Pe de altă parte, intrarea în vigoare a unui act normativ este condiţionată de publicarea acestuia
în Monitorul Oficial al României, Partea I. Potrivit art. 11 alin. (1) din Legea nr. 24/20005 se publică în
Monitorul Oficial al României, Partea I, următoarele acte normative:
– legile şi celelalte acte normative adoptate de Parlament;
– hotărârile şi ordonanţele Guvernului;
– deciziile primului-ministru;
– actele normative ale autorităţilor administrative autonome;
– ordinele, instrucţiunile şi alte acte normative emise de conducătorii organelor administraţiei publice
centrale de specialitate.
În alin. (2) al art. 11 din Legea nr. 24/2000 sunt enumerate actele normative care nu sunt supuse
regimului de publicare după cum urmează:
– deciziile primului-ministru clasificate, potrivit legii;
– actele normative emise de autorităţi administrative autonome şi de organele administraţiei
publice centrale de specialitate dacă sunt clasificate potrivit legii sau au caracter individual.
În funcţie de tipul actului normativ, momentul intrării în vigoare este diferit. Astfel dacă în ceea ce
priveşte legile şi ordonanţele emise de Guvern în baza unei legi de abilitare, acestea intră în vigoare
la 3 zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I sau la o dată ulterioară
stabilită prin dispoziţiile finale ale acestora 6, în ceea ce priveşte ordonanţele de urgenţă ale
Guvernului, acestea intră în vigoare la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I,
dacă nu este stabilită o altă dată în conţinutul lor şi numai sub condiţia depunerii lor prealabile la
Camera competentă să fie sesizată7;
– prezumţia de cunoaştere a legii. De la data intrării în vigoare, legea devine obligatorie şi angrenează
mecanismul prezumţiei de cunoaştere a acesteia, în sensul că nimeni nu se poate prevala de necunoaşterea
legii (nemo censetur ignorare legem).
– ieşirea din vigoare a legii: Legea se aplică de la data intrării în vigoare până la ieşirea din vigoare prin
abrogare. Astfel, punctul final al acţiunii unei legi este cel al abrogării. Abrogarea8 reprezintă aşadar mijlocul
prin care legea îşi încetează activitatea, nu mai este în vigoare şi prin urmare nici obligatorie. În funcţie de

5 Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative a fost republicată în
M. Of. nr. 260 din 21 aprilie 2010.
6 În acest sens, art. 12 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative,
dispune: „Legile şi ordonanţele emise de Guvern în baza unei legi de abilitare intră în vigoare la 3 zile de la data publicării în Monitorul
Oficial al României, Partea I, sau la o dată ulterioară prevăzută în textul lor. Termenul de 3 zile se calculează pe zile calendaristice,
începând cu data publicării în Monitorul Oficial al României, şi expiră la ora 24,00 a celei de a treia zi de la publicare”. Astfel, Legea
nr. 287 din 17 iulie 2009 privind Codul civil, publicată în M. Of. nr. 511 din 24 iulie 2009 stabileşte prin dispoziţiile sale finale, data
intrării în vigoare, respectiv data stabilită prin legea de punere în aplicare a acestuia. Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a
Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, publicată în M. Of. nr. 409 din 10 iunie 2011 a stabilit prin dispoziţiile sale finale, art. 220 alin. (1),
ca dată a intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, 11 octombrie 2011. Observăm că, în cazul Codului civil, data intrării
în vigoare este o dată ulterioară stabilită prin dispoziţiile sale finale. Aşadar, în cazul acestui act normativ, nu se aplică regula generală
potrivit căreia legea intră în vigoare la 3 zile de la publicarea în Monitorul Oficial al României. De altfel, regula generală se aplică ori
de câte ori prin actul normativ adoptat nu se fac menţiuni cu privire la o data ulterioară de intrare în vigoare a acestuia, cu excepţia
ordonanţelor de urgenţă, caz în care acestea intră în vigoare de la data publicării.
7 Art. 12 alin. (2) din Legea nr. 24/2000.
8 Art. 65 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 24/2000 dispune: „(1) Abrogarea poate fi dispusă, de regulă, printr-o dispoziţie distinctă
în finalul unui act normativ care reglementează o anumită problematică, dacă aceasta afectează dispoziţii normative anterioare,
conexe cu ultima reglementare. (2) În cadrul operaţiunilor de sistematizare şi unificare a legislaţiei se pot elabora şi adopta acte
normative de abrogare distincte, având ca obiect exclusiv abrogarea mai multor acte normative”.

3
Drept civil. Teoria general Conf.univ.dr. Violeta Slavu – Facultatea de Drept, UTM

efectele pe care le produce, abrogarea poate fi totală sau parţială 9. Abrogarea totală priveşte întregul act
normativ în timp ce abrogarea parţială menţine actul normativ într-o formă modificată, prin eliminarea
acelor norme juridice din conţinutul său care au fost abrogate. După cum este sau nu prevăzută în actele
normative, abrogarea poate fi expresă sau tacită (implicită). La rândul său abrogarea expresă poate fi directă
sau indirectă. Abrogarea expresă directă intervine atunci când prin dispoziţiile finale ale actului normativ
adoptat sunt nominalizate normele juridice abrogate la data intrării sale în vigoare. Abrogarea expresă
indirectă intervine atunci când legiuitorul, foloseşte expresia „orice dispoziţie contrară prezentului act
normativ se abrogă la data intrării în vigoare a acestuia”. Abrogarea tacită sau implicită intervine atunci când
dispoziţiile legii noi sunt incompatibile cu cele prevăzute în legea veche, situaţie în care dacă nu ar opera
abrogarea implicită ne-am afla în prezenţa a două acte normative care propun soluţii diametral
opuse. Evident, abrogarea tacită intervine în condiţiile mai sus arătate şi dacă nu s-a dispus prin legea nouă
abrogarea legii vechi. În prezent, dispoziţii cu privire la abrogare se regăsesc în Legea nr. 24/2000 privind
normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, la art. 64 şi art. 65. Din conţinutul
acestora rezultă că abrogarea trebuie să fie expresă directă, putând fi dispusă atât prin dispoziţii distincte în
finalul unui act normativ cât şi printr-un act normativ de abrogare distinctă. Ceea ce le-ar diferenţia ar fi
domeniul de aplicare, în sensul că pentru abrogările dispuse prin dispoziţiile finale ale unui act normativ,
domeniul de aplicare priveşte doar acte normative anterioare conexe acestuia, în timp ce printr-un act
normativ de abrogare distinct, se urmăreşte exclusiv abrogarea mai multor acte normative. De asemenea,
în privinţa abrogărilor parţiale succesive cu privire la acelaşi act normativ, legiuitorul stabileşte obligaţia ca
ultima abrogare să se refere la întregul act normativ, nu numai la textele care au rămas în vigoare.
– un ultim aspect se referă la legile temporare şi la desuetudine. În primul caz, nu este necesară abrogarea,
fiind suficientă scurgerea perioadei de timp pentru care actele normative au fost adoptate. Desuetudinea
intervine în acele situaţii în care datorită dispariţiei raţiunilor pentru care actul normativ a fost adoptat,
acesta nu mai este aplicat, fără a fi însă abrogat. Aşadar, un act normativ căzut în desuetudine este în vigoare.
Aplicarea legii civile în timp este guvernată de două principii, şi anume:
– principiul neretroactivităţii legii civile noi;
– principiul aplicării imediate a legii civile.
Principiul neretroactivităţii legii civile reprezintă regula juridică potrivit căreia, legea nouă produce efecte numai
pentru viitor, în sensul că o lege civilă se aplică numai situaţiilor ivite după intrarea ei în vigoare nu şi situaţiilor
anterioare.
Acest principiu este reglementat prin dispoziţiile art. 6 alin. (1) teza a II-a din C. civ.10 precum şi prin dispoziţiile
art. 15 alin. (2) din Constituţie care stabileşte: „legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau
contravenţionale mai favorabile”.
Situaţia pare simplă, în sensul că orice lege nouă reglementează numai situaţiile juridice apărute după intrarea
ei în vigoare, iar legea veche se aplică situaţiilor juridice apărute înainte de abrogarea ei. Această regulă este
exprimată prin adagiul tempus regit actum.
Totuşi, în practică, lucrurile sunt mai complicate, în sensul că pot exista numeroase situaţii juridice care produc
efecte succesive şi îndepărtate, fiind posibil ca o situaţie juridică să producă unele efecte ori să se epuizeze sub
imperiul unei legi noi, care a abrogat legea ce era în vigoare în momentul naşterii acelei situaţii juridice, punându-se
problema de a determina care este legea aplicabilă.

9 Art. 64 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 dispune: „Prevederile cuprinse într-un act normativ, contrare unei noi reglementări
de acelaşi nivel sau de nivel superior, trebuie abrogate. Abrogarea poate fi totală sau parţială”.
10 Art. 6 alin. (1) C. civ. dispune: „Legea civilă este aplicată cât timp este în vigoare. Aceasta nu are putere retroactivă” (s.n.).

4
Drept civil. Teoria general Conf.univ.dr. Violeta Slavu – Facultatea de Drept, UTM

Prin principiul aplicării imediate a legii civile noi, se înţelege regula de drept potrivit cu care de îndată ce a fost
adoptată, legea civilă nouă se aplică tuturor actelor şi faptelor juridice încheiate sau, după caz, produse după intrarea
ei în vigoare precum şi efectelor viitoare ale unor situaţii juridice născute înainte de intrarea în vigoare a acesteia,
excluzând aplicarea legii civile vechi [art. 6 alin. (5) şi (6) C. civ.]11.
Excepţia de la acest principiu o reprezintă ultraactivitatea sau supravieţuirea legii civile vechi.
Această excepţie îşi găseşte aplicarea atât în cazul în care legea nouă prevede în mod expres aceasta, cât şi în
cazul normelor juridice supletive deoarece, în acest din urmă caz, părţile care întocmesc un act juridic lasă pe seama
normelor juridice supletive, în vigoare la acel moment, stabilirea unor condiţii şi efecte ale actului juridic respectiv,
astfel încât abrogarea găseşte legea veche încorporată, prin voinţa părţilor, în actele juridice încheiate sub imperiul
ei. Prin urmare, dacă s-ar aplica acestor acte juridice legea nouă, s-ar nesocoti voinţa părţilor, motiv pentru care este
firesc ca legea care a guvernat actul juridic respectiv să se aplice tuturor efectelor acestuia, chiar şi efectelor ce se
vor produce după abrogarea ei12.
Având în vedere, pe de o parte, principiul neretroactivităţii, iar pe de altă parte, posibilitatea legiuitorului de a
opta între aplicarea imediată a legii noi şi ultraactivitatea legii vechi deosebim trei categorii de situaţii juridice:
– facta praeterita, reprezintă acele fapte constitutive, modificatoare sau extinctive de situaţii juridice, realizate
în întregime înainte de intrarea în vigoare a legii noi. În acest caz, se aplică numai legea veche;
– facta pendentia reprezintă acele situaţii juridice aflate în curs de formare, modificare sau stingere la data
intrării în vigoare a legii noi. În acest caz, se aplică legea nouă însă, legiuitorul poate opta pentru
supravieţuirea legii vechi. Totuşi, în măsura în care evenimentele care au determinat constituirea,
modificarea sau după caz, stingerea unei situaţii juridice sunt distincte, atunci fiecare dintre aceste
evenimente vor atrage aplicarea legii civile în vigoare la data producerii lor. De exemplu, presupunem că s-a
încheiat un act juridic civil înainte de intrarea în vigoare a noului Cod civil, că executarea a fost amânată, prin
voinţa părţilor, la o dată ulterioară intrării în vigoare a legii civile noi şi una dintre părţi nu-şi execută
obligaţiile. În acest caz, condiţiile de formă şi fond ale încheierii actului juridic civil vor fi reglementate prin
dispoziţiile legii civile vechi (Codul civil de la 1864) deoarece actul juridic civil a fost încheiat înainte de
intrarea în vigoare a noului Cod civil, iar aspectele legate de executare vor fi guvernate de Codul civil în
vigoare, deoarece drepturile, respectiv obligaţiile civile născute din actul juridic civil devin executorii după
intrarea în vigoare a legii civile noi13;
– facta futura, reprezintă acele situaţii juridice în curs de formare, modificare sau stingere după intrarea în
vigoare a legii civile noi. În cazul acestora este evident, se aplică legea civilă nouă.
Excepţiile de ultraactivitatea sau supravieţuirea legii civile vechi sunt reglementate, de regulă prin dispoziţiile
finale/tranzitorii ale legii civile noi.
În ceea ce priveşte materiile reglementate prin noul Cod civil, excepţiile de supravieţuire a legii civile vechi sunt
prevăzute în Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil. Enumerăm, cu
titlu de exemplu, câteva dintre acestea:

11 Art. 6 alin. (5) şi (6) C. civ. dispune: „(5) Dispoziţiile legii noi se aplică tuturor actelor şi faptelor încheiate sau, după caz,
produse ori săvârşite după intrarea sa în vigoare, precum şi situaţiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare. (6) Dispoziţiile
legii noi sunt de asemenea aplicabile şi efectelor viitoare ale situaţiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acesteia,
derivate din starea şi capacitatea persoanelor, din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor, şi din
raporturile de vecinătate, dacă aceste situaţii juridice subzistă după intrarea în vigoare a legii noi”.
12 G. BOROI, C.A. ANGHELESCU, op. cit., p. 18-19.
13 În acest sens, de exemplu art. 25 alin. (2) din Legea nr. 71/2011 dispune: „(2) Cu toate acestea, în cazul în care, după
intrarea în vigoare a Codului civil, a intervenit un fapt care, potrivit dispoziţiilor acestuia, acoperă nulitatea, căsătoria nu mai
poate fi constatată nulă sau nu mai poate fi anulată după intrarea în vigoare a Codului civil”.

5
Drept civil. Teoria general Conf.univ.dr. Violeta Slavu – Facultatea de Drept, UTM

– prescripţiile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a Codului civil vor fi guvernate de legea veche 14
(Decretul nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă15);
– condiţiile de validitate ale adopţiilor încuviinţate înainte de intrarea în vigoare a Codului civil sunt guvernate
de legea în vigoare la data încuviinţării (Legea nr. 273/ 2004 privind regimul juridic al adopţiei 16 – se are în
vedere forma legii la data încuviinţarii avand in vedere ca, dupa publicare, legea a fost modificata substantial
fiind republicata de doua ori)17;
– efectele accesiunii imobiliare artificiale, 18 dacă presupune exercitarea unui drept de opţiune de către
proprietarul imobilului, vor fi guvernate de legea în vigoare la data începerii lucrării 19;
– moştenirile deschise înainte de intrarea în vigoare a noului Cod civil, sunt guvernate de legea veche (Codul
civil de la 1864)20;
– obligaţiilor născute din fapte juridice extracontractuale sunt guvernate de legea civilă în vigoare la data
producerii sau, după caz, a săvârşirii lor21;
– cesiunilor drepturilor litigioase încheiate înainte de intrarea în vigoare a noului Cod civil li se aplică dispoziţiile
Codului civil de la 186422;
– condiţiile de valabilitate a gajului constituit înainte de intrarea în vigoare a noului Cod civil actual sunt
guvernate de legile existente la data constituirii sale23.
Între neretroactivitatea legii civile şi principiul aplicării imediate există deosebiri esenţiale, astfel:
– neretroactivitatea se referă la fapte şi raporturi juridice consumate în trecut, iar aplicarea imediată se referă
la fapte juridice şi raporturi în curs de producere;
– neretroactivitatea se opune retroactivităţii legii, iar aplicarea imediată a legii se opune ultraactivităţii
(supravie­ţuirii) legii vechi.
Cu privire la aplicarea în timp a Codului civil din 2009, Legea nr. 71/2011, stabileşte prin dispoziţiile sale tranzitorii:
– legea aplicabilă actului juridic. În materia actelor juridice, regula este aplicarea legii în vigoare la data
încheierii acestora. Legea nr. 71/2011 stabileşte cazuri particulare ale acestei reguli cum ar fi:
– art. 102 alin (1) încheierea, interpretarea, efectele, executarea şi încetarea contractelor sunt guvernate
de dispoziţiile legii în vigoare la data la care au fost încheiate;
– art. 25 alin. (1) stabileşte că validitatea căsătoriei este guvernată de legea în vigoare la momentul
încheierii ei astfel încât în ipoteza încheierii căsătoriei înainte de 1 octombrie 2011, aceasta va fi
guvernată de legea veche (Codul familiei);

14 Art. 201 din Legea nr. 71/2011.

15 Publicat în B. Of. nr. 19 din 21 aprilie 1958.
16 A fost publicată în M. Of. nr. 557 din 23 iunie 2004 şi republicată în M. Of. nr. 778 din 19 noiembrie 2009 precum şi în
M. Of. nr. 739 din 23 septembrie 2016.
17 Art. 49 din Legea nr. 71/2011.
18 Accesiunea reprezintă un mod de dobândire a unui drept real ce constă în încorporarea materială a unui lucru mai puţin
important într-un lucru mai important, în virtutea căruia proprietarul lucrului mai important devine şi proprietarul lucrului mai
puţin important încorporat. Pentru detalii privind accesiunea imobiliară artificială, a se vedea I.R. URS, P.E. ISPAS, Drept
civil. Drepturile reale..., op. cit., p. 129-143.
19 Art. 58 din Legea nr. 71/2011.
20 Art. 91 din Legea nr. 71/2011.
21 Art. 103 din Legea nr. 71/2011.
22 Art. 124 din Legea nr. 71/2011.
23 Art. 187 alin. (1) din Legea nr. 71/2011.

6
Drept civil. Teoria general Conf.univ.dr. Violeta Slavu – Facultatea de Drept, UTM

– art. 202 stabileşte că dispoziţiile din Codul civil din 2009 prin care se permite părţilor să modifice, în
anumite condiţii, durata termenelor sau cursul prescripţiei, nu se aplică convenţiilor având acest obiect,
încheiate înainte de 1 octombrie 2011. De exemplu, să presupunem că la data de 1.12.2010, se încheie
un contract de împrumut, urmând ca suma împrumutată să fie restituită în termen de 1 an, adică până
la data de 1.12.2011. Prin acelaşi contract părţile se înţeleg să reducă termenul de prescripţie, de la 3
ani cât stabileşte legea24, la 2 ani. Presupunem mai departe că suma datorată nu este restituită, astfel
încât la data de 1.12.2011 se naşte dreptul material la acţiune care poate fi exercitat în termenul stabilit
prin Codul civil din 2009 nu acela convenit de părţi, deoarece în caz contrar s-ar încălca dispoziţiile
art. 202 din Legea nr. 71/2011.
– legea aplicabilă prescripţiei extinctive şi decăderii. În această materie regula instituită prin art. 6 alin. (4)
C. civ. şi art. 201 din Legea nr. 71/2011, stabileşte că prescripţiile extinctive, decăderile şi uzucapiunile
începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a Codului civil din 2009 sunt guvernate de legea veche (nu
li se aplică dispoziţiile din noul Cod civil). Totuşi, există două derogări de la această regulă instituite prin
art. 203 şi art. 204 din Legea nr. 71/2011. Astfel dispoziţiile art. 2532 pct. 6 şi 7 C. civ.25 se aplică prescripţiilor
începute înainte de 1.10.2011 numai dacă împrejurările care atrag suspendarea s-au produs înainte de
această dată iar dispoziţiile art. 2.539 alin. (2) teza a II-a din Codul civil se aplică numai dacă cererea de
chemare în judecată sau arbitrară a fost formulată după 1.10.2011 26. Spre deosebire de prescripţia extinctivă
care, aşa cum deja am arătat, permite derogări de la regulă, în cazul decăderii, potrivit art. 6 alin. (2) C. civ.,
se aplică, sub toate aspectele, legea în vigoare la data la care a început să curgă termenul de decădere.
– legea aplicabilă accesiunii, uzucapiunii27 şi posesiei. În ceea ce priveşte accesiunea, regula este: se aplică
legea în vigoare la data la care s-a produs împrejurarea care atrage incidenţa accesiunii, 28 iar în cazul în care
accesiunea imobiliară artificială presupune exercitarea unui drept de opţiune de către proprietarul
imobilului, se va aplica legea în vigoare la data începerii lucrării29. În cazul uzucapiunii, distingem următoarele
situaţii:
– uzucapiunile începute şi neîmplinite până la intrarea în vigoare a Codului civil din 2009 vor fi guvernate
de legea veche;
– dacă posesia asupra unui bun imobil a început după intrarea în vigoare a Codului civil din 2009, însă la
data începerii nu era deschisă cartea funciară pentru acel imobil, se aplică Codul civil din 1864, iar în caz

24 Este vorba de Decretul nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă deoarece era legea în vigoare la data încheierii
contractului.
25 Art. 2532 alin. (6) şi (7) C. civ. dispune: „Prescripţia nu începe să curgă, ea se suspendă: (...) 6. pe întreaga durată a
negocierilor purtate în scopul rezolvării pe cale amiabilă neînţelegerilor dintre părţi, însă numai dacă acestea au fost ţinute în
ultimele 6 luni înainte de expirarea termenului de prescripţie; 7. în cazul în care cel îndreptăţit la acţiune trebuie sau poate,
potrivit legii sau contractului, să folosească o anumită procedură prealabilă, cum sunt reclamaţia administrativă, încercarea de
împăcare sau alte asemenea, cât timp nu a cunoscut şi nici nu trebuia să cunoască rezultatul acelei proceduri, însă nu mai mult
de 3 luni de la declanşarea procedurii, dacă prin lege sau contract nu s-a stabilit alt termen”.
26 Art. 2539 alin. (2) C. civ. dispune: „Prescripţia nu este întreruptă dacă cel care a făcut cererea de chemare în judecată sau
de arbitrare ori de intervenţie în procedura insolvenţei sau a urmăririi silite a renunţat la ea, nici dacă cererea a fost respinsă,
anulată ori s-a perimat printr-o hotărâre rămasă definitivă. Cu toate acestea, dacă reclamantul, în termen de 6 luni de la data
când hotărârea de respingere sau de anulare a rămas definitivă, introduce o nouă cerere, prescripţia este considerată întreruptă
prin cererea de chemare în judecată sau arbitrară precedentă, cu condiţia însă ca noua cerere să fie admisă”.
27 Uzucapiunea reprezintă un mod de dobândire a unui drept de proprietate sau a altor drepturi reale asupra unui bun prin
posesie neîntreruptă; pentru detalii a se vedea I.R. URS, P.E. ISPAS, Drept civil. Drepturile reale..., op. cit., p. 144-159.
28 Art. 57 din Legea nr. 71/2011.
29 Art. 58 din Legea nr. 71/2011.

7
Drept civil. Teoria general Conf.univ.dr. Violeta Slavu – Facultatea de Drept, UTM

contrar, adică în situaţia în care la data începerii posesiei era deschisă cartea funciară pentru acel imobil,
se aplică Codul din 2009;
– în ceea ce priveşte uzucapiunea mobiliară30 astfel cum a fost reglementată prin Codul civil din 2009,
aceasta poate fi invocată numai pentru posesiile începute după intrarea în vigoare a Codului civil din
2009. Soluţia se justifică având în vedere că această instituţie nu avea o reglementare în legea veche 31.
În cazul posesiei, în afară de aspectele privind efectele posesiei, care au fost analizate mai sus, Legea
nr. 71/201132 face precizări cu privire la instituţia intervertirii detenţiei 33 în posesie34, stabilind ca regulă
aplicarea legii civile în vigoare la data apariţiei cazului de intervertire 35.
– legea aplicabilă dezmembrămintelor dreptului de proprietate privată 36. Dezmembrămintele dreptului
de proprietate sunt: dreptul de superfi-cie 37, dreptul de uzufruct38, dreptul de uz39, dreptul de abitaţie40 şi
dreptul de servitute41. Dacă, în ceea ce priveşte dreptul de superficie, art. 68 din Legea nr. 71/2011 stabileşte
că dispoziţiile Codului civil din 2009 se aplică numai în cazurile drepturilor de superficie născute după intrarea
acestuia în vigoare, în privinţa dreptului de uzufruct, dreptului de uz şi dreptului de abitaţie, aceeaşi lege
stabileşte regula potrivit căreia, exercitarea acestora, după intrarea în vigoare a Codului civil din 2009, atrage
aplicarea legii noi (Codul civil din 2009), cu unele derogări după cum urmează:
– uzufructul constituit prin convenţie înainte de intrarea în vigoare a legii noi, este incesibil, dacă părţile
nu au convenit altfel42;

30 Art. 539 C. civ. referitor la dobândirea bunului mobil în temeiul uzucapiunii, dispune: „Acela care posedă bunul altuia timp
de 10 ani, în alte condiţii decât cele prevăzute în prezenta secţiune, poate dobândi dreptul de proprietate, în temeiul uzucapiunii”.
31 În Codul civil de la 1864, era reglementată prezumţia de proprietar instituită în favoarea posesorului bunului mobil în
condiţiile art. 1909-1910.
32 Art. 81 din Legea nr. 71/2011.
33 Detenţia, cunoscută în doctrină şi sub denumirea de detenţie precară, reprezintă stăpânirea în fapt exercitată temporar
asupra unui lucru ce aparţine altei persoane, în baza unui raport juridic cu proprietarul lucrului, raport ce implică restituirea
acestuia, de exemplu, chiriaşul unui bun imobil.
34 Intervertirea titlului posesiei reprezintă transformarea detenţiei precare în posesie utilă în condiţiile/cazurile prevăzute
expres de lege.
35 Cazurile de intervertire erau reglementate prin dispoziţiile art. 1858 C. civ. 1864, în prezent fiind reglementate prin
dispoziţiile art. 920 ale Codului civil din 2009.
36 Dezmembrămintele dreptului de proprietate reprezintă drepturile reale care se nasc din exercitarea separată a atributelor
dreptului de proprietate. Ele nu desfiinţează dreptul de proprietate ci doar îl restrâng, astfel încât proprietarul este lipsit de
exerciţiul unora dintre atributele dreptului de proprietate.
37 Dreptul de superficie reprezintă acel drept real care constă în dreptul de proprietate al superficiarului asupra construcţiilor,
plantaţiilor sau altor lucrări aflate pe terenul altei persoane, teren cu privire la care, superficiarul dobândeşte un drept de
folosinţă.
38 Dreptul de uzufruct reprezintă un drept real ce conferă titularului său (uzufructuarul) posesia şi folosinţa asupra bunului
ce aparţine altei persoane (nudul proprietar).
39 Dreptul de uz este o varietate a dreptului de uzufruct şi reprezintă dreptul real ce conferă titularului său dreptul de a folosi
lucrul şi de a-i culege fructele, numai pentru nevoile lui şi ale familiei sale.
40 Dreptul de abitaţie reprezintă un drept de uz ce are ca obiect o locuinţă.
41 Dreptul de servitute reprezintă un drept real imobiliar în virtutea căruia titularul său exercită anumite prerogative strict limitate
asupra unui lucru ce aparţine altei persoane. Servitutea este o sarcină impusă asupra unui imobil pentru uzul altui imobil aparţinând
altei persoane.
42 Art. 70 din Legea nr. 71/2011.

8
Drept civil. Teoria general Conf.univ.dr. Violeta Slavu – Facultatea de Drept, UTM

– dispoziţia din noul Cod civil43, care permite stingerea uzufructului prin neuz timp de 10 ani sau, după caz,
2 ani, se aplică numai drepturilor de uzufruct constituite după intrarea în vigoare a acestuia 44;
– stingerea uzufructului în caz de abuz de folosinţă, caz reglementat prin art. 747 C. civ., se aplică dreptului
de uzufruct anterior constituit, numai dacă abuzul de folosinţă s-a produs după intrarea în vigoare a
noului Cod civil45;
– stingerea dreptului de uzufruct prin pieirea fortuită a bunului, caz reglementat prin art. 748 C. civ., se
aplică şi dreptului de uzufruct constituit înainte de intrarea în vigoare a noului Cod civil numai dacă
pieirea a avut loc după intrarea în vigoare a acestuia. 46
Cu privire la dreptul de servitute, art. 75 din Legea nr. 71/2011 stabileşte că, în cazul stingerii servituţii pentru
neuzul timp de 10 ani, aşa cum este reglementat prin art. 770 alin. (1) lit. f) C. civ., dispoziţia legală se aplică
numai drepturilor de servitute constituite ulterior intrării în vigoare a noilor reglementări47.
– legea aplicabilă în materie de carte funciară 48. Cu privire la aplicarea noului Codului civil în materia cărţii
funciare, Legea nr. 71/2011 conţine dispoziţii tranzitorii după cum urmează:
– art. 56 stabileşte că dobândirea drepturilor reale imobiliare prin efectul înscrierii acestora în cartea
funciară se aplică numai după finalizarea lucrărilor de cadastru pentru fiecare unitate
administrativ-teritorială şi deschiderii la cerere sau din oficiu, a cărţilor funciare pentru imobilele
respective potrivit dispoziţiilor din Legea cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr. 7/199649, până atunci,
înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate şi a altor drepturi reale, se face numai în scop de
opozabilitate faţă de terţi;
– art. 77 stabileşte că în cazul înscrierilor în cartea funciară în temeiul unor acte sau fapte juridice,
încheiate sau, după caz produse anterior intrării în vigoare a Codului civil acestea vor produce efecte în
conformitate cu legea în vigoare la acea dată, inclusiv în cazurile în care înscrierea în cartea funciară a
fost făcută după intrarea în vigoare a noului Cod civil. Acţiunile în justiţie precum şi cererile promovate
în baza legii nr. 7/1996, se soluţionează în conformitate cu legea în vigoare la data încheierii actului sau
producerii faptului juridic, indiferent de data la care au fost formulate.
– legea aplicabilă faptelor juridice licite şi/sau ilicite ca izvoare de obligaţii. Legea nr. 71/2011 prin dispoziţiile
art. 103 şi art. 118, instituie două reguli tranzitorii, după cum urmează:

43 Art. 746 alin. (1) lit. e) C. civ.

44 Art. 72 din Legea nr. 71/2011.
45 Art. 73 din Legea nr. 71/2011.
46 Art. 74 din Legea nr. 71/2011.
47 Pentru alte aspecte privind legea aplicabilă dreptului de servitute, a se vedea G. BOROI, C.A. ANGHELESCU, op. cit., p. 32.
48 Art. 1 alin. (3) din Legea nr. 7/1996 (cadastrului şi publicităţii imobiliare) dispune: „Cartea funciară cuprinde descrierea
imobilelor şi înscrierilor referitoare la drepturile reale imobiliare, la drepturile personale, la actele, faptele sau raporturile juridice
care au legătură cu imobilele”. Pentru alte definiţii, a se vedea I.R. URS, P.E. ISPAS, Drept civil. Drepturile reale..., op. cit., p. 332.
49 Republicată în M. Of. nr. 825 din 5 noiembrie 2015.

9
Drept civil. Teoria general Conf.univ.dr. Violeta Slavu – Facultatea de Drept, UTM

– faptele juridice licite (gestiunea de afaceri50, plata nedatorată51 şi îmbogăţirea fără justă cauză52) precum
şi faptele juridice ilicite (care atrag răspunderea civilă delictuală) sunt guvernate de legea în vigoare la
data producerii lor;
– modurile de stingere a obligaţiilor născute din faptele juridice licite, respectiv cele ilicite sunt guvernate
de legea în vigoare la data la care s-au stins. Aşadar, în măsura în care aceste obligaţii se sting după
intrarea în vigoare a noului Cod civil se vor aplica dispoziţiile acestuia.
– legea aplicabilă în materie de moşteniri. În materie succesorală, legea aplicabilă este legea în vigoare la data
deschiderii succesiuni adică data morţii celui despre a cărui moştenire este vorba. Astfel potrivit art. 91 din
Legea nr. 71/2011, moştenirile deschise înainte de intrarea în vigoare a noului Cod civil vor fi guvernate de
legea veche (Codul civil de la 1864). Regula se aplică atât în privinţa moştenirii legale, cât şi în privinţa
moştenirii testamentare. Însă, în cazul moştenirii testamentare se poate pune problema valabilităţii
testamentului, situaţie în care devin incidente dispoziţiile legale în vigoare la data întocmirii acestuia, chiar
dacă data morţii este ulterioară intrării în vigoare a noului Cod civil.
– legea aplicabilă efectelor viitoare ale altor situaţii juridice trecute. În această materie se aplică legea în
vigoare la data producerii lor. Legea nr. 71/2011, prin art. 5 alin. (2) stabileşte o derogare de la regula mai
sus menţionată, în sensul că noul Cod civil se aplică şi efectelor viitoare ale unor situaţii juridice derivate din
starea şi capacitatea persoanelor, din căsătorie, filiaţie, adopţie şi obligaţia legală de întreţinere, din
raporturile de proprietate inclusiv regimul general al bunurilor, şi din raporturile de vecinătate, cu condiţia
ca aceste situaţii juridice să se menţină după intrarea în vigoare a noului Cod civil. De asemenea, prin aceeaşi
lege sunt instituite şi excepţii după cum urmează:
– art. 59 stabileşte că în materia limitelor juridice ale dreptului de proprietate privată, astfel, cum acestea
sunt reglementate prin dispoziţiile art. 602-625 C. civ., noul Cod civil nu se aplică situaţiilor juridice
născute înainte de intrarea sa în vigoare;
– art. 62 stabileşte că în materia actelor de administrare şi de dispoziţie, reglementată în art. 641 C. civ.,
noul Cod civil se aplică numai actelor juridice încheiate după intrarea sa în vigoare.
– legea aplicabilă garanţiilor. În privinţa constituirii garanţiilor, regula este, aplicarea legii în vigoare la data
constituirii, indiferent de data depunerii/soluţionării cererii privind valabilitatea constituirii. Regula este
reglementată expres şi prin dispoziţiile Legii nr. 71/2011 după cum urmează:
– art. 150 alin. (1) stabileşte că pentru scrisorile de garanţie53 emise înainte de intrarea în vigoare a noului
Cod civil se aplică legea în vigoare la data emiterii lor atât în ceea ce priveşte condiţiile de valabilitate
cât şi efectele acestora;

50 Gestiunea de afaceri reprezintă un fapt juridic licit prin care o persoană numită gerant, săvârşeşte din proprie iniţiativă acte
sau fapte juridice în interesul altei persoane numită gerat. Pentru a produce efecte gestiunea de afaceri trebuie să îndeplinească
condiţiile prevăzute de lege. Pentru detalii, a se vedea I.R. URS, P.E. ISPAS, Drept civil. Teoria obligaţiilor, op. cit., p. 186-194.
51 „Plata nedatorată reprezintă un fapt juridic licit care constă în executarea unei prestaţii din eroare de către o persoană,
denumită solvens, către o altă persoană, denumită accipiens, prestaţia executată nefiind datorată, şi nefiind făcută cu intenţia de
a plăti pentru o altă persoană” (s.n.), I.R. URS, P.E. ISPAS, Drept civil. Teoria obligaţiilor, op. cit., p. 195.
52 „Îmbogăţirea fără justă cauză reprezintă un fapt juridic licit prin care patrimoniul unei persoane este mărit pe seama
patrimoniului altei persoane, fără ca pentru aceasta să existe un temei juridic” (s.n), I.R. URS, P.E. ISPAS, Drept civil. Teoria
obligaţiilor, op. cit., p. 200.
53 Potrivit art. 2321 alin. (1) C. civ., „scrisoarea de garanţie este angajamentul irevocabil şi necondiţionat prin care o persoană
denumită emitent, se obligă, la solicitarea unei persoane denumite ordonator, în considerarea unui raport obligaţional
preexistent, dar independent de acesta, să plătească o sumă de bani unei terţe persoane, denumită beneficiar, în conformitate
cu termenii angajamentului asumat” (s.n).

10
Drept civil. Teoria general Conf.univ.dr. Violeta Slavu – Facultatea de Drept, UTM

– art. 155 stabileşte că opozabilitatea, conţinutul şi constituirea privilegiului 54 sunt guvernate de legea în
vigoare la data la care s-au născut;
– art. 168 stabileşte că în ceea ce priveşte condiţiile de valabilitate a ipotecilor 55 imobiliare constituite
înainte de intrarea noului Cod civil în vigoare, se aplică dispoziţiile legale aflate în vigoare la data
constituirii lor;
– art. 170 stabileşte că în ceea ce priveşte condiţiile de valabilitate a ipotecilor mobiliare constituite
înainte de intrarea noului Cod civil în vigoare, se aplică dispoziţiile legale aflate în vigoare la data
constituirii lor;
– art. 187 alin. (1) stabileşte că gajul56 constituit înainte de intrarea noului Cod civil în vigoare, va fi
guvernat, în privinţa condiţiilor de valabilitate, de dispoziţiile legale aflate în vigoare la data la care a fost
constituit;
– art. 189 alin. (1) stabileşte că în ceea ce priveşte drepturile de retenţie 57 exercitate înainte de intrarea
în vigoare a noului Cod civil, condiţiile de valabilitate ale acestora se vor supune legii în vigoare la data
exercitării lor;
Alte dispoziţii tranzitorii în această materie se regăsesc în art. 151 alin. (1), art. 177 alin. (1), art. 155
alin. (2) şi (3) ş.a.58

Aplicaţii

Întrebări de verificare a cunoştinţelor

1. Analizaţi etapele aplicării normei juridice.

2. Ce se înţelege prin act normativ, act juridic civil, act de aplicare.
3. Definiţi condiţiile de valabilitate ale actului de aplicare.

Teste grilă
1. Prin act de aplicare a normei juridice civile se înţelege::
a. hotărârea judecătorească;
b. contractul civil;
c. orice lege.
2. Actul de aplicare a normei juridice civile este:
a. un act adoptat de Guvern în materia dreptului civil;
b. un fapt juridic civil;
c. o sentinţă civilă.
3. Etapele de aplicare a normelor de drept civil sunt:
a. stabilirea situaţiei de drept, calificarea juridică şi emiterea actului de aplicare;

54 Potrivit art. 2333 alin. (1) C. civ., „privilegiul este preferinţa acordată de lege unui creditor în considerarea creanţei sale”
(s.n).
55 Potrivit art. 2343 C. civ., „ipoteca este un drept real asupra bunurilor mobile sau imobile afectate executării unei obligaţii”
(s.n). Aşadar, ipoteca imobiliară poartă asupra unui bun imobil, în timp ce ipoteca mobiliară are ca obiect un bun mobil.
56 Gajul reprezintă o garanţie reală mobiliară ce se constituie prin deposedarea debitorului consimţită de către acesta, de
bunul grevat în favoarea creditorului.
57 Dreptul de retenţie reprezintă o garanţie reală ce constă în dreptul creditorului de a refuza restituirea unui bun al
debitorului său aflat în detenţia sa, până ce debitorul nu-i plăteşte tot ceea ce îi datorează în legătură cu acel bun.
58 A se vedea în acest sens G. BOROI, C.A. ANGHELESCU, op. cit., p. 37-38.

11
Drept civil. Teoria general Conf.univ.dr. Violeta Slavu – Facultatea de Drept, UTM

b. stabilirea situaţiei de fapt, stabilirea situaţiei de drept şi emiterea actului normativ;

c. stabilirea situaţiei de fapt, calificarea juridică şi emiterea hotărârii judecătoreşti.
4. Legalitatea reprezintă o condiţie de valabilitatea a:
a. actului normativ;
b. actului de aplicare;
c. oricărei sentinţe civile.
5. Actul de aplicare este valabil dacă:
a. a fost stabilită corect atât situaţia de fapt cât şi situaţia de drept;
b. este în conformitate cu voinţa părţilor;
c. este loial şi temeinic.
6. Actul de aplicare este valabil:
a. dacă este legal şi temeinic;
b. şi atunci când este doar temeinic;
c. dacă este doar legal.
7. Potrivit legii, nu se publică în Monitorul Oficial al României:
a. deciziile primului ministru clasificate, potrivit legii;
b. ordonanţele de urgenţă ale Guvernului;
c. hotărârile Consiliului local.
8. Legea civilă intră în vigoare la data:
a. aplicării ei;
b. publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I;
c. stabilită prin dispoziţiile sale finale.
9. O ordonanţă de urgenţă a Guvernului intră în vigoare la data:
a. publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I;
b. stabilită de Parlament;
c. stabilită prin actul de aplicare.
10. Intră în vigoare la 3 zile de la publicarea în Monitorul Oficial al României;
a. orice lege pentru care nu s-a stabilit o altă dată în dispoziţiile sale finale;
b. ordonanţele de Guvern;
c. ordonanţele de urgenţă ale Guvernului.
11. Legea civilă iese din vigoare:
a. prin abrogare expresă sau implicită;
b. numai prin abrogare implicită;
c. şi prin desuetudine.
12. Dacă prin dispoziţiile finale ale legii civile noi se dispune: la data intrării în vigoare a prezentei legi se abrogă
art. 5 din Legea nr. X/2000, suntem în prezenţa unei abrogări:
a. exprese directe;
b. exprese indirecte;
c. implicite.
13. Abrogarea parţială atrage:
a. înlocuirea în totalitate a unui act normativ:
b. modificarea unui act normativ;
c. lipsirea actului normativ de textele din conţinutul său pentru care s-a dispus abrogarea.
14. Abrogarea parţială poate fi:
a. şi expresă direct;
b. şi implicită;
c. numai expresă.
15. Abrogările parţiale succesive cu privire la acelaşi act normativ:
a. atrag obligaţia ca ultima abrogare să se refere la întregul act normativ, nu numai la textele rămase în
vigoare;
b. nu atrag obligaţia ca ultima abrogare să se refere la întregul act normativ, nu numai la textele rămase
în vigoare;

12
Drept civil. Teoria general Conf.univ.dr. Violeta Slavu – Facultatea de Drept, UTM

c. atrag obligaţia ca ultima abrogare să se refere numai la textele rămase în vigoare.

16. Desuetudinea:
a. presupune ieşirea din vigoare a unei legi;
b. nu afectează acţiunea legii în timp;
c. poate afecta acţiunea legii în spaţiu.
17. O lege care nu se mai aplică datorită dispariţiei condiţiilor pentru care a fost adoptată:
a. devine desuetă;
b. iese din vigoare;
c. este abrogată implicit.
18. Aplicarea legii în timp este guvernată de:
a. principiul neretroactivităţii şi principiul aplicării imediate a legii civile;
b. principiul irevocabilităţii şi principiul aplicării imediate a legii civile;
c. principiul aplicării imediate a legii civile şi principiul irevocabilităţii.
19. Neretroactivitatea reprezintă:
a. o excepţie de la principiul aplicării imediate a legii civile;
b. un principiu al aplicării legii civile în timp;
c. un principiu al aplicării legii civile cu privire la persoane.
20. Ultraactivitatea legii civile vechi reprezintă:
a. o excepţie de la principiul retroactivităţii legii civile noi;
b. un principiu care guvernează aplicarea legii civile în timp;
c. o excepţie de la principiul aplicării imediate a legii civile noi.
21. Aplicarea legii penale sau contravenţionale mai favorabile reprezintă:
a. o excepţie de la principiul neretroactivităţii legii;
b. un principiu care guvernează aplicarea legii civile în timp;
c. o excepţie de la principiul teritorialităţi.
22. Facta praeterita:
a. sunt acele situaţii juridice formate, modificate sau stinse înainte de intrarea în vigoare a legii noi;
b. sunt guvernate de legea veche;
c. sunt guvernate întotdeauna de legea nouă.
23. Facta pendentia:
a. sunt acele situaţii juridice aflate în curs de formare, modificare sau stingere la data intrării în vigoare
a legii noi;
b. se supun numai legii noi;
c. pot fi guvernate şi de legea veche.
24. Facta futura:
a. sunt acele situaţii juridice aflate în curs de formare, modificare sau stingere după intrarea în vigoare a
legii noi;
b. se supun numai legii noi;
c. pot fi guvernate şi de legea veche.

13