Demografie aplicată în Sănătatea Publică II

Mortalitatea – modalităţi de măsurare

Conf. univ. dr . Olga Duma

BIBLIOGRAFIE RECOMANDATĂ
2020 World Population Data Sheet
www.worldpopdata.org
World Health Statistics 2020. Geneva, WHO
http://www.who.int/whosis/whostat/

Mortalitatea ca fenomen demografic se referă la frecvenţa deceselor într-o anumită

populaţie şi pentru un interval delimitat de timp. Spre deosebire de natalitate şi fertilitate,
mortalitatea constituie componenta negativă a mişcării naturale a populaţiei.
Studierea mortalităţii este importantă din perspectiva sănătăţii publice deoarece:
 mortalitatea influenţează creşterea numerică a populaţiei şi structura acesteia pe grupe
de vârstă;
 mortalitatea este utilizată ca indicator de bază în măsurarea stării de sănătate a
populaţiei;
 pe baza situaţiei deceselor se pot identifica şi ierarhiza problemele de sănătate dintr-o
populaţie şi se pot formula astfel obiectivele în cadrul proiectelor şi programelor de
sănătate;
 face posibilă evaluarea eficacităţii serviciilor de sănătate.
Evenimentul demografic înregistrat este decesul, definit ca dispariţia definitivă a
semnelor de viaţă în oricare moment după ce a avut loc naşterea soldată cu un născut viu.
Decesul şi cauzele care au condus la acesta sunt consemnate într-un certificat
constatator care mai cuprinde informaţii privind persoana decedată: vârsta, sexul, data
naşterii, data şi locul decesului. Acest act este eliberat de medicul de familie sau medicul
specialist dacă decesul s-a produs în spital, într-un interval de 24 de ore de la constatarea
evenimentului. Familia celui decedat obţine cu acest act certificatul de deces şi adeverinţa de
înhumare de la oficiul stării civile din primăria pe teritoriul căreia s-a înregistrat decesul.
Astfel, pentru o persoană care decedează, de exemplu, la spitalul judeţean Galaţi şi avea
domiciliul stabil în Ploieşti, certificatul de deces este eliberat de Primăria Municipiului Galaţi.
Informaţiile cuprinse în certificatele constatatoare de deces eliberate de medici sunt
trimise de la Oficiul Stării Civile la Biroul de Statistică al Direcţiei Judeţene de Sănătate
Publică. După o centralizare preliminară la nivel de judeţ, datele respective sunt trimise
Comisiei de Statistică Sanitară din Ministerul Sănătăţii, fiind posibilă astfel cunoaşterea
nivelului mortalităţii generale, a ratelor specifice şi dinamica acestora în timp.
Raportarea către alte organisme internaţionale ca de pildă, Organizaţia Mondială a
Sănătăţii a datelor de mortalitate din diverse ţări, permite comparaţii internaţionale ale
indicatorilor demografici.
Indicatori utilizaţi în măsurarea mortalităţii sunt:
A. Rata de mortalitate generală sau indicele brut de mortalitate
B. Ratele specifice de mortalitate
C. Mortalitatea proporţională (letalitatea) şi fatalitatea
D. Speranţa de viaţă şi alţi indicatori numiţi funcţii biometrice din tabelele de mortalitate

A. Rata brută de mortalitate

Rata de mortalitate generală sau rata brută de mortalitate măsoară proporţia tuturor
deceselor care au loc la 1000 locuitori într-un anumit interval de timp, de regulă un an
calendaristic:

Ca şi în cazul calculării indicelui de natalitate, populaţia de referinţă este cea de la

mijlocul intervalului de timp considerat, adică de la 1 iulie pentru un anumit an calendaristic.

Rata brută de mortalitate este un indicator frecvent utilizat datorită simplităţii

calculului şi disponibilităţii datelor. Principalul său dezavantaj este acela că nu ţine cont de
faptul că riscul de deces variază major în funcţie de vârstă dar şi de sex, rasă, categoria socio-
profesională etc.
Mortalitatea generală în România
În anul 2019 mortalitatea generală în ţara noastră a fost de 11,7 0/00, în creştere usoara
faţă de anul 1989 (10,70/00). Valoarea este comparabila cu media europeană de 11decese la
1.000 locuitori.
B. Mortalitatea specifică
Indicatorii specifici de mortalitate permit o analiză mai nuanţată a fenomenului pentru
diferite subpopulaţii. Aceste rate se pot calcula în funcţie de:
 grupa de vârstă;
 sex;
 rasă;
 mediu de rezidenţă (urban/rural);
 cauza de deces.
De exemplu, mortalitatea la grupa de vârstă 5-9 ani se calculează astfel:

Analiza deceselor pe sexe evidenţiază o supramortalitate masculină. Aceasta coexistă

cu o supramorbiditate feminină, cazurile de boală diagnosticate şi raportate la femei fiind mai
numeroase.
Ratele specifice se pot calcula combinând diferite variabile, ca de pildă mortalitatea la
femeile de 40-44 de ani din mediul urban. Populaţia de referinţă care reprezintă numitorul la
acest indicator va fi cea a femeilor în vârstă de 40-44 de ani din mediul urban.
În practica medicală, pentru a evalua starea de sănătate a unei populaţii se utilizează
frecvent mortalitatea specifică pe cauze de deces:

Spre deosebire de celelalte rate de mortalitate generală şi specifică, acest indicator se

exprimă la 100 000 de locuitori (0/0000). Stabilită prin convenţie internaţională, corecţia cu un
multiplu aşa mare de 10, se explică prin diferenţa mare dintre valorile de la numitor şi
respectiv numărător. În România, primele cauze de mortalitate au fost reprezentate de:

Principalele cauze de deces într-o ţară sunt influenţate de structura demografică şi de

nivelul de dezvoltare socio-economică. Astfel, se descriu trei principale modele de mortalitate
în funcţie de cauza de deces:
- evoluat
- primar
- de tranziţie.
Tipul evoluat este caracteristic ţărilor dezvoltate unde au scăzut decesele prin boli
acute respiratorii, digestive şi infecto-parazitare şi a crescut numărul şi ponderea deceselor
prin boli cardiovasculare, tumori şi accidente/traumatisme. Tipul primar de mortalitate este
exact opusul celui prezentat anterior şi îl întâlnim în ţările subdezvoltate.

C. Letalitatea
 În studiul fenomenului de mortalitate se utilizează un indicator de structură numit
letalitate care arată ponderea deceselor de un anumit tip la 100 decese. Letalitatea ne
reprezintă o rată propriu-zisă de mortalitate generală sau specifică, acestea din urmă
exprimând intensitatea sau frecvenţa deceselor în populaţie şi nu structura. Letalitatea se poate
calcula pe grupe de vârstă, pe sexe, medii de rezidenţă sau cauze de deces.
Fatalitatea
Indicele de fatalitate prin boala “x” arată frecvenţa deceselor datorate unei anumite
afecţiuni din totalul celor care suferă de acea boală:

Fatalitatea se calculează pentru un interval definit de timp (un an, cinci ani etc). În
funcţie de nivelul ratei de fatalitate se poate aprecia gravitatea unor forme de cancer şi se pot
compara diferite afecţiuni între ele.

E. Speranţa de viaţă la naştere

Mortalitatea dintr-o anumită regiune poate fi exprimată sintetic cu ajutorul speranţei
de viaţă la naştere sau a duratei medii de viaţă, indicator care în acelaşi timp oferă date şi
despre starea de sănătate a populaţiei.
Speranţa de viaţă la naştere este numărul mediu de ani pe care o persoană are şansa să-
i trăiască în condiţiile specifice modelului de mortalitate pe grupe de vârstă a populaţiei din
care provine şi pentru un anumit an calendaristic.
Acest indicator furnizează date indirecte privind nivelul de trai dintr-o ţară. Astfel, s-a
constatat o corelaţie directă între durata medie a vieţii şi produsul intern brut pe cap de
locuitor. De asemenea, se descrie o corelaţie similară şi cu procentul alocat sănătăţii din
venitul naţional.

Cele mai scăzute valori ale speranţei de viaţă la naştere se înregistrează în ţările Africii
SubSahariene, unde şansa de a trăi aproximativ 55/60 de ani conferă în mileniul trei o notă
sumbră acestei regiuni.
Naţiunea cea mai longevivă la ora actuală este Japonia (81 ani bărbaţii şi 87 ani
femeile) urmată de Australia, Singapore şi ţările Europei Occidentale, în toate aceste regiuni
femeile trăind în medie peste 85 de ani.
 Mortalitatea infantilă
Mortalitatea infantilă este fenomenul demografic al deceselor copiilor sub un an
înregistrate în populaţia născuţilor vii dintr-o anumită regiune şi pentru un interval dat de
timp, de regulă un an calendaristic.
Studierea mortalităţii infantile prezintă un interes aparte pentru că, împreună cu durata
medie a vieţii, constituie cei mai sensibili şi frecvent utilizaţi indicatori privind nivelul de
dezvoltare socio-economică şi ai stării de sănătate a populaţiei.
Factorii de risc pentru decesul 0-1 an
Pentru a interveni eficace în reducerea deceselor infantile este necesar să fie
identificaţi factorii de risc. Aceştia se clasifică în factori endogeni care ţin de mamă şi
respectiv de copil şi în factori exogeni sau de mediu.
Factorii endogeni care ţin de mamă:
 vârsta (sub 20 ani şi peste 35 de ani);
 rangul naşterii (risc crescut la prima naştere, scade la a doua naştere şi creşte la
următoarele);
 caracteristicile fizice ale mamei (talia < 150 cm şi greutatea < 45 Kg);
 antecedente personale: boli cardiovasculare, diabet, tuberculoză, sifilis, hemopatii,
viroze din primul semestru;
 medicamente luate în cursul sarcinii, ca şi fumatul, consumul de alcool, droguri;
 alimentaţia necorespunzătoare, traumatisme psihice şi fizice suferite de gravidă;
 afecţiuni obstetricale pe parcursul sarcinii şi a naşterii (toxemia gravidică, placenta
previa, accidente în timpul naşterii).
Factorii endogeni care ţin de copil:
 prematuritatea şi greutatea mică la naştere;
 sexul masculin;
 rangul născutului;
 vârsta mică;
 handicapuri biologice (malnutriţie, rahitism, anemie, malformaţii, infecţii repetate).
Factorii exogeni:
 de mediu natural (climă, sezon, caracteristici geografice care pot suprasolicita
organismul încă inadaptat al sugarului);
  asistenţa medicală a femeii pe durata sarcinii şi ulterior a sugarului;
 planificarea familială astfel încât copiii care se nasc să fie doriţi, fără riscul de
abandon;
 factori socio-economici- nivelul scăzut de educaţie al mamei, starea civilă (mama
necăsătorită), venitul familiei, domiciliul instabil sau condiţiile de locuit inadecvate,
alimentaţia incorectă (ritm, calitate, cantitate).
Indicatori de măsurare a mortalităţii infantile
Analiza deceselor 0-1 an se poate face pe sexe (se descrie o supramortalitate infantilă
masculină), pe medii de rezidenţă (urban, rural), pe grupe de vârstă şi cauze medicale de
deces.
Primul an de viaţă cuprinde:
 perioada neonatală (0-27 zile) care include perioada neonatală precoce (0-6 zile);
 perioada postneonatală (28-364 zile).
În funcţie de vârsta de deces se descriu
 mortalitatea neonatală precoce:

 mortalitatea neonatală:

 mortalitatea postneonatală:

Mortalitatea infantilă în România

Pentru anul 2019, nivelul mortalităţii infantile în ţara noastră a fost de 6,1 decese 0-1
an/ 1000 nascuti vii, o cifră mare comparativ cu restul ţărilor europene (media UE 3,9 decese
0-1 an/ 1000 nascuti vii).
Majoritatea deceselor infantile în România se produc in prima lună de viaţă. Principala
cauză de deces este deţinută de cauzele perinatale (leziuni, obstetricale, boala hemolitică a
noului născut, afecţiuni hipoxemice etc.), urmată de bolile respiratorii, apoi de anomaliile
congenitale.

Mortalitatea fetală
 Moartea produsului de concepţie se poate produce în primele 28 de săptămâni
(perioada fetală precoce) sau după 28 de săptămâni şi până la naştere. Evenimentele
corespunzătoare celor două perioade sunt avortul şi născutul mort.
Indicatorul de evaluare a avorturilor este:

La noi în ţară avorturile au fost in numar de 275,1 la 1000 născuţi vii (deci aprox. un
avort la trei copii născuti vii, 2018).
Mortinatalitatea este fenomenul morţii fetale tardive, între vârsta gestaţională de 28
de săptămâni şi data naşterii. În practică este adeseori dificil de diferenţiat născutul mort de
avortul în lună mare, luând în considerare doar vârsta sarcinii.
Pentru a se evita confuzii legate de aceasta, criteriul principal este dezvoltarea fizică şi
anume greutatea de 1000 g şi lungimea de 35 cm. Născutul mort va avea o greutate ce
depăşeşte 1000 g şi peste 35 cm, în timp ce la avort cel puţin unul din parametri se situează
sub nivelul stabilit.
Indicatorul de mortinatalitate este:

Datorită cauzelor comune dintre mortinatalitate şi mortalitate neonatală precoce, în

practică se comasează frecvenţa născuţilor morţi cu frecvenţa deceselor precoce sub forma
mortalităţii perinatale:

Mortalitatea maternă
Fenomenul demografic al mortalităţii materne constă din decesele femeilor în timpul
sarcinii, naşterii sau lehuziei (42 zile după naştere) din oricare cauză mai puţin accidentele sau
traumatismele şi raportat la 1000 sau 100 000 născuţi vii:

Se descriu decese directe ca rezultat al complicaţiilor obstetricale de pe parcursul

sarcinii, naşterii sau în perioada puerperală, sau al omisiunilor, intervenţiilor/manevrelor sau
tratamentelor incorect aplicate.
Decesele indirecte sunt o consecinţă a unei boli preexistente sarcinii sau a unei boli
care a coincis cu sarcina, neavând cauze obstetricale, dar care este agravată de modificările
fiziologice gravidice.
Romania 2018 - = 18 decese materne
Mortalitatea prin avort la noi a scăzut considerabil din 1990, în urma abrogării
Decretului 770/1967 care interzicea practicarea liberă a avortului. Cu toate acestea, nivelul
deceselor materne este încă mare prin comparaţie cu alte ţări europene.
Mortalitatea maternă este subestimată chiar în ţările cu un bun sistem de înregistrare.
Decesele materne sunt evenimente relativ rare care pot fi dificil de identificat cu precizie chiar
în condiţiile unor servicii statistice bine organizate. Problema nu este legată de consemnarea
decesului în sine, ci de încadrarea greşită a cauzelor iniţiale şi imediate de deces într-o altă
categorie decât cea a deceselor materne.
Cunoaşterea frecvenţei deceselor materne oferă date despre starea de sănătate şi mai
ales, despre eficacitatea îngrijirilor de care ar trebui să beneficieze gravidele pe parcursul
sarcinii şi la naştere.
Este general recunoscut că şi proporţia deceselor materne prin avort este subestimată, mai ales
în ţările în care avortul nu este legiferat. În Africa, riscul de deces în urma unui avort este de
cel puţin 700 ori mai mare decât în ţările industrializate, datorită condiţiilor în care sunt
practicate avorturile. Deşi în ultimele decenii s-au înregistrat îmbunătăţiri substanţiale în ce
priveşte siguranţa procedeelor utilizate şi disponibilitatea medicaţiei în cazul complicaţiilor, în
ţările în curs de dezvoltare rămâne încă un mare număr de decese postabortum şi de femei
rămase în viaţă dar cu numeroase sechele. Situaţia este mai gravă în ţările cu o legislaţie
restrictivă privind avortul.