MacARTHUR

COMENTARIU
ASUPRA
Noului Testament

Epistola lui Pavel

către

Coloseni

1
 Lui Clayton Erb, care este alături de mine
în conducerea adunării noastre, în muzică slăvită şi
închinare, în felul acesta pregătind din belşug inimile lor
pentru predicarea Cuvântului.

2
 Cuprins

CAPITOLUL PAGINĂ
Prefaţă ………………………………………………………………..…….. vi
Introducere la Coloseni ………………………………………………..……. 1
1. Adevărul Evangheliei ……………………………………………………... 11
2. Pavel se roagă pentru coloseni – partea 1 …………………………………. 25
3. Pavel se roagă pentru coloseni – partea 2 …………………………….....… 35
4. Proeminenţa lui Isus Hristos ………………………………………….…… 43
5. Împăcaţi cu Dumnezeu ……………………………………………………. 55
6. Perspectiva lui Pavel asupra lucrării …………………………………….... 69
7. Dragostea lui Pavel pentru biserică ……………………………………….. 83
8. Filosofia sau Hristos? …………………………………………………...… 95
9. Desăvârşiţi în Hristos ……………………………………………………. 105
10. Intimidare spirituală ………………………………………………………. 115
11. Cum să trăim viaţa după înviere ………………………………………….. 135
12. Cum să dăm păcatul la moarte ……………………………………………. 147
13. Cum să îmbrăcăm omul cel nou …………………………………………... 163
14. Omul cel nou face o casă nouă …………………………………………… 177
15. Limbajul omului cel nou ………………………………………………….. 189
16. Cu un mic ajutor de la prietenii mei ………………………...…………….. 201

3
 .

Prefaţă

Continuă să fie o comuniune divină pentru mine să predic prin interpretarea

Noului Testament. Scopul meu a fost întotdeauna să am o părtăşie profundă cu
Domnul în înţelegerea Cuvântului Său şi din această experienţă să explic
poporului Său ce înseamnă un pasaj. În cuvintele lui Neemia 8:8, mă
străduiesc ,,să arăt înţelesul” lui aşa încât ei să poată auzi ceea ce spune cu
adevărat Dumnezeu şi, făcând aşa, să-I poată răspunde.
Evident, poporul lui Dumnezeu are nevoie să-L înţeleagă, ceea ce necesită o
cunoaştere a Cuvântului Adevărului (2 Timotei 2.15) şi permiterea acelui
Cuvânt să locuiască în ei din belşug (Coloseni 3.16). Aşadar, scopul dominant al
slujirii mele este să ajut ca acest Cuvânt viu al lui Dumnezeu să devină viu în
poporul Său. Este o aventură care aduce înviorare.
Această serie de comentarii asupra Noului Testament reflectă acest obiectiv
al explicării şi aplicării Scripturii. Unele comentarii sunt în primul rând
lingvistice, altele sunt în mare parte teologice şi unele sunt în principal
omiletice. Aceasta este una explicativă sau descriptivă fundamentală. Nu este
una tehnică din punct de vedere lingvistic dar se ocupă de lingvistică atunci când
pare util pentru interpretarea propriu-zisă. Nu este una vastă din punct de vedere
teologic dar se concentrează asupra doctrinelor majore din fiecare text şi asupra
modului în care se leagă de întreaga Scriptură. Nu este în principal omiletică,
deşi fiecare unitate de idei este tratată în general ca un capitol, cu o schiţă clară
şi cu un curs logic al gândurilor. Cele mai multe adevăruri sunt ilustrate şi
aplicate cu alte pasaje din Scriptură. După stabilirea contextului unui pasaj, am
încercat să urmăresc îndeaproape dezvoltarea şi modul de a gândi al autorului.
Rugăciunea mea este ca fiecare cititor să înţeleagă pe deplin ceea ce Duhul
Sfânt spune prin această parte din Cuvântul Său, aşa încât descoperirea Sa să
poată să locuiască în mintea credincioşilor şi să aducă o ascultare şi o
credincioşie mai mare – spre slava Dumnezeului nostru mare.

4
 .

Introducere la Coloseni
Din orice unghi ar privi cineva epoca noastră, Epistola către Coloseni este
la înălţimea zilelor pe care le trăim. Deşi este scrisă cu aproape 2000 de ani în
urmă, mesajul ei nedatat vorbeşte dilemelor cu care ne confruntăm astăzi. Îl
prezintă pe Isus Hristos ca şi răspuns la problemele şi crizele din era noastră.
Era noastră este o eră a ştiinţei. Nouăzeci şi cinci la sută din toţi oamenii
de ştiinţă care au existat vreo dată sunt şi astăzi în viaţă. Secolul trecut a văzut o
creştere uimitoare în cunoştinţă, în toate domeniile ştiinţei şi tehnologiei, de la
microbiologie la astrofizică. Milioane de pagini de literatură ştiinţifică şi
tehnologică sunt publicate anual. Chiar şi specialiştii găsesc că e dificil să ţină
pasul cu fluxul de descoperiri din domeniile lor.
Paşii repezi de avansare a descoperirilor ştiinţifice ne fac să ne întrebăm
cum se raportează Dumnezeu la univers. El este o parte a universului creat, sau
este Creatorul? Universul s-a dezvoltat, sau a fost creat? Epistola către Coloseni
răspunde acestor întrebări: „Pentru că prin El au fost făcute toate lucrurile care
Sunt în ceruri şi pe pământ, cele văzute şi cele nevăzute: fie scaune de domnii,
fie dregătorii, fie domnii, fie stăpâniri. Toate au fost făcute prin El şi pentru El“
(Col.1:16).
Aceasta este, de asemenea, o eră a ecumenismului. Mulţi oameni caută să
unifice religiile lumii. Unii oameni caută o unitate a acţiunilor politice şi sociale,
alţii o unitate bazată pe experienţa comună. Sunt făcute eforturi nu numai să se
unească protestanţii şi catolicii, dar, de asemenea, religii diferite ca şi Islamul,
Hinduismul şi Budismul. O astfel de amestecare religioasă ar fi un trup fără cap.
Nu poate exista unitate separată de adevăr.
Epistola către Coloseni ne dă perspectiva lui Dumnezeu asupra cerinţelor
pentru o biserica universală. Ne spune ca este o singură biserică adevărată, al
cărei cap este Hristos: „El [Hristos] este Capul trupului, al Bisericii“ (1:18).
Unitatea reală poate exista numai între membrii Trupului lui Hristos.
Răzvrătirea împotriva oricărei forme de autoritate marchează, de
asemenea, era noastră. Absoluturile sunt negate. Adevărul, în special cel
religios, este privit ca şi relativ. Toate tradiţiile religioase sunt evaluate a fi de
aceeaşi valoare. A proclama că o religie este adevărată în exclusivitate este
considerată culme a intoleranţei şi fanatism. Într-un astfel de climat religios, Isus
devine doar un alt om înţelept. El nu este nimic mai mult decât un mare
învăţător moral, la acelaşi nivel cu Moise, Mahomed, Confucius şi Buda.
Epistola către Coloseni ne dă adevărata identitate a lui Isus. Departe de a
fi doar un alt conducător religios, El este „chipul Dumnezeului celui nevăzut, cel
întâi-născut din toată zidirea“ (1:15); Cel în care „locuieşte trupeşte toată

5
 COLOSENI

plinătatea Dumnezeirii“ (2:9). Ca şi Dumnezeu în fire umană, cuvântul lui Isus

este autoritar, absolut şi adevărat în exclusivitate.
Era noastră este, de asemenea, una a pragmatismului. Întrebarea pe care o
pun oamenii cu privire la o religie sau o filozofie nu este dacă aceasta este
adevărată, ci dacă aceasta funcţionează. Oamenii vor să ştie dacă aceasta va face
vreo schimbare în vieţile lor. De aceea, oamenii pun întrebări pragmatice cu
privire la creştinism. Poate Hristos într-adevăr să schimbe vieţile lor? Poate El
să dea pace, bucurie şi fericire? Oferă cunoaşterea lui Hristos înţeles, speranţă şi
scop vieţii lor? Epistola către Coloseni răspunde acestor întrebări:
 „El v-a împăcat acum prin trupul Lui de carne, prin moarte, ca să vă facă
să vă înfăţişaţi înaintea Lui sfinţi, fără prihană şi fără vină“ (1:21b-22). Hristos
îi face pe păcătoşi sfinţi şi fără prihană în ochii lui Dumnezeu. El schimbă vieţile
oamenilor.
 „Astfel, deci, după cum aţi primit pe Hristos Isus, Domnul, aşa să şi
umblaţi în El, fiind înrădăcinaţi şi zidiţi în El, întăriţi prin credinţă, după
învăţăturile care v-au fost date, şi sporind în ea cu mulţumiri către Dumnezeu“
(2:6-7). Ştiind că Hristos dă stabilitate vieţilor noastre, ne face să fim
mulţumitori.
 „Voi aveţi totul deplin în El“ (2:10). Hristos împlineşte toate nevoile
noastre, astfel încât nouă nu ne lipseşte nimic.
 „Căci voi aţi murit, şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos în
Dumnezeu“ (3:3). Cunoscându-L pe Hristos suntem transformaţi atât de radical,
că viaţa noastră veche este moartă.
Această era este, de asemenea, caracterizată de relaţii înşelătoare.
Oamenii tânjesc după relaţii semnificative, şi totuşi, cei mai mulţi realizează că
nu-şi împlinesc aceste dorinţe. Mulţi oameni nu ştiu să se raporteze la soţii sau
soţiile lor, la copiii lor, sau la oamenii cu care lucrează.
Epistola către Coloseni vorbeşte clar acestei probleme. Capitolele 3 şi 4
ne spun cum soţii şi soţiile, părinţii şi copiii, patronii şi angajaţii pot avea relaţii
pozitive. Pentru oamenii singuri şi înstrăinaţi din zilele noastre, Epistola către
Coloseni aduce un mesaj de speranţă.
În cele din urmă, era noastră este o eră escatologică. Ameninţările
războiului şi dezastrului ecologic atârnă peste generaţia noastră ca săbiile lui
Damocles. Oamenilor le este frică că sfârşitul lumii ar putea fi aproape. Cărţi cu
titluri prevestitoare de rău ca: The Biological Time Bomb (Bomba biologică cu
efect în timp), Future Shock (Şocul viitorului), Doomsday Book (Cartea zilei de
apoi) şi The Population Bomb (Bombardarea populaţiei) ne avertizează de
sentinţa inevitabilă.
Epistola către Coloseni are ceva de spus despre destinul nostru: „Când Se
va arăta Hristos, viaţa voastră, atunci vă veţi arăta şi voi împreună cu El în

6
Introducere la Coloseni .

slavă“ (3:4). Era prezentă nu se va sfârşi cu un dezastru nuclear sau ecologic, ci

cu revenirea lui Hristos în slava Sa.

AUTORUL

Din vremurile apostolice până la apariţia superioarei critici liberale în

secolul al XIX-lea, biserica l-a acceptat pe Pavel ca şi autor al cărţii Coloseni.
Argumentele pentru respingerea autenticităţii acestei cărţi nu sunt deloc
convingătoare. Nu pot sta în picioare în faţa mărturiei interioare şi exterioare că
Pavel este autorul.
Mărturia exterioară pentru autenticitatea cărţii Coloseni este
impresionantă. Lideri ai bisericii primare ca şi Eusebiu, Origene, Clement din
Alexandria, Tertulian şi Ireneu, toţi atestă paternitatea paulină a epistolei. Nu
este nici o evidenţă că cineva s-ar fi îndoit de autenticitatea epistolei înainte de
secolul XIX.
O evidenţă în plus că Pavel a scris această epistolă vine din legăturile
apropiate ale acesteia cu Epistola către Filimon. Amândouă epistolele
menţionează numele lui Timotei la salut. Aristarh, Marcu, Epafra, Luca şi Dima,
alţi însoţitori ai lui Pavel, apar de asemenea în epistolele amândouă. Cele
două scrisori conţin un mesaj pentru Arhip. Onisim, sclavul care este subiectul
Epistola către Filimon, apare în Coloseni. Epistolele către Coloseni şi Filimon îl
găsesc pe Pavel în temniţă.
Evidenţele ne arată că Epistolele către Coloseni şi Filimon au fost scrise
de acelaşi autor, în acelaşi timp, aproape. Şi fiindcă paternitatea paulină a
Epistola către Filimon este acceptată aproape universal, aceasta asigură evidenţa
puternică că el a scris, de asemenea, şi Epistola către Coloseni.

DATA ŞI LOCUL SCRIERII

Cele două chestiuni ale datei şi locului în care a fost scrisă epistola sunt
strâns legate. Data atribuită scrierii depinde de locul unde era Pavel închis când
a scris Epistola către Coloseni (Coloseni, Filipeni, Efeseni şi Filimon sunt
cunoscute ca epistole ale întemniţării). Trei posibilităţi au fost sugerate pentru
locul acestei întemniţări: Cezarea, Efes şi Roma.
Posibilitatea că Pavel era închis în Cezarea a fost sugerată prima în
secolul XIX-lea. Aceasta nu relatează împrejurările întemniţării lui Pavel aşa
cum sunt consemnate în epistolele întemniţării. În Coloseni 4:2-4, el vorbeşte

7
 COLOSENI

despre prilejul favorabil pe care-l avea să proclame Evanghelia (vezi Efes.6:18-

20; Fil.1:14-18). Oricum, în Cezarea Pavel era păzit de aproape (Fapte 23:35), şi
asemenea ocazii favorabile ar fi fost interzise cu severitate. În Roma, Pavel a
stat pentru cel puţin o parte timpului în casa pe care a închiriat-o (Fapte 28:30),
şi avea libertatea să primească vizitatori (Fapte 28:23-31). El avea speranţa
pentru un verdict favorabil (Fil.1:25; 2:24) care l-ar fi eliberat, şi apoi să viziteze
oraşul Colose (Filimon 2:2). Dar în Cezarea, singura şansă a lui Pavel pentru a fi
pus în libertate era mituindu-l pe Felix (Fapte 24:26), ori acceptând cererea lui
Festus de a fi judecat la Ierusalim (Fapte 25:9). Desigur, Pavel a respins cele
două alternative. În plus, Pavel aştepta decizia cazului său, indiferent care era
decizia cea finală (Fil.1:20-23; 2:17,23). Deoarece Pavel, în calitate de cetăţean
roman avea opţiunea să facă recurs la Cezar, decizia finală, în cazul său, nu
putea fi luată la Cezarea (sau Efes). Şi de fapt, Pavel a făcut recurs la Cezar când
se afla în Cezarea (Fapte 25:11). Aceste argumente apar pentru a exclude
Cezarea, ca şi loc al scrierii epistolelor din închisoare.
O alternativă mai populară este că Pavel era întemniţat în Efes în timpul
călătorii misionare a treia, când a scris epistolele din temniţă. Această opinie se
confruntă, de asemenea, cu dificultăţi serioase. Cea mai evidentă problemă este
că Faptele Apostolilor nu menţionează o întemniţare la Efes. Luca dedică un
capitol întreg (capitolul 19), pentru a relata lucrarea lui Pavel la Efes. Este de
neconceput ca el să nu fi menţionat dacă Pavel ar fi fost închis. De fapt, Luca era
cu Pavel când a fost scrisă Epistola către Coloseni (Col.4:14), şi el nu apare că
ar fi fost cu Pavel la Efes. Faptele Apostolilor 19 nu este una din acele secţiuni
cu „noi“, acelea în care Luca a călătorit cu Pavel. În cele din urmă, Onisim,
sclavul fugar condus la Hristos de Pavel în timpul întemniţării lui, ar fi fugit
mult mai probabil la Roma, decât la Efes. Roma era la o distanţă mai mare de
1000 mile de stăpânul său de la Colose, în timp ce Efesul era abia la o distanţă
de 100 mile. Roma era, de asemenea, mult mai mare decât Efesul, şi ar fi fost
uşor pentru Onisim ca să se piardă în mulţimea de acolo. Roma era cunoscută
ca: un rai al sclavilor fugari.
În lumina celor de mai sus, nu este nici un motiv convingător pentru a
respinge opinia tradiţională, potrivit căreia Pavel a scris epistolele întemniţării
din Roma.

8
Introducere la Coloseni .

ORAŞUL COLOSE

Colose era amplasat în regiunea Frigiei, în provincia romană din Asia,

care acum aparţine de Turcia. Alături de oraşele apropiate, Laodicea şi Ierapole,
era parte a triadei de oraşe din Valea Licus, aproximativ la 100 mile est de Efes.
Colose este aşezat pe râul Licus, nu departe de confluenta cu râul
Maender. La Colose, Valea Licus se îngusta pe o întindere de aproximativ două
mile, şi Muntele Cadmus, înalt de 8 mii de picioare, proteja oraşul.
Colose era deja un oraş mare atunci când împăratul persan Xerxes
(Ahaşveroş) a mărşăluit prin el, în anul 481 î. H. Colose era situat la încrucişarea
drumurilor comerciale principale, care veneau la est din Efes, şi la nord duceau
spre Pergam. În timpurile romane, oricum drumului spre Pergam i s-a schimbat
ruta, să treacă prin Laodicea, ocolind Colose. Aceasta, asociată cu ridicarea
oraşelor Laodicea şi Ierapole, a condus la declinul importanţei oraşului Colose.
În zilele lui Pavel, Colose era un oraş mic, eclipsat de vecinii lui mai prosperi.
Abandonat în mare măsură prin secolul VIII, Colose a fost distrus în secolul al
XII-lea. Arheologii au găsit rămăşiţe din acropolă (fortăreaţă), teatru şi biserică.
În prezent, locul este neocupat.
Acea zonă era predispusă la cutremure. Colose, Laodicea şi Ierapole au
fost devastate de un cutremur în jurul anului 60 d. H., şi totuşi, ele au fost
reconstruite repede. În zilele lui de glorie, Colose era un centru important al
industriei de lână. Oile păşteau pe păşunile fertile, întinse în jurul oraşului, şi
coloranţii erau făcuţi din calcar din zăcămintele din apropiere.
Populaţia care predomina oraşul Colose era Neamurile (2:13), dar era şi o
comunitate iudaică, de mărime considerabilă. Antioh cel Mare (223-187 î. H.) a
adus colonişti iudei în această regiune. Alţi iudei erau atraşi de prelucrarea lânii,
iar alţii erau afacerişti aventurieri. Totuşi, alţii veneau pentru băile minerale care
erau aproape de Ierapole. Deoarece Colose avea o populaţie mixtă de neamuri şi
iudei, nu este surprinzător faptul că erezia care conţinea elemente iudaice şi
păgâneşti ameninţa biserica colosenilor.

BISERICA DIN COOLOSE

Luca ne spune că în timpul celor trei ani de şedere a lui Pavel în Efes, la a
treia lui călătorie misionară, toţi cei care locuiau în Asia au auzit Cuvântul
Domnului. Tot în timpul acesta au luat fiinţă bisericile din Laodicea, Ierapole şi
Colose. Persoana care le-a fondat nu a fost Pavel, deoarece el i-a inclus pe
creştinii din Laodicea şi Colose printre cei care nu l-au văzut niciodată în

9
 COLOSENI

persoană (2:1). Nici cartea Faptele Apostolilor nu îl menţionează pe Pavel ca

fondând o biserică la Colose, nici măcar făcând o vizită acolo. Persoana folosită
de Dumnezeu pentru a pune temelia bisericii din Colose a fost Epafra. În
Coloseni 1:5-7, aflăm că colosenii au auzit Evanghelia de la el. Epafra era de
origine din Colose (4:12), şi a fost convertit la Hristos probabil în timpul unei
vizite făcute la Efes, în timp ce Pavel era acolo. S-a întors apoi în oraşul său şi a
început biserica.

EREZIA COLOSESNĂ

În ciuda ostenelilor sârguincioase a lui Epafra, biserica din Colose era în

primejdie. O erezie serioasă apăruse, şi Epafra a fost atât de preocupat, încât a
făcut o călătorie de 1000-1300 mile până la Roma, pentru a-l vizita pe Pavel în
închisoare. Biserica din Colose nu era încă infectată de acea erezie, şi Pavel
scrie ca să îi avertizeze de pericolele acesteia. În felul acesta, Coloseni este o
scrisoare preventivă.
După cum a fost menţionat mai înainte, oraşul Colose cuprindea un
amestec de iudei şi neamuri. Deci, nu este surprinzător să aflăm că erezia care îi
ameninţa conţinea elemente atât din iudaism, cât şi din păgânism.
Cultura păgână în care se afla biserica din Colose se închina multor
dumnezei. Isis, Serapis, Helias, Demetriu şi Artemis erau printre zeii la care se
închinau colosenii din timpurile romane. Mulţi dintre credincioşii coloseni
descopereau, fără îndoială, că smulgerea din felul lor vechi de viaţă este
puternică. Primul pericol cu care se confrunta biserica era o revenire la
păgânism.
Pavel i-a avertizat de acest pericol, şi i-a îndemnat să continue în credinţă:
„dacă rămâneţi şi mai departe întemeiaţi şi neclintiţi în credinţă, fără să vă
abateţi de la nădejdea Evangheliei pe care aţi auzit-o“ (1:23); „Astfel, deci, după
cum aţi primit pe Hristos Isus, Domnul, aşa să şi umblaţi în El“ (2:6); „Gândiţi-
vă la lucrurile de sus, nu la cele de pe pământ“ (3:2).
Lumea şi firea exercitau o forţă puternică asupra colosenilor. Totuşi, o
ameninţare chiar mai mare venea de la Satan, sursa tuturor învăţăturilor false.
De aceea, lovitura principală a scrisorii lui Pavel este să contracareze influenţa
doctrinei false.
Unii oameni au văzut în erezia coloseană elemente a ceea ce, în secolul al
II-lea, a devenit gnosticism. Alţii au remarcat asemănări cu învăţăturile
eseniene, sectă a iudaismului. Oricum, erezia coloseană nu poate fi identificată
cu un anumit sistem istoric. Acesta conţinea două elemente de bază: falsa
filozofie greacă şi legalism şi ceremonii iudaice.

10
Introducere la Coloseni .

FILOSOFIA FALSĂ

Grecilor le plăcea cunoştinţa, şi erau mândri de sistemul lor filozofic

sofisticat. Ei desconsiderau mesajul Evangheliei ca fiind prea simplu
(1Cor.1:22-23). Numai Isus Hristos nu le era suficient lor; mântuirea Îl implica
pe Hristos plus cunoştinţă. Ei susţineau vedeniile lor, care se presupune că le-au
văzut, ca şi bază pentru cunoştinţa lor superioară (2:18). Ei credeau că aceste
aşa-zise vedenii le dădea un discernământ, mai adânc decât aveau alţi oameni în
misterele divine. Pavel spune despre astfel de mistici că: minţile lor au fost
umflate de o mândrie deşartă (2:18). Această pretenţie de cunoştinţă superioară a
ajuns să înflorească deplin în secolul al II-lea, într-o erezie periculoasă
cunoscută sub numele Gnosticism. Numele vine de la cuvântul grecesc pentru
cunoştinţă: gnōsis. Cu toate că erezie coloseană nu era gnosticism, aceasta
cuprindea câteva concepte similare.
Potrivit ereziei colosene, Dumnezeu era bun, însă materia era rea.
Deoarece Dumnezeul bun nu putea să creeze materia rea, ei au postulat serii de
descendenţă ale emanaţiilor de la fiinţa divină. Aceasta era una din cele mai
neînsemnate emanaţii, depărtată de Dumnezeu, care crease materia.
Într-o astfel de schemă, Isus era o simplă emanaţie mai înaltă. El era una
din emanaţiile bune, în contrast cu emanaţiile rele, demonii. Aceşti demoni
formau o barieră între om şi Dumnezeu. Numai printr-o cunoştinţă superioară,
asociată cu ajutorul de la emanaţiile bune, putea cineva să treacă de această
barieră. În felul acesta, îngerii erau obiecte ale închinării (2:18), deoarece
ajutorul lor era esenţial pentru mântuire.
Ereticii coloseni negau umanitatea lui Hristos, întrucât materia era privită
ca rea, şi era de neconceput ca o emanaţie bună să poată lua un corp uman.
Pentru a combate acea învăţătură, Pavel accentuează că Isus a devenit om: „El v-
a împăcat acum prin trupul Lui de carne, prin moarte“ (1:21-22).
De asemenea, învăţătura coloseană nega divinitatea lui Hristos. Deoarece
Dumnezeu, fiind bun, era în antiteză cu materia rea. Dumnezeu nu putea
niciodată să devină om. Totuşi, vorbind despre Hristos, Pavel spune: „Căci în El
locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii“ (2:9).
Erezia coloseană, de asemenea, nega suficienţa lui Hristos pentru
mântuire. Pavel atacă această învăţătură falsă în repetate rânduri. El a scris
despre dorinţa lui de a „înfăţişăm pe orice om, desăvârşit în Hristos Isus“ (1:28).
În Hristos, „sunt ascunse toate comorile înţelepciunii şi ale ştiinţei“ (2:3). „Căci
în El locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii“ (2:9), (lb.engl: Toată
plinătatea Dumnezeirii locuieşte în Hristos în formă trupească). Pavel rezumă

11
 COLOSENI

suficienţa lui Hristos prin afirmaţia: „Voi aveţi totul deplin în El“ (2:10), (în
eng: În El aţi fost făcuţi desăvârşiţi).

LEGALISMUL IUDAIC

Ereticii coloseni mai îmbrăţişau, de asemenea, şi elemente din

ceremonialul iudaic. Ei credeau că tăierea împrejur era necesară pentru
mântuire. Asemenea doctrinei care susţinea că pentru mântuire era necesară
cunoştinţa superioară, o astfel de învăţătură nega suficienţa lui Hristos. Aceasta
adăugă fapte la mântuire, lucru pe care Pavel l-a respins spunând: „În (Hristos)
aţi fost tăiaţi împrejur, nu cu o tăiere împrejur, făcută de mână, ci cu tăierea
împrejur a lui Hristos, în dezbrăcarea de trupul poftelor firii noastre pământeşti“
(2:11; vezi 3:11).
De asemenea, ereticii susţineau şi asceticismul, cu o negare rigidă şi un
tratament aspru faţă de trup. Pavel întreabă: „Dacă aţi murit împreună cu Hristos
faţă de învăţăturile începătoare ale lumii, de ce, ca şi cum aţi trăi încă în lume,
vă supuneţi la porunci ca acestea: ‹‹Nu lua, nu gusta, nu atinge cutare lucru!››
Toate aceste lucruri, care pier odată cu întrebuinţarea lor, şi sunt întemeiate pe
porunci şi învăţături omeneşti“ (2:20-22). El ridiculizează o astfel de învăţătură,
ca şi lucruri care „au, într-adevăr, o înfăţişare de înţelepciune, într-o închinare
voită (facere a religiei de sine - eng.), o smerenie şi asprime faţă de trup, dar nu
Sunt de nici un preţ împotriva gâdilării firii pământeşti“ (2:23). Asceticismul nu
joacă nici un rol în mântuire.
Un alt aspect al ereziei colosene era accentuarea ţinerii legilor dietetice
iudaice şi respectarea zilelor sfinte, ca Sabatul, sărbătorile şi luna nouă. Pavel le
spune colosenilor să nu fie intimidaţi. Astfel de ceremoniale nu erau necesare
pentru mântuire. „Nimeni, deci, să nu vă judece cu privire la mâncare sau
băutură sau cu privire la o zi de sărbătoare, cu privire la o lună nouă sau cu
privire la o zi de Sabat“ (2:16). Aceste lucruri, argumentează Pavel, erau doar o
umbră a lucrurilor care vor veni, dar realitatea se găseşte în Hristos: „sunt umbra
lucrurilor viitoare, dar trupul este al lui Hristos“ (2:17).
Erezia care ameninţa biserica din Colose era, astfel, o amestecătură
ciudată de filozofie greacă şi legalism iudaic. Cu toate că un aşa amestec pare
cum nu se poate de neobişnuit, el are un precedent. Una din sectele majore ale
iudaismului din primul secol erau esenienii. Ca şi ereticii coloseni, ei erau strict
ascetici. Ei credeau că materia rea şi spiritul erau bune, în felul acesta
contribuind la trăsăturile gnostice incipiente cu ereticii. Ei erau legalişti rigizi,

12
Introducere la Coloseni .

chiar depăşindu-i, în privinţa aceasta, şi pe farisei. Istoricul iudeu Iosefus, care a

fost la un moment dat un membru al esenienilor, menţionează închinarea lor la
îngeri. De asemenea, ei erau strict vegetarieni.
Cu toate că nu aveau suficiente evidenţe pentru a egale ereticii coloseni,
ei sunt vizibil asemănători. Cel puţin existenţa esenienilor dovedeşte că un
amestec de filozofie greacă şi legalism iudaic, ca acela din Colose, era posibil.
Şi întrucât ambele grupări negau suficienţa lui Hristos, răspunsul la amândouă
grupurile este acelaşi: Hristos este suficient.

TEMA EPISTOLEI CĂTRE COLOSENI

Deşi erezia coloseană conţinea multe elemente diverse, aceasta nega, în

esenţă, suficienţa lui Hristos pentru mântuire. Nu este surprinzător că suficienţa
lui Hristos devine tema epistolei către Coloseni. Ereticii Îl căutau pe Dumnezeu:
„în El [Hristos] locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii“ (2:9). Ei
căutau cunoştinţa superioară necesară pentru mântuire; în Hristos „sunt ascunse
toate comorile înţelepciunii şi ale ştiinţei“ (2:3). Ei se închinau îngerilor,
crezând că fiinţele angelice îi puteau ajuta să ajungă la mântuire; Pavel a scris că
credincioşii sunt desăvârşiţi în Hristos (2:10). Ei practicau asceticismul, şi ţineau
zilele sfinte iudaice; aceste lucruri sunt doar o umbră, în timp ce esenţa este
Hristos (2:17).
Tema cărţii poate fi rezumată în cuvintele: „Hristos este totul şi în
toţi“(Col.3:11). El este Dumnezeu (2:9), Creator (1:16), Mântuitor (1:19; 2:13-
14), şi Cap al bisericii (1:18). Dorinţa lui Pavel în scrierea epistolei către
Coloseni era ca noi să realizăm că Hristos a venit „pentru ca în toate lucrurile să
aibă întâietatea“ (1:18).

13
 COLOSENI

Schiţa

I. Personal (1:1-14)
A. Salutări (1:1-2).
B. Mulţumiri (1:3-8).
C. Rugăciunea pentru biserică (1:9-14).
II. Doctrinal (1:15-2:23)
A. Persoana şi lucrarea lui Hristos (1:15-23).
B. Lucrarea lui Pavel (1:24-2:7).
C. Suficienţa lui Hristos contra filozofiilor lumeşti (2:8-23).

III. Practic (cap.3-4)

A. Trăind viaţa nouă (3:1-9).
B. Îmbrăcând omul cel nou (3:9-17).
C. Administrarea familiei creştine (3:18-4:1).
D. Supravegherea vorbirii (4:2-6).
E. Împărţirea saluturilor şi a urărilor de bine (4:7-17).

14
 .

1
ADEVĂRUL EVANGHELIEI

Pavel, apostol al lui Isus Hristos, prin voia lui Dumnezeu, şi fratele Timotei,
către sfinţii şi fraţii credincioşi în Hristos, care Sunt în Colose: Har şi pace
de la Dumnezeu, Tatăl nostru, şi de la Domnul Isus Hristos. Mulţămim lui
Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, căci ne rugăm neîncetat
pentru voi, şi am auzit despre credinţa voastră în Hristos Isus, şi despre
dragostea pe care o aveţi faţă de toţi sfinţii, din pricina nădejdii care vă
aşteaptă în ceruri şi despre care aţi auzit mai înainte în cuvântul adevărului
Evangheliei, care a ajuns până la voi şi este în toată lumea, unde dă roade şi
merge crescând, ca şi între voi. Şi aceasta, din ziua în care aţi auzit şi aţi
cunoscut harul lui Dumnezeu, în adevăr, cum aţi învăţat de la Epafra, prea
iubitul nostru tovarăş de slujbă. El este un credincios slujitor al lui Hristos
pentru voi, şi ne-a vorbit despre dragostea voastră în Duhul (1:1-8)

Scriptura descrie Evanghelia cu mai multe fraze. Fapte 20:24 o numeşte:

„Evanghelia harului lui Dumnezeu“. Romani 1:9 o numeşte: „Evanghelia Fiului
Său“, şi 1Cor.9:12 o numeşte: „Evanghelia lui Hristos“. Romani 15:16 se referă
la aceasta ca fiind „Evanghelia lui Dumnezeu“; 2Cor.4:4 o caracterizează ca şi
„Evanghelia slavei lui Hristos“; Efeseni 6:15 o caracterizează ca şi „Evanghelia
păcii“, şi Apocalipsa 14:6 ca şi „Evanghelia veşnică“.

15
 COLOSENI

Evanghelia este descrisă, de asemenea, ca şi „cuvânt al adevărului“

(Col.1:5), sau „mesajul adevărului“ (eng.; Efes.1:13). Aceste descrieri au dat
înălţimea expresiei noastre comune: „Adevărata Evanghelie“. Oamenii folosesc
această expresie când vor să accentueze sinceritatea lor, aşa încât ceea ce ei spun
să fie crezut.
Deşi adesea oamenii folosesc această expresie nerespectuos, este într-
adevăr o Evanghelie adevărată. Evanghelie (v.5) este cuvântul grecesc
evangelion, din care derivăm cuvântul englezesc evangelize. Literal, aceasta
înseamnă „vestea bună“. Era folosit adesea în greaca clasică, în raportul victoriei
adus dintr-o bătălie. Evanghelia este vestea bună a victoriei lui Isus asupra lui
Satan, a păcatului şi a morţii. De asemenea, este vestea bună că şi noi putem
triumfa veşnic, prin El, asupra acestor vrăjmaşi.
1Corinteni 15:1-4 rezumă succint conţinutul istoric al Evangheliei: „Vă
fac cunoscut, fraţilor Evanghelia pe care v-am propovăduit-o pe care aţi primit-
o, în care aţi rămas, şi prin care sunteţi mântuiţi, dacă o ţineţi aşa după cum v-
am propovăduit-o; altfel, degeaba aţi crezut. V-am învăţat înainte de toate, aşa
cum am primit şi eu: că Hristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi;
că a fost îngropat şi a înviat a treia zi, după Scripturi“. Evanghelia este vestea
bună că Isus Hristos a murit să ne asigure iertarea completă de păcate, şi a înviat
ca cei ce cred să poată trăi veşnic.
Astfel de adevăruri glorioase, mişcătoare, îi silesc pe creştini să răspundă
în câteva modalităţi fundamentale, care sunt arătate prin fraze descriptive, care
folosesc cuvântul „Evanghelie“. În primul rând, noi ar trebui să proclamăm
vestea bună urmând exemplul lui Isus (Mat.4:23), al apostolilor, al proorocilor,
al evangheliştilor, al învăţătorilor şi al credincioşilor din toate epocile.
În al doilea rând, noi trebuie să apărăm realitatea ei. Pavel se descrie pe
sine ca unul „însărcinat cu apărarea Evangheliei“ (Fil.1:16). Petru le spunea
cititorilor săi: „să răspundeţi oricui vă cere socoteală de nădejdea care este în
voi“ (1Pet.3:15).
În al treilea rând, noi trebuie să lucrăm din greu pentru înaintarea
Evangheliei. Pavel i-a sfătuit pe filipeni să lupte: „cu un suflet pentru credinţa
Evangheliei“ (Fil.1:27). Evanghelia ne cere disciplină şi efort intens.
În al patrulea rând, trebuie să urmărim părtăşia cu alţii care au crezut
Evanghelia. Devotamentul faţă de părtăşia Evangheliei a caracterizat biserica
primară (Fapte 2:42). Pavel şi-a arătat adesea recunoştinţa faţă de cei care au
primit Evanghelia (vezi Fil.1:3-5).
În al cincilea rând, noi trebuie să fim gata să suferim de dragul
Evangheliei. Pavel l-a îndemnat pe Timotei: „Să nu-ţi fie ruşine, deci, de
mărturisirea Domnului nostru, nici de mine, întemniţatul Lui. Ci sufere
împreună cu Evanghelia“ (2Tim.1:8).

16
Adevărul Evangheliei 1:1-2

În al şaselea rând, trebuie să ne asigurăm că vieţile noastre nu împiedică

Evanghelia. Pavel le-a spus corintenilor că mai degrabă ar fi renunţat la dreptul
lui de a plăti pentru lucrare, decât să deprecieze mesajul Evangheliei
(1Cor.9:12).
În al şaptelea rând, niciodată nu trebuie să ne ruşinăm de Evanghelie.
Pavel a spus: „Căci mie nu mi-e ruşine de Evanghelia lui Hristos; fiindcă ea este
puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede: întâi a Iudeului,
apoi a Grecului“ (Rom.1:16).
În ultimul rând, noi trebuie să ducem Evanghelia cu împuternicirea ei
divină. Pavel le-a descris tesalonicenilor: „Evanghelia noastră v-a fost
propovăduită nu numai cu vorbe, ci cu putere, cu Duhul Sfânt“ („în Duhul
Sfânt“ - eng.; 1Tes.1:5). Puterea Evangheliei nu vine din inteligenţa sau
stăruinţa noastră, ci de la Duhul Sfânt.
Această Evanghelie minunată este motivul mulţumirilor lui Pavel
exprimate în Coloseni 1:3-8. Bucurându-se de raportul credinţei lor adus la el de
către Epafra, fondatorul bisericii din Colose, Pavel arată mulţumirile în mod
specific, că Colosenii au auzit Evanghelia, şi aceasta a adus roadă în vieţile lor.
După salutul din versetele 1 şi 2, cuvintele lui Pavel din versetele 3 şi 4
sugerează şapte aspecte ale Evangheliei: este primită prin credinţă; rezultă din
dragoste; se odihneşte în nădejde; a ajuns în lume; dă roade; este înrădăcinată în
har; şi este prezentată de oameni. Înainte de a ne referi la aceste aspecte, să
privim pe scurt la termenii familiari ai lui Pavel de a deschide salutul, pe care îl
găsim şi în celelalte epistole ale lui.

SALUTUL

„Pavel, apostol al lui Isus Hristos, prin voia lui Dumnezeu, şi fratele
Timotei, către sfinţii şi fraţii credincioşi în Hristos, care Sunt în Colose: Har
şi pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru, şi de la Domnul Isus Hristos“ (1:1-2)

Urmând practica corespondenţei în lumea antică, Pavel începe scrisoarea

cu numele său. Pavel a fost cea mai importantă şi influentă persoană în istorie de
la Domnul nostru Isus Hristos. Personalitatea lui era o combinaţie remarcabilă a
unei minţi strălucitoare, a unei voinţe încăpăţânate şi a unei inimi sensibile. De
origine iudaică, un „evreu din evrei“ (Fil.3:5), el era un fariseu (Fil.3:5). Pavel a
fost învăţat la picioarele lui Gamaliel (Fapte 22:3), unul din rabinii principali ai

17
 COLOSENI

acelei vremi. De asemenea, el era un cetăţean roman prin naştere (Fapte 22:28),
şi expus culturii greceşti în oraşul său natal, Tars. Astfel de condiţii i-au acordat
lui Pavel, în mod unic, calificarea de a comunica Evanghelia în lumea greco-
romană. Au fost în mare eforturile lui acelea care au transformat creştinismul
dintr-o sectă mică palestiniană, într-o religie cu adepţi în tot cuprinsul Imperiului
Roman. Biserica ar fi binecuvântată să aibă chiar şi numai o scrisoare de la un
astfel de om, ca să nu mai vorbim de treisprezece, pe care le găsim în Noul
Testament.
Ca să nu se îndoiască cineva de autoritatea sa, Pavel se descrie pe sine ca
un apostol al lui Isus Hristos. El nu era doar un mesager, ci un reprezentant
oficial al Celui ce l-a trimis. Ceea ce scrie el în această scrisoare nu este doar
opinia lui, ci Cuvântul autoritar al lui Dumnezeu.
El nu devenise un apostol prin eforturile lui proprii, şi nici nu a fost
desemnat pentru această poziţie de către o organizaţie umană. Pavel era un
apostol prin voia lui Dumnezeu. Dumnezeu, alegându-l pe el cu mult timp
înainte, a adus alegerea Lui suverană la înfăptuirea cu cea mai remarcabilă
convertire de pe drumul Damascului (Fapte 9:1-9). Aceasta culminează cu
punerea lui de-o parte pentru lucrarea misionară, prin Duhul Sfânt (Fapte 13:2).
Pavel, după obiceiul său, menţionează un colaborator care era cu el când
scria: şi fratele Timotei (Timotei este, de asemenea, inclus în introducere la 2
Corinteni, Filipeni, 1, 2 Tesaloniceni şi Filimon, fiind consemnat ca şi tovarăşul
lui Pavel). O astfel de menţionare n indică o coparternitate a acestor epistole.
Petru este absolut sigur că epistolele care poartă numele lui Pavel au fost scrise
de Pavel (2Pet.3:15-16).
Pavel avea o unică şi specială încredere şi dragoste pentru Timotei.
Timotei lucrase pentru el mai mulţi ani, chiar de când s-au întâlnit pentru prima
dată, în a doua călătorie misionară a lui Pavel (Fapte 19:22). Măcar că Pavel era
acum un întemniţat, credinciosul Timotei era încă cu el. Probabil că nici un
pasaj nu exprimă mai clar sentimentele lui Pavel faţă de tânărul său prieten decât
Filipeni 2: „Nădăjduiesc, în Domnul Isus, să vă trimit în curând pe Timotei, ca
să fiu şi eu cu inimă bună când o să am ştiri despre voi. Căci n-am pe nimeni,
care să-mi împărtăşească simţirile ca el, şi să se îngrijească într-adevăr de starea
voastră. Ce-i drept, toţi umblă după foloasele lor, şi nu după ale lui Isus Hristos.
Ştiţi râvna lui încercată; cum, ca un copil cu tatăl lui, a lucrat ca un rob împreună
cu mine pentru înaintarea Evangheliei“ (Fil.2:19-22).
În ciuda numeroaselor puncte tari, Timotei avea o structură delicată, şi era
adesea bolnav (1Tim.5:23). Chiar a avut o experienţă în Efes, când a fost timid,
şovăielnic, probabil ruşinat şi infidel darului şi lucrării sale, şi avea nevoie de
încurajare şi putere (2Tim.1:5-14). Totuşi, nimeni nu i-a slujit lui Pavel cu atâta

18
Adevărul Evangheliei 1:3-4a

credincioşie în răspândirea Evangheliei (Fil.2:22). El era cu adevărat copilul lui

Pavel în credinţă (1Cor.4:17). Timotei a fost cel căruia Pavel i-a scris ultima
epistolă, şi i-a acordat mantaua conducerii (2Tim.4)
Pavel se adresează cititorilor săi ca şi: sfinţii şi fraţii credincioşi …care
sunt în Colose. Sfinţii şi fraţii credincioşi nu sunt două grupuri distincte;
termenii sunt echivalenţi. Cuvântul „şi“, în greceşte Kai, mai putea fi tradus şi
„chiar, tocmai“. Cuvântul Hagios, care se traduce „sfinţii“, se referă la separare,
în cazul acesta fiind separaţi de păcat şi puşi deoparte pentru Dumnezeu.
Cuvântul „credincioşi“ arată chiar sursa acestei separări - credinţa mântuitoare.
Sfinţii care cred sunt singurii sfinţi adevăraţi. „Har şi pace“ a fost salutul folosit
de Pavel pentru a deschide toate cele treisprezece epistole ale sale. Întrucât
Dumnezeu este sursa lor deopotrivă, Pavel spune că aceste două binecuvântări
provin de la marele nostru Dumnezeu şi Tată.

ADEVĂRUL EVANGHELIEI ESTE PRIMIT PRIN CREDINŢĂ

„Mulţămim lui Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, căci ne

rugăm neîncetat pentru voi, şi am auzit despre credinţa voastră în Hristos
Isus“ (1:3-4a).

Cu toate că admiră lor mântuitoare, adevărată şi continuă, care i-a separat

de păcat pentru Dumnezeu, Pavel cu siguranţă nu începe prin a-i măguli pe
coloseni. El dă Mulţumiri lui Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus
Hristos. Pavel recunoaşte că Dumnezeu este Cel căruia i se datorează
mulţumiri, pentru că mântuirea, cu toate componentele ei, este un dar de la El
(Efes.2:8-9). Cuvântul „neîncetat“ ar trebui luat în considerare în relaţie cu
fraza precedentă. Mulţămim lui Dumnezeu, nu eu, ne rugăm … pentru voi.
Pavel nu se ruga neîncetat pentru coloseni. Mai degrabă, ori de câte ori se ruga
pentru ei, întotdeauna îşi exprima mulţumirile faţă de Dumnezeu.
Pavel îi este recunoscător lui Dumnezeu pentru credinţa lor în Hristos
Isus. Colosenii nu sunt ca cei care răstoarnă (deformează) Evanghelia (Gal.1:7),
sau ca cei care nu ascultă de ea (2Pet.4:17). Astfel de oameni vor înfrunta
experienţa înspăimântătoare de a-L vedea pe: „Domnul Isus … descoperit din
cer, cu îngerii puterii Lui, într-o flacără de foc, ca să pedepsească pe cei ce nu
cunosc pe Dumnezeu şi pe cei ce nu ascultă de Evanghelia Domnului nostru Isus

19
 COLOSENI

Hristos“ (2Tes.1:7-9). Colosenii sunt fraţi sfinţi, care au crezut în Domnul

Evangheliei.

DEFINIREA CREDINŢEI

Pistis (credinţă), înseamnă a fi convins că ceva este adevărat, şi atunci să

te încrezi în acel lucru. Mult mai mult decât o simplă încuviinţare intelectuală,
aceasta implică ascultare. Cuvântul pistis vine de la rădăcina cuvântului peithõ
(a asculta). Conceptul de ascultare este egalat cu crezut întregului Noul
Testament (Ioan 3:36; Fapte 6:7; Rom.15:18; 2Tes.1:8; Ev.5:9; 1Pet.4:17). De
asemenea, Biblia vorbeşte de ascultarea credinţei (Fapte 6:7; Rom.1:5; 16:26).
Credinţa biblică nu este un „salt în întuneric“. Aceasta este bazată pe
realitate, şi este întemeiată pe evidenţe. Este definită în Evrei 11:1 ca şi „o
încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare despre
lucrurile care nu se văd“. Credinţa dă asigurare şi certitudine cu privire la
realităţile nevăzute.
Adesea am ocazia să conduc pe drumuri pe care nu am mai condus
niciodată înainte. Nu ştiu ce este în jurul următoarei curbe; drumul s-ar putea
sfârşi la o râpă de 500 picioare cădere. Nu îi cunosc personal pe oamenii care au
construit drumul. Oricum, ştiu destule despre cum sunt construite drumurile
pentru a avea încredere într-un drum. De asemenea, uneori vreau să mănânc la
un restaurant la care nu am mai fost niciodată înainte. Am încredere în mâncarea
care este în regulă, deoarece am încredere în procedurile de verificare şi de
preparare.
Avem încredere că drumurile şi restaurantele sunt bazate incontestabil pe
evidenţe. Întocmai este şi cazul credinţei noastre în Dumnezeu. Este sprijinită de
dovezi convingătoare, deopotrivă din Scriptură şi din mărturiile creştinilor care
au mers înaintea noastră.
Credinţa mântuitoare este definită cu atenţie în Scriptură, şi trebuie să fie
înţeleasă pentru că există o credinţă moartă, nemântuitoare care aduce o
siguranţă falsă (Iacov 2:14-26). Adevărata credinţă mântuitoare cuprinde, în
componentele ei, pocăinţă şi ascultare.
Pocăinţa este un element iniţial al credinţei mântuitoare, dar nu poate fi
lăsat liber, ca un simplu alt cuvânt pentru credinţă. Cuvântul grecesc pentru
pocăinţă este metanoia, de la cuvântul meta, care înseamnă „după“, şi de la

20
Adevărul Evangheliei 1:3-4a

noeõ, care înseamnă „a înţelege“. Literal, aceasta înseamnă „răzgândire“ sau

„schimbare a minţii“, dar biblic, înţelesul acesteia nu se opreşte aici. Aşa cum
cuvântul metanoia este folosit în Noul Testament, acesta vorbeşte întotdeauna
despre o schimbare a scopului, şi în special despre o întoarcere de la păcat. Şi
mai special, pocăinţa cheamă la o respingere a vieţii vechi şi o întoarcere la
Dumnezeu pentru mântuire (1Tes.1:9). Pocăinţa în credinţa mântuitoare implică
trei elemente: (1) o întoarcere la Dumnezeu; (2) o întoarcere de la rău; şi (3) o
dorinţă de a-I sluji lui Dumnezeu. Nici o schimbare a gândirii nu poate fi numită
pocăinţă reală, fără a avea toate aceste trei elemente. Pocăinţa nu înseamnă doar
a fi ruşinat sau a regreta în urma păcatului, totuşi pocăinţa sinceră implică
întotdeauna un element de remuşcare. Este o redirecţionare a voinţei umane, o
decizie în scopul de a părăsi toată nelegiuirea şi de a urmări, în schimb,
neprihănirea. Dumnezeu trebuie să acorde pocăinţa (Fapte 11:18; 2Tim.2:25).
De fapt, Dumnezeu acordă toată credinţa mântuitoare: „prin har aţi fost mântuiţi,
prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin
fapte, ca să nu se laude nimeni“ (Efes.2:8-9; Fil.1:29).
Deşi este adevărat că: „cine crede are viaţa veşnică“ (Ioan 6:47), Isus, de
asemenea, a spus: „Nimeni nu poate veni la Mine, dacă nu-l atrage Tatăl, care
M-a trimis“ (Ioan 6:44). Dumnezeu îi cheamă cu eficacitate pe păcătoşi la
Hristos, şi le acordă capacitatea de a exersa credinţa mântuitoare (Mat.16:17).
Credinţa pe care Dumnezeu o acordă este permanentă. Toţi oamenii care
primesc credinţa, o vor avea pentru că aceasta va rămâne în ei. Astfel de pasaje
ca Habacuc 2:4; Rom.1:17; Gal.3:11; Fil.1:6 şi Ev.10:38 ne învaţă că adevărata
credinţă mântuitoare nu se poate pierde niciodată.
Ca şi pocăinţa, ascultarea este, de asemenea, cuprinsă înăuntru de
graniţele credinţei mântuitoare. Credinţa care mântuieşte implică mai mult decât
o simplă încuviinţare intelectuală şi o convingere emoţională. De asemenea,
aceasta include decizia voinţei de a asculta de poruncile şi legile lui Dumnezeu.
Ascultarea este semnul adevăratului credincios. „Când un om ascultă de
Dumnezeu, dă singura dovadă posibilă că în inima lui crede în Dumnezeu“ (W.
E. Vine, Un dicţionar expoziţional al cuvintelor Noului Testament). O astfel de
ascultare necesară va fi incompletă deoarece firea pământească îşi ridică mereu
capul ei urâcios (Rom.7:14-25). Dacă nu va fi desăvârşită voinţa credinciosului,
cu siguranţă aceasta va fi în cea mai mare parte direcţia.
Credinţa, deci, nu trebuie să fie niciodată severă cu faptele bune. Martin
Luther a rezumat învăţătura biblică despre legătura dintre credinţa mântuitoare şi
faptele bune în cuvintele următoare: „Faptele bune nu îl fac pe un om bun, dar
un om bun face fapte bune“.

21
 COLOSENI

OBIECTUL CREDINŢEI

Orice definiţie a credinţei este, totuşi, este incompletă fără a lua în

considerare obiectul acesteia. În contrast cu credinţa lipsită de conţinut, atât de
predominantă în zilele noastre, credinţa mântuitoare Îl are ca obiect al ei pe
Hristos Isus. Relaţia credinţei cu Isus Hristos este exprimată în Noul Testament
prin diferite prepoziţii din limba greacă. Fapte 16:31 foloseşte prepoziţia epi,
care sugerează aşezarea pe o temelie. În Fapte 20:21, prepoziţia eis este folosită
cu înţelesul de „a găsi un loc mai bun de locuit“, „a merge în …“, „a rămâne în
…“ sau „a găsi o casă“. Aici prepoziţia en se traduce în, şi are conotaţia de
sosire la un loc de siguranţă şi de ancorat. Cu Hristos ca obiect al ei, credinţa
noastră este la fel de sigură precum este o casă pe o temelie solidă, sau un vapor
ancorat în siguranţă.
Charles Spurgeon ilustra importanţa obiectului credinţei vorbind despre
doi oameni care erau într-o barcă. Prinşi în vârtejuri serioase, ei erau goniţi spre
o cascadă. Nişte oameni de pe mal au încercat să îi salveze, aruncându-le o
frânghie. Un om s-a prins cu mâinile de aceasta, şi a fost tras la mal în siguranţă.
Celălalt, în panica acelui moment, s-a agăţat de un buştean aparent mai
substanţial care plutea deasupra. Omul a fost dus în josul apei, peste pragurile
râului, şi nu a mai fost văzut niciodată. Credinţa, reprezentată de frânghia legată
de ţărm, ne leagă de Isus Hristos şi ne dă siguranţă. Faptele bune separate de
credinţa adevărată, reprezentate în povestire de buştean, duc numai la ruină.

ADEVĂRUL EVANGHELIEI REZULTĂ ÎN DRAGOSTE

„şi despre dragostea pe care o aveţi faţă de toţi sfinţii“ (1:4b).

Credinţa sinceră nu stă izolată, ci va rezulta în mod inevitabil într-o viaţă

schimbată. Una din roadele vizibile şi tari ale adevăratei credinţe mântuitoare
este dragostea pentru ceilalţi credincioşi (Ioan 13:34-35). Apostolul Ioan
subliniază acest adevăr în mod repetat, în prima sa epistolă:

Cine zice că este în lumină, şi urăşte pe fratele său, este încă în întuneric
până acum. Cine iubeşte pe fratele său, rămâne în lumină, şi în el nu este
nici un prilej de poticnire. Dar cine urăşte pe fratele său, este în întuneric,
umblă în întuneric, şi nu ştie încotro merge, pentru că întunericul i-a orbit
ochii. (1Ioan 2:9-11)

22
Adevărul Evangheliei 1:4b

Prin aceasta se cunosc copiii lui Dumnezeu şi copiii diavolului. Oricine

nu trăieşte în neprihănire, nu este de la Dumnezeu; nici cine nu iubeşte pe
fratele său“ (1Ioan 3:10)

Noi ştim că am trecut din moarte la viaţă, pentru că iubim pe fraţi. Cine
nu iubeşte pe fratele său, rămâne în moarte. Oricine urăşte pe fratele său,
este un ucigaş; şi ştiţi că nici un ucigaş n-are viaţa veşnică rămânând în
el“ (1Ioan 3:14-15)

Dacă zice cineva: ‹‹Eu iubesc pe Dumnezeu›› şi urăşte pe fratele său, este
un mincinos; căci cine nu iubeşte pe fratele său, pe care-l vede, cum poate
să iubească pe Dumnezeu pe care nu-L vede?“ (1Ioan 4:20);

Un adevărat copil al lui Dumnezeu va iubi pe ceilalţi credincioşi. Credinţa

în Hristos ne curăţă de egoismul şi simpatia noastră pentru păcătoşi, şi ne dă o
nouă atracţie spre oamenii lui Dumnezeu. Dragostea noastră pentru ceilalţi
creştini este o reflectare a dragostei Lui pentru noi. Este, de asemenea, ascultare
de porunca Lui: „Să vă iubiţi unii pe alţii; cum v-am iubit Eu“ (Ioan 13:34).
Pavel aduce mulţumiri deoarece colosenii îi iubeau pe toţi sfinţii.
Dragostea lor era neselectivă. Aparent, la Colose nu erau divizaţi în bisericuţe,
asemenea acelor diviziuni din biserica corinteană. Dragostea lui Hristos nu
numai că i-a atras pe coloseni la El, dar, de asemenea, i-a atras şi pe unii de alţii.
Asta nu înseamnă că noi trebuie să avem acelaşi ataşament emoţional faţă
de oricine. Adevărata dragoste biblică este mult mai mult decât sentimente; este
slujba jertfitoare faţă de alţii datorită nevoii lor. Arătăm dragoste dumnezeiască
faţă de cineva atunci când ne sacrificăm pe noi înşine pentru a împlini nevoile
acelei persoane.
Adevărata dragoste dumnezeiască este exemplificată în Ioan 13. Versetul
1 ne spune că Isus, „fiindcă îi iubea pe ai Săi, care erau în lume, i-a iubit până la
capăt“. Apoi le-a arătat ce însemna dragostea spălând picioarele ucenicilor (v.4-
5). Dumnezeu nu se aşteaptă de la noi să avem tot timpul sentimente unii faţă de
alţii. El se aşteaptă ca noi să ne slujim unul pe celălalt (Gal.5:13).
Există două laturi ale vieţii creştine, ambele sunt cruciale: credinţa şi
dragostea. Credinţa sinceră în adevăr şi dragostea pentru alţi credincioşi
caracterizează pe fiecare credincios real. Noi suntem mântuiţi prin credinţă;
suntem mântuiţi pentru a iubi. Adevărata credinţă mântuitoare este mai mult
decât o convingere a minţii. Aceasta transformă inima pentru a iubi.

23
 COLOSENI

ADEVĂRUL EVANGHELIEI SE ODIHNEŞTE ÎN NĂDEJDE

Din pricina nădejdii care vă aşteaptă în ceruri şi despre care aţi auzit
înainte în cuvântul adevărului Evangheliei. (1:5)

Nădejdea este o componentă din marea triadă a virtuţilor creştine, alături

de credinţă şi dragoste; „dar cea mai mare dintre ele este dragostea“
(1Cor.13:13; 1Tes.1:3; 5:8). Pavel este recunoscător nu doar pentru credinţa şi
dragostea colosenilor, ci de oameni, şi pentru nădejdea lor. Credinţa şi nădejdea
sunt legate inseparabil. Noi credem, şi de asemenea nădăjduim.
Pavel descrie această nădejde ca „aşezată“ (în eng.) în ceruri pentru voi.
Apokeimai (aşezată) - („vă aşteaptă“ - în lb. rom.) înseamnă „pusă de o parte“
sau „rezervată“. Petru vorbeşte despre „o moştenire nestricăcioasă, şi neîntinată,
şi care nu se poate veşteji, păstrată în ceruri pentru voi“ (1Pet.1:4). Autorul
Epistolei către Evrei spune: „să apucăm nădejdea care ne era pusă înainte, pe
care o avem ca o ancoră a sufletului; o nădejde tare şi neclintită, care pătrunde
dincolo de perdeaua dinăuntrul Templului“ (Ev.6:18-19). Nădejdea este lanţul
ancorei creştine care îl leagă inseparabil de tronul lui Dumnezeu.
Dumnezeu a stabilit nădejdea noastră făcându-ne fiii Săi. Colosenii
deveniseră fiii lui Dumnezeu crezând mesajul pe care l-au auzit mai înainte, şi
crezând în cuvântul adevărului Evangheliei. 1Ioan 3:1 spune: „Vedeţi ce
dragoste ne-a arătat Tatăl, să ne numim copii ai lui Dumnezeu!“ El va împlini
nădejdea noastră, făcându-ne asemenea Fiului Său: „Prea iubiţilor, acum Suntem
copii ai lui Dumnezeu. Şi ce vom fi, nu s-a arătat încă. Dar ştim că atunci când
Se va arăta El, vom fi ca El; pentru că Îl vom vedea aşa cum este“ (1Ioan 3:2).
Un rezultat al nădejdii este bunăvoinţa de a jertfi prezentul pe altarul
viitorului. Aceasta este contrar naturii umane. Copiii mici, de exemplu, aşteaptă
cu greu un lucru pe care ei îl doresc. Tatăl meu m-a avertizat în repetate rânduri,
în timp ce creşteam, să nu sacrific viitorul pe altarul urgentului. Lumea doreşte
ceea ce pofteşte acum.
Creştinul are o perspectivă diferită. El este pregătit să lase slava prezentă,
confortul şi satisfacţia acestei lumi prezente pentru slava viitoare, care este în
Hristos. În contrast cu „cumpără acum - plăteşti mai târziu“, atitudine
predominantă în lume, creştinul este dispus să plătească acum, şi să plătească
mai târziu. Ce îl face pe creştin pregătit pentru a face astfel de sacrificii?
Nădejdea bazată pe credinţa că viitorul aduce ceva mult mai bun decât
prezentul. Pavel scrie în Romani: „Eu socotesc că suferinţele din vremea de
acum nu Sunt vrednice să fie puse alături cu slava viitoare, care are să fie
descoperită faţă de noi“ (Rom.8:18).

24
Adevărul Evangheliei 1:6a

Moise ne slujeşte ca exemplu al unuia care a jertfit de bună voie prezentul

din cauza promisiunii nădejdii viitoare. Evrei 11:24-27 ne dă istorisirea sa: „Prin
credinţă Moise, când s-a făcut mare, n-a vrut să fie numit fiul fiicei lui Faraon, ci
a vrut mai bine să sufere împreună cu poporul lui Dumnezeu decât să se bucure
de plăcerile de o clipă ale păcatului. El socotea ocara lui Hristos ca o mai mare
bogăţie decât comorile Egiptului, pentru că avea ochii pironiţi spre răsplătire.
Prin credinţă a părăsit el Egiptul, fără să se teamă de mânia împăratului; pentru
că a rămas neclintit, ca şi cum ar fi văzut pe Cel ce este nevăzut“.
Ca fiu înfiat al fiicei lui Faraon, Moise avea acces la toată bogăţia şi
puterea curţii lui Faraon. Totuşi, el a întors spatele acestora şi s-a identificat cu
poporul suferind, sărac şi umil al lui Dumnezeu. Moise a refuzat să prindă
momentul şi să se bucure de plăcerile temporare ale păcatului. El şi-a sacrificat
perspectivele prezente pentru nădejdea viitoare. A ales să stea alături de israeliţii
asupriţi, fapt care l-a dus l-a uciderea unui egiptean supraveghetor, şi în cele din
urmă, să fugă din Egipt. El nu s-a bucurat de puterea şi de slava pământească, şi
în schimb a pribegit păstorind oile în deşert pentru socrul său, Ietro.
Ce l-a făcut pe Moise gata de a face astfel de sacrificii? El „avea ochii
pironiţi spre răsplătire“ (Ev.11:26). De ce a fost el gata să întoarcă spatele la
bogăţiile şi puterea care erau ale lui în Egipt? Dar el „a rămas neclintit, ca şi
cum ar fi văzut pe Cel ce este nevăzut“ (Ev.11:27). Moise ştia că deşi suferea
pierderi în prezent, Dumnezeu îl va răsplăti din belşug în viitor.
Asemenea lui Moise, credincioşii sunt în căutarea unei nădejdi care este
în Cer. Noi trăim în lumina veşniciei, ştiind că cetăţenia noastră este în ceruri
(Fil.3:20). Îl slujim pe Domnul făcând sacrificii aici pe pământ, pentru a strânge
comori în ceruri. Ca şi Pavel, noi dăm la o parte privilegiile noastre, supunându-
ne voii lui Dumnezeu şi disciplinându-ne pe noi înşine pentru a câştiga cununa
neprihănirii (2Tim.4:8). Asemenea lui Jim Eliot, misionar şi martir la indienii
Auca, trebuie să realizăm că „nu este nebun cel care renunţă la ce nu poate
păstra, pentru a câştiga ceea ce nu poate pierde“ (citat din La Umbra Celui
Atotputernic, de Elisabeth Eliot).

ADEVĂRUL EVANGHELIEI CUPRINDE LUMEA

„care a ajuns până la voi şi este în toată lumea“ (1:6a).

De asemenea, Evanghelia este universală; aceasta „a ajuns până la voi, şi

este în toată lumea“. Creştinismul nu era doar o altă sectă locală a Imperiului
Roman. Nu era doar un cult, ca altele din Colose. Aceasta a fost, şi este vestea

25
 COLOSENI

bună pentru întreaga lume. Evanghelia depăşeşte graniţele etnice, geografice,

culturale şi politice.
Această universalitate a Evangheliei este subliniată în mod repetat în
Scriptură:

Evanghelia aceasta a Împărăţiei va fi propovăduită în toată lumea, ca să

slujească de mărturie tuturor neamurilor. Atunci va veni sfârşitul.
(Mat.24:14)

Isus le-a vorbit din nou şi a zis: ‹‹Eu Sunt Lumina lumii; cine Mă
urmează pe Mine, nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii››.
(Ioan 8:12)

Mai întâi mulţămesc Dumnezeului meu, prin Isus Hristos, pentru voi
toţi, căci credinţa voastră este vestită în toată lumea … Căci mie nu mi-e
ruşine de Evanghelia lui Hristos; fiindcă ea este puterea lui Dumnezeu
pentru mântuirea fiecăruia care crede: întâi a Iudeului, apoi a Grecului
(Rom.1:8,16)

Dar eu întreb: ‹‹N-au auzit ei?›› Ba da; căci ‹‹glasul lor a răsunat prin tot
pământul, şi cuvintele lor au ajuns până la marginile lumii››.
(Rom.10:18)

În adevăr, nu numai că de la voi Cuvântul Domnului a răsunat prin

Macedonia şi Ahaia, dar vestea despre credinţa voastră în Dumnezeu s-a
răspândit pretutindeni, aşa că n-avem nevoie să mai vorbim de ea
(1Tes.1:8)

După aceea m-am uitat, şi iată că era o mare gloată pe care nu putea s-o
numere nimeni, din orice neam, din orice seminţie, din orice norod şi de
orice limbă, care stătea în picioare înaintea scaunului de domnie şi
înaintea Mielului, îmbrăcaţi în haine albe, cu ramuri de finic în mâni; şi
strigau cu glas tare, şi ziceau: ‹‹Mântuirea este a Dumnezeului nostru,
care şade pe scaunul de domnie, şi a Mielului››! (Apoc.7:9-10)

Răspândirea Evangheliei peste tot în Imperiul Roman a prevestit

răspândirea acesteia în întreaga lume. Este un mesaj de speranţă pentru fiecare
om din orice cultură. Adevărata biserică, Trupul lui Hristos, este formată din
oameni de peste tot din lume (vezi Apoc.4:9-11).

26
Adevărul Evangheliei 1:6b

ADEVĂRUL EVANGHELIEI ADUCE ROADĂ

„unde dă roade şi merge crescând, ca şi între voi. Şi aceasta, din ziua în

care aţi auzit“ (1:6b)

Evanghelia nu este un simplu sistem de etici stagnant; aceasta este vie, se

mişcă, şi este cu adevărat în creştere. Ea poartă roadă, şi se întinde. Evrei 4:12
spune: „Cuvântul lui Dumnezeu este viu şi lucrător“. Când Evanghelia pătrunde
într-o inimă pregătită prin puterea divină, ea are drept rezultat roada (Mat.13:3-
8). Evanghelia posedă o energie divină care face să se răspândească aşa cum o
sămânţă de muştar creşte şi devine un copac (Mat.13:31-32). Petru spune că
aceasta aduce creştere spirituală (1Pet.2:2).
Evanghelia are, deopotrivă, un aspect individual şi unul universal.
Deopotrivă, ea aduce roadă şi este în creştere. Pavel spune colosenilor că este
recunoscător că Evanghelia le-a făcut pe ambele printre ei „din ziua în care
(colosenii) aţi auzit“. El este recunoscător că ei au crezut mesajul Evangheliei
atunci când Epafra le-a mărturisit Cuvântul.
Evanghelia aduce roadă, deopotrivă, în transformarea interioară a
indivizilor, precum şi în creşterea exterioară a bisericii. Cele două concepte sunt
legate unul de celălalt. Creşterea spirituală a indivizilor va duce la noi convertiţi
câştigaţi pentru Hristos. Acesta a fost modelul Bisericii Primare. Fapte 9:31 ne
spune că: „Biserica se bucura de pace în toată Iudea, Galilea şi Samaria, se
întărea sufleteşte … umbla în frica Domnului; şi, cu ajutorul Duhului Sfânt“,
drept consecinţă, ea „se înmulţea“. 1Tesaloniceni 1:6 vorbeşte despre o creştere
spirituală a tesalonicenilor, deoarece au urmat exemplul lui Pavel şi al
Domnului. Ca şi rezultat, „Cuvântul Domnului a răsunat prin Macedonia şi
Ahaia, dar vestea despre credinţa voastră în Dumnezeu s-a răspândit
pretutindeni, aşa că n-avem nevoie să mai vorbim de ea“ (1Tes.1:8).
Evanghelia vie este puterea care transformă vieţile. Făcând aceasta,
mărturia acelor vieţi transformate produce roadă, inclusiv noi convertiţi. Deci,
întrucât Evanghelia produce roadă în vieţile individuale, aceasta influenţează
răspândirea.

27
 COLOSENI

ADEVĂRUL EVANGHELIEI ESTE ÎNRĂDĂCINAT ÎN HAR

„şi aţi cunoscut harul lui Dumnezeu, în adevăr“ (1:6c).

Harul este chiar inima Evangheliei. Este bunăvoinţa lui Dumnezeu care
ne dă iertare de păcat şi viaţa veşnică pe care noi nu le merităm şi nu le putem
câştiga. Creştinismul contrastează aspru cu alte religii care presupun că omul se
poate mântui pe el însuşi prin faptele lui bune. Nici o învăţătură nu este mai
clară în Scriptură decât adevărul că „prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi
aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se
laude nimeni“ (Efes.2:8-9).
După ascultarea relatării lui Petru despre convertirea lui Corneliu, restul
apostolilor au exclamat: „Dumnezeu a dat, deci, şi Neamurilor pocăinţă, ca să
aibă viaţa“ (Fapte 11:18). Lidia a fost mântuită după ce „Domnul i-a deschis
inima, ca să ia aminte la cele ce spunea Pavel“ (Fapte 16:14). Pavel le spunea
tesalonicenilor că era plin de recunoştinţă „căci de la început Dumnezeu (i-a)
ales pentru mântuire, în sfinţirea Duhului şi credinţa adevărului“ (2Tes.2:13). El
i-a scris lui Tit că „harul lui Dumnezeu, care aduce mântuire pentru toţi oamenii,
a fost arătat, şi ne învaţă s-o rupem cu păgânătatea şi cu poftele lumeşti, şi să
trăim în veacul de acum cu cumpătare, dreptate şi evlavie“ (Tit 2:11-12).
Mântuirea este un dar binevoitor din partea lui Dumnezeu (vezi Fapte 15:11;
18:27; Rom.3:24; 4:1-8).
Pavel descrie harul mântuitor ca şi „harul lui Dumnezeu în adevăr“.
Expresia „în adevăr“ poartă sensul de sinceritate. Este cu adevărat „harul lui
Dumnezeu“ în contrast cu toţi ceilalţi pretendenţi ai adevăratei evanghelii.
Dumnezeu este binevoitor, îndurător în suveranitatea Sa, şi iertător. Nu putem
face nimic pentru a ne determina mântuirea; Dumnezeu mântuieşte de bună voie
prin Harul Său. Cântarea „Isus le-a plătit pe toate“ exprimă acest gând în aceste
cuvinte familiare:

Căci nici un bun nu am

Prin care să-mi însuşesc al Tău Har
Îmi voi spăla hainele să fie albe
Prin sângele Mielului de la Calvar.

Isus le-a plătit pe toate,

Totul Lui îi datorez;
Păcatul lăsase o aprinsă pată
El a spălat-o şi-a albit-o ca zăpada.

28
Adevărul Evangheliei 1:7-8

ADEVĂRUL EVANGHELIEI ESTE PREZENTAT DE OAMENI

„cum aţi învăţat de la Epafra, prea iubitul nostru tovarăş de slujbă. El este
un credincios slujitor al lui Hristos pentru voi, şi ne-a vorbit despre
dragostea voastră în Duhul“ (1:7-8)

Deşi mântuirea este numai prin Harul lui Dumnezeu, El foloseşte oameni
ca şi canale ale acestui Har. Isus le-a spus ucenicilor în Fapte 1:8 că ei, în
puterea Duhului Sfânt, trebuiau să-I fie martori. 1Corinteni 1:21 vorbeşte despre
cei care au crezut prin auzirea mesajului predicat. Dar probabil, nici un pasaj nu
afirmă adevărul acesta cu atâta putere ca în Romani: „Dar cum vor chema pe
Acela în care n-au crezut? Şi cum vor crede în Acela, despre care n-au auzit? Şi
cum vor auzi despre El fără propovăduitor?“ (Rom.10:14).
Dar aşa cum am observat în introducere, Epafra a adus vestea bună a
Harului lui Dumnezeu bisericii din Colose. Au aflat-o de la el. Pavel adesea se
referea la el ca la un doulos (slujitor legat) al lui Hristos (Rom.1:1; Fil.1:1;
Gal.1:10; Tit 1:1). Referindu-se la Epafra ca tovarăşul slujitor legat al lui (sun
doulos), şi numindu-l „un credincios slujitor al lui Hristos pentru voi“, Pavel
leagă lucrarea lui Epafra cu a lui Însuşi. Epafra era reprezentantul lui Pavel la
Colose, mergând înapoi prin autoritatea sa şi cea a Domnului Isus. În timp ce
Pavel era întemniţat fără puterea de a merge la Coloseni, Epafra le slujea în
numele lui Pavel. De asemenea, el l-a informat pe Pavel despre „dragostea
(colosenilor) în Duhul“, un raport care fără îndoială a adus o mare bucurie inimii
lui Pavel. Pavel era recunoscător pentru Evanghelie şi pentru recepţia
colosenilor la ea.
Dumnezeu ne dă privilegiul minunat şi responsabilitatea sobră de a fi
agenţii Săi în proclamarea Evangheliei harului Său. Fie ca noi să fim credincioşi,
să împărtăşim cu alţii Evanghelia care a însemnat atât de mult pentru noi.

29
 .

2
PAVEL SE ROAGĂ PENTRU
COLOSENI - partea 1

De aceea şi noi, din ziua când am auzit aceste lucruri, nu încetăm să ne

rugăm pentru voi, şi să cerem să vă umpleţi de cunoştinţa voii Lui, în orice
fel de înţelepciune şi pricepere duhovnicească; pentru ca astfel să vă purtaţi
într-un chip vrednic de Domnul, ca să-I fiţi plăcuţi în orice lucru: aducând
roade în tot felul de fapte bune, şi crescând în cunoştinţa lui Dumnezeu:
întăriţi, cu toată puterea, potrivit cu tăria slavei Lui, pentru orice răbdare
şi îndelungă răbdare, cu bucurie (1:9-11).

Chiar şi fără avantajul echipamentului ştiinţific sofisticat sau al

tehnologiei, fiecare creştin poate lucra direct la bunăstarea spirituală a altor
credincioşi, fără să îi vadă sau să le vorbească. Putem contribui la creşterea lor
spirituală, şi chiar să le asigurăm binecuvântarea lui Dumnezeu. Mijlocul
uimitor cu care putem face aceste lucruri este rugăciunea.
Lucrarea unui apostol constă, în primul rând, în propovăduirea
Cuvântului şi în rugăciune (Fapte 6:4). În timp ce Pavel, în mod evident, dă
învăţături bogate colosenilor, de asemenea, mai împărtăşeşte ceva şi din
rugăciunile lui pentru ei. Versetele 9-14 sunt o mostră a lucrării de rugăciune a
lui Pavel în numele lor. Cuvintele lui înflăcărate conţin două elemente:
petiţia/cererea (v.9-11) şi lauda (v.12-14).

30
 COLOSENI

Pavel recunoaşte rolul important pe care-l jucau rugăciunile altora în

lucrarea sa: „Voi înşivă ne veţi ajuta cu rugăciunile voastre, pentru ca
binefacerea făcută nouă prin rugăciunile multora să fie pentru mulţi un prilej de
mulţumiri lui Dumnezeu pentru noi“ (2Cor.1:11); „Căci ştiu că lucrul acesta se
va întoarce spre mântuirea mea prin rugăciunile voastre şi prin ajutorul Duhului
lui Isus Hristos“ (Fil.1:19); „pregăteşte-mi un loc de găzduire, căci trag nădejde
să vă fiu dăruit, datorită rugăciunilor voastre“ (Filimon 22).
Nu este surprinzător, deci, că Noul Testament ne îndeamnă să ne rugăm
unii pentru alţii. În Efeseni citim: „ Faceţi în toată vremea, prin Duhul, tot felul
de rugăciuni şi cereri. Vegheaţi la aceasta, cu toată stăruinţa, şi rugăciune pentru
toţi sfinţii“ (Efes.6:18). Pavel scrie în 1Timotei: „Vă îndemn, deci, înainte de
toate, să faceţi rugăciuni, cereri, mijlociri, mulţumiri pentru toţi oamenii“
(1Tim.2:1). Scriitorul Epistolei către Evrei le cere cititorilor: „Rugaţi-vă pentru
noi; căci Suntem încredinţaţi că avem un cuget bun, dorind să ne purtăm bine în
toate lucrurile“ (Ev.13:18).
Biblia este plină cu exemple ale oamenilor lui Dumnezeu care s-au rugat
unii pentru alţii:

 Iov s-a rugat pentru prietenii săi (Iov 42:10).

 Moise s-a rugat pentru Aaron (Deut.9:20) şi pentru Maria (Num.12:13).
 Samuel s-a rugat pentru Israel (1Sam.7:59).
 David s-a rugat pentru Israel (2Sam.24:17) şi Solomon (1Cron.29:18-19).
 Ezechia s-a rugat pentru Iuda (2Împ.19:14-19).
 Isaia s-a rugat pentru poporul lui Dumnezeu (Is.63:15-64:12).
 Daniel s-a rugat pentru Israel (Dan.9:3-19).
 Ezechia s-a rugat pentru Israel (Ezec.9:8).
 Neemia s-a rugat pentru Iuda (Neem.1:4-11).
 Isus s-a rugat pentru ucenicii Săi (Ioan 17:9-24)
 Biserica din Ierusalim s-a rugat pentru eliberarea lui Petru din temniţă
(Fapte 12:5).
 Pavel s-a rugat pentru creştini (Rom.1:9-10; Efes.1:16-19).
 Epafra s-a rugat pentru coloseni (Col.4:12).

Deoarece rugăciunea este atât de importantă, Pavel îşi începe scrisoare

împărtăşind natura rugăciunii sale pentru coloseni, înainte de a începe să îi
înveţe. Conţinutul rugăciunii sale este compus din două elemente: petiţia/cererea
(v.9-11) şi lauda (v.12-14).

31
Pavel se roagă pentru coloseni – partea 1 1:9

PETIŢIA

„De aceea şi noi, din ziua când am auzit aceste lucruri, nu încetăm să ne
rugăm pentru voi, şi să cerem să vă umpleţi de cunoştinţa voii Lui, în orice
fel de înţelepciune şi pricepere duhovnicească“ (1:9).

De aceea face referire la raportul favorabil pe care Pavel îl primise de la

Epafra (v.8). Din ziua aceea când a auzit darea de seamă, Pavel se ruga pentru
coloseni. Poate pare inutil să te rogi pentru cei care o duc bine. Cea mai mare
parte a timpului nostru de rugăciune se concentrează asupra celor care se luptă,
se confruntă cu dificultăţi, sunt căzuţi în păcat sau sunt în suferinţă fizică.
Oricum, Pavel ştia că cunoaşterea faptului că alţii progresează în credinţă nu ar
trebui vreodată să ne conducă la a ne opri să ne rugăm pentru ei. Mai degrabă ar
trebui să ne încurajeze să ne rugăm pentru un mai mare progres al lor. Vrăjmaşul
poate să îşi rezerve cea mai puternică opoziţie pentru cei care au cel mai mare
potenţial pentru extinderea cauzei lui Dumnezeu în lume.
O astfel de rugăciune neîncetată sau frecventă (1Tes.5:17) cere mai întâi
de toate o atitudine de conştienţă a lui Dumnezeu. Aceasta nu înseamnă să fii în
mod constant într-un act verbal de rugăciune, ci înseamnă să priveşti orice lucru
din viaţă în raport cu Dumnezeu. De exemplu, dacă întâlnim pe cineva, imediat
ne gândim care este poziţia acelui om în faţa lui Dumnezeu. Dacă auzim despre
un lucru rău care se întâmplă, reacţionăm prin rugăciune ca Dumnezeu să
acţioneze în acea situaţie pentru că ştim că Lui îi pasă! Dacă auzim despre un
lucru bun care s-a întâmplat, imediat răspundem prin a-L lăuda pe Dumnezeu
pentru el, deoarece ştim că Dumnezeu a fost proslăvit. Când Pavel privea la
lumea din jurul lui, tot ceea ce vedea îl stimula să se roage într-un fel oarecare.
Când se gândea sau auzea despre una din bisericile sale iubite, aceasta îl mişca
spre legătura cu Dumnezeu.
Neemia este un exemplu al unei persoane care s-a rugat fără încetare.
După ce împăratul Artaxerxe i-a cerut motivul supărării sale, Neemia i-a spus
despre distrugerea Ierusalimului. Întrebat de împărat care îi este cerinţa, el s-a
rugat repede o rugăciune scurtă înainte de a răspunde (Neem.2:4). În mijlocul
unei situaţii pline de încordare, Neemia era conştient de caracterul şi scopurile
lui Dumnezeu.
Un al doilea aspect al rugăciunii neîncetate este conştiinţa oamenilor. Nu
ne putem ruga cu eficienţă pentru oameni decât dacă suntem conştienţi de
nevoile lor. Pavel i-a îndemnat pe coloseni să stăruie în rugăciune (4:2), în timp
ce efesenilor le-a scris: „Faceţi în toată vremea, prin Duhul, tot felul de

32
 COLOSENI

rugăciuni şi cereri. Vegheaţi la aceasta, cu toată stăruinţa, şi rugăciune pentru

toţi sfinţii“ (Efes.6:18).
Cele două elemente ale rugăciunii fără încetare le găsim împreună în viaţa
de rugăciune a lui Pavel. Dragostea lui pentru Dumnezeu l-a făcut să caute
neîntrerupt legătura strânsă cu El. Dragostea lui pentru oameni l-a împins l-a
rugăciune neîncetată în numele lor. Rugăciunile lui Pavel consemnate în
epistolele sale sunt o moştenire preţioasă. Ele descoperă inima lui, şi ne sunt
modele cu care noi să concurăm (rivalizăm). Textul acesta înregistrează prima
din aceste rugăciuni.
Cererea lui Pavel este ca cei din Colose să fie „umpluţi de cunoştinţa
Lui“. Plëroö (umpluţi) înseamnă a fi umplut complet, sau controlat întru totul.
Inimile ucenicilor erau pline de întristare când Isus le-a spus despre plecarea Sa
(Ioan 16:6). Luca 5:26 ne spune că mulţimea era plină de frică după ce Isus a
vindecat pe slăbănog. Cărturarii şi fariseii erau plini de mânie după ce Isus a
vindecat în ziua sabatului (Luca 6:11). Ucenicii erau umpluţi cu Duhul Sfânt
(Fapte 4:31), în timp ce Ştefan era plin de credinţă (Fapte 6:5). În fiecare caz, ei
erau în totalitate sub controlul a ceea ce-i umplea.
Pavel dorea ca cei din Colose să fie întru totul stăpâniţi de cunoştinţă.
Epignösis (cunoştinţă) este alcătuit din cuvântul grecesc obişnuit pentru
cunoştinţă (gnösis)şi o prepoziţie adăugată (epi), care intensifică înţelesul.
Cunoştinţa care dorea Pavel ca şi colosenii să o aibă era una adâncă şi detaliată.
Cunoştinţa este o temă centrală în scrierile lui Pavel. El le-a spus
corintenilor: „Căci în El aţi fost îmbogăţiţi în toate privinţele, cu orice vorbire şi
cu orice cunoştinţă“. El s-a rugat ca: „Dumnezeul Domnului nostru Isus Hristos,
Tatăl slavei, să vă dea un duh de înţelepciune şi de descoperire, în cunoaşterea
Lui“ (Efes.1:17). Filipenilor le-a scris: „Şi mă rog ca dragostea voastră să
crească tot mai mult în cunoştinţă şi orice pricepere“ (Fil.1:9). În Coloseni 2:3
aflăm că toate comorile înţelepciunii şi ale ştiinţei sunt ascunse în Hristos. Omul
nostru cel nou se „înnoieşte spre cunoştinţă“ (Col.3:10). Adevărata cunoştinţă
biblică nu este teoretică, ci rezultă în ascultare. Negarea absoluturilor, în mod
specific în domeniul principiilor morale, caracterizează societatea noastră. Fără
o sursă de autoritate care să asigure standarde absolute, efectiv totul se duce.
Valorile morale care sunt impuse, adesea sunt arbitrare, bazate doar pe opţiuni
umane. Dar pentru creştini, Cuvântul autoritar al lui Dumnezeu asigură
absoluturile. Aceste absoluturi sunt baza pe care este aşezat tot adevărul despre
Dumnezeu, şi toate standardele credinţei şi ale conduitei. Întrucât cunoaşterea
acestor absoluturi este baza unui comportament corect şi a judecatei finale, este
crucial pentru creştini să cunoască adevărul revelat al lui Dumnezeu. Ignoranţa
nu este binecuvântată, şi nici nu poate cineva să placă lui Dumnezeu pe baza
principiilor pe care nu le ştie.

33
Pavel se roagă pentru coloseni – partea 1 1:9

Deci, Biblia priveşte cunoaşterea absoluturilor doctrinare ca fiind

fundamentală unei trăiri evlavioase. Cele mai multe din epistolele lui Pavel
încep prin a pune o temelie doctrinară, înainte de a da îndemnuri practice. De
exemplu, în Romani Pavel dă unsprezece capitole de doctrină, înainte de a se
întoarce spre o trăire evlavioasă, în capitolul 12. În Galateni, capitolele 1-4 sunt
doctrinare, iar capitolele 5 şi 6 sunt practice. Primele trei capitole din Efeseni
descriu amănunţit poziţia noastră în Hristos, în timp ce ultimele trei capitole ne
solicită să trăim potrivit acesteia. De asemenea, Filipeni şi Coloseni se
conformează aceluiaşi tipar de doctrină precedentă îndemnurilor practice.
Trăirea evlavioasă, în Scriptură, este direct legată de cunoaşterea adevărului
doctrinar.
Biblia ne avertizează de pericolul unei lipse de cunoaştere. Proverbe 19:2
spune că: „Lipsa de ştiinţă este o pagubă pentru cineva“. Din cauza lipsei de
cunoştinţă, Israelul a mers în exil (Is.5:13), Dumnezeu spune în Osea 4:6 că:
„Poporul Meu piere din lipsă de cunoştinţă“. 1Corinteni 14:20 ne avertizează:
„Fraţilor, nu fiţi copii la minte; ci, la răutate, fiţi prunci; iar la minte, fiţi oameni
mari“. Efeseni 4:13-14 ne spune că lipsa de cunoştinţă produce: „copii, plutind
încoace şi încolo, purtaţi de orice vânt de învăţătură, prin viclenia oamenilor şi
prin şiretenia lor în mijloacele de amăgire“. Versetul 18 descrie pe necredincioşi
ca: „având mintea întunecată, fiind străini de viaţa lui Dumnezeu, din pricina
neştiinţei în care se află“.
Cum obţine o persoană cunoştinţa? În primul rând, ea trebuie să o
dorească. În Ioan 7:17, Isus spune: „Dacă vrea cineva să facă voia Lui, va
ajunge să cunoască dacă învăţătura este de la Dumnezeu sau dacă Eu vorbesc de
la Mine“. Acest gând este repetat în Osea: „Să cunoaştem, să căutăm să
cunoaştem pe Domnul!“ (Os.6:3). În al doilea rând, trebuie să depindă de Duhul
Sfânt. Prin El cunoaştem lucrurile pe care ni le-a descoperit Dumnezeu
(1Cor.2:10-12). În ultimul rând, trebuie să studieze Scripturile, căci ele îl fac pe
credincios „desăvârşit şi cu totul destoinic pentru orice lucrare bună“
(2Tim.3:16-17). Probabil, cel mai grăitor text legat de căutarea adevărului divin
este Proverbe 28.
Pavel se roagă ca cunoştinţa pe care noi o avem să fie cunoştinţa voii
Sale. Voia lui Dumnezeu nu este un secret; El a descoperit-o în Cuvântul Său.
De exemplu, este voia lui Dumnezeu ca o persoană să fie mântuită (1Tim.2:4;
2Pet.3:9). Odată ce o persoană este mântuită, este voia lui Dumnezeu ca ea să fie
plină de Duhul. Efeseni 5:17-18 spune: „De aceea nu fiţi nepricepuţi, ci
înţelegeţi care este voia Domnului. Nu vă îmbătaţi de vin, aceasta este
destrăbălare. Dimpotrivă, fiţi plini de Duh“. Mai mult, sfinţirea este voia lui
Dumnezeu: „Voia lui Dumnezeu este sfinţirea voastră“ (1Tes.4:3). De
asemenea, Dumnezeu vrea ca cei credincioşi să fie supuşi guvernului. Petru
scrie: „Fiţi supuşi oricărei stăpâniri omeneşti, pentru Domnul … căci voia lui

34
 COLOSENI

Dumnezeu este“ (1Pet.2:13,15). De asemenea, suferinţa poate fi voia lui

Dumnezeu pentru credincioşi: „Aşa că cei ce sufăr după voia lui Dumnezeu, să-
şi încredinţeze sufletele credinciosului Ziditor, şi să facă ce este bine“
(1Pet.4:19). În cele din urmă, voia lui Dumnezeu este să aducem mulţumiri.
Pavel scrie: „Mulţămiţi lui Dumnezeu pentru toate lucrurile; căci aceasta este
voia lui Dumnezeu, în Hristos Isus“ (1Tes.5:18).
Cheia unei trăiri neprihănite este de a avea cunoştinţa Cuvântului lui
Dumnezeu în controlul minţilor noastre. Cunoştinţa Cuvântului lui Dumnezeu
va duce la orice fel de înţelepciune şi pricepere duhovnicească. Deşi termenii
„înţelepciune“ şi „pricepere“ pot fi sinonimi, soþhia (înţelepciune) poate fi
mai larg dintre cei doi termeni. Se referă la abilitatea de a colecta şi de a alcătui,
pe scurt, principii din Scriptură. Sunesis (pricepere) ar putea fi un termen mai
specific, referindu-se la aplicarea acelor principii în viaţa de toate zilele.
Deopotrivă, soþhia şi sunesis sunt spirituale; ele nu tratează un domeniu fizic, şi
Îl au pe Duhul Sfânt ca şi sursă a lor.
Crezând şi supunându-ne, studiul Bibliei ne duce la cunoaşterea voii lui
Dumnezeu. O minte saturată cu o astfel de cunoştinţă va putea, de asemenea, să
priceapă principiile generale ale unui comportament evlavios. Cu acea
înţelepciune va veni priceperea referitoare la modul cum să aplicăm acele
principii la situaţiile vieţii. Acest progres va rezulta inevitabil într-un caracter
evlavios şi în practică.

REZULTATELE

„pentru ca astfel să vă purtaţi într-un chip vrednic de Domnul, ca să-I fiţi

plăcuţi în orice lucru: aducând roade în tot felul de fapte bune, şi crescând
în cunoştinţa lui Dumnezeu: întăriţi, cu toată puterea, potrivit cu tăria
slavei Lui, pentru orice răbdare şi îndelungă răbdare, cu bucurie“ (1:10-
11).

În versetele 10 şi 11, Pavel menţionează cinci scopuri care sunt împlinite

într-o astfel de cunoştinţă spirituală.

35
Pavel se roagă pentru coloseni – partea 1 1:10b

O UMBLARE VREDNICĂ

„pentru ca astfel să vă purtaţi într-un chip vrednic de Domnul, ca să-I fiţi

plăcuţi în orice lucru“ (1:10a)

Umblare (purtare - trad. Cornilescu) este folosit în Biblie pentru a se

referi la modelul de conduită zilnică al unei persoane. O minte controlată de
cunoştinţă, înţelepciune şi pricepere produce o viaţă „vrednică de Domnul“.
Deşi pare imposibil ca cineva să se poată purta într-un chip vrednic de Domnul,
aceasta este învăţătura Scripturii. Pavel dorea ca tesalonicenii să se poarte: „într-
un chip vrednic de Dumnezeu, care vă cheamă la Împărăţia şi slava Sa“
(1Tes.2:12). El i-a îndemnat pe efeseni: „să vă purtaţi într-un chip vrednic de
chemarea pe care aţi primit-o“ (Efes.4:1). Filipenilor le-a mai spus: „purtaţi-vă
într-un chip vrednic de Evanghelia lui Hristos“ (Fil.1:27).
Dumnezeu nu ne-a lăsat ca să ne purtăm într-un chip vrednic, cu propriile
noastre resurse. Pavel le-a scris galatenilor: „Am fost răstignit împreună cu
Hristos, şi trăiesc... dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa pe
care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a
iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine“ (Gal.2:20). Hristos locuieşte în noi,
în persoana Duhului Sfânt. Pavel s-a rugat pentru efeseni: „ca, potrivit cu
bogăţia slavei Sale, să vă facă să vă întăriţi în putere, prin Duhul Lui, în omul
dinăuntru, aşa încât Hristos să locuiască în inimile voastre prin credinţă“
(Efes.3:16-17). Încercarea de a ne purta într-un chip vrednic în propria noastră
putere este sortită eşecului. Martin Luther a afirmat clar acest adevăr în imnul
său: „O cetăţuie puternică este Dumnezeul nostru“:

Ne-am încrezut în propria putere,

Strădaniile noastre o pierdere ar fi fost
Omul cel drept de nu era de partea noastră,
Omul pe care Dumnezeu L-a ales.
Tu întrebi cine poate fi acesta?
El este Isus Hristos.
Domnul Sabaot este Numele Lui
Din veac în veac este acelaşi
Şi El trebuie să câştige lupta.

Noul Testament descrie mai multe trăsături ale unei umblări într-un chip
vrednic. Noi trebuie să umblăm: în smerenie (Efes.4:1-3), în curăţie
(Rom.13:13), într-o stare de mulţumire (1Cor.7:17), prin credinţă (2Cor.5:7), în

36
 COLOSENI

fapte bune (Efes.2:10), diferiţi de lume (Efes.4:17-32), în dragoste (Efes.5:2), în

lumină (Efes.5:8), în înţelepciune (Efes.5:15) şi în adevăr (3Ioan 3-4). O astfel
de umblare îi va plăcea Lui în toate privinţele.

O VIAŢĂ RODITOARE

„aducând roade în tot felul de fapte bune“ (1:10b)

Rodirea rezultă, de asemenea, din cunoştinţă. Roada este produsul derivat

din neprihănire. Este semnul fiecărei persoane răscumpărate. Isus a spus în Ioan:
„Dacă aduceţi multă roadă, prin aceasta Tatăl Meu va fi proslăvit; şi voi veţi fi
astfel ucenicii Mei“ (Ioan 15:8; vezi v.2,5-6). Pavel le spunea romanilor: „Tot
astfel, fraţii mei, prin trupul lui Hristos, şi voi aţi murit în ce priveşte Legea, ca
să fiţi ai altuia, adică ai Celui ce a înviat din morţi; şi aceasta, ca să aducem
roadă pentru Dumnezeu“ (Rom.7:4).
Biblia defineşte roada în diferite moduri. Aici Pavel vorbeşte despre
aducere de: „roade în tot felul de fapte bune“. Se face referire la convertiţi, ca şi
roadă. Pavel a vorbit despre casa lui Ştefana ca: „cel dintâi rod al Ahaiei“
(1Cor.16:15). De asemenea, el dorea ca şi romanii să aibă roade (Rom.1:13).
Evrei 13:!5 defineşte lauda ca şi roadă: „Prin El, să aducem totdeauna lui
Dumnezeu o jertfă de laudă, adică, rodul buzelor care mărturisesc Numele Lui“.
Trăirea evlavioasă este roadă; aşa este arătată când scriitorul Epistolei către
Evrei ne spune că disciplina lui Dumnezeu produce în noi: „roada dătătoare de
pace a neprihănirii“ (Ev.12:11). În cele din urmă, atitudinile sfinte menţionate în
Galateni 5:22-23 sunt numite: „roada Duhului“.
Ce produce roadă în vieţile credincioşilor? În primul rând, unirea cu
Hristos. Isus a spus în Ioan: „Rămâneţi în Mine, şi Eu voi rămânea în voi. După
cum mlădiţa nu poate aduce roadă de la sine, dacă nu rămâne în viţă, tot aşa nici
voi nu puteţi aduceţi roadă, dacă nu rămâneţi în Mine. Eu Sunt Viţa, voi Sunteţi
mlădiţele. Cine rămâne în Mine, şi în cine rămân Eu, aduce multă roadă; căci
despărţiţi de Mine, nu puteţi face nimic“ (Ioan15:4-5)
În al doilea rând, înţelepciunea constituie o condiţie necesară pentru
rodire. Înţelepciunea care vine de sus este întâi curată, apoi paşnică, blândă, uşor
de înduplecat, plină de îndurare şi de roade bune, fără părtinire, nefăţarnică.
Lipsa roadei este legată direct de lipsa de înţelepciunii spirituale. În cele din
urmă, se cere efort sârguincios din partea creştinilor, aşa cum scrie Petru: „De
aceea, daţi-vă şi voi toate silinţele ca să uniţi cu credinţa voastră fapta; cu fapta,
cunoştinţa; cu cunoştinţa, înfrânarea; cu înfrânarea, răbdarea; cu răbdarea,
evlavia; cu evlavia, dragostea de fraţi; cu dragostea de fraţi, iubirea de oameni.
Căci, dacă aveţi din belşug aceste lucruri în voi, ele nu vă vor lăsa să fiţi nici

37
Pavel se roagă pentru coloseni – partea 1 1:10c

leneşi, nici neroditori în ce priveşte deplina cunoştinţă a Domnului nostru Isus

Hristos“ (2Pet.1:5-8).

CREŞTEREA

„crescând în cunoştinţa lui Dumnezeu“ (1:10c)

Un al treilea rezultat al cunoştinţei este creşterea spirituală. Creşterea

spirituală este progresarea în cunoştinţa lui Dumnezeu. Të epignösei (în
cunoştinţă) este la cazul dativ instrumental. Aceasta indică felul în care are loc
creşterea sau dezvoltarea noastră. Cunoştinţa lui Dumnezeu descoperită în
Cuvântul Său este crucială creşterii spirituale. Petru a scris: „ca nişte prunci
născuţi de curând, să doriţi laptele duhovnicesc şi curat, pentru ca prin el să
creşteţi spre mântuire“ (1Pet.2:2). Fiindcă întotdeauna Duhul Sfânt îmbină
eforturile noastre proprii cu harul dătător de putere al lui Dumnezeu (2Pet.3:18),
fără de care noi nu putem creşte.
Semnele creşterii spirituale includ, în primul rând, o dragoste adâncă
pentru Cuvântul lui Dumnezeu: „cât de mult iubesc Legea Ta! Toată ziua mă
gândesc la ea“ (Ps.119:97). În al doilea rând, creşterea spirituală este reflectată
într-o ascultare mai desăvârşită.

Şi prin aceasta ştim că Îl cunoaştem, dacă păzim poruncile Lui. Cine

zice: ‹‹Îl cunosc›› şi nu păzeşte poruncile Lui, este un mincinos, şi
adevărul nu este în el. Dar cine păzeşte Cuvântul Lui, în el dragostea lui
Dumnezeu a ajuns desăvârşită (1Ioan 2:3-5).

În al treilea rând, creşterea spirituală va rezulta într-o credinţă mai mare.

„Trebuie să mulţumim totdeauna lui Dumnezeu pentru voi, fraţilor, cum se şi
cuvine, pentru că credinţa voastră merge mereu crescând“ (2Tes.1:3; vezi
2Cor.10:15).
În al patrulea rând, creşterea spirituală va rezulta printr-o dragoste mai
mare: „Şi mă rog ca dragostea voastră să crească tot mai mult în cunoştinţă şi
orice pricepere“ (Fil.1:9).

38
 COLOSENI

TĂRIA

„întăriţi, cu toată puterea, potrivit cu tăria slavei Lui“ (1:11a)

Un al patrulea rezultat al cunoştinţei este tăria spirituală. Dunamoumenoi

(întăriţi) este un participiu prezent, semnificând o acţiune continuă. Dumnezeu
nu este ca o rachetă acceleratoare, dând credincioşilor iniţial o putere crescând,
şi apoi să îi lase să zboare de unii singuri. Credincioşii sunt în mod continuu
întăriţi cu toată puterea, în, tot cursul vieţii lor creştine.
Măsura acestei puteri este potrivit cu tăria slavei Lui. Cuvântul slavei
vine de la cuvântul grecesc doxa, şi se referă la manifestările atributelor lui
Dumnezeu. Cuvântul tăria vine de la cuvântul grecesc kratos, care se referă la o
putere în acţiune. Acest cuvânt se referă la Dumnezeu de unsprezece ori, din
cele doisprezece folosit în Noul Testament. Puterea care ne este disponibilă este
puterea nelimitată a lui Dumnezeu Însuşi.
Puterea lui Dumnezeu este manifestată în noi prin lucrarea Duhului Sfânt.
Domnul nostru le-a spus ucenicilor că ei vor primi o putere după ce Duhul Sfânt
va veni peste ei (Fapte 1:8). Pavel s-a rugat pentru efeseni, ca ei să fie „întăriţi în
putere, prin Duhul Lui, în omul dinăuntru“ (Efes.3:16). Romanilor le-a scris:
„Dumnezeul nădejdii să vă umple de toată bucuria şi pacea pe care o dă
credinţa, pentru ca, prin puterea Duhului Sfânt, să fiţi tari în nădejde!“
(Rom.15:13). Această putere este disponibilă credinciosului care este plin de
cunoştinţa Cuvântului lui Dumnezeu.

RĂBDARE

„pentru orice răbdare şi îndelungă răbdare, cu bucurie“ (1:11b).

Pavel dă un ultim rezultat al adevăratei cunoaşteri spirituale, şi anume:

răbdarea cu bucurie a necazurilor. Cunoaşterea promisiunilor şi scopurilor lui
Dumnezeu descoperite în Scriptură îţi dă tăria să rabzi încercările şi suferinţele.
Hupomenë (statornicie, sau răbdare în trad. Cornilescu) şi makrothumia
(răbdare, sau îndelungă răbdare în trad. Cornilescu) sunt strâns legate. Dacă
este o diferenţă, aceasta este că hupomenë se referă la: a fi răbdător în anumite
circumstanţe, în timp ce makrothumia se referă la: a fi răbdător cu oamenii
(Richard C. Trench, „Sinonime ale Noului Testament“). Ambele cuvinte se
referă la răbdarea rezistentă la încercări.
Pavel nu se gândeşte cu nepăsare, cu răbdare cât un bob de nisip. Tăria
asigurată de cunoaşterea Cuvântului lui Dumnezeu permite credinciosului să

39
Pavel se roagă pentru coloseni – partea 1 1:11b

rabde încercările bucuros, literal „cu bucurie“ (meta charis). Comentatorii sunt
împărţiţi dacă meta charis ar trebui legat cu „statornicie“ şi „răbdare“ în versetul
11, sau cu „mulţumind“ în versetul 12. Oricum, cel mai bine pare să legăm
expresia cu versetul 11. „Mulţumind“ (v.12) include deja elementul bucuriei.
Cunoaşterea adevărului lui Dumnezeu ne dă abilitatea să răbdăm bucuroşi
încercările, după cum însuşi Pavel a făcut (vezi Fapte 16:24).
Aceasta era rugăciunea constantă a lui Pavel pentru coloseni, ca ei să fie
umpluţi cu cunoştinţa voii lui Dumnezeu. El ştia că numai atunci când
credincioşii sunt stăpâniţi de această cunoştinţă, pot umbla într-un chip vrednic
de Domnul şi să Îi placă. În plus, Pavel ştia că o asemenea cunoştinţă era cerută
pentru o viaţă roditoare, creştere spirituală, tărie şi răbdare cu bucurie a
încercărilor.

40
 .

3
Pavel se roagă pentru coloseni – partea 2

mulţumind Tatălui, care v-a învrednicit să aveţi parte de moştenirea

sfinţilor, în lumină. El ne-a izbăvit de sub puterea întunericului, şi ne-a
strămutat în Împărăţia Fiului dragostei Lui, în care avem răscumpărarea,
prin sângele Lui, iertarea păcatelor (1:12-14).

Rugăciunea lui Pavel este un model sau un tipar de urmat pentru toţi
credincioşii. Asemenea rugăciunilor lui de aici sau din altă parte, rugăciunile
noastre ar trebui să includă laudă, la fel de bine ca şi cereri. Pavel le-a scris
filipenilor: „Nu vă îngrijoraţi de nimic; ci în orice lucru, aduceţi cererile voastre
la cunoştinţa lui Dumnezeu, prin rugăciuni şi cereri, cu mulţumiri“ (Fil.4:6). În
1Timotei, Pavel i-a îndemnat sa facă: „rugăciuni, cereri, mijlociri, mulţumiri
pentru toţi oamenii“ (1Tim.2:1). Mai târziu, colosenilor le-a spus: „stăruiţi în
rugăciune, vegheaţi în ea cu mulţumiri“ (Col.4:2). Pavel aducea mulţumiri, în
rugăciunile lui, în mod constant (vezi Fapte 27:35; Rom.1:8; 1Tim.1:12).
Mulţumind este prea adesea retrogradat pe un loc secundar în rugăciunile
poporului lui Hristos. Atitudinea noastră în apropierea de Dumnezeu este adesea
amintitoare de feţele lipitorii: „Dă! Dă!“ (Prov.30:15). Suntem grăbiţi să ne

41
 COLOSENI

facem cererile, şi prea înceţi să mulţumim lui Dumnezeu pentru răspunsurile

Lui. Deoarece Dumnezeu ne răspunde atât de adesea la rugăciuni, ajungem să ne
aşteptăm la aceasta. Uităm căci numai prin harul Său primim ceva de la El.
Biblia subliniază în mod repetat importanţa aducerii mulţumirilor: „Adu
ca jertfă lui Dumnezeu mulţumiri“ (Ps.50:14); „O, de ar lăuda oamenii pe
Domnul pentru bunătatea Lui, şi pentru minunile Lui faţă de fiii oamenilor! Să-I
aducă jertfe de mulţumiri, şi să vestească lucrările Lui cu strigăte de bucurie“
(Ps.107:21-22); „Frumos este să lăudăm pe Domnul, şi să mărim Numele Tău,
Prea Înalte“ (Ps.92:1); „Mulţămiţi totdeauna lui Dumnezeu Tatăl, pentru toate
lucrurile, în Numele Domnului nostru Isus Hristos“ (Efes.5:20); „Şi orice faceţi,
cu cuvântul sau cu fapta, să faceţi totul în Numele Domnului Isus, şi mulţumiţi,
prin El, lui Dumnezeu Tatăl“ (Col.3:17); „Prin El, să aducem totdeauna lui
Dumnezeu o jertfă de laudă, adică, rodul buzelor care mărturisesc Numele Lui“
(Ev.13:15). Mulţumirea ar trebui să pătrundă în vorbirea noastră, în cântările
noastre şi în rugăciunile noastre.
Domnul nostru cunoaşte importanţa aducerii mulţumirilor. În Matei El a
spus: „Te laud, Tată, Doamne al cerului şi al pământului, pentru că ai ascuns
aceste lucruri de cei înţelepţi şi pricepuţi, şi le-ai descoperit pruncilor“
(Mat.11:25). Înainte de a hrăni pe cei cinci mii de oameni, Isus „a luat pâinile, a
mulţumit lui Dumnezeu, le-a împărţit ucenicilor, iar ucenicii le-au împărţit celor
ce şedeau jos“ (Ioan 6:11). Înainte de a-l învia pe Lazăr dintre cei morţi, „Isus a
ridicat ochii în sus şi a zis: ‹‹Tată, Îţi mulţămesc că M-ai ascultat››.“ (Ioan
11:41).
Apocalipsa ne spune că îngerii aduc mulţumiri: „Şi toţi îngerii stăteau
împrejurul scaunului de domnie, împrejurul bătrânilor şi împrejurul celor patru
făpturi vii. Şi s-au aruncat cu feţele la pământ în faţa scaunului de domnie, şi s-
au închinat lui Dumnezeu, şi au zis: ‹‹Amin››. ‹‹A Dumnezeului nostru, să fie
lauda, slava, înţelepciunea, mulţumirile, cinstea, puterea şi tăria, în vecii vecilor!
Amin››.“ (Apoc.7:11-12).
De asemenea, David (2Sam.22:50; Ps.28:7), leviţii (1Cron.16:4; Neemia
12:24), Asaf şi rudele sale (1Cron16:7), Daniel (Dan.6:10) şi preoţii, leviţii şi
descendenţii lui Asaf (Ezra 3:10-11) au adus mulţumiri lui Dumnezeu.
Pe lângă aceste exemple pozitive, Biblia ne învaţă că lipsa aducerii
mulţumirilor îi caracterizează pe cei răi. O acuzare a necredincioşilor este că:
„cu toate că au cunoscut pe Dumnezeu, nu L-au proslăvit ca Dumnezeu, nici nu
I-au mulţumit“ (Rom.1:21). Oamenii răi sunt caracterizaţi prin nerecunoştinţă
(Luca 6:35; 2Tim.3:2).
Scriptura ne învaţă să-I mulţumim lui Dumnezeu pentru multe lucruri.
Trebuie să-I mulţumim pentru cine este El. Psalmul 30:4 spune: „Cântaţi
Domnului, voi cei iubiţi de El, măriţi prin laudele voastre Numele Lui cel
Sfânt!“ (vezi Ps.97:12). De asemenea, ar trebui să-I mulţumim lui Dumnezeu

42
Pavel se roagă pentru coloseni – partea 2 1:12-14

pentru apropierea Lui. „Te lăudăm Dumnezeule, Te lăudăm, noi care chemăm
Numele Tău“ (eng. - „căci Numele Tău este aproape“). Pavel aducea mulţumiri
lui Dumnezeu pentru mântuirea lui şi pentru oportunitatea de a-I sluji:
„Mulţămesc lui Hristos Isus, Domnul nostru, care m-a întărit, că m-a socotit
vrednic de încredere, şi m-a pus în slujba Lui, măcar că mai înainte eram un
hulitor, un prigonitor şi batjocoritor. Dar am căpătat îndurare, pentru că
lucram din neştiinţă, în necredinţă!“ (1Tim.1:12-13).
De asemenea, apostolul mulţumea pentru creşterea spirituală a altora:
„Trebuie să mulţumim totdeauna lui Dumnezeu pentru voi, fraţilor, cum se şi
cuvine, pentru că credinţa voastră merge mereu crescând, şi dragostea fiecăruia
din voi toţi faţă de ceilalţi se măreşte tot mai mult“ (2Tes.1:3).
Chiar şi lucrurile pământeşti, ca mâncarea, atrag după ele mulţumiri
(1Tim.4:3-4). 1Tesaloniceni 5:18 rezumă aceasta: „Mulţămiţi lui Dumnezeu
pentru toate lucrurile; căci aceasta este voia lui Dumnezeu, în Hristos Isus, cu
privire la voi“.
Ce îi face pe creştini cel mai mult mulţumitori în lucrarea lui Hristos?
Pavel exclamă în Corinteni: „Mulţămiri fie aduse lui Dumnezeu pentru darul Lui
nespus de mare!“ (2Cor.9:15). El mulţumea pentru rezultatul lucrării lui Hristos,
care este mântuirea noastră (vezi 1Cor.1:4). Aceasta este, de asemenea, tema lui
Coloseni 1:12-14. Pavel rezumă doctrina mântuirii în trei mari adevăruri:
moştenirea, izbăvirea şi transferarea (strămutarea). Deopotrivă, ele sunt o
descriere a mântuirii şi un motiv pentru mulţumire. El dezvăluie specificele
recunoştinţei lui în aceste versete.

MOŞTENIREA

„mulţumind Tatălui, care v-a învrednicit să aveţi parte de moştenirea

sfinţilor, în lumină“ (Col. 1:12).

Tată subliniază aspectul personal, relaţional al uniunii noastre cu

Dumnezeu. Înaintea mântuirii noastre, Dumnezeu era Judecătorul nostru.
Stăteam condamnaţi înaintea Lui pentru violarea legilor sale sfinte, drepte. Dar
când, prin harul lui Dumnezeu, ne-am pus credinţa în Hristos, Dumnezeu a
încetat să mai fie Judecătorul condamnator şi a devenit Tatăl nostru plin de Har.
Nu numai că Dumnezeu ne-a înfiat ca fii ai Săi, dar El, de asemenea, „ne-
a învrednicit să avem parte de moştenirea sfinţilor, în lumină“.
Învrednicit este de la cuvântul grecesc hikanoö, un cuvânt folosit în Noul
Testament numai aici şi în 2Corinteni 3:6. Aceasta înseamnă „a face suficient, a

43
 COLOSENI

împuternici, a autoriza, a face potrivit“. Nu suntem învredniciţi prin eforturile

noastre proprii. Dumnezeu ne-a învrednicit prin lucrarea încheiată a lui Hristos.
Înainte ca Dumnezeu să ne mântuiască prin harul Său, noi eram într-
adevăr nevrednici/necalificaţi pentru moştenirea noastră. În Epistola către
Efeseni, câteva pasaje descriu condiţia noastră neajutorată:

„Voi eraţi morţi în greşelile şi în păcatele voastre, în care trăiaţi

odinioară, după mersul lumii acesteia, după domnul puterii văzduhului,
a duhului care lucrează acum în fiii neascultării. Între ei eram şi noi toţi
odinioară, când trăiam în poftele firii noastre pământeşti, când făceam
voile firii pământeşti şi ale gândurilor noastre, şi eram din fire copii ai
mâniei, ca şi ceilalţi“ (2:1-3)

„aduceţi-vă aminte că în vremea aceea eraţi fără Hristos, fără drept de

cetăţenie în Israel, străini de legămintele făgăduinţei, fără nădejde şi fără
Dumnezeu în lume“ (2:12)

„Iată, deci, ce vă spun şi mărturisesc eu în Domnul: să nu mai trăiţi cum

trăiesc păgânii, în deşertăciunea gândurilor lor, având mintea întunecată,
fiind străini de viaţa lui Dumnezeu, din pricina neştiinţei în care se află
în urma împietririi inimii lor. Ei şi-au pierdut orice pic de simţire, s-au
dedat la desfrânare, şi săvârşesc cu lăcomie orice fel de necurăţie“
(4:17-19)

Înaintea mântuirii noastre, eram dominaţi de sistemul rău lumesc, de

regulile lui Satan, de natura noastră umană, decăzută, păcătoasă! Eram fără
Hristos, fără cetăţenie, fără legăminte, fără nădejde, fără Dumnezeu. Minţile
noastre erau superficiale, iar gândirea noastră era întunecată. Noi eram despărţiţi
de viaţa lui Dumnezeu, ignoranţi, insensibili, împietriţi, imorali, necuraţi şi
hrăpăreţi. Singurul lucru pe care eram vrednici să îl primim de la Dumnezeu era
mânia Sa. Şi aceasta era ceea cea am fi primit dacă nu era îndurarea lui
Dumnezeu faţă de noi.
Dumnezeu, prin harul Său, ne-a învrednicit să avem parte de moştenire.
Textul grecesc, literal, se citeşte: „în vederea porţiunii din lot“ (eis tën merida
tou klërov). Genitivul partitiv (tou klërov) înseamnă că fiecare din noi primim
partea sau porţiunea noastră individuală din întreaga moştenire. Aici Pavel face
referire la împărţirea moştenirii lui Israel în Canaan (Num.26:52-56; 33:51-54;
Ios.14:1-2). La fel cum israeliţii au primit moştenirea lor în ţara promisă, şi noi
primim porţiunea noastră de moştenire divină.
Biblia are multe de spus despre moştenirea noastră. Ea constă, în primul
rând, în viaţa veşnică. Isus a spus în Matei: „Şi ori şi cine a lăsat case sau fraţi
sau surori sau tată sau mamă sau nevastă sau feciori sau holde, pentru Numele

44
Pavel se roagă pentru coloseni – partea 2 1:12

Meu, va primi însutit, şi va moşteni viaţa veşnică“ (Mat.19:29). Viaţa veşnică

este mult mai mult decât experienţă fără sfârşit. Este o calitate a vieţii; viaţa lui
Hristos trăită în credincioşie (Gal.2:20; vezi 1 Ioan 5:20). În al doilea rând,
moştenirea noastră include pământul (Mat.5:5). Aceasta se concentrează asupra
aspectului viitor al moştenirii noastre, când noi vom domni cu Hristos în
împărăţia de o mie de ani (Apoc.20:6). Cunoscând faptul că noi vom moşteni
pământul restaurat, ar trebui să ne elibereze de căutarea prezentă a posesiunilor
materiale. Într-o zi vom primi mult mai mult decât am fi putut câştiga vreo dată
în viaţa aceasta. În al treilea rând, noi moştenim toate promisiunile lui
Dumnezeu. Scriitorul Epistolei către Evrei ne îndeamnă să călcăm „pe urmele
celor ce, prin credinţă şi răbdare, moştenesc făgăduinţele“ (Ev.6:12).
Când primim moştenirea noastră? Timpul participiu prezent, hikanösanti
(învredniciţi), indică faptul că noi avem acum moştenirea (Efes.1:1). Noi am fost
deja transferaţi din împărăţia întunericului în împărăţia lui Hristos (Col.1:13).
Noi suntem deja moştenitori, împreună cu Hristos (Rom.8:16-17). Oricum,
posesia deplină a acestei moşteniri este încă în viitor. Petru se referă la ea ca la
„o moştenire nestricăcioasă şi neîntinată, şi care nu se poate veşteji, păstrată în
ceruri pentru voi“. Va fi a noastră pentru totdeauna. Evrei 9:15 o înfăţişează ca o
moştenire veşnică.
Mai mult, Pavel defineşte moştenirea noastră că era a „sfinţilor în
lumină“. Hagiön (sfinţi) se referă la cei care au fost separaţi de lume, şi puşi
deoparte pentru Dumnezeu. Moştenirea aparţine numai acestui grup. În
Corinteni se pune întrebarea retorică: „Nu ştiţi că cei nedrepţi nu vor moşteni
Împărăţia lui Dumnezeu? Nu vă înşelaţi în privinţa aceasta: nici curvarii, nici
închinătorii la idoli, nici preacurvarii, nici malahii, nici
sodomiţii, nici hoţii, nici cei lacomi, nici beţivii, nici defăimătorii, nici răpareţii
nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu“ (1Cor.6:9-10).
În Efeseni se repetă acest gând: „Căci ştiţi bine că nici un curvar, nici un
stricat, nici un lacom de avere, care este un închinător la idoli, n-are parte de
moştenire în Împărăţia lui Hristos şi a lui Dumnezeu“ (Efes.5:5). Şi Galateni
5:21 adaugă: „că cei ce fac astfel de lucruri, (adică „faptele firii pământeşti“ -
v.19-21) nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu“.
Moştenirea sfinţilor este „în lumină“. Lumina reprezintă două lucruri
biblice“. Pe plan intelectual, ea reprezintă adevăr (Ps.119:130). Pe plan moral,
ea reprezintă curăţie (Efes.5:8-14). În contrast cu moştenirea pământească a
Israelului, moştenirea sfinţilor este în lumină – tărâmul spiritual al adevărului şi
al curăţiei unde locuieşte Dumnezeu (1 Tim.6.16).În apărarea lui înaintea
împăratului Agripa din Fapte 26, Pavel a vorbit despre faptul că Domnul l-a
trimis să predice la Neamuri. Domnul i-a spus lui Pavel că îl trimitea „ca să le
[deschidă] ochii, să se întoarcă de la întuneric la lumină, şi de sub puterea
Satanei la Dumnezeu; şi să primească, prin credinţa în Mine, iertare de păcate şi

45
 COLOSENI

moştenirea împreună cu cei sfinţiţi.” (v.18). Fără îndoială că Pavel a avut în

minte acel eveniment când a scris Colosenilor 1:12-14.Sfinţii sunt cei care s-au
întors de la întunericul păcătos la lumina neprihănită (vezi Efes.5:8; 1 Ioan 1:7).
În harul Său, Dumnezeu ne-a dat o garanţie a moştenirii noastre. Acea
garanţie este locuirea Duhului Sfânt în noi. În Efeseni 1: 13-14, Pavel scrie, „aţi
fost pecetluiţi cu Duhul Sfânt, care fusese făgăduit, şi care este o arvună a
moştenirii noastre”. „Arvună” se traduce din arrabōn, care este sinonim
cuvântului grecesc modern inel de logodnă. Arrabōn ar putea fi tradus şi
„garanţie” sau „chezăşie”. Dumnezeu ne-a dat Duhul Sfânt ca un acont al
moştenirii noastre viitoare. Este o realitate obiectivă care nu depinde de
sentimentele noastre. Studierea „Cuvântului harului Său, care vă poate zidi
sufleteşte, şi vă poate da moştenirea împreună cu toţi cei sfinţiţi” (Fapte 20:32)
are ca rezultat bogăţii mai mari şi înţelegerea moştenirii noastre slăvite.
Aşadar ne-a dat Duhul Sfânt şi Cuvântul ca să ne dea încredere şi
înţelegere a acelei moşteniri. Nu este de mirare că Pavel s-a rugat ca „să vă
lumineze ochii inimii, ca să pricepeţi care este nădejdea chemării Lui, care este
bogăţia slavei moştenirii Lui în sfinţiţi” (Efes.1:18).

IZBĂVIRE

El ne-a izbăvit de sub puterea întunericului, (1:13a)

O a doua cauză pentru recunoştinţă este libertatea noastră spirituală.

Izbăvit vine din ruomai, care înseamnă „a trage spre sine” sau „ a salva”.
Dumnezeu ne-a tras din împărăţia lui Satan la El Însuşi. Acel eveniment a fost
naşterea din nou. Noi nu suntem eliberaţi de sub puterea lui Satan în mod
progresiv, treptat. Când ne-a pus încrederea în Hristos, am fost izbăviţi chiar în
clipa aceea. „Căci, dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă. Cele vechi s-
au dus: iată că toate lucrurile s-au făcut noi” (2 Cor.5:17). Credincioşii nu au
nevoie de eliberare de sub puterea păcatului şi a lui Satan; ei trebuie să acţioneze
ca cei care au fost izbăviţi (vezi Rom.6:2, 7, 11).
Cei care Îl primesc pe Domnul Isus Hristos au fost răscumpăraţi de sub
puterea întunericului. Exousias (stăpânire, traducerea NASB – n.t.) ar putea fi
tradus „putere”, „jurisdicţie” sau „autoritate”. Domnul Isus a folosit expresia
puterea întunericului (exousias tou skotous) pentru a se referi la forţele
supranaturale ale lui Satan dispuse împotriva Lui la arestarea Sa (Luca 22:53).
Totuşi, triumful puterii întunericului a fost des scurtă durată. Câteva ore mai
târziu, Isus a împrăştiat pentru totdeauna puterea lui Satan prin moartea Lui pe

46
Pavel se roagă pentru coloseni – partea 2 1:13b, 14

cruce. Nu trebuie să vă temeţi de puterea aceea, pentru că „Cel ce este în voi,

este mai mare decât cel ce este în lume” (1 Ioan 4:4). Prin moartea Lui, Isus l-a
zdrobit pe Satan şi ne-a izbăvit din împărăţia lui întunecată.

STRĂMUTARE

şi ne-a strămutat în Împărăţia Fiului dragostei Lui,în care avem

răscumpărarea, prin sângele Lui, iertarea păcatelor. (1:13b, 14)

Pavel continuă litania binecuvântărilor care sporesc recunoştinţa lui prin

descrierea domeniului nostru nou. Methistēmi (strămutat) înseamnă să
îndepărtezi sau să schimbi. Este folosit în Fapte 13:22 pentru a vorbi de faptul că
Dumnezeu l-a înlăturat pe Saul ca şi împărat. Era folosit în lumea antică pentru a
vorbi de mutarea unui popor biruit într-o altă ţară. Verbul vorbeşte aici de
transferul nostru total de sub puterea întunericului satanic în lumina slăvită a
împărăţiei lui Hristos.
Împărăţie se referă la mai mult decât împărăţia milenară viitoare, atunci
când Isus va domni pe pământ timp de o mie de ani. Nici nu vorbeşte doar de
conducerea generală a lui Dumnezeu asupra creaţiei Sale. Împărăţia este o
realitate spirituală chiar acum. Pavel ne dă o definiţie a ei în Romani 14:17:
„Căci Împărăţia lui Dumnezeu nu este mâncare şi băutură, ci neprihănire, pace şi
bucurie în Duhul Sfânt.” Împărăţia este relaţia specială pe care oamenii din
veacul acesta o au cu Dumnezeu prin Isus Hristos. O împărăţie în sensul ei cel
mai de bază este un grup de oameni conduşi de un împărat. Creştinii L-au
recunoscut pe Hristos ca şi împărat al lor şi sunt supuşi în împărăţia Lui. Au fost
strămutaţi … în împărăţia Fiului Său preaiubit (traducerea NASB, n.t.).
Textul grecesc spune literal, „Fiului dragostei Lui” (tou huiou tēs agapēs autou).
Tatăl dă împărăţia Fiului pe care Îl iubeşte, şi prin urmare fiecăruia care Îl
iubeşte pe Fiul Său (Luca 12:32).
Deşi Hristos nu domneşte încă pe pământ, El nu este ceva mai puţin decât
un împărat. Ca răspuns la întrebarea lui Pilat, „Eşti Tu împăratul iudeilor?” Isus
a spus, „Da, sunt” (Mat.27:11). El domneşte din veşnicie, domneşte acum peste
Biserica Lui şi într-o zi Se va întoarce pentru a domni pe pământ ca Împărat al
împăraţilor.
Este o responsabilitate uriaşă care îi însoţeşte pe cei care fac parte din
împărăţia lui Hristos. Ca şi supuşi ai împărăţiei lui Hristos, noi trebuie să-L
reprezentăm în mod corespunzător pe Împărat. Pavel i-a îndemnat pe
tesaloniceni să ,,[se poarte] într-un chip vrednic de Dumnezeu, care [îi] cheamă
la Împărăţia şi slava Sa” (1 Tes.2:12). Chiar şi prigonirea lor era un indiciu clar

47
 COLOSENI

a judecăţii drepte a lui Dumnezeu, astfel încât ei au fost găsiţi vrednici de

împărăţia lui Dumnezeu, pentru care şi sufereau (2 Tes.1:5). Autorul Epistolei
către Evrei ne reaminteşte, „Fiindcă am primit, deci, o împărăţie, care nu se
poate clătina, să ne arătăm mulţumitori, şi să aducem astfel lui Dumnezeu o
închinare plăcută, cu evlavie şi cu frică” (Evrei 12:28).
Înainte ca să putem fi supuşi potriviţi pentru împărăţia lui Hristos am avut
nevoie de răscumpărare, de iertarea păcatelor. Apolutrōsis (răscumpărare)
este unul din cuvintele magnifice din Noul Testament care exprimă un aspect
binecuvântat al lucrării lui Hristos în folosul nostru. Împreună cu termeni ca
jertfă, ardere de tot, ispăşire, răscumpărare, îndreptăţire, înfiere şi
împăcare, el încearcă să descrie bogăţiile mântuirii noastre. Înseamnă „a elibera
prin plata unei răscumpărări”, şi era folosit pentru a vorbi despre sclavii eliberaţi
din robie. Însemnătatea lui apolutrōsis este exprimat în cuvântul nostru
românesc eliberare. Septuaginta foloseşte un cuvânt înrudit pentru a vorbi de
eliberarea Israelului din robia Egiptului. Apolutrōsis este folosit în câteva locuri
în Noul Testament pentru a vorbi de modul în care Hristos ne-a eliberat din
robia păcatului. În Efeseni 1:7, Pavel scrie, „În El avem răscumpărarea, prin
sângele Lui, iertarea păcatelor, după bogăţiile harului Său”. Corintenilor le-a
scris, „Şi voi, prin El, sunteţi în Hristos Isus. El a fost făcut de Dumnezeu pentru
noi înţelepciune, neprihănire, sfinţire şi răscumpărare” (1 Cor.1:30). Poate în
mijlocul celui mai soteorologic pasaj din Noul Testament, Pavel scrie că suntem
„socotiţi neprihăniţi, fără plată, prin harul Său, prin răscumpărarea, care este în
Hristos Isus” (Rom.3:24).
Răscumpărarea are ca rezultat iertarea păcatelor. Aphesin (iertare) la
scutire sau absolvire de păcate. Este un compus a două cuvinte greceşti, apo,
„din”, şi „hiēmi”, ,” a izgoni”. Pentru că Hristos ne-a răscumpărat, Dumnezeu a
izgonit păcatele noastre; ele nu vor mai fi găsite niciodată din nou. „Cât este de
departe răsăritul de apus, atât de mult depărtează El fărădelegile noastre de la
noi” (Ps.103:12). „El va avea iarăşi milă de noi, va călca în picioare nelegiuirile
noastre, şi vei arunca în fundul mării toate păcatele lor” (Mica 7:19).
Aşadar moartea lui Hristos în folosul nostru a plătit preţul pentru a ne
răscumpăra. Din această cauză, Dumnezeu ne-a iertat păcatele, ne-a dat o
moştenire, ne-a izbăvit de sub puterea întunericului şi ne-a făcut supuşi ai
împărăţiei lui Hristos. Aceste adevăruri minunate ar trebui să ne determine să-i
aducem mulţumiri lui Dumnezeu în mod continuu, aşa cum o făcea Pavel în
rugăciunea lui. Şi atunci când contemplăm tot ceea ce El a făcut pentru noi, ce
altceva am putea să facem decât să ne rugăm pentru a fi umpluţi de cunoaşterea
voii Lui?

48
 .

4
Superioritatea lui Isus Hristos

El este chipul Dumnezeului celui nevăzut, cel întâi-născut din toată

zidirea. Pentru că prin El au fost făcute toate lucrurile care Sunt în ceruri şi
pe pământ, cele văzute şi cele nevăzute: fie scaune de domnii, fie dregătorii,
fie domnii, fie stăpâniri. Toate au fost făcute prin El şi pentru El. El este
mai înainte de toate lucrurile, şi toate se ţin prin El. El este Capul trupului,
al Bisericii. El este începutul, cel întâi-născut dintre cei morţi, pentru ca în
toate lucrurile să aibă întâietatea. Căci Dumnezeu a vrut ca toată plinătatea
să locuiască în El, (1:15-19)

Biblia este în mod suprem cartea despre Domnul Isus Hristos. Vechiul
Testament relatează pregătirea pentru venirea Lui. Evangheliile Îl prezintă ca
fiind Dumnezeu în trup, venit în lume ca să mântuiască pe păcătoşi. În Faptele
Apostolilor, mesajul mântuirii în Hristos începe să fie răspândit în lume.
Epistolele detaliază teologia lucrării lui Hristos şi a personificării lui Hristos în
Trupul Său, Biserica. În cele din urmă, Apocalipsa Îl prezintă pe Hristos pe tron,
domnind ca Împărat al împăraţilor şi Domn al domnilor.
Fiecare parte din Scriptură adevereşte despre Isus Hristos. Luca 24:27
spune, „Şi a început de la Moise, şi de la toţi proorocii, şi [Isus] le-a tâlcuit, în
toate Scripturile, ce era cu privire la El”. În Ioan 5:39, Isus a spus despre

49
 COLOSENI

Scripturi, „Ele mărturisesc despre Mine”. Filip L-a propovăduit pe Hristos

famenului etiopian folosind cartea Isaia (Fapte 8:35).
Dar din toată învăţătura Bibliei despre Isus Hristos, nimic nu este mai
semnificativ decât Coloseni 1:15-19. Acest pasaj dramatic şi puternic
îndepărtează orice îndoială sau confuzie inutilă cu privire la identitatea reală a
lui Isus. Este vital pentru o înţelegere corespunzătoare a credinţei creştine.
Aşa cum am menţionat în introducere, mare parte din erezia care
ameninţa biserica din Colose era centrată în jurul Persoanei lui Hristos. Ereticii,
care negau umanitatea Lui, Îl considerau pe Hristos ca fiind unul din multe alte
duhuri care emanau din Dumnezeu. Ei învăţau o formă de dualism filosofic,
pretinzând că duhul era bun şi materia era rea. De aceea, o emanaţie bună ca a
lui Hristos nu putea niciodată să îmbrace un trup compus dintr-o materie rea.
Ideea că Dumnezeu Însuşi ar fu putut să devină om era absurdă pentru ei. Astfel,
eu negau şi Dumnezeirea Lui.
Hristos nu era potrivit nici pentru mântuirea, potrivit ereticilor. Mântuirea
cerea o cunoaştere superioară, mistică, ascunsă, dincolo de cea a Evangheliei lui
Hristos. Implica de asemenea închinarea în faţa emanaţiilor bune (îngerilor) şi
păzirea legilor ceremoniale iudaice.
În primele trei capitole din Coloseni, Pavel confruntă erezia coloseană
frontal. El respinge negarea lor cu privire la umanitatea lui Hristos, subliniind că
El Cel în care ,,locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii” (2:9). Pavel
respinge şi închinarea la îngeri (2:18), şi ceremonialismul lor (2:16-17). El
neagă cu vehemenţă că s-ar cere vreo cunoaştere ascunsă pentru mântuire,
subliniind că în Hristos ,,sunt ascunse toate comorile înţelepciunii şi ale ştiinţei”
(2:3; vezi 1:27; 3:1-4).
De departe cel mai grav aspect ale ereziei colosene era respingerea ei cu
privire la Dumnezeirea lui Hristos. Înainte de a ajunge la alte chestiuni, Pavel
aduce o apărare accentuată acestei doctrine cruciale. Creştinii ar face bine să
urmeze exemplul lui în confruntările cu alte secte. Punctul central al discuţiei cu
ar trebui să fie Dumnezeirea lui Isus Hristos.
În Coloseni 1:15-19, Pavel descoperă adevărata identitate a Domnului
nostru, observându-l în relaţie cu patru lucruri: Dumnezeu, universul, lumea
nevăzută şi Biserica.

50
Superioritatea lui Isus Hristos 1:15

ISUS HRISTOS ÎN RELAŢIE CU DUMNEZEU

El este chipul Dumnezeului celui nevăzut, cel întâi-născut din toată zidirea.
(1:15)

Aşa cum deja am observat, ereticii L-au considerat pe Isus ca unul din
duhurile inferioare care coborau din inferioritatea secvenţială a lui Dumnezeu.
Pavel combate aceasta cu două descrieri puternice a ceea ce este Isus de fapt. În
primul rând, Pavel Îl descrie ca chipul Dumnezeului celui nevăzut. Eikōn
(chip) înseamnă „imagine” sau „asemănare”. Din acesta obţinem cuvântul
nostru românesc icoană, care se referă la o statuie. Este folosit în Matei 22:20
despre chipul lui Cezar de pe o monedă, şi în Apocalipsa 13:14 despre chipul lui
Anticrist.
Chiar dacă şi omul este şi el eikōn-ul lui Dumnezeu (1 Cor.11:7; vezi
Gen.1:26-27), omul nu este o imagine desăvârşită a lui Dumnezeu. Oamenii sunt
făcuţi după chipul lui Dumnezeu prin faptul că au o personalitate raţională. Ca şi
Dumnezeu, ei au intelect, emoţii şi voinţă, prin care pot să gândească, să simtă şi
să aleagă. Totuşi, ca şi oameni, nu suntem după chipul lui Dumnezeu din punct
de vedere moral, pentru că El este sfânt şi noi suntem păcătoşi. Noi nu posedăm
atributele Lui inexprimabile, ca omniscienţa, omnipotenţa, imuabilitatea sau
omniprezenţa. Nu suntem umani, nu divini.
Căderea a deteriorat imaginea originală a lui Dumnezeu în om. Înainte de
cădere, Adam şi Eva erau nevinovaţi, liberi de păcat şi incapabili să moară. Ei
pierdut acesta calităţi atunci când au păcătuit. Totuşi, când cineva îşi pune
încrederea în Hristos, acelei persoane i se făgăduieşte că imaginea lui Hristos va
fi restaurată în el sau ea. „Căci pe aceia pe care i-a cunoscut mai dinainte, i-a şi
Hotărât mai dinainte să fie asemenea chipului Fiului Său” (Rom.8:29; vezi 2
Cor.3:18; Col.3:10). Dumnezeu îi va face pe credincioşi fără păcat asemenea lui
Hristos atunci când vor intra în faza finală a vieţii lor veşnice.
Spre deosebire de om, Isus Hristos este desăvârşit, o imagine absolut
corectă a lui Dumnezeu. El nu a devenit chipul lui Dumnezeu la întrupare, ci a
fost aşa din veşnicie. Evrei 1:3 Îl descrie pe Isus ca ,,oglindirea slavei lui
[Dumnezeu]”. Hristos reflectă atributele lui Dumnezeu, aşa cum lumina soarelui
reflectă soarele. Ulterior, se spune că El este ,,reprezentarea exactă a naturii lui
[Dumnezeu]”. Charaktēr („reprezentare exactă”) se referă la un instrument de
imprimare sau la o stampilă. Isus este asemănarea exactă a lui Dumnezeu. Este
chipul adevărat al lui Dumnezeu (Fil.2:6).De aceea a putut să spună, „Cine M-a
văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl” (Ioan 14:9). În Hristos, Dumnezeul invizibil a

51
devenit vizibil, „Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului
născut din Tatăl” (Ioan 1:14).
COLOSENI

Prin folosirea termenului eikōn, Pavel subliniază că Isus este atât

reprezentarea cât şi manifestarea lui Dumnezeu. El este descoperirea deplină,
finală şi completă a lui Dumnezeu. Este Dumnezeu în trup. Aceasta a fost
revendicarea Lui (Ioan 8:58; 10:30-33), şi mărturia unanimă a Scripturii (vezi
Ioan 1:1; 20:28; Rom.9:5; Fil.2:6; Col.2:9: Tit 2:13; Evrei 1:8; 2 Pet.1:1). A
gândi ceva mai puţin despre El este o blasfemie şi dau dovada unei minţi orbite
de Satan (2 Cor.4:4).
Pavel Îl descrie ulterior pe Isus ca Cel întâi-născut din toată zidirea. De
la arienii din timpul bisericii primare până la Martorii lui Iehova din zilele
noastre, cei care neagă Dumnezeirea Domnului nostru au căutat susţinere în
această frază. Ei argumentează că vorbeşte despre Hristos ca o fiinţă creată, şi
deci nu poate fi Dumnezeul veşnic. O asemenea interpretare înţelege complet
greşit sensul lui prōtotokos (întâi născut) şi ignoră contextul.
Deşi prōtotokos poate însemna întâi născut din punct de vedere
cronologic (Luca 2:7), se referă în primul rând la poziţie sau la rang. Atât în
cultura greacă, cât şi în cea evreiască, întâiul născut era fiul care avea dreptul la
moştenire. Nu era în mod necesar primul născut. Deşi Esau s-a născut primul din
punct de vedere cronologic, Iacov a fost „întâiul născut” şi a primit moştenire.
Isus este Cel care are dreptul la moştenirea întregii creaţii (vezi Evrei 1:2,
Apoc.5:1-7, 13).
Israel a fost numit întâiul născut al lui Dumnezeu în Exod 4:22 şi Ieremia
31:9. Deşi nu a fost primul popor născut, a avut primul loc în ochii lui
Dumnezeu între toate celelalte popoare. În Psalmul 89:27, Dumnezeu spune
despre Mesia, „Iar Eu îl voi face întâiul-născut, cel mai înalt dintre împăraţii
pământului”. În Apocalipsa 1:5, Isus este numit ,,Cel dintâi născut dintre cei
morţi”, chiar dacă nu a fost prima persoană înviată din punct de vedere
cronologic. Dintre toţi care au fost înviaţi vreodată, El este Cel superior. Romani
8:29 se referă la El ca la Cel întâi născut în relaţie cu Biserica. În toate cazurile
de mai sus, întâi născut înseamnă în mod evident cel mai înalt în rang, mu cel
dintâi creat.
Sunt multe alte motive pentru respingerea ideii că folosirea lui întâi-
născut face din Isus o fiinţă creată. O asemenea interpretare nu poate fi
armonizată cu descrierea lui Isus ca monogenēs („singurul născut” sau „unic”)
din Ioan 1:18. Am putea să-l întrebăm pe părintele bisericii primare, Teodor,
cum ar putea Hristos să fie întâiul-născut, dacă este singurul născut? Şi dacă a
fost singurul născut, cum putea să fie întâiul născut? Şi cum putea să fie singurul
în categoria Lui, şi în acelaşi timp să fie singurul membru al clasei Lui? Totuşi o
asemenea confuzie este inevitabilă dacă stabilim însemnătatea lui „întâi creat”
spre deosebire ,,întâi născut”. Ulterior, când se referă la prōtotokos ca la cel întâi

52
născut între mai mulţi fraţi, forma este de plural (vezi Col.1:18; Rom.8:29).
Totuşi, creaţia este unică. În cele din urmă, dacă Pavel a vrut să transmită că
Superioritatea lui Isus Hristos 1:16-17

Hristos a fost cea dintâi fiinţă creată, de ce nu a folosit cuvântul grecesc

prōtoktistos, care înseamnă „întâi creat”?
O asemenea interpretare a lui prōtotokos este străină şi de context – atât
contextul general al epistolei, cât şi contextul specific al pasajului. Dacă Pavel ar
fi învăţat aici că Hristos este o fiinţă creată ar fi fost de acord cu ideea centrală a
ereticilor coloseni. Ei învăţau că Hristos a fost o fiinţă creată, cea mai
proeminentă dintre duhurile lui Dumnezeu. Aceasta ar fi fost împotriva
interesului său de a scrie epistola către Coloseni, care avea ca scop să combată
pe învăţătorii falşi din Colose.
Interpretând prōtotokos ca însemnând că Hristos este o fiinţă creată este şi
în afara armoniei cu contextul imediat. Pavel tocmai a sfârşit descrierea lui
Hristos ca fiind chipul desăvârşit şi complet al lui Dumnezeu. În versetul
următor, se referă la Hristos ca şi Creator a tot ceea ce există. Aşadar cum ar fi
putut Hristos Însuşi să fie o fiinţă creată? Mai târziu, versetul 17 afirmă, „El este
mai înainte de toate lucrurile”. Hristos a existat înainte de orice altceva care a
fost creat (vezi Mica 5:2). Şi numai Dumnezeu a existat înainte de creaţie.
Departe de a fi unul din duhurile care coboară din Dumnezeu, Isus este
chipul desăvârşit al lui Dumnezeu. El este moştenitorul superior întregii creaţii
(genitivul ktiseōs s-ar traduce mai bine „peste” decât „al”). El a existat înainte de
creaţie şi este înălţat în rang mai presus de ea. Aceste adevăruri definesc cine
este Isus în relaţie cu Dumnezeu. De asemenea devastează poziţia învăţătorilor
falşi. Dar Pavel nu a terminat – următorul său punct subminează o altă învăţătură
falsă a ereticilor coloseni.

ISUS HISTOS ÎN RELAŢIE CU UNIVERSUL

Pentru că prin El au fost făcute toate lucrurile care Sunt în ceruri şi pe

pământ, cele văzute şi cele nevăzute: fie scaune de domnii, fie dregătorii, fie
domnii, fie stăpâniri. Toate au fost făcute prin El şi pentru El. El este mai
înainte de toate lucrurile, şi toate se ţin prin El. (1:16-17)

Pavel dă trei motive pentru întâietatea lui Isus asupra creaţiei. Mai întâi,
El este Creator. Învăţătorii falşi din Colose L-au considerat pe Isus ca primul şi
cel mai important dintre duhurile din Dumnezeu, dar erau convinşi că nu era
altceva decât o altă fiinţă din lanţul care în final avea să creeze universul

53
material. Dar Pavel respinge blasfemia aceea, insistând că prin El au fost create
toate lucrurile. Acel adevăr este confirmat de apostolul Ioan (Ioan 1:3) şi de
COLOSENI

autorul epistolei către Evrei (Evrei 1:2). Pentru că ereticii coloseni considerau
materia ca fiind rea, ei argumentau că nici bunul Dumnezeu, nici duhurile Lui
bune nu ar fi putut-o crea. Dar Pavel susţine că Isus a făcut toate lucrurile, atât
cerurile cât şi pământul, atât vizibilul cât şi invizibilul. Combate dualismul
filosofic fals al ereziei colosene. Isus este Dumnezeu, şi El a creat universul
material.
Prin studierea creaţiei, s-ar putea obţine o licărire a puterii, cunoştinţei şi
înţelepciunii Creatorului. Mărimea absolută a universului te copleşeşte. Soarele,
de exemplu, are un diametru de 864.000 mile (aproximativ 1.383.400 km – n.t.)
(de o sută de ori mai mare decât cea a pământului) şi ar putea ţine 1.3 milioane
de planete de mărimea Pământului în interiorul lui. Totuşi, steaua Betelgeuse are
un diametru de 100 de milioane de mile (aproximativ 160 de milioane de
kilometri – n.t.), care este mai mare decât orbita Pământului în jurul Soarelui. Ia
lumina soarelui, care călătoreşte cu 186.000 de mile pe secundă, aproximativ 8.5
minute pentru a ajunge la pământ. Totuşi, aceeaşi lumină ar lua mi mult de patru
ani pentru a ajunge la steaua cea mai apropiată, Alpha Centauri, la 24 miliarde
de mile de pământ. Galaxia de care aparţine Soarele nostru, Calea Lactee,
conţine sute de miliarde de stele. Şi astronomii estimează că sunt milioane sau
miliarde de galaxii. Ceea ce pot să vadă îi determină să estimeze numărul de
stele din univers la 1025. Acesta este aproximativ numărul tuturor boabelor de
nisip de pe toate ţărmurile lumii.
Universul mărturiseşte de asemenea despre înţelepciunea şi cunoaşterea
extraordinară a Creatorului său. Oamenii de ştiinţă vorbesc acum despre
Principiul antropic, „care afirmă pare să fie proiectat cu atenţie pentru
bunăstarea omenirii” (Donald B. DeYoung, „Design în natură: Principul
antropic”, Impact, nr.149 [Noiembrie 1985]: p.ii). O schimbare în viteza de
rotaţie a Pământului în jurul Soarelui sau în jurul axei lui ar fi catastrofică.
Pământul ar deveni fie prea fierbinte fie prea rece pentru a susţine viaţa. Dacă
luna ar veni mai aproape de Pământ mareele ar inunda continentele. O
schimbare în compoziţia gazelor care alcătuiesc atmosfera noastră ar fi şi ea
fatală vieţii. O schimbare în masa protonului ar avea ca rezultat dizolvarea
atomilor de hidrogen. Aceasta ar avea ca rezultat distrugerea universului, pentru
că hidrogenul este elementul dominant.
Creaţia dă o mărturie tăcută despre inteligenţa Creatorului. Max Planck,
câştigătorul Premiului Nobel şi unul dintre fondatorii fizicii moderne a scris,
„Potrivit cu tot ceea ce învaţă ştiinţele exacte despre domeniul imens al naturii,
are preponderenţă o anumită ordine - una independentă de mintea omenească …
această ordine poate fi formulată în termenii activităţii consecvente. Există
dovada unei ordini inteligente a universului căreia atât omul cât şi natura îi sunt

54
subordonate” (citat în DeYoung, „Design în natură”, p.iii). Nu este de mirare că
Psalmistul a scris, „Cerurile spun slava lui Dumnezeu, şi întinderea lor vesteşte
Superioritatea lui Isus Hristos 1:16-17

lucrarea mâinilor Lui. O zi istoriseşte alteia acest lucru, o noapte dă de ştire

alteia despre el. Şi aceasta, fără vorbe, fără cuvinte, al căror sunet să fie
auzit: dar răsunetul lor străbate tot pământul, şi glasul lor merge până la
marginile lumii. În ceruri El a întins un cort soarelui” (Ps.19:1-4).
Mărturia naturii cu privire la Creatorul ei este atât de clară încât omul o
poate respinge doar printr-o necredinţă voită. Pavel scrie în Romani 1:20, „În
adevăr, însuşirile nevăzute ale Lui, puterea Lui veşnică şi dumnezeirea Lui, se
văd lămurit, de la facerea lumii, când te uiţi cu băgare de seamă la ele în
lucrurile făcute de El. Aşa că nu se pot dezvinovăţi”. Ca cei care neagă
Dumnezeirea lui Hristos, cei care Îl resping ca şi Creator dau dovada unei minţi
întunecate de păcat şi orbită de Satan.
Apoi Isus are întâietatea asupra creaţiei pentru că este înainte de toate
lucrurile. Când a început universul, El exista deja (Ioan 1:1-2; 1 Ioan 1:1). A
spus evreilor în Ioan 8:58, „Adevărat, adevărat, vă spun că, mai înainte ca să se
nască Avraam, sunt Eu” (nu „am fost”). El spune că este Iahve, Dumnezeul care
există din veşnicie. Proorocul Mica a spus despre El, „A cărui obârşie se suie
până în vremuri străvechi, până în zilele veşniciei” (Mica 5:2). Apocalipsa 22:13
Îl descrie ca ,,Alfa şi Omega, Cel dintâi şi Cel de pe urmă, începutul şi sfârşitul”.
Aşa cum am menţionat mai înainte, cineva care există înainte să fi început
timpul la creaţie este veşnic. Şi numai Dumnezeu este veşnic.
Un al treilea motiv pentru întâietatea lui Isus asupra creaţiei este că toate
se ţin în El. Isus , nu numai că a creat universul, dar îl şi susţine. El menţine
echilibrul delicat necesar existenţei vieţii. Complet literal, El ţine toate lucrurile
împreună. Este puterea din spatele fiecărui lucru solid din univers. Este
gravitatea şi forţa centrifugă şi centripetă. El este Cel care păstrează toate
entităţile în spaţiu în mişcarea lor. El este energia universului. În cartea lui
Atomul vorbeşte, D. Lee Chesnut descrie enigma modului în care nucleul ţine
atomul împreună:

Gândiţi-vă la dilema fizicianului nuclear atunci când priveşte în cele din urmă
într-o uimire completă la şablonul pe care l-a extras din nucleul de oxigen …
Pentru că sunt opt protoni încărcaţi pozitiv strânşi uniţi în limitele acestui
nucleu foarte mic. Cu ei sunt opt neutroni – un total de şaisprezece particule –
opt încărcate pozitiv, opt descărcate.

Fizicienii de la început au descoperit că încărcăturile asemănătoare de

electricitate şi polii magnetici asemănători se resping, dar încărcăturile opuse şi
polii magnetici opuşi se atrag. Şi întreaga istorie a fenomenelor electrice şi
echipamentul electric a fost construit pe aceste principii cunoscute ca legea lui
Columb a forţei electrostatice şi legea magnetismului. Ce era greşit? Ce ţinea

55
 nucleul împreună? De ce nu se descompunea? Şi prin urmare, de nu se separau
toţi atomii? ([San Diego: Creation-Science Research Center, 1973], pp.31-33)
COLOSENI

Chesnut continuă să descrie experimentele îndeplinite în 1920 şi 1930

care au dovedit legea lui Columb aplicată la nucleele atomilor. „Distrugătorii
atomici” puternici erau folosiţi pentru a aprinde protonii în nuclee de atomi.
Aceste experimente au dar oamenilor de ştiinţă şi o înţelegere a forţei puternice
incredibile care ţineau protonii împreună în nucleu. Oamenii de ştiinţă au
botezat forţa aceea „forţa nucleară puternică”, dar nu aveau nici o explicaţie
asupra modului în care există. Fizicianul George Gamow, unul dintre fondatorii
teoriei Big Bang cu privire la originea universului, a scris,

Faptul că trăim într-o lume în care practic fiecare obiect este un potenţial
exploziv din punct de vedere nuclear, fără a fi aruncaţi în bucăţi, este datorită
dificultăţilor extreme care însoţesc începerea unei reacţii nucleare. (citat în
Chesnut, Atomul vorbeşte, p.38)

Karl K.Darrow, un fizician la laboratoarele Bell (AT & T), afirmă şi el:

Înţelegeţi ce implică aceasta. Implică faptul că toate nucleele masive nu au nici

un drept de a trăi. Într-adevăr, ele nu ar fi trebuit să fie create vreodată, şi dacă
au fost create, ele trebuiau explodate imediat. Şi totuşi, iată-le pe toate … O
oarecare piedică inflexibilă le reţine împreună … Natura piedicii este şi ea
secretă – rezervată de Natură pentru ea însăşi. (citat în Chesnut, Atomul
vorbeşte, p.38)

Într-o zi în viitor Dumnezeu va dizolva forţa nucleară puternică. Petru

descrie ziua aceea ca un când ,,cerurile vor trece cu trosnet, trupurile cereşti se
vor topi de mare căldură, şi pământul, cu tot ce este pe el, va arde” (2 Petru
3:10). Cu forţa nucleară puternică, ce nu va mai fi operativă, legea lui Columb
nu va mai avea efect, şi nucleele atomilor se vor împrăştia. Universul va exploda
în mod literal. Până în vremea aceea, trebuie să fim mulţumitori că Hristos
„susţine toate lucrurile prin cuvântul puterii Sale” (Evrei 1:3). Isus Hristos
trebuie să fie Dumnezeu. El a făcut universul, a existat în afara lui şi înaintea lui,
şi îl păstrează.

ISUS HRISTOS ÎN RELAŢIE CU LUMEA NEVĂZUTĂ

fie scaune de domnii, fie dregătorii, fie domnii, fie stăpâniri. (1:16b)

56
Superioritatea lui Isus Hristos 1:18

Scaune de domnii, dregătorii, domnii şi stăpâniri se referă la rangurile

variate ale îngerilor. Departe de a fi un înger, aşa cum învăţau ereticii coloseni,
Hristos a creat îngerii. Autorul Epistolei către Evrei face şi el o distincţie clară
între Hristos şi îngeri: „Şi despre îngeri zice: „Din vânturi face îngeri ai Lui; şi
dintr-o flacără de foc, slujitori ai Lui”; pe când Fiului I-a zis: „Scaunul Tău de
domnie, Dumnezeule, este în veci de veci; toiagul domniei Tale este un toiag de
dreptate” (Evrei 1:7-8). Isus a fost înălţat „mai presus de orice domnie, de orice
stăpânire, de orice putere, de orice dregătorie şi de orice nume, care se poate
numi, nu numai în veacul acesta, ci şi în cel viitor” (Efes.1:21). Ca rezultat, „în
Numele lui Isus, să se plece orice genunchi al celor din ceruri, de pe pământ şi
de sub pământ” (Fil.2:10). Cu acel adevăr este de acord şi apostolul Petru:
„[Hristos] stă la dreapta lui Dumnezeu, după ce s-a înălţat la cer, şi Şi-a supus
îngerii, stăpânirile şi puterile” (1 Petru 3:22).
Scriptura este clară că Isus nu este un înger, ci Creatorul îngerilor. El este
mai presus de îngeri, care de fapt I se închină şi sunt sub autoritatea Lui. Relaţia
lui Isus cu lumea nevăzută, ca şi relaţia Lui cu universul vizibil, dovedeşte că
este Dumnezeu.

ISUS HRISTOS ÎN RELAŢIE CU BISERICA

El este Capul trupului, al Bisericii. El este începutul, cel întâi-născut dintre

cei morţi, pentru ca în toate lucrurile să aibă întâietatea. (1:18)

Pavel prezintă patru mari adevăruri în acest verset cu privire la relaţia lui
Hristos cu Biserica.

HRISTOS ESTE CAPUL BISERICII

Sunt multe metafore folosite în Scriptură pentru a descrie Biserica. Este

numită o familie, o împărăţie, o vie, o turmă, o clădire şi o mireasă. Dar
metafora cea mai profundă, una pentru care nu avem echivalent în Vechiul
Testament, este aceea a unui Trup. Biserica este un Trup, şi Hristos este Capul
Trupului. Acest concept nu este folosit în sensul capului unei companii, ci mai
degrabă consideră Biserica un organism viu, legat în mod inseparabil de
Hristosul viu. El controlează fiecare parte a lui şi îi dă viaţă şi direcţie. Viaţa Lui

57
trăită în toate mădularele aduce unitate Trupului (vezi 1 Cor.12:12-20). El dă
energie şi coordonează diversitatea în Trup, o diversitate a darurilor şi lucrărilor
COLOSENI

spirituale (1 Cor.12:4-13). De asemenea călăuzeşte reciprocitatea Trupului, ca

membre individuale care slujesc şi se susţin unele pe altele (1 Cor.12:15-27).
Hristos nu este un înger care slujeşte Bisericii (vezi Evrei 1:14). El este
Capul Bisericii Lui.

HRISTOS ESTE SURSA BISERICII

Archē (începutul) este folosit aici cu sens dublu de sursă şi proeminenţă.

Biserica îşi are originile în Isus. Dumnezeu „ne-a ales în El înainte de
întemeierea lumii” (Efes.1:4). Este Cel care dă viaţă Bisericii Sale. Moartea Lui
jertfitoare şi învierea Lui în favoarea noastră ne-a adus o viaţă nouă. Ca şi Cap al
Trupului, Isus are poziţia principală sau rangul cel mai înalt în Biserică. Ca şi
început, El este Creatorul.

HRISTOS ESTE ÎNTÂIUL NĂSCUT DINTRE CEI MORŢI

Întâi născut se traduce din nou din prōtotokos. Dintre toţi cei care au fost
înviaţi din morţi, sau vor fi, Hristos are rangul cel mai înalt.

HRISTOS ESTE CEL SUPERIOR

Ca rezultat al morţii şi învierii Lui, Isus a ajuns să aibă locul cel dintâi în
toate. Pavel rezumă pentru accentuare în versetul 18. El doreşte să facă pe cât
posibil să se înţeleagă ideea că Isus nu este doar un alt duh din Dumnezeu.
Pentru că

S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce … de
aceea şi Dumnezeu L-a înălţat nespus de mult, şi I-a dat Numele, care este mai
presus de orice nume; pentru ca, în Numele lui Isus, să se plece orice genunchi
al celor din ceruri, de pe pământ şi de sub pământ, şi orice limbă să
mărturisească, spre slava lui Dumnezeu Tatăl, că Isus Hristos este Domnul.
(Fil.2:8-11)

Isus domneşte în mod suprem peste lumea vizibilă, peste lumea nevăzută
şi peste Biserică. Pavel rezumă argumentul său în versetul 19: Căci Dumnezeu
a vrut ca toată plinătatea să locuiască în El. Plērōma (plinătate) a fost un
termen folosit de gnosticii de mai târziu pentru a se referi la puterile şi atributele

58
divine, despre care credeau că se împărţeau în diferite emanaţii. Este asemănător
cu sensul în care foloseau ereticii coloseni termenul. Pavel combate învăţătura
Superioritatea lui Isus Hristos 1:19

aceea falsă prin afirmarea că toată plinătatea Dumnezeirii nu este răspândită în

doze mici unui grup de duhuri, ci plinătatea locuieşte doar în Hristos (vezi 2:9).
Comentatorul J. B. Lightfoot a scris despre modul în care a folosit Pavel
plērōma,

pe de altă parte, în relaţie cu Dumnezeirea, El este chipul vizibil al

Dumnezeului invizibil. El nu este manifestarea principală a naturii divine: El
întregeşte Dumnezeirea manifestată. În El locuieşte totalitatea puterilor şi
atributelor divine. Pentru această totalitate învăţătorii gnostici au avut un termen
tehnic, pleroma sau plenitudine … În contrast cu învăţătura lor, [Pavel] afirmă
şi repetă afirmaţia că pleroma locuieşte în mod absolut şi în întregime în Hristos
ca şi Cuvântul lui Dumnezeu. Întreaga lumină este concentrată în El. (Epistolele
Sf. Pavel către Coloseni şi Filimon [1879; reprint, Grand Rapids: Zondervan,
1959], p.102)

Pavel le spune colosenilor că ei nu au nevoie de îngeri care să-i ajute să

fie mântuiţi. Mai degrabă în Hristos, şi doar în Hristos, ei sunt desăvârşiţi (2:10).
Creştinii împărtăşesc plinătatea Lui: „Şi noi toţi am primit din plinătatea Lui, şi
har după har” (Ioan 1:16). Toată plinătatea lui Hristos devine disponibilă
credincioşilor.
Care ar trebui să fie răspunsul la adevărurile glorioase despre Hristos din
acest pasaj? Puritanul John Owen a scris cu abilitate,

Revelaţia făcută cu privire la Hristos în Evanghelia binecuvântată este cu mult

mai excelentă, mai glorioasă, mi plină de razele înţelepciunii şi bunătăţii divine
decât întreaga creaţie, şi doar înţelegerea ei, dacă ar fi de atins, ar putea
cuprinde sau include. Fără această cunoaştere, mintea omului, oricât de mândră
de ea însăşi în alte invenţii sau descoperiri, este înfăşurată în întuneric şi
confuzie.

De aceea merită aceasta cele mai serioase gânduri ale noastre, cele mai bune
meditaţii ale noastre, şi osteneala noastră completă în ele. Pentru că dacă
binecuvântarea noastră viitoare va consta în trăirea acolo unde este , şi în
privirea slavei Lui, ce pregătire mai bună ar putea fi pentru ea decât o
contemplare ulterioară constantă a slavei aşa cum este descoperită în
Evanghelie, ca printr-o vedere a ei să putem fi transformaţi treptat în aceeaşi
slavă? (John Owen, Slava lui Hristos [reprint, Chicago: Moody, 1949], pp.25-
26)

59
 .

5
Împăcaţi cu Dumnezeu

şi să împace totul cu Sine prin El, atât ce este pe pământ cât şi ce este în
ceruri, făcând pace, prin sângele crucii Lui. Şi pe voi, care odinioară eraţi
străini şi vrăjmaşi prin gândurile şi prin faptele voastre rele, El v-a împăcat
acum prin trupul Lui de carne, prin moarte, ca să vă facă să vă înfăţişaţi
înaintea Lui sfinţi, fără prihană şi fără vină; negreşit, dacă rămâneţi şi mai
departe întemeiaţi şi neclintiţi în credinţă, fără să vă abateţi de la nădejdea
Evangheliei pe care aţi auzit-o, care a fost propovăduită oricărei făpturi de
sub cer, şi al cărei slujitor am fost făcut eu, Pavel. (1:20-23)

Cuvântul împăcare este unul din cei mai semnificativi şi mai descriptivi
din Scriptură. Este unul din cele cinci cuvinte cheie folosite în Noul Testament
pentru a descrie bogăţiile mântuirii în Hristos, împreună cu îndreptăţire,
răscumpărare, iertare şi înfiere.

60
 Prin îndreptăţire, credinciosul stă înaintea lui Dumnezeu vinovat şi
condamnat, dar este declarat neprihănit (Rom.8:33). Prin răscumpărare,
păcătosul stă înaintea lui Dumnezeu ca un rob, dar îi este dăruită libertatea
COLOSENI

(Rom.6:18-22). Prin iertare, păcătosul stă înaintea lui Dumnezeu ca un datornic,

dar datoria este plătită şi iertată (Efes.1:7). Prin împăcare, păcătosul stă înaintea
lui Dumnezeu ca un vrăjmaş, dar devine prietenul Lui (2 Cor.5:1820). Prin
înfiere, păcătosul stă înaintea lui Dumnezeu ca un străin, dar este făcut un fiu
(Efes.1:5). O înţelegere completă a doctrinei mântuirii ar implica un studiu
detaliat al fiecăruia din aceşti termeni. În Coloseni 1:20-23, Pavel oferă o
perspectivă concisă a împăcării.
Verbul katallassō (să împace) înseamnă „a schimba” sau „a face schimb”.
Folosirea lui în Noul Testament vorbeşte de un schimb într-o relaţie. În
Corinteni 7:11 se referă la o femeie care este împăcată cu soţul ei. În alte două
locuri în Noul Testament, Romani 5:10 şi 2 Corinteni 5:18-20, vorbeşte despre
Dumnezeu şi om care sunt împăcaţi. Când Biblia vorbeşte despre împăcare,
atunci se referă la restaurarea unei relaţii corecte între Dumnezeu şi om.
Există un alt termen pentru împăcare care este folosit în Coloseni 1:20, 22
– apokatallassō. Este un cuvânt compus, format din cuvântul de bază pentru
împăcare, katallassō, cu o prepoziţie adăugată pentru a intensifica însemnătatea.
Înseamnă împăcat complet, desăvârşit sau total. Fără îndoială că Pavel a folosit
acest termen mai puternic în Coloseni ca un contraatac împotriva învăţătorilor
falşi. Pentru că ei susţineau că Hristos era doar un alt duh care venea de la
Dumnezeu, ei negau şi posibilitatea omului de a fi împăcat cu Dumnezeu doar
prin Hristos. În combaterea acelei negări, Pavel subliniază că este o împăcare
deplină, totală şi desăvârşită prin Domnul Isus. Întrucât are toată plinătatea
Dumnezeirii (1:19,2:9), Isus poate să împace pe deplin bărbaţii şi femeile
păcătoase cu Dumnezeu (1:20).
Pavel apară suficienţa lui Hristos pentru a împăca oamenii cu Dumnezeu
prin discutarea a patru aspecte ale împăcării: planul împăcării, mijloacele
împăcării, scopul împăcării şi dovezile împăcării.

PLANUL ÎMPĂCĂRII

 şi să împace totul cu Sine prin El, atât ce este pe pământ cât şi ce este în
ceruri, făcând pace, prin sângele crucii Lui. Şi pe voi, care odinioară eraţi
străini şi vrăjmaşi prin gândurile şi prin faptele voastre rele, (1:20-21)

61
 Planul fundamental al lui Dumnezeu este să împace totul cu Sine prin
Isus Hristos. Când lucrarea Lui de creaţie a fost terminată, „Dumnezeu S-a uitat
la tot ce făcuse; şi iată că erau foarte bune” (Gen.1:31). Totuşi, creaţia bună a lui
Dumnezeu a fost curând deteriorată de păcatul omului. Căderea a avut ca
Împăcaţi cu Dumnezeu 1:20-21

rezultat nu numai tragedia fatală de condamnare a rasei umane, ci a afectat şi

întreaga creaţie. Păcatul a distrus armonia desăvârşită dintre creaturi, şi dintre
toată creaţia şi Creator. Creaţia a fost „supusă deşertăciunii” (Rom.8:20) şi
„până în ziua de azi, toată firea suspină şi sufere durerile naşterii” (Rom.8:22). O
dovadă a acestui lucru este a doua lege Termodinamicii care arată că Universul
îşi pierde energia lui folosibilă. Dacă Dumnezeu nu ar interveni, universul ar
suferi în cele din urmă o moarte bruscă– toată energia disponibilă ar fi epuizată,
şi universul ar deveni în mod uniform rece şi întunecos.
Trăim pe un pământ blestemat într-un univers blestemat. Ambele sunt sub
influenţa dăunătoare a lui Satan, care este atât „dumnezeul acestei lumi” (2
Cor.4:4), cât şi „prinţul puterii văzduhului” (Efes.2:2). Efectele devastatoare ale
blestemului şi ale influenţei satanice vor atinge o culme îngrozitoare în
evenimentele necazului cel mare. Unele din diferitele sfere, trâmbiţa şi
judecăţile pecetluite sunt demonice, altele reprezintă fenomene naturale, care se
vor dezlănţui în timp ce Dumnezeu Îşi va revărsa mânia Sa. La culmea acelei
perioade de distrugere şi haos, Hristos Se va întoarce şi-Şi va instaura împărăţia.
În timpul domniei milenare, efectele blestemului vor începe să fie anulate.
Biblia ne dă o licărire a felului în care va arăta creaţia restaurată.
Vor schimbări dramatice în lumea animală. În Isaia învăţăm că

 Atunci lupul va locui împreună cu mielul, şi pardosul se va culca împreună cu

iedul; viţelul, puiul de leu, şi vitele îngrăşate, vor fi împreună, şi le va mâna un
copilaş; vaca şi ursoaica vor paşte la un loc, şi puii lor se vor culca împreună.
Leul va mânca paie ca boul, pruncul de ţâţă se va juca la gura bortei năpârcii, şi
copilul înţărcat va băga mâna în vizunia basilicului. Nu se va face nici un rău şi
nici o pagubă pe tot muntele Meu cel Sfânt; căci pământul va fi plin de
cunoştinţa Domnului, ca fundul mării de apele care-l acopăr. (Isaia 11:6-9)

Lupul şi mielul vor paşte împreună, leul va mânca paie ca boul, şi şarpele se va
hrăni cu ţărână. Nici un rău, nici o vătămare nu se va face pe tot muntele Meu
cel Sfânt, zice Domnul. (Isaia 65:25)

Schimbările din lumea animală vor fi paralele cu schimbările de pe

pământ şi din sistemul solar:

Luna va fi acoperită de ruşine, şi soarele de groază; căci Domnul oştirilor va

împărăţi pe muntele Sionului şi la Ierusalim, strălucind de slavă în faţa
bătrânilor Lui. (Isaia 24:23)

62
  Şi lumina lunii va fi ca lumina soarelui, iar lumina soarelui va fi de şapte ori
mai mare (ca lumina a şapte zile), când va lega Domnul vânătăile poporului
Său, şi va tămădui rana loviturilor lui. (Isaia 30:26)
COLOSENI

Nu soarele îţi va mai sluji ca lumină ziua, nici luna nu te va mai lumina cu
lumina ei; ci Domnul va fi Lumina ta pe vecie, şi Dumnezeul tău va fi slava
ta. Soarele tău nu va mai asfinţi, şi luna ta nu se va mai întuneca; căci Domnul
va fi Lumina ta pe vecie, şi zilele suferinţei tale se vor sfârşi. (Isaia 60:19-20)

Schimbări dramatice, extraordinare vor marca împăcarea lumii cu

Dumnezeu. Pavel scrie, „[Natura] va fi izbăvită din robia stricăciunii”
(Rom.8:21). Dumnezeu şi creaţia vor fi împăcate; blestemul din Geneza 3 va fi
îndepărtat. Am putea spune că Dumnezeu se va face din nou prieten din nou cu
universul. Universul va fi readus la o relaţie corectă cu Creatorul său. În cele din
urmă, după împărăţia milenară, vor fi într-adevăr un cer nou şi un pământ nou,
aşa cum arată Petru şi Ioan:

Dar noi, după făgăduinţa Lui, aşteptăm ceruri noi şi un pământ nou, în care va
locui neprihănirea. (2 Petru 3:13)

Apoi am văzut un cer nou şi un pământ nou; pentru că cerul dintâi şi pământul
dintâi pieriseră, şi marea nu mai era. (Apoc.21:1)

Domnul va face totul nou.

Pavel atacă din nou dualismul filosofic fals al ereticilor coloseni. Ei
învăţau că toată materia era rea şi duhul era bun. În planul lor, Dumnezeu nu a
creat universul fizic, şi cu siguranţă nu ar dori să se împace cu el. Pavel declară
că Dumnezeu va împăca într-adevăr lumea materială cu El Însuşi, şi mai târziu,
că o va face prin Fiul Său, Isus Hristos. Departe de fi o emanaţie spirituală care
nu are de a face cu materia rea, Isus este agentul prin care Dumnezeu va realiza
împăcarea universului. Teologul german Erich Sauer comentează,

Jertfe de pe Golgota îşi extinde influenţa în istoria universală. Mântuirea

omenirii este doar o parte a planurilor lui Dumnezeu de împăcare cu lumea …
„Lucrurile cereşti” vor fi şi ele curăţite prin jertfa lui Hristos (Evrei 9:23). O
„curăţire” a locurilor cereşti este cerută doar pentru faptul că au fost locuite de
duhurile căzute (Efes.6:12; 2:2), şi pentru că Satan, stăpânul lor, a avut acces
timp de veacuri în regiunile preaînalte ale lumii cereşti … o altă parte devine
această parte; veşnicia transformă timpul şi acest pământ, scena principală a
răscumpărării, devina reşedinţa împărăţiei universale a lui Dumnezeu (Biruinţa
Celui răstignit [Grand Rapids: Eerdmans, 1960], pp.179, 180 [italice în
original]).

63
 Unii şi-au imaginat că totul îi include pe oamenii căzuţi şi pe îngerii
căzuţi, şi pe baza acestui lucru au argumentat în favoarea universalismului, a
mântuirii finale a tuturor. Făcând aşa, ei trec cu vederea o lege fundamentale a
Împăcaţi cu Dumnezeu 1:20-21

interpretării, analogia Scriptura. Acel principiu învaţă că nici un pasaj din

Scriptură, interpretat corespunzător, nu va contrazice un alt pasaj. Când lăsăm
Scriptura să interpreteze Scriptura, este clar că prin totul Pavel a vrut să spună
toate lucrurile care sunt cu putinţă de împăcat. Faptul că îngerii căzuţi şi oamenii
neregeneraţi îşi vor petrece veşnicia în iad este o învăţătură clară a Scripturii.
Domnul nostru va spune într-o zi necredincioşilor, „Duceţi-vă de la Mine,
blestemaţilor, în focul cel veşnic, care a fost pregătit diavolului şi îngerilor lui!”,
şi ei „vor merge în pedeapsa veşnică!” (Mat.25.41, 46). În Apocalipsa 20:10-15,
apostolul Ioan scrie,

Şi diavolul, care-i înşela, a fost aruncat în iazul de foc şi de pucioasă, unde este
fiara şi proorocul mincinos. Şi vor fi munciţi zi şi noapte în vecii vecilor. Apoi
am văzut un scaun de domnie mare şi alb, şi pe Cel ce şedea pe el. Pământul şi
cerul au fugit dinaintea Lui, şi nu s-a mai găsit loc pentru ele. Şi am văzut pe
morţi, mari şi mici, stând în picioare înaintea scaunului de domnie. Nişte cărţi
au fost deschise. Şi a fost deschisă o altă carte, care este cartea vieţii. Şi morţii
au fost judecaţi după faptele lor, după cele ce erau scrise în cărţile
acelea. Marea a dat înapoi pe morţii care erau în ea; Moartea şi Locuinţa
morţilor au dat înapoi pe morţii care erau în ele. Fiecare a fost judecat după
faptele lui. Şi Moartea şi Locuinţa morţilor au fost aruncate în iazul de foc.
Iazul de foc este moartea a doua. Oricine n-a fost găsit scris în cartea vieţii, a
fost aruncat în iazul de foc.

Pe de altă parte, există un sens în care chiar şi îngerii căzuţi şi oamenii

nerăscumpăraţi vor fi împăcaţi cu Dumnezeu pentru judecată – dar numai în
sensul supunerii faţă de El pentru condamnarea finală. Relaţia lor cu El se va
schimba doar de la vrăjmaşi la cei judecaţi. Vor fi condamnaţi la iad, incapabili
să mai deterioreze creaţia lui Dumnezeu. Vor fi dezbrăcaţi de puterea lor şi siliţi
să se plece în supunere faţă de Dumnezeu. Pavel scrie în Coloseni 2:15 că după
ce Hristos „A dezbrăcat domniile şi stăpânirile [îngerii căzuţi], şi le-a făcut de
ocară înaintea lumii, după ce a ieşit biruitor asupra lor prin cruce”. Datorită
biruinţei lui Hristos, „Dumnezeul păcii va zdrobi în curând pe Satana sub
picioarele voastre” (Rom.16:20). Şi „în Numele lui Isus, să se plece orice
genunchi al celor din ceruri, de pe pământ şi de sub pământ, şi orice limbă să
mărturisească, spre slava lui Dumnezeu Tatăl, că Isus Hristos este Domnul”
(Fil.2:10). Dumnezeu L-a înălţat pe Hristos la o poziţie mai presus de toate
lucrurile, indiferent dacă sunt lucruri de pe pământ sau lucruri din cer. Pavel a
scris Efesenilor că Dumnezeu „L-a înviat din morţi, şi L-a pus să şadă la dreapta
Sa, în locurile cereşti, mai presus de orice domnie, de orice stăpânire, de orice

64
putere, de orice dregătorie şi de orice nume, care se poate numi, nu numai în
veacul acesta, ci şi în cel viitor. El I-a pus totul sub picioare” (Efes.1:21-22).

COLOSENI

Deşi prin jertfa lui Hristos, Dumnezeu S-a îngrijit de lume (vezi Ioan
3:16; 1 Ioan 2:2), nu toate persoanele vor fi împăcate cu Dumnezeu în sensul de
mântuire pentru a fi răscumpăraţi. Beneficiile ispăşirii lui Hristos sunt aplicate
doar celor aleşi,c are vor veni la credinţa mântuitoare în El.
De la planul general al lui Dumnezeu de a împăca toate lucrurile cu Sine,
Pavel se întoarce la împăcarea specifică a credincioşilor ca cei coloseni. Faptul
că ei au fost împăcaţi era dovada suficientă că Hristos era suficient pentru a
împăca bărbaţii şi femeile cu Dumnezeu. Împăcarea lor prevestea împăcarea
finală a universului.
Pentru a imprima în ei puterea lui Hristos de a împăca oamenii cu
Dumnezeu, Pavel le aduce aminte colosenilor de felul cum erau ei înainte de
împăcare. Erau străini şi vrăjmaşi prin gândurile şi prin faptele [lor] rele.
Apallotrioō (străini) înseamnă „îndepărtaţi”, „înlăturaţi” sau „separaţi”. Înainte
de împăcarea lor, colosenii erau complet înstrăinaţi de Dumnezeu. Într-un pasaj
asemănător, Pavel scrie, „Eraţi fără Hristos, fără drept de cetăţenie în Israel,
străini de legămintele făgăduinţei, fără nădejde şi fără Dumnezeu în lume. Dar
acum, în Hristos Isus, voi, care odinioară eraţi depărtaţi, aţi fost apropiaţi prin
sângele lui Hristos” (Efes.2:12-13). Necreştinii sunt despărţiţi de Dumnezeu
datorită păcatului; nu există un lucru ca „păgânism nevinovat”. Toţi
necredincioşii suferă despărţirea de Dumnezeu dacă nu primesc împăcarea adusă
prin Isus Hristos.
Colosenii erau şi vrăjmaşi prin gânduri. Echthros (vrăjmaşi) ar putea fi
tradus şi „plini de ură”. Necredincioşii nu sunt doar înstrăinaţi de Dumnezeu
prin condiţie, ci sunt şi plini de ură faţă de Dumnezeu prin atitudine. Îl urăsc şi îi
resping standardele şi poruncile Lui sfinte pentru sunt vrăjmaşi … prin faptele
lor rele. Scriptura învaţă că necredincioşii „au iubit mai mult întunericul decât
lumina, pentru că faptele lor erau rele. Căci oricine face răul, urăşte lumina, şi
nu vine la lumină, ca să nu i se vădească faptele” (Ioan 3:19-20). Problema lor
nu este ignoranţa, ci dragostea voită faţă de păcat.

 Fiindcă, cu toate că au cunoscut pe Dumnezeu, nu L-au proslăvit ca

Dumnezeu, nici nu I-au mulţumit; ci s-au dedat la gândiri deşarte, şi inima lor
fără pricepere s-a întunecat. S-au fălit că sunt înţelepţi, şi au înnebunit; şi au
schimbat slava Dumnezeului nemuritor într-o icoană care seamănă cu omul
muritor, păsări, dobitoace cu patru picioare şi târâtoare. De aceea, Dumnezeu i-
a lăsat pradă necurăţiei, să urmeze poftele inimilor lor; aşa că îşi necinstesc
singuri trupurile.” (Rom.1:21-24)

65
Chiar dacă „ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu, le este descoperit în ei, căci
le-a fost arătat de Dumnezeu” (Rom.1:19), ei „înăduşă adevărul în nelegiuirea
lor” (Rom.1:18). Aşa cum a scris Isaia Israelului îndărătnic, „Nelegiuirile
voastre pun un zid de despărţire între voi şi Dumnezeul vostru; păcatele voastre
Împăcaţi cu Dumnezeu 1:20-21

vă ascund Faţa Lui şi-L împiedecă să vă asculte” (Isaia 59:2). Păcatul este
cauza-rădăcină a înstrăinării omului de Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu nu
poate să aibă părtăşie cu păcatul (vezi Hab.1:13; 1 Ioan 1:16), păcatul este cel
care trebuie să fie tratat înaintea lui Dumnezeu şi omul să poată fi împăcat.
Se ridică întrebarea dacă omul este cel care se împacă cu Dumnezeu, sau
Dumnezeu cu omul. Există un sens în care au loc ambele. Întrucât „umblarea
după lucrurile firii pământeşti este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu”
(Rom.8:7), şi „cei pământeşti nu pot să placă lui Dumnezeu” (Rom.8:8),
împăcarea nu poate să aibă loc până când omul nu este transformat. „Căci, dacă
este cineva în Hristos, este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus: iată că toate
lucrurile s-au făcut noi. Şi toate lucrurile acestea sunt de la Dumnezeu, care ne-a
împăcat cu El prin Isus Hristos” (2 Cor.5:17-18).
Există de asemenea şi o parte a lui Dumnezeu în împăcare. Din
perspectiva Lui sfântă, mânia Lui dreaptă împotriva păcatului trebuie potolită.
Departe de a fi un bunic tolerant, inofensiv aşa cum astăzi îşi imaginează mulţi
că ar fi, Dumnezeu „Se răzbună şi este plin de mânie; Domnul Se răzbună pe
potrivnicii Lui şi ţine mânie pe vrăjmaşii Lui” (Naum 1:2). „Pământul tremură
de mânia Lui, şi neamurile nu pot să sufere urgia lui” (Ier.10:10). Cel care
refuză să se supună Fiului va descoperi că „mânia lui Dumnezeu rămâne peste
el” (Ioan 3:36). Datorită păcatului lor, „vine mânia lui Dumnezeu peste oamenii
neascultători” (Efes.5:6). Omul şi Dumnezeu nu pot fi împăcaţi niciodată dacă
mânia lui Dumnezeu nu este potolită. Promisiunea pentru aceasta avut loc prin
jertfa lui Hristos. „Deci, cu atât mai mult acum, când suntem socotiţi neprihăniţi,
prin sângele Lui, vom fi mântuiţi prin El de mânia lui Dumnezeu” (Rom.5:9).
Este „Isus, care ne izbăveşte de mânia viitoare” (1 Tes.1:10). El a suportat furia
deplină a mâniei lui Dumnezeu împotriva păcatelor noastre (vezi 2 Cor.5:21; 1
Petru 2:24). După toate, „Dumnezeu nu ne-a rânduit la mânie, ci ca să căpătăm
mântuirea, prin Domnul nostru Isus Hristos” (1 Tes.5:9).
Moartea lui Hristos pe cruce ne-a împăcat cu Dumnezeu (Efes.2:16), ceva
ce noi nu am fi putut face niciodată prin noi înşine. În Romani 5:6-10, Pavel ne
dă patru motive pentru aceasta. Mai întâi lipsa de putere: „eram fără putere”
(v.6). În al doilea rând, lipsa de merit: eram „nelegiuiţi” (v.6). În al treilea rând
lipsa de neprihănire: „eram încă păcătoşi” (v.8). În cele din urmă lipsa de pace
cu Dumnezeu: „eram vrăjmaşi” (v.10). Numai prin lucrarea de ispăşire a
Domnului Isus Hristos a putut să primească fiecare împăcarea (v.11).

66
 COLOSENI

MIJLOACELE DE ÎMPĂCARE

făcând pace, prin sângele crucii Lui … El v-a împăcat acum prin trupul Lui
de carne, prin moarte (1:20b, 22a)

Cele două fraze rezumă mijloacele specifice prin care Hristos a făcut
împăcarea noastră cu Dumnezeu. Pavel spune mai întâi că Hristos a făcut pace
între Dumnezeu şi om prin sângele crucii Lui. Sângele vorbeşte în mod
metaforic de ispăşirea Lui. Leagă moartea lui Hristos de sistemul de jertfe din
Vechiul Testament (vezi 1 Petru 1:18-19). Este de asemenea un termen care
denotă în mod grafic moartea violentă, ca cea care era suferită de animalele de
jertfă. Miile nenumărate de animale jertfite sub Vechiul Legământ au arătat către
moartea violentă, cu vărsare de sânge pe care avea să o sufere Mielul de jertfă în
final. Autorul Epistolei către Evrei ne informează că „trupurile dobitoacelor, al
căror sânge este adus de marele preot în Locul preasfânt, pentru păcat „Sunt arse
de tot afară din tabără.” De aceea şi Isus, ca să sfinţească norodul cu însuşi
sângele Său, a pătimit dincolo de poartă” (Evrei 13:11-12).
Referirea la sângele lui Hristos accentuează de asemenea legătura dintre
moartea Lui violentă şi morţile violente ale animalelor jertfite sub Vechiul
Legământ. Totuşi, spre deosebire de multe din ele, Isus nu a sângerat până la
moarte (vezi Ioan 19:34). Nu omul i-a luat viaţa. El nu a fost o victimă
neajutorată, ci Şi-a dat viaţa de bunăvoie lui Dumnezeu.

Tatăl Mă iubeşte, pentru că Îmi dau viaţa, ca iarăşi s-o iau. Nimeni nu Mi-o ia
cu sila, ci o dau Eu de la Mine. Am putere s-o dau, şi am putere s-o iau iarăşi:
aceasta este porunca pe care am primit-o de la Tatăl Meu. (Ioan 10:17-18)

Isus a ales momentul morţii Lui: „Când a luat Isus oţetul, a zis: „S-a
isprăvit!” Apoi şi-a plecat capul, şi Şi-a dat duhul” (Ioan 29:30).
Totuşi, nu este nimic mistic cu privire la sângele lui Hristos. Ne
mântuieşte doar în sensul că moartea Lui a fost moartea jertfitoare a Mielului
final. A fost moartea care ne-a împăcat cu Dumnezeu (Rom.5:10).
Învăţătura biblică propriu-zisă cu privire la sângele lui Hristos este că
trupul lui fizic nu are nici o putere mântuitoare magică sau mistică. Nu este vreo
formă a sângelui actual al lui Hristos care să fie păstrată şi care să-i spele în mod
literal pe păcătoşi de păcatul lor. Sângele lui Hristos este aplicat credincioşilor în

67
sens simbolic, prin credinţă, în acelaşi fel în care Îl „vedem” pe Hristos prin
credinţă, şi sunt aşezaţi împreună cu El în locurile cereşti – nu într-un sens fizic.
Cum ar putea să fie aplicaţi credincioşilor pentru mântuire în sens literal
corpusculii roşii şi albi?Trupurilor noastre fizice?Ar putea fi altfel cu sângele
Împăcaţi cu Dumnezeu 1:20b, 22a

literal? Unde ar putea fi păstrat sângele tangibil, literal? Cât de mult ar trebui să
fie aplicat din el, şi de ce nu se sfârşeşte? Într-o măsură sau alta, trebuie să
recunoaştem că există simbolism în ceea ce spune Scriptura despre sânge. Altfel
am sfârşi în mod evident cu o doctrină nebiblică numită transsubstanţiune pentru
a explica cum este aplicat în mod literal sângele tuturor credincioşilor pentru
mântuire. (Am auzit recent că unii cred că sângele lui Isus este păstrat într-o
sticlă în cer pentru a fi folosit în mod literal într-un fel pentru a fi aplicat
sufletului!)
O interpretare stric fizică a ceea ce spune Scriptura despre sângele lui
Hristos nu poate fi aplicată în mod adecvat unor pasaje ca Ioan 6:53-54:
„Adevărat, adevărat, vă spun, că, dacă nu mâncaţi trupul Fiului omului, şi dacă
nu beţi sângele Lui, n-aveţi viaţa în voi înşivă. Cine mănâncă trupul Meu, şi bea
sângele Meu, are viaţa veşnică; şi Eu îl voi învia în ziua de apoi”.
Ar fi la fel de greu de explicat ce vrea să însemne sângele fizic în Matei
23:3-35 („Nu ne-am fi unit cu ei la vărsarea sângelui proorocilor”); 27:24-25
(„Sângele Lui să fie asupra noastră şi asupra copiilor noştri.”); Fapte 5:28 („să
aruncaţi asupra noastră sângele acelui om”); 18:6 („Sângele vostru să cadă
asupra capului vostru”); 20:26, 28 („Sunt curat de sângele tuturor”); şi 1
Corinteni 10:16 („Paharul binecuvântat, pe care-l binecuvântăm, nu este el
împărtăşirea cu sângele lui Hristos?”).
Sângele literal al lui Hristos a căzut în ţărână şi în praf, şi nimic din
Scriptură nu ne arată că ar mai exista acum vreo formă vizibilă sau tangibilă.
Cina Domnului nu schimbă vinul în sânge. Nu există nici o care prin care
sângele real al lui Hristos să ne poată fi aplicat fiecăruia din noi. Trebuie să
recunoaştem într-un oarecare punct că stropirea cu sânge sub legământul cel noi
este simbolică.
„Fără vărsare de sânge, nu este iertare” (Evrei 9:22). Afirm acel adevăr şi
nu l-am negat vreodată. Da „vărsarea de sânge” din Scriptură este o expresie
care înseamnă mult mai mult decât doar sângerare. Se referă la moartea
jertfitoare violentă. Dacă doar vărsarea de sânge ar fi putut să cumpere
mântuirea, de ce nu a sângerat Isus fără să moară? Bineînţeles, El a trebuit să
moară pentru a fi o jertfă desăvârşită, şi fără moartea Lui răscumpărarea noastră
nu ar fi fost dobândită prin sângele Lui.
Însemnătatea Scripturii în această chestiune nu este deloc dificilă. Romani
5:9-10 clarifică ideea; cele două versete puse alături arată că trebuie a fi „socotiţi
neprihăniţi prin sângele Lui” (v.9) este acelaşi lucru cu a fi „împăcaţi cu
Dumnezeu, prin moartea Fiului Său” (v.10). Elementul decisiv în mântuire este

68
moartea jertfitoare a lui Hristos în folosul nostru. Vărsarea sângelui Său a fost
manifestarea vizibilă a vieţii care se scurgea prin jertfă, şi Scriptura foloseşte în
mod consecvent termenul „vărsare de sânge” ca pe o metonimie pentru moarte

COLOSENI

ispăşitoare. (O metonimie este o figură de stil în care partea este folosită pentru
a reprezenta sau a desemna întregul.)
Vărsarea de sânge a fost planul lui Dumnezeu pentru toate jertfele din
Vechiul Testament. Ele sângerau până la moarte, fără să fie sugrumate sau arse.
Dumnezeu a planificat ca moartea jertfitoare să aibă loc cu pierdere de sânge ca
o manifestare vie a vieţii care se scurgea („viaţa trupului este în sânge”). Totuşi,
celor care erau prea săraci ca să aducă animale pentru jertfă li se permitea să
aducă în loc o zecime de efă (aproximativ două sferturi – n.t.) din floarea făinii
(Levitic 5:11). Păcatele lor erau acoperite la fel de sigur ca şi păcatele celor care
îşi permiteau să ofere un miel, un ţap, o turturică sau un porumbel (Lev.5:6-7).
Sângele lui Hristos era preţios – dar era la fel de preţios numai atunci când se
sfârşea în moarte pentru că numai atunci putea să fie plătită pedeapsa pentru
păcat.
Astfel, dacă Hristos ar fi sângerat fără să moară, mântuirea nu ar fi fost
dobândită. În sensul acela, nu sângele, ci moartea este cea care e mântuieşte. Şi
când Scriptura vorbeşte despre vărsare de sânge, ideea nu este de simplă vărsare,
ci de moarte violentă ca jertfă. Aceasta nu este erezie, şi nimic în istoria Bisericii
Protestante nu ar susţine o astfel de noţiune. Singurul grup major care insistă că
aplicarea sângelui este literală este Biserica Catolică.
Hristos a murit nu numai ca jertfă, dar şi ca înlocuitor. El v-a împăcat
acum în trupul Său de carne prin moarte. În Romani 8:3, Pavel ne spune că
„Dumnezeu a osândit păcatul în firea pământească, trimeţând, din pricina
păcatului, pe însuşi Fiul Său într-o fire asemănătoare cu a păcatului”. El a luat
locul păcătoşilor murind o moarte înlocuitoare care a plătit pedeapsa deplină
pentru păcatul tuturor celor care cred. Această moarte a satisfăcut mânia lui
Dumnezeu. Încă o dată Pavel loveşte învăţătura falsă a ereticilor coloseni că
Hristos a fost o simplă fiinţă. Dimpotrivă, Pavel insistă, El a murit ca un om
pentru oameni. Dacă nu ar fi adevărat, nu ar fi împăcare pentru nici o persoană.

SCOPUL ÎMPĂCĂRII

ca să vă facă să vă înfăţişaţi înaintea Lui sfinţi, fără prihană şi fără vină

(1:22b)

69
 Scopul final al lui Dumnezeu în împăcare este acela de a-i înfăţişa pe
aleşii Lui sfinţi şi curaţi înaintea Lui. Pavel a exprimat o dorinţă asemănătoare
pentru Corinteni: „Sunt gelos de voi cu o gelozie după voia lui Dumnezeu,
pentru că v-am logodit cu un bărbat, ca să vă înfăţişez înaintea lui Hristos ca pe
Împăcaţi cu Dumnezeu 1:23

o fecioară curată” (2 Cor.11:2). Iuda ne spune că într-o zi ne va înfăţişa „fără

prihană şi plini de bucurie înaintea slavei Sale” (Iuda 24). O asemenea purificare
ar fi necesară dacă păcătoşii ar trebui să stea în prezenţa unui Dumnezeu sfânt.
Sfinţi (hagios) înseamnă a fi separaţi de păcat şi puşi deoparte pentru
Dumnezeu. Are de-a face cu relaţia credinciosului cu El. Ca rezultat al unei
uniuni prin credinţă cu Isus Hristos, Dumnezeu îi vede pe creştini la fel de sfinţi
ca şi pe Fiul Său. Dumnezeu „ne-a ales înainte de întemeierea lumii, ca să fim
sfinţi şi fără prihană înaintea Lui” (Efes.1:4). „Pe Cel ce n-a cunoscut nici un
păcat, El L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în
El” (2 Cor.5:21).
Fără prihană (amōmos) înseamnă fără vină. Era folosit în Septuaginta
pentru a vorbi de animalele de jertfă (Num.6:14). Este folosit în Noul Testament
pentru a se referi la Hristos ca Mielul fără vină al lui Dumnezeu (Evrei 9:14; 1
Petru 1:19). În legătură cu noi înşine, împăcarea ne dă un caracter fără prihană.
Fără vină (anegklētos) merge dincolo de fără prihană. Înseamnă nu
numai că suntem fără prihană, dar de asemenea nimeni nu poate să ne acuze
(vezi Rom.8:33). Satan, acuzatorul fraţilor (Apoc.12:10), nu poate să ridice
degetul acuzator împotriva celor cu care Hristos S-a împăcat.
Împăcarea lui Hristos îi face pe credincioşi sfinţi, fără prihană şi fără vină
înaintea Lui. Dumnezeu ne vede acum aşa cum vom fi în cer atunci când vom fi
proslăviţi. El ne vede îmbrăcaţi cu adevărata neprihănire a lui Isus Hristos.
Procesul de creştere spirituală implică transformarea în practică a ceea ce
suntem în realitate înaintea lui Dumnezeu. Noi ne-am „îmbrăcat cu omul cel
nou” şi omul acela nou „înnoieşte spre cunoştinţă, după chipul Celui ce l-a
făcut” (Col.3:10). Viaţa creştină implică şi privirea „cu faţa descoperită, ca într-
o oglindă, slava Domnului, şi [schimbarea] în acelaşi chip ca al Lui, din slavă în
slavă, prin Duhul Domnului” (2 Cor.3:18).

DOVEZILE ÎMPĂCĂRII

negreşit, dacă rămâneţi şi mai departe întemeiaţi şi neclintiţi în credinţă,

fără să vă abateţi de la nădejdea Evangheliei pe care aţi auzit-o, care a fost

70
propovăduită oricărei făpturi de sub cer, şi al cărei slujitor am fost făcut
eu, Pavel. (1:23)

Unul din cele mai sobre adevăruri din Biblie este acela că nu toţi cei care
pretind că sunt creştini sunt de fapt mântuiţi. Domnul nostru a avertizat, „Mulţi
COLOSENI

Îmi vor zice în ziua aceea: „Doamne, Doamne! N-am proorocit noi în Numele
Tău? N-am scos noi draci în Numele Tău? Şi n-am făcut noi multe minuni în
Numele Tău?” Atunci le voi spune curat: „Niciodată nu v-am cunoscut;
depărtaţi-vă de la Mine, voi toţi care lucraţi fărădelege” (Mat.7:22-23).
Dintre toate semnele unui creştin autentic prezentate în Scriptură, nici
unul nu este mai semnificativ ca cel pe care menţionează Pavel aici. Oamenii
dau dovadă de faptul că sunt cu adevărat împăcaţi atunci când [rămân] şi mai
departe întemeiaţi şi neclintiţi în credinţă. Biblia adevereşte în mod repetat că
cei care sunt cu adevărat împăcaţi vor rămâne în credinţă. În Pilda
Semănătorului, Isus a descris pe cei reprezentaţi de pământul stâncos ca „aceia
carie, când aud Cuvântul, îl primesc cu bucurie; dar n-au rădăcină, ci cred până
la o vreme, iar când vine ispita, cad” (Luca 8:13). Prin cădere au dovedit că nu
au fost niciodată mântuiţi cu adevărat. În Ioan 8:31, „[Isus] a zis Iudeilor, care
crezuseră în El: „Dacă rămâneţi în cuvântul Meu, sunteţi într-adevăr ucenicii
Mei”. Vorbind despre apostaţi, apostolul Ioan scrie în 1 Ioan 2:19, „Ei au ieşit
din mijlocul nostru, dar nu erau dintre ai noştri. Căci dacă ar fi fost dintre ai
noştri, ar fi rămas cu noi; ci au ieşit, ca să se arate că nu toţi sunt dintre ai
noştri”.
După ce au auzit o oarecare învăţătură dificilă şi provocatoare de la El,
mulţi dintre aşa-zişii ucenici ai lui Isus „s-au întors înapoi, şi nu mai umblau cu
El” (Ioan 6:66). Făcând aşa, ei au dovedit că nu au fost niciodată cu adevărat
ucenicii Lui. Perseverenţa este pecetea sfântului adevărat. (Discut această
chestiune mai detaliat în cărţile mele Evanghelia după Isus [Grand Rapids:
Zondervan, 1988] şi Mântuit fără îndoială [Wheaton, III.:Victor, 1992].)
Ca nu cumva să există confuzie cu privire la lucrurile în care ar trebui să
rămână, Pavel specifică conţinutul credinţei lor ca Evanghelia pe care aţi
auzit-o, care a fost propovăduită oricărei făpturi de sub cer, şi al cărei
slujitor am fost făcut eu, Pavel.
Colosenii ar trebui să rămână neclintiţi în Evanghelia apostolică pe care
au auzit-o; Evanghelia care trebuia să fie proclamată în toată lumea; Evanghelia
a cărei slujitor era Pavel, însărcinat să o predice. Cei care, asemenea ereticilor
coloseni, propovăduiau o altă Evanghelie erau blestemaţi înaintea lui Dumnezeu
(Gal.1:8).
Poate nici nu pasaj nu accentuează importanţa vitală a împăcării mai mult
decât 2 Corinteni 5:17-21:

71
 Căci, dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus: iată
că toate lucrurile s-au făcut noi. Şi toate lucrurile acestea sunt de la Dumnezeu,
care ne-a împăcat cu El prin Isus Hristos, şi ne-a încredinţat slujba împăcării; că
adică, Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine, neţinându-le în
socoteală păcatele lor, şi ne-a încredinţat nouă propovăduirea acestei
Împăcaţi cu Dumnezeu 1:23

împăcări. Noi, deci, suntem trimeşi împuterniciţi ai lui Hristos; şi, ca şi cum

Dumnezeu ar îndemna prin noi, vă rugăm fierbinte, în Numele lui Hristos:
Împăcaţi-vă cu Dumnezeu! Pe Cel ce n-a cunoscut nici un păcat, El L-a făcut
păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El.

În acel text puternic putem discerne cinci adevăruri cu privire la

împăcare. Mai întâi împăcarea transformă oamenii: „Căci, dacă este cineva în
Hristos, este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile s-au făcut
noi” (v.17). În al doilea rând, potoleşte mânia lui Dumnezeu: „Pe Cel ce n-a
cunoscut nici un păcat, El L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea
lui Dumnezeu în El” (v.21). În al treilea rând, vine prin Hristos: „Şi toate
lucrurile acestea sunt de la Dumnezeu, care ne-a împăcat cu El prin Isus Hristos”
(v.18). În al patrulea rând, este disponibilă tuturor celor care cred: „Dumnezeu
era în Hristos, împăcând lumea cu Sine” (v.19). În final, fiecărui credincios i-a
fost dată slujba proclamării mesajului de împăcare: Dumnezeu „ne-a încredinţat
slujba împăcării” (v.18), şi „ne-a încredinţat nouă propovăduirea acestei
împăcări” (v.19).

Dumnezeu trimite pe poporul Său ca ambasadori într-o lume căzută,

pierdută, să ducă veştile nemaipomenit de bune. Oamenii de pretutindeni sunt
pierduţi şi condamnaţi în deznădejde, despărţiţi de Dumnezeu prin păcat. Dar
Dumnezeu a adus mijloace de împăcare prin moartea Fiului Său. Misiunea
noastră este să-i îndemnăm pe oameni să primească împăcarea, înainte să fie
prea târziu. Atitudinea lui Pavel, exprimată în versetul 20, ar trebui să marcheze
pe fiecare creştin: „Noi, deci, suntem trimeşi împuterniciţi ai lui Hristos; şi, ca şi
cum Dumnezeu ar îndemna prin noi, vă rugăm fierbinte, în Numele lui Hristos:
Împăcaţi-vă cu Dumnezeu!”

72
 .

6
Perspectiva lui Pavel asupra lucrării

Mă bucur acum în suferinţele mele pentru voi; şi în trupul meu, împlinesc

ce lipseşte suferinţelor lui Hristos, pentru trupul Lui, care este
Biserica. Slujitorul ei am fost făcut eu, după isprăvnicia pe care mi-a dat-o
Dumnezeu pentru voi ca să întregesc Cuvântul lui Dumnezeu. Vreau să zic:
taina ţinută ascunsă din veşnicii şi în toate veacurile, dar descoperită acum
sfinţilor Lui, cărora Dumnezeu a voit să le facă cunoscut care este bogăţia
slavei tainei acesteia între Neamuri, şi anume: Hristos în voi, nădejdea
slavei. Pe El Îl propovăduim noi, şi sfătuim pe orice om, şi învăţăm pe orice
om în toată înţelepciunea, ca să înfăţişăm pe orice om, desăvârşit în Hristos
Isus. Iată la ce lucrez eu, şi mă lupt după lucrarea puterii Lui, care lucrează
cu tărie în mine. (1:24-29)

73
 Lucrarea este un subiect care era drag inimii apostolului Pavel, şi este o
temă frecventă în epistolele lui. Niciodată nu a pierdut sentimentul uimirii că
Dumnezeu l-a chemat la lucrare, şi niciodată nu a obosit să vorbească despre ea.
Către sfârşitul vieţii lui, a scris potejatului şi tovarăşului său de lucru, Timotei,
„Mulţămesc lui Hristos Isus, Domnul nostru, care m-a întărit, că m-a socotit
COLOSENI

vrednic de încredere, şi m-a pus în slujba Lui, măcar că mai înainte eram un

hulitor, un prigonitor şi batjocoritor. Dar am căpătat îndurare, pentru că lucram
din neştiinţă, în necredinţă!” (1 Tim.1:13-13).
Ca şi Ieremia, care vorbea despre Cuvântul lui Dumnezeu ca despre un
foc care îi ardea în oase (Ier.20:9), Pavel s-a simţit silit să-şi îndeplinească
lucrarea. Corintenilor le-a scris, „Dacă vestesc Evanghelia, nu este pentru mine
o pricină de laudă, căci trebuie s-o vestesc; şi vai de mine, dacă nu vestesc
Evanghelia!” (1 Cor.9:16).
Pavel a vorbit adesea despre lucrare, atunci când a fost nevoit să-şi
stabilească autoritatea şi credibilitatea. Acesta a fost scopul său şi în acest pasaj.
Colosenilor le-a scris în parte ca o polemică împotriva învăţătorilor falşi, şi era
esenţial pentru Pavel să-şi apere autoritatea pentru a vorbi în favoarea lui
Dumnezeu. De altfel, învăţătorii falşi ar fi respins ceea ce el a scris ca pe o
simplă opinie a lui. Începând epistola cu o afirmare a autorităţii lui apostolice
(1:1), Pavel oferă acum o privire detaliată asupra caracterului lucrării sale.
Enumără opt aspecte ale acelei lucrări: sursa lucrării, spiritul lucrării, suferinţa
lucrării, scopul lucrării, subiectul lucrării, stilul lucrării, rezultatul lucrării şi
puterea lucrării.

SURSA LUCRĂRII

Evanghelia … al cărei slujitor am fost făcut eu, Pavel … Slujitorul ei am

fost făcut eu, după isprăvnicia pe care mi-a dat-o Dumnezeu pentru voi.
(1:23c, 25a)

Pavel şi-a încheiat ultima secţiune prin descrierea conţinutului credinţei

colosenilor, şi anume Evanghelia, adevărul mântuitor al cărui slujitor a fost
făcut el (1:23). În 1:25 repetă gândul spunând din nou că a fost făcut slujitor al
Bisericii lui Hristos. Sursa lucrării era Dumnezeu.
A deveni un slujitor al lui Isus Hristos nu era ceea ce Saul din Tars îşi
plănuise să facă din viaţa lui. Dimpotrivă, părea înclinat către eşaloanele
superioare ale iudaismului. Încrederea pe care o oferea părea impresionantă. A
fost „tăiat împrejur a opta zi, din neamul lui Israel, din seminţia lui Beniamin,

74
Evreu din Evrei; în ce priveşte Legea, Fariseu; în ce priveşte râvna, prigonitor al
Bisericii; cu privire la neprihănirea pe care o dă Legea, fără prihană” (Fil.3:5-6).
Deşi născut în Tars, a fost crescut în Ierusalim, a „învăţat la picioarele lui
Gamaliel să [cunoască] cu deamănuntul Legea părinţilor [săi], şi a fost tot atât
de plin de râvnă pentru Dumnezeu” (Fapte 22:3). A spus, „[Eram] înaintat în
Perspectiva lui Pavel asupra lucrării 1:23c, 25a

religiunea Iudeilor decât mulţi din neamul meu, de o vârstă cu mine. Eram
însufleţit de o râvnă nespus de mare pentru datinile strămoşeşti” (Gal:14). Râvna
aceea a fost cea care l-a determinat să devină un prigonitor al creştinilor.
Cititorii Noului Testament l-au întâlnit pentru prima dată pe Pavel sub
numele său evreiesc, Saul, la omorârea lui Ştefan. „L-au târât afară din cetate, şi
l-au ucis cu pietre. Martorii şi-au pus hainele la picioarele unui tânăr, numit
Saul” (Fapte 7:58). Nemulţumit cu un rol de susţinere, a devenit imediat un
prigonitor principal al bisericii: „Dar Saul sufla încă ameninţarea şi uciderea
împotriva ucenicilor Domnului. S-a dus la marele preot, şi i-a cerut scrisori către
sinagogile din Damasc, ca, dacă va găsi pe unii umblând pe Calea credinţei, atât
bărbaţi cât şi femei, să-i aducă legaţi la Ierusalim” (Fapte 9:1-2). A „prigonit
până la moarte această Cale, a legat şi a pus în temniţă bărbaţi şi femei” (Fapte
22:4). Aşa cum a descris în mărturia lui înaintea împăratului Agripa,

Şi eu, ce-i drept, credeam că trebuie să fac multe lucruri împotriva Numelui lui
Isus din Nazaret, şi aşa am şi făcut în Ierusalim. Am aruncat în temniţă pe mulţi
sfinţi, căci am primit puterea aceasta de la preoţii cei mai de seamă; şi, când
erau osândiţi la moarte, îmi dădeam şi eu votul împotriva lor. I-am pedepsit
adesea în toate sinagogile şi îmi dădeam toată silinţa ca să-i fac să hulească. În
pornirea mea nebună împotriva lor, îi prigoneam până şi în cetăţile străine”
(Fapte 26:9-11).

În timp ce era angajat în campania lui de a şterge biserica, a avut

experienţa care i-a întors lumea lui cu susul în jos:

În acest scop, m-am dus la Damasc, cu putere şi învoire de la preoţii cei mai de
seamă. Pe la amiază, împărate, pe drum, am văzut strălucind împrejurul meu şi
împrejurul tovarăşilor mei o lumină din cer, a cărei strălucire întrecea pe a
soarelui. Am căzut cu toţii la pământ; şi eu am auzit un glas, care-mi zicea în
limba evreiască: „Saule, Saule, pentru ce Mă prigoneşti? Îţi este greu să arunci,
cu piciorul înapoi în vârful unui ţepuş.” „Cine eşti, Doamne?” am răspuns eu. Şi
Domnul a zis: „Eu Sunt Isus, pe care-L prigoneşti. Dar scoală-te, şi stai în
picioare; căci M-am arătat ţie, ca să te pun slujitor şi martor atât al lucrurilor pe
care le-ai văzut, cât şi al lucrurilor pe care Mă vei vedea făcându-le. Te-am ales
din mijlocul norodului acestuia şi din mijlocul Neamurilor, la care te trimit, ca
să le deschizi ochii, să se întoarcă de la întuneric la lumină, şi de sub puterea

75
 Satanei la Dumnezeu; şi să primească, prin credinţa în Mine, iertare de păcate şi
moştenirea împreună cu cei sfinţiţi.” (Fapte 26:12-18)

Pavel nu s-a înrolat singur să devină un slujitor al lui Isus Hristos; a fost
aleşi de Domnul Însuşi. Orbit şi îngrozit de măreţia arătării slăvite a lui Hristos,
tot ceea ce a putut să spună a fost „Ce să fac, Doamne?”
COLOSENI

Pavel a accentuat adesea realitatea minunată că Dumnezeu l-a ales pentru

slujire. Romanilor le-a scris să era un slujitor la Neamuri datorită faptului că
Dumnezeu l-a ales în harul Său: „Totuşi, ici colea v-am scris mai cu îndrăzneală,
ca să vă aduc din nou aminte de lucrurile acestea, în puterea harului pe care mi l-
a dat Dumnezeu, ca să fiu slujitorul lui Isus Hristos între Neamuri. Eu îmi
împlinesc cu scumpătate slujba Evangheliei lui Dumnezeu, pentru ca Neamurile
să-I fie o jertfă bine primită, sfinţită de Duhul Sfânt” (Rom.15:15-16). A fost
dornic să afirmă că Dumnezeu a fost Cel care i-a dat slujba împăcării (2
Cor.5:18) şi l-a pus în slujba lui Isus Hristos (1 Tim.1:12). I-a spus lui Timotei,
„Căci este un singur Dumnezeu, şi este un singur mijlocitor între Dumnezeu şi
oameni: Omul Isus Hristos, care S-a dat pe Sine însuşi, ca preţ de răscumpărare
pentru toţi: faptul acesta trebuia adeverit la vremea cuvenită, şi propovăduitorul
şi apostolul lui am fost pus eu-spun adevărul în Hristos, nu mint-ca să învăţ pe
Neamuri credinţa şi adevărul” (1 Tim.2:5-7; vezi 2 Tim.1:1).
Toţi creştinii au fost chemaţi să-L slujească pe Dumnezeu într-o măsură
sau alta. Aşa cum Dumnezeu este suveran în chemarea oamenilor la mântuire ,
la fel este şi în chemarea lor în lor la slujire. Duhul Sfânt dă daruri spirituale,
care sunt posibilităţi pentru slujirea la care cineva este chemat, potrivit voii Lui
suverane (1 Cor.12;1). Asemenea lui Pavel, responsabilitatea credinciosului este
să răspundă acelei chemări (Fapte 26:19).
Pentru că a fost făcut un slujitor prin chemarea suverană, Pavel a
considerat lucrarea lui ca o isprăvnicie pe care i-a dat-o Dumnezeu.
Isprăvnicie se traduce din oikonomia, un cuvânt compus format din oikos
(„casă”) şi nemō („administrare”). Înseamnă a administra o gospodărie ca un
păzitor al posesiunilor cuiva. Administratorul trebuia să supravegheze alţi
slujitori şi să se ocupe de afacerile şi problemele financiare ale casei. Aceasta îi
dădea libertatea stăpânului să călătorească şi să se ocupe de alte interese. Astfel
a fi administrator însemna să ai o poziţie de mare încredere şi responsabilitate în
lumea antică.
Spre deosebire de mulţi care au avut poziţii înalte de-a lungul istoriei
bisericii, Pavel nu a căutat slavă pentru el însuşi. A dorit să fie privit în felul
acesta: „ca [un slujitor] al lui Hristos, şi ca [un ispravnic] al tainelor lui
Dumnezeu. Încolo, ce se cere de la ispravnici, este ca fiecare să fie găsit
credincios în lucrul încredinţat lui.” (1 Cor.4:1-2). Avea o sarcină dată de
Dumnezeu pe care era obligat să o îndeplinească (vezi 1 Cor.9:16-17; Gal.2:7;

76
Efes.3:2, 7-8). Nu există un pasaj mai puternic pentru a arăta sentimentul ferm al
lui Pavel cu privire la chemarea lui divină în viaţă ca cel din 1 Corinteni 9:16-
17. El scrie, „ Dacă vestesc Evanghelia, nu este pentru mine o pricină de laudă,
căci trebuie s-o vestesc; şi vai de mine, dacă nu vestesc Evanghelia! Dacă fac
lucrul acesta de bună voie, am o răsplată. Chiar dacă-l fac de silă, este o
isprăvnicie care mi-a fost încredinţată”. „Trebuie s-o vestesc” este un limbaj
Perspectiva lui Pavel asupra lucrării 1:24a

puternic. „Vai de mine” este şi mai puternic. A operat sub cunoaşterea unui
mandat divin care nu a fost voluntar la început. Toţi care sunt chemaţi să predice
trebuie să simtă obligaţia, teama de judecată şi sentimentul isprăvniciei pe care
le-a simţit Pavel.
Biserica este casa lui Dumnezeu (1 Tim.3:15), şi toţi credincioşii au
responsabilitatea de a se ocupa de lucrările pe care Domnul li le-a dat. Contrar
învăţăturii populare de astăzi, darurile noastre spirituale nu sunt intenţionate
pentru edificarea noastră personală. Ele ne sunt date pentru a ne ajuta să-i slujim
pe alţii. Pavel le-a spus colosenilor că isprăvnicia sa i-a fost dată de Dumnezeu
pentru voi. Petru a repetat acelaşi adevăr când a scris, „Ca nişte buni ispravnici
ai harului felurit al lui Dumnezeu, fiecare din voi să slujească altora după darul
pe care l-a primit” (1 Petru 4:10). Conducătorii au o isprăvnicie specială: „Căci
episcopul, ca econom al lui Dumnezeu, trebuie să fie fără prihană” (Tit 1:7).
Fiecare creştin va da socoteală într-o zi lui Hristos de isprăvnicia lui. Fie ca nici
unul dintre noi să nu fie găsit un sărman ispravnic, ca robul leneş din pilda
talanţilor (Mat.25:24-25).

SPIRITUL LUCRĂRII

Mă bucur acum (1:24a)

Chiar dacă este provocatoare şi solicitantă, lucrarea nu a fost niciodată

intenţionată să fie o povară grea şi de nesuportat. Atitudinea de bucurie a lui
Pavel ar trebui să fie spiritul de slujire pentru fiecare creştin. Totuşi, realitatea
tristă este că mulţi creştini (chiar şi unii păstori) şi-au pierdut bucuria de a-L
sluji pe Domnul. Îşi îndeplinesc responsabilităţile murmurând, cu feţe solemne
şi duhuri mohorâte. Ca şi Iona, sunt ezitanţi, mânioşi, amărâţi şi supăraţi. Sunt
reminiscenţe ale lui Ilie, care „dorea să moară, zicând: „Destul! Acum, Doamne,
ia-mi sufletul, căci nu sunt mai bun decât părinţii mei.” (1 Împ.19:4).
Autorul Epistolei către Evrei îi mustră pe aceşti pseudo-martiri în termeni
siguri. Le aminteşte de „Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei noastre, adică Isus,
care, pentru bucuria care-I era pusă înainte, a suferit crucea, a dispreţuit ruşinea,

77
şi şade la dreapta scaunului de domnie al lui Dumnezeu. Uitaţi-vă, deci, cu luare
aminte la Cel ce a suferit din partea păcătoşilor o împotrivire aşa de mare faţă de
Sine, pentru ca nu cumva să vă pierdeţi inima, şi să cădeţi de oboseală în
sufletele voastre” (Evrei 12:2-3). Isus nu Şi-a pierdut niciodată bucuria slujirii
Lui, chiar atunci când a înfruntat realitatea teribilă a crucii. Şi, spre deosebire de
El, cei mai mulţi credincioşi nu s-au „împotrivit încă până la sânge” (v.4). Un
COLOSENI

creştin care şi-a pierdut bucuria slujirii nu are împrejurări rele, ci legături rele.
Nu vă veţi pierde bucuria slujirii lui Hristos dacă părtăşia cu El nu se va
întrerupe.
Bucuria creştină este interioară. Pavel a fost uneori descurajat de
împrejurările lui, dar şi-a păstrat bucuria. S-a descris pe sine ca ,,încolţit în toate
chipurile, dar nu la strâmtoare; în grea cumpănă, dar nu deznădăjduit; prigonit,
dar nu părăsit; trântit jos, dar nu omorât” (2 Cor.4:8-9). A cunoscut „o mare
întristare, şi am o durere necurmată în inimă” (Rom.9:2) pentru starea Israelului
necredincios. Indiferent de împrejurările lui Pavel, el nu şi-a pierdut niciodată
încrederea profundă că Dumnezeu este în control.
Bucuria este generată de umilinţă. Oamenii îşi pierd bucuria atunci când
devin concentraţi asupra lor, se gândesc că merită împrejurări mai bune sau un
tratament mai bun decât cel pe care îl au. Aceasta nu a fost niciodată o problemă
pentru Pavel. Ca toţi slujitorii mari ai lui Dumnezeu, el a fost conştient de
nevrednicia lui. Închis la Roma, în timp ce alţi predicatori primeau slavă, el a
scris: „Şi chiar dacă va trebui să fiu turnat ca o jertfă de băutură peste jertfa şi
slujba credinţei voastre, eu mă bucur şi mă bucur cu voi toţi” (Fil.2:17). Bătut şi
închis în Filipi, el cânta cântări de laudă lui Dumnezeu (Fapte 16:25). Pentru că
a crezut că nu merita nimic, nici o împrejurare nu a putut să zguduie încrederea
lui plină de bucurie că Dumnezeu era în controlul vieţii lui (vezi Col.2:5; 1
Tes.2:19-20; Filim.17).
Bucuria bisericii primare a fost o mărturie dramatică pentru lume.
Apologistul secolului al doilea, Aristide, a scris împăratului roman Antonius
Pius o descriere a creştinilor care spunea că dacă vreo persoană neprihănită
dintre ei trecea din lumea aceasta, creştinii se bucurau şi Îi mulţumeau lui
Dumnezeu. Când se năştea un copil unor părinţi creştini, ei îl lăudau pe
Dumnezeu. Dacă murea în copilărie, potrivit lui Aristide, părinţii îi mulţumeau
lui Dumnezeu şi mai mult, întrucât copilul a trecut din lume fără să fi întâlnit
păcatul. (Vezi Apologia lui Aristide, trans. Rendel Harris [London: Cambridge,
1893].)
Împrejurările, oamenii şi îngrijorările sunt hoţii care se străduiesc să ne
fure bucuria slujirii. Umilinţa, devotamentul faţă de Hristos şi încrederea în
Dumnezeu protejează bucuria care este moştenirea lui Hristos pentru fiecare
credincios (Vezi Ioan 15:11; 17:13).

78
Perspectiva lui Pavel asupra lucrării 1:24b

SUFERINŢA LUCRĂRII

în suferinţele mele pentru voi; şi în trupul meu, împlinesc ce lipseşte

suferinţelor lui Hristos, pentru trupul Lui, care este Biserica. (1:24b)

Pentru a sublinia că bucuria este independentă de circumstanţe, Pavel el

spune colosenilor că se bucură în suferinţele mele pentru voi. Suferinţe se
referă la închiderea lui prezentă (Fapte 28:16, 30), despre care a scris
Colosenilor. Pavel a putut să se bucure în ciuda închiderii lui pentru că
întotdeauna s-a considerat un prizonier al lui Isus Hristos, nu al Imperiului
Romani (vezi Filim.1, 9, 23).
Biserica primară a considerat un privilegiu să sufere pentru numele lui
Hristos. În Fapte 5:41, apostolii „au plecat dinaintea Soborului, şi s-au bucurat
că au fost învredniciţi să fie batjocoriţi, pentru Numele Lui”. Filipenilor le-a
scris Pavel, „ Căci cu privire la Hristos, vouă vi s-a dat harul nu numai să credeţi
în El, ci să şi pătimiţi pentru El” (Fil.1:29). De ce era suferinţa o cauză a
bucuriei? Noul Testament sugerează cel puţin cinci motive.
Mai întâi, suferinţa îi aduce pe credincioşi mai aproape de Hristos. Pavel a
scris, „Şi să-L cunosc pe El şi puterea învierii Lui şi părtăşia suferinţelor Lui”
(Fil.3:10). Suferinţa pentru cauza lui Hristos aduce roada unei înţelegeri mai
bune a ceea ce Isus a trebuit să sufere.
În al doilea rând, suferinţa îl asigură pe credincios că aparţine lui Hristos.
Isus a spus, „Dacă vă urăşte lumea, ştiţi că pe Mine M-a urât înaintea voastră”
(Ioan 15:18). Pentru că „ucenicul nu este mai presus de învăţătorul său, nici
robul mai presus de domnul său” (Mat.10:24), noi vom suferi. Pavel l-a avertizat
pe Timotei, „De altfel, toţi cei ce voiesc să trăiască cu evlavie în Hristos Isus,
vor fi prigoniţi” (2 Tim.3:12). Petru spune creştinilor în suferinţă, „Dacă sunteţi
batjocoriţi pentru Numele lui Hristos, ferice de voi! Fiindcă Duhul slavei, Duhul
lui Dumnezeu, Se odihneşte peste voi” (1 Petru 4:14). Suferinţa îi face pe
credincioşi să simtă prezenţa Duhului Sfânt în vieţile lor, care le dă siguranţa
mântuirii.
În al treilea rând, suferinţa aduce o răsplată viitoare. „Şi, dacă suntem
copii, suntem şi moştenitori: moştenitori ai lui Dumnezeu, şi împreună
moştenitori cu Hristos, dacă suferim cu adevărat împreună cu El, ca să fim şi

79
proslăviţi împreună cu El. Eu socotesc că suferinţele din vremea de acum nu
sunt vrednice să fie puse alături cu slava viitoare, care are să fie descoperită faţă
de noi” (Rom.8:17-18). „Căci întristările noastre uşoare de o clipă lucrează
pentru noi tot mai mult o greutate veşnică de slavă” (2 Cor.4:17).

COLOSENI

În al patrulea rând, suferinţa poate avea ca rezultat mântuirea altora.

Istoria Bisericii este plină de relatări ale celor care au venit la Hristos după ce au
privit pe alţi credincioşi care îndurau suferinţa.
În al cincilea rând, suferinţa îl înfrânge pe Satan. El doreşte ca suferinţa să
ne facă rău, dar Dumnezeu ne face bine prin ea.
Afirmaţia în trupul meu împlinesc ce lipseşte suferinţelor lui Hristos,
pentru trupul Lui, care este Biserica a fost subiectul a numeroase
controverse. Romano-catolicii şi-au imaginat aici o referire la suferinţele
creştinilor în purgatoriu. Suferinţa lui Hristos, susţin ei, nu a fost suficientă
pentru a ne curăţa complet de păcatele noastre. Creştinii trebuie să împlinească
ceea ce lipseşte suferinţelor lui Hristos în folosul lor prin suferinţele de supă
moarte. Totuşi, puţin probabil să fie aceasta ideea lui Pavel. El tocmai şi-a
încheiat demonstraţia că doar Hristos este suficient pentru a ne împăca cu
Dumnezeu (1:20-23). A se întoarce acum şi a învăţa că credincioşii trebuie să
contribuie la plata pentru păcatele lor ar submina întregul lui argument. Noul
Testament este clar că suferinţele lui Hristos nu au nevoie de nimic care să li se
adauge. Prin moartea lui Isus pe cruce, lucrarea de mântuire a fost desăvârşită.
Ulterior, ereticii coloseni au învăţat că faptele omeneşti erau necesare pentru
mântuire. A învăţa că suferinţele credincioşilor erau necesare pentru a contribui
la ispăşirea păcatelor lor însemna să joci cum îţi cântau ereticii. Ideea că Pavel
se referă la suferinţa din purgatoriu este exclusă atât de conţinutul general al
epistolei cât şi de contextul imediat, cum este şi de absenţa evidentă a vreunei
menţiuni a unui loc ca purgatoriul în Scriptură. În cele din urmă, thlipsis
(suferinţe) nu este folosit nicăieri în Noul Testament pentru a vorbi de
suferinţele lui Hristos.
În trupul meu se referă la durerea fizică a lui Pavel. Când spune
împlinesc ce lipseşte suferinţelor lui Hristos, pentru trupul Lui, care este
Biserica, el arată că durerea fizică pe care o îndură datorită lui Hristos – ura
prigonitorilor este rezultatul a ceea ce face în beneficiul Bisericii şi pentru a zidi
Biserica. Nu personalitatea lui era cea ofensată şi injurii ostile nu i se aduceau
lui, ci lucrării lui pentru Trupul lui Hristos.
În ce sens împlineau suferinţele lui Pavel ceea ce lipsea suferinţelor lui
Hristos? În acela că Pavel primea prigonirea care a fost intenţionată pentru
Hristos. Isus, după ce S-a înălţat la cer, a fost în afara sferei lor de influenţă. Dar
pentru că vrăjmaşii Lui nu au sfârşit toate prejudiciile pe care doreau să I le

80
pricinuiască, şi-au îndreptat ura lor către cei care propovăduiau Evanghelia.
În sensul acela împlinea Pavel ceea ce lipsea suferinţelor lui Hristos. În 2
Corinteni 1:5 a scris că „avem parte din belşug de suferinţele lui Hristos”. El a
purtat în trupul său semnele loviturilor intenţionate pentru Hristos, dar şi de
dragul Bisericii (2 Tim.2:10). Cei care doresc să-L reprezinte pe Hristos şi să
slujească Bisericii Lui trebuie să fie gata să sufere pentru Numele Său.
Perspectiva lui Pavel asupra lucrării 1:25b

SCOPUL LUCRĂRII

ca să întregesc Cuvântul lui Dumnezeu. (1 :25b)

Pavel a fost silit să-şi împlinească lucrarea. A spus bătrânilor din Efes,
„Dar eu nu ţin numai decât la viaţa mea, ca şi cum mi-ar fi scumpă, ci vreau
numai să-mi sfârşesc cu bucurie calea şi slujba pe care am primit-o de la
Domnul Isus, ca să vestesc Evanghelia harului lui Dumnezeu” (Fapte 20:24).
Acea lucrare consta în primul rând în predicarea Cuvântului lui Dumnezeu, în
„vestirea … întregului plan al lui Dumnezeu” (Fapte 20:27). Şi Pavel a
împlinit lucrarea aceea. Aproape de sfârşitul vieţii lui a exclamat triumfător, „M-
am luptat lupta cea bună, mi-am isprăvit alergarea, am păzit credinţa” (2
Tim.4:7). Economia efortului său, devotamentul său sincer şi concentrarea clară
directă asupra sarcinii pe care i-a dat-o Dumnezeu l-au ajutat să-şi îndeplinească
lucrarea în întregime. Şi-a planificat să facă voia lui Dumnezeu, nimic mai mult
sau mai puţin, şi a rămas în prescripţia aceea îngustă. A dorit să predice planul
lui Dumnezeu în întregime celor la care l-a chemat Dumnezeu, fără să se
eschiveze vreodată de la datoria lui şi fără să diminueze mesajul divin.
Unii în lucrarea Domnului se gândesc că trebuie să câştige întreaga lume.
Ca rezultat, se întind atât de mult încât realizează puţin. Pavel a fost călăuzit de
Duhul Sfânt să facă doar trei călătorii misionare, toate în aceeaşi arie generală.
Totuşi puţini oameni în istorie au afectat lumea aşa cum a făcut-o el. Isus nu a
părăsit niciodată Palestina, şi totuşi nimeni nu a ajuns să aibă un impact
asemănător asupra lumii aşa cum a avut el. Lucrarea lui Isus a fost eficientă
pentru că S-a limitat să facă ceea ce a vrut Dumnezeu.
În primul rând, Isus Şi-a limitat lucrarea la voia lui Dumnezeu. A spus în
Ioan 5:30, „Nu caut să fac voia Mea, ci voia Tatălui, care M-a trimis”. Prea
mulţi oameni în lucrare sunt preocupaţi să-şi construiască propriile imperii, mai
degrabă decât să caute să îndeplinească voia lui Dumnezeu.
În al doilea rând, Isus Şi-a limitat lucrarea la timpul lui Dumnezeu.
Evanghelia după Ioan vorbeşte în mod repetat despre ceasul lui Isus care încă
nu venise (vezi 2:4; 7:30; 8:20; 12:27; 13:1; 17:1). Isus Şi-a împlinit lucrarea
conştient de timpul lui Dumnezeu. A refuzat să facă lucrurile până la vremea
potrivită.

81
 În al treilea rând, Isus Şi-a limitat lucrarea la obiectivul lui Dumnezeu. A
ştiut că Dumnezeu nu L-a trimis să atingă întreaga lume prin El Însuşi. În Matei
15:24 a spus, „Eu nu sunt trimis decât la oile pierdute ale casei lui Israel”.
În al patrulea rând, Isus Şi-a limitat lucrarea la împărăţia lui Dumnezeu. A
refuzat să fie atras în controversele politice din zilele Lui. Când adversarii Lui
au încercat să-l amestece într-o asemenea controversă, El a răspuns, „Daţi, deci,
COLOSENI

Cezarului ce este al Cezarului, şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu!”

(Mat.22:21). A păstrat separate tărâmul politic şi cel spiritual. Aceasta este o
lecţie pe care multe dintre bisericile contemporane par să o fi pierdut.
În al cincilea rând, Isus S-a limitat la poporul lui Dumnezeu. Şi-a dat
seama că putea să-Şi investească viaţa doar în câţiva oameni. Dintr-un grup mai
mare de urmaşi ai Lui, Şi-a ales doisprezece şi Şi-a petrecut cea mai mare parte
din timpul Său cu ei. Şi chiar şi între cei doisprezece, Şi-a petrecut mai mult
timp cu Petru, Iacov şi Ioan decât cu ceilalţi.
Cei care doresc lucrări cu adevărat eficiente trebuie să înveţe importanţa
limitelor. Dacă se concentrează pe profunzimea lucrărilor lor, Dumnezeu de
mărime.

SUBIECTUL LUCRĂRII

Vreau să zic: taina ţinută ascunsă din veşnicii şi în toate veacurile, dar
descoperită acum sfinţilor Lui, cărora Dumnezeu a voit să le facă cunoscut
care este bogăţia slavei tainei acesteia între Neamuri, şi anume: Hristos în
voi, nădejdea slavei. (1:26-27)

Mesajul pe care Pavel l-a proclamat în lucrarea sa a fost taina ţinută

ascunsă din veşnicii şi în toate veacurile, dar descoperită acum sfinţilor Lui.
Sunt câteva lucruri pe care Dumnezeu nu le descoperă la nimeni. Deuteronom
29:29 spune, „Lucrurile ascunse sunt ale Domnului, Dumnezeului nostru”.
Dumnezeu descoperă alte lucruri numai anumitor oameni. „Prietenia [„lucrurile
ascunse” – traducerea NASB, n.t.] Domnului este pentru cei ce se tem de El”
(Ps.25:14). Proverbe 3:32 spune, „Este prieten [„confidenţial” – traducerea
NASB, n.t.] cu cei fără prihană”. Totuşi alte lucruri au fost ascunse în Vechiul
Testament, dar au fost descoperite în Noul. Noul Testament le numeşte taine
(mustērion). Pavel foloseşte acest cuvânt nu pentru a arăta o învăţătură, un ritual
sau o ceremonie ascunsă, revelată numai anumitor iniţiaţi de elită (ca şi în
religiile misterioase), ci de adevărul descoperit credincioşilor în Noul
Testament. Acest adevăr, care a fost descoperit acum sfinţilor, este acela care a

82
fost ascuns din veşnicii şi în toate veacurile, şi anumite în vremea Vechiului
Testament. Acum se referă la vremea scrierii Vechiului Testament. Acest adevăr
recent descoperit include taina Dumnezeului întrupat (Col.2:2-3, 9); a
necredinţei Israelului (Rom.11:25); a fărădelegii (2 Tes.2:7; vezi Apoc.17:5, 7);
a unităţii dintre iudei şi Neamuri în Biserică (Efes.3:3-6); şi a răpirii (1
Cor.15:51). Acest adevăr ascuns este disponibil numai celor care sunt sfinţi –
Perspectiva lui Pavel asupra lucrării 1:28a

credincioşii adevăraţi (vezi 1 Cor.2:7-16). Fraza cărora Dumnezeu a voit să le

facă cunoscut arată în mod clar că tainele nu sunt descoperite de geniul omului,
ci sunt descoperite de voia şi de acţiunea lui Dumnezeu. Este planul lui
Dumnezeu ca poporul Său să cunoască acest adevăr.
Dintre toate tainele pe care Dumnezeu le-a descoperit în Noul Testament,
cea mai profundă este Hristos în voi, nădejdea slavei. Vechiul Testament a
prezis venirea lui Mesia. Dar ideea că ar putea să trăiască de fapt în Biserica
răscumpărată, formată în cea mai mare parte dintre Neamuri, nu a fost
descoperită. Noul Testament este clar că Hristos, prin Duhul Sfânt, locuieşte în
permanenţă în toţi credincioşii (vezi Rom.8:9; 1 Cor.6:19, 20; Efes.2:22).
Descoperirea bogăţiilor slavei a aşteptat Noul Testament (Efes.3:3-6).
Credincioşii, atât iudeii cât şi Neamurile, au acum bogăţiile nemăsurate ale
locuirii lui Hristos în ei (Ioan 14:23; Rom.8:9-10; Gal.2:20; Efes.1:7, 17-18; 3:8-
10, 16-19; Fil.4:19). Biserica este descrisă ca „templul Dumnezeului cel viu;
cum a zis Dumnezeu: „Eu voi locui şi voi umbla în mijlocul lor; Eu voi fi
Dumnezeul lor, şi ei vor fi poporul Meu.” (2 Cor.6:16). Faptul că Hristos
locuieşte în toţi credincioşii este pentru ei nădejdea slavei şi este subiectul sau
tema lucrării Evangheliei. Ceea ce face Evanghelia atrăgătoare nu este faptul că
promite bucurie şi ajutor prezent, ci faptul că promite cinste, binecuvântare şi
slavă veşnică. Când Hristos vine la viaţă într-un credincios, prezenţa Lui este
ancora făgăduinţei cerului – garanţa binecuvântării viitoare veşnice (vezi 2
Cor.5:1-5; Efes.1:13-14). În realitatea că Hristos trăieşte în creştin este
experienţa vieţii noi şi nădejdea slavei veşnice.

STILUL LUCRĂRII

 Pe El Îl propovăduim noi, şi sfătuim pe orice om, şi învăţăm pe orice om în

toată înţelepciunea, (1:28a)

Pasiunea lui Pavel a fost să-l propovăduiască pe El, care a făcut atât de
mult pentru el. Katangellō (propovăduim) înseamnă să declari în public un
adevăr care s-a încheiat sau care se petrece. Este un termen general şi nu este

83
restrâns doar la predicarea oficială. Propovăduirea lui Pavel a inclus două
aspecte, unul negativ şi altul pozitiv.
Sfătuim vine din noutheteō. Vorbeşte despre sfatul de îmbărbătare în
vederea păcatului şi a pedepsei viitoare. Este responsabilitatea conducătorilor
bisericii. În Fapte 20:31, Pavel a descris lucrarea sa la Efes: „Timp de trei ani, zi
şi noapte, n-am încetat să sfătuiesc cu lacrămi pe fiecare din voi”. Dar este de
COLOSENI

asemenea şi responsabilitatea fiecărui credincios. Pavel a scris Tesalonicenilor,

„Şi dacă n-ascultă cineva ce spunem noi în această epistolă, însemnaţi-vi-l, şi să
n-aveţi nici un fel de legături cu el, ca să-i fie ruşine. Să nu-l socotiţi ca pe un
vrăjmaş, ci să-l mustraţi ca pe un frate” (2 Tes.3:14-15).
Coloseni 3:16 porunceşte, „Cuvântul lui Hristos să locuiască din belşug în
voi în toată înţelepciunea. Învăţaţi-vă şi sfătuiţi-vă unii pe alţii”. Pavel şi-a
exprimat încrederea că Romanii erau „plini de bunătate, plini şi de orice fel de
cunoştinţă, şi astfel sunt în stare să se sfătuiască unii pe alţii” (Rom.15:14). Dacă
este păcat în viaţa unui credincios, alţi credincioşi au responsabilitatea de a-l
sfătui cu blândeţe, cu dragoste să părăsească păcatul acela.
Învăţăm se referă la împărţirea adevărului pozitiv. Şi aceasta este
responsabilitatea fiecărui credincios (Col.3:16), şi este parte a Marii Trimiteri
(Mat.28:20). Este în mod deosebit responsabilitatea conducătorilor bisericii.
„Dar trebuie ca episcopul să fie … în stare să înveţe pe alţii” (1 Tim.3:2).
Sfătuirea şi învăţarea trebuie să fie făcute în toată înţelepciunea. Acesta
este un context mai larg. Aşa cum am discutat în capitolul 2, înţelepciunea se
referă la discernământul practic – înţelegerea principiilor biblice pentru o
conduită sfântă. Modelul consecvent al lucrării lui Pavel a fost acela să lege
învăţătura şi sfătuirea şi să le aducă împreună în contextul adevărurilor
doctrinale generale ale Cuvântului. Învăţătura doctrinală era urmată în mod
invariabil de sfaturile practice. Acesta trebuie să fie modelul pentru toţi
lucrătorii.

REZULTATUL LUCRĂRII

ca să înfăţişăm pe orice om, desăvârşit în Hristos Isus. (1:28b)

Scopul lucrării este maturitatea sfinţilor. Pavel a exprimat lucrul acesta în

mod clar în Efeseni 4:11-13: „[Hristos] a dat pe unii apostoli; pe alţii, prooroci;
pe alţii, evanghelişti; pe alţii, păstori şi învăţători, pentru desăvârşirea sfinţilor,

84
în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos, până vom
ajunge toţi la unirea credinţei şi a cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu, la starea de
om mare, la înălţimea staturii plinătăţii lui Hristos”. Scopul a fost împărtăşit de
Epafra, fondatorul bisericii din Colose: „Epafra, care este dintr-ai voştri, vă
trimite sănătate. El, rob al lui Hristos, totdeauna se luptă pentru voi în
rugăciunile sale, pentru ca, desăvârşiţi şi deplin încredinţaţi, să stăruiţi în voia
Perspectiva lui Pavel asupra lucrării 1:29

lui Dumnezeu” (Col.4:12). Scopul nostru este doar acela de a câştiga oameni
pentru Hristos, ci şi de a-i aduce la maturitate spirituală. Atunci vor putea şi ei
să-şi reproducă credinţa lor în alţii. În 2 Timotei 2:2 Pavel l-a însărcinat pe
Timotei, „Şi ce-ai auzit de la mine, în faţa multor martori, încredinţează la
oameni de încredere, care să fie în stare să înveţe şi pe alţii”.
A fi desăvârşit sau matur înseamnă a fi ca Hristos. Deşi toţi creştinii se
luptă pentru acel sfârşit înalt, nimeni pe pământ nu ajuns încă acolo (vezi
Fil.3:12). Totuşi, fiecare credincios va ajunge într-o zi. „Prea iubiţilor, acum
suntem copii ai lui Dumnezeu. Şi ce vom fi, nu s-a arătat încă. Dar ştim că
atunci când Se va arăta El, vom fi ca El; pentru că Îl vom vedea aşa cum este” (1
Ioan 3:2). Creştinii se îndreaptă către maturitate prin hrănirea din Cuvântul lui
Dumnezeu: „Toată Scriptura este însuflată de Dumnezeu şi de folos ca să înveţe,
să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire, pentru ca omul lui
Dumnezeu să fie desăvârşit şi cu totul destoinic pentru orice lucrare bună” (2
Tim.3:16-17).
Ereticii coloseni credeau că desăvârşirea era doar pentru elită, o
perspectivă împărtăşită de mulţi alţii de-a lungul istoriei. Jurnalistul american
Walter Lippmann a scris,

Şi totuşi, nu s-a arătat niciodată vreun învăţător care să fie suficient de înţelept
ca să ştie cum să transmită înţelepciunea lui întregii omeniri. De fapt, marii
învăţători nu au încercat niciodată ceva atât de utopic. Ei au fost pe deplin
conştienţi cât de dificilă este pentru cei mai mulţi oameni înţelepciunea, şi au
afirmat plini de încredere că viaţa desăvârşită este doar pentru puţini selecţi.

Prin contrast, Hristos oferă maturitate spirituală fiecărui bărbat şi femeie.

PUTEREA LUCRĂRII

Iată la ce lucrez eu, şi mă lupt după lucrarea puterii Lui, care lucrează cu
tărie în mine. (1:29)

85
 Kopiaō (lucrez) înseamnă să lucrezi până la epuizare. Uneori oamenii îmi
spun că lucrez prea mult. Dar comparat cu Pavel, nu lucrez suficient de greu. Mă
întristează să aud despre păstori şi studenţi seminarişti care caută un pastorat
uşor. Când eram un tânăr păstor, o doamnă (care nu ştia că eram păstor) m-a

COLOSENI

sfătuit să merg în lucrare. Când am întrebat-o de ce, ea a răspuns că lucrătorii nu

au nimic de făcut şi pot să câştige mulţi bani.
Nimeni nu poate ajunge la o asemenea ideea prin observarea lui Pavel. Cu
privire la cei care denigrau lucrarea lui, El a scris:

Sunt ei slujitori ai lui Hristos? Vorbesc ca un ieşit din minţi-eu sunt şi mai mult.
În osteneli şi mai mult; în temniţe, şi mai mult; în lovituri, fără număr; de multe
ori în primejdii de moarte! De cinci ori am căpătat de la Iudei patruzeci de
lovituri fără una; de trei ori am fost bătut cu nuiele; odată am fost împroşcat cu
pietre; de trei ori s-a sfărâmat corabia cu mine; o noapte şi o zi am fost în
adâncul mării. Deseori am fost în călătorii, în primejdii pe râuri, în primejdii din
partea tâlharilor, în primejdii din partea celor din neamul meu, în primejdii din
partea păgânilor, în primejdii în cetăţi, în primejdii în pustie, în primejdii pe
mare, în primejdii între fraţii mincinoşi. În osteneli şi necazuri, în priveghiuri
adesea, în foame şi sete, în posturi adesea, în frig şi lipsă de îmbrăcăminte! Şi,
pe lângă lucrurile de afară, în fiecare zi mă apasă grija pentru toate Bisericile”
(2 Cor.11:23-28).

Nimeni nu poate să-L slujească plin de succes pe Isus Hristos fără să

lucreze din greu. Păstorii, conducătorii creştini sau creştinii de rând leneşi nu vor
îndeplini niciodată lucrarea la care Domnul i-a chemat. Mă lupt vine de la
agōnizomai, care se referă la a concura la un concurs de atletism. Cuvântul
nostru românesc derivă de acolo. Succesul în slujirea Domnului, ca şi succesul
în sport, cere efort maxim.
Ca nu cumva cineva să-l înţeleagă greşit, Pavel spune că el se luptă după
lucrarea puterii Lui, care lucrează cu tărie în mine. Toată truda şi munca lui
grea ar fi fost inutilă separat de puterea lui Dumnezeu în viaţa lui. Corintenilor
le-a scris, „Prin harul lui Dumnezeu sunt ce sunt. Şi harul Lui faţă de mine n-a
fost zădarnic; ba încă am lucrat mai mult decât toţi: totuşi nu eu, ci harul lui
Dumnezeu, care este în mine” (1 Cor.15:10). Dumnezeu i-a dat lui Pavel puterea
de a lucra din greu în slujba sa. Galateni 2:20 rezumă într-un mod real cele două
componente ale acestei acţiuni omeneşti-divine: „Am fost răstignit împreună cu
Hristos, şi trăiesc... dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa pe
care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a
iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine”.

86
 Aceste opt aspecte ale lucrării lui Pavel ar trebui să caracterizeze pe
fiecare credincios. Toţi credincioşii Îl slujesc pe Hristos într-o oarecare măsură.
Mesajul lui Pavel pentru toţi în acest pasaj este, „Ce aţi învăţat, ce aţi primit şi
auzit de la mine, şi ce aţi văzut în mine, faceţi” (Fil.4:9).

7
Dragostea lui Pavel faţă de Biserică

Vreau, în adevăr, să ştiţi cât de mare luptă duc pentru voi, pentru cei din
Laodicea şi pentru toţi cei ce nu mi-au văzut faţa în trup; ca să li se
îmbărbăteze inimile, să fie uniţi în dragoste, şi să capete toate bogăţiile
plinătăţii de pricepere, ca să cunoască taina lui Dumnezeu Tatăl, adică pe
Hristos, în care sunt ascunse toate comorile înţelepciunii şi ale ştiinţei. Spun
lucrul acesta, pentru ca nimeni să nu vă înşele prin vorbiri
amăgitoare. Căci măcar că sunt departe cu trupul, totuşi cu duhul Sunt cu
voi, şi privesc cu bucurie la buna rânduială care domneşte între voi şi la
tăria credinţei voastre în Hristos. Astfel, deci, după cum aţi primit pe
Hristos Isus, Domnul, aşa să şi umblaţi în El, fiind înrădăcinaţi şi zidiţi în

87
El, întăriţi prin credinţă, după învăţăturile care v-au fost date, şi sporind în
ea cu mulţumiri către Dumnezeu. (2:1-7)

Dacă cineva ţi-ar cere să sugerezi cele mai importante calităţi pe care ar
trebui să le posede un lucrător, poate ai argumenta în favoarea inteligenţei,
educaţiei, abilităţii de conducere, curajului, sfinţeniei sau capacităţii de a vorbi.
Deşi toate acestea sunt componente esenţiale, poate ingredientul cel mai necesar

COLOSENI

în viaţa unui lucrător al lui Isus Hristos este dragostea faţă de biserică. Nimeni
nu-L poate sluji cu adevărat pe Dumnezeu în biserică fără motivaţia aceasta.
Isus a iubit Biserica atât de mult încât Şi-a dat viaţa pentru ea. Pavel le-a
cerut bătrânilor din Efes să „[păstorească] Biserica Domnului pe care a câştigat-
o cu însuşi sângele Său” (Fapte 20:28). În Efeseni 5:25 el a spus că soţii ar
trebui să-şi iubească nevestele „cum a iubit şi Hristos Biserica şi S-a dat pe Sine
pentru ea”.
Şi Pavel a avut o dragoste adâncă pentru Biserică şi şi-a dat viaţa în slujba
ei. Şi-a exprimat în mod frecvent dragostea în epistolele lui. Corintenilor le-a
scris, „Voi sunteţi epistola noastră, scrisă în inimile noastre, cunoscută şi citită
de toţi oamenii” (2 Cor.3:2); „Am dat drumul gurii faţă de voi, Corintenilor! Ni
s-a lărgit inima” (2 Cor.6:11); „Şi eu, voi cheltui prea bucuros din ale mele, şi
mă voi cheltui în totul şi pe mine însumi pentru sufletele voastre” (2 Cor.12:15).
A spus filipenilor, „Vă port în inima mea” (Fil.1:7).
Pavel a iubit biserica pentru că L-a iubit pe Hristos. A cunoscut bine
adevărul exprimat în 1 Ioan 4:21, „Şi aceasta este porunca pe care o avem de la
El: cine iubeşte pe Dumnezeu, iubeşte şi pe fratele său”. Dragostea lui pentru
Hristos şi pentru biserică a fost cea care i-a dat putere să îndure suferinţa fizică
prin care a trecut (vezi 2 Cor.11:23-27). I-a îngăduit de asemenea să poarte „în
fiecare zi … grija pentru toate Bisericile” (2 Cor.11:28). Datorită acelei dragoste
a putut să îndure defecţiunile, învăţătorii falşi şi abuzul personal. Într-adevăr, a
putut să „rabde totul pentru cei aleşi, pentru ca şi ei să capete mântuirea care este
în Hristos Isus, împreună cu slava veşnică” (2 Tim.2:10).
Dragostea lui Pavel faţă de biserică l-a determinat să scrie această epistolă
bisericilor din Valea Lycus (vezi 4:15-16). A dorit să cunoască lupta puternică
pe care o avea de dus în folosul lor şi în folosul bisericii surori din Laodicea,
chiar dacă nu l-au văzut cu toţii personal. Dragostea lui Pavel nu a fost selectivă;
a iubit întreaga biserică, nu pe cei pe care i-a cunoscut personal sau au fost
aproape de el. Acest fel de dragoste altruistă ar trebui să caracterizeze pe fiecare
conducător spiritual. Luptă se traduce din agōn, din care obţinem cuvântul
românesc agonie. Este o formă diferită a aceluiaşi cuvânt pe care l-a folosit în
1:29 pentru a vorbi de lupta lui în lucrare. Dragostea lui profundă chiar şi faţă de

88
cei care pe care nu i-a întâlnit niciodată reflectă dragostea lui pentru Hristos,
Capul Bisericii.
Aşa cum părinţii iubitori au scopuri pentru copiii lor, tot aşa şi Pavel a
avut scopuri pentru biserică. El enumără cinci dintre ele pentru care a luptat. A
dorit ca cei din Colose să fie îmbărbătaţi, uniţi în dragoste, plini de toate
bogăţiile priceperii, să umble în Hristos şi să sporească în mulţumiri.

Dragostea lui Pavel faţă de Biserică 2:2a

ÎMBĂRBĂTAŢI ÎN INIMĂ

ca să li se îmbărbăteze inimile, (2:2a)

Înţelesul de bază al lui parakaleō (îmbărbăteze) este „a fi aproape”.

Pentru că o persoană poate fi aproape pentru mai multe scopuri, cuvântul are o
gamă largă de înţelesuri. Ea include a implora, a apela la, a invita, a mângâia, a
îndemna sau a încuraja. În contextul de faţă, ar putea fi tradus totuşi „a întări”
pentru că cei din Colose erau înconjuraţi de învăţători falşi şi aveau nevoie de
întărire mai degrabă decât de mângâiere.
Comentatorul William Barcley citează un exemplu de parakaleō din
greaca clasică ce se aseamănă cu folosirea lui aici.

Era un regiment grecesc care era descurajat şi complet demoralizat. Generalul a

trimis un conducător care să-i vorbească în aşa fel încât curajul să renască şi
trupurile oamenilor abătuţi să devină din nou pregătite pentru acţiuni eroice.
Aceasta este ceea ce înseamnă parakaleō aici. Rugăciunea lui Pavel este
Biserica să fie umplută cu acel curaj care să poate face faţă oricărei situaţii.
(Epistolele către Filipeni, Coloseni şi Tesaloniceni [Louisville,
Ky.:Westminster, 1975], p.129).

Când Pavel şi-a exprimat dorinţa ca inimile lor să fie întărite, el nu s-a
referit doar la emoţii. Scriitorii biblici au asociat emoţiile cu ceea ce Versiunea
King James numeşte foarte descriptiv „măruntaie” (Ps.22:14; Cânt.cânt.5:4;
Plâng.2:11; 1 Ioan 3:17). Au făcut aceasta pentru că emoţiile puternice produc
reacţii fizice în partea de jos a abdomenului. Chiar şi astăzi cei care sunt
neliniştiţi spun că au fluturaşi la stomac. Conceptul abstract de emoţii a fost
observat în termenii efectelor fizice concrete pe care le-au produs.
Când este folosit în mod figurat în Biblie, cuvântul inimă se referă de
obicei în sens larg şi general la persoana interioară, centrul vieţii. Egalează în
mod specific cu mintea. În Apocalipsa 2:23 Domnul Se descrie ca „Cel ce
cercetez rinichii şi inima”: şi voi răsplăti fiecăruia din voi după faptele lui”.

89
Inima este un sinonim pentru minte. Folosind inima ca un termen general pentru
capacitatea de gândire, Ieremia 17:9 spune, „Inima este nespus de înşelătoare şi
de deznădăjduit de rea; cine poate s-o cunoască?” Apocalipsa 18:7 spune despre
Babilon, „Pentru că zice în inima ei: „Şed ca împărăteasă, nu sunt văduvă, şi nu
voi şti ce este tânguirea!” ”. „Nebunul”, spune Psalmul 53:1, „spune în inima
lui, „Nu este Dumnezeu” ”. Aşa cum arată aceste versete, inima se referă la
minte, unde are loc gândirea (vezi Isa,47:8; Ţef.2:15; Mat.24:48).
Emoţiile răspund la ceea ce se petrece în inimă, la ceea ce percepe mintea.
Aşadar, modul de a controla emoţiile este prin minte. Când mintea este umplută

COLOSENI

cu adevărul biblic, emoţiile răspund în mod corespunzător. Din acest motiv

Biblia ne sfătuieşte să „ne păzim inima mai mult decât orice, căci din ea ies
izvoarele vieţii” (Prov.4:23). Scriptura ne mai spune să „ne îndreptăm inima pe
calea cea dreaptă” (Prov.23:19). Credincioşii ar trebui să-şi călăuzească inima
pentru ca să poată urma calea plăcută lui Dumnezeu. Pentru aceasta avem
nevoie de ajutorul Lui. „Cercetează-mă, Doamne, încearcă-mă, trece-mi prin
cuptorul de foc rinichii şi inima!” (Ps.26:2). „Cercetează-mă, Dumnezeule, şi
cunoaşte-mi inima! Încearcă-mă, şi cunoaşte-mi gândurile! Vezi dacă sunt pe o
cale rea, şi du-mă pe calea veşniciei!” (Ps.139:3,4). Ceea ce umple inima se va
reflecta cu siguranţă şi în comportament. „Pui de năpârci, cum aţi putea voi să
spuneţi lucruri bune, când voi sunteţi răi? Căci din prisosul inimii vorbeşte gura.
Omul bun scoate lucruri bune din vistieria bună a inimii lui; dar omul rău scoate
lucruri rele din vistieria rea a inimii lui” (Mat.12:34-35).
Cum putem să ajungem la o minte puternică?  „Şi-L rog ca, potrivit cu
bogăţia slavei Sale, să vă facă să vă întăriţi în putere, prin Duhul Lui, în omul
dinăuntru”. Duhul întăreşte inimile celor care îşi lasă vieţile în controlul Său.
Unul din numele Lui este Ajutorul (vezi Ioan 14:16, 26; 15:26; 16:7). Ajutorul în
greacă este o formă substantivală a lui parakaleō şi ar putea fi tradus
„Întăritorul” în aceste pasaje. Adevărata putere interioară vine numai prin
umplerea cu Duhul.
După întoarcerea sa, Pavel s-a bucurat de experienţa întăririi: „Totuşi Saul
se întărea din ce în ce mai mult, şi făcea de ruşine pe Iudeii, care locuiau în
Damasc, dovedind că Isus este Hristosul” (Fapte 9:22). Întrucât şi-a trăit viaţa în
puterea Duhului,a experimentat puterea. În cele din urmă a putut să spună,
„Suntem încolţiţi în toate chipurile, dar nu la strâmtoare; în grea cumpănă, dar
nu deznădăjduiţi; prigoniţi, dar nu părăsiţi; trântiţi jos, dar nu omorâţi” (2
Cor.4:8-9). A putut să îndure toate acestea pentru că a fost îmbărbătat în inimă.
Deşi Duhul Sfânt este un întăritor divin, El foloseşte şi instrumente
omeneşti. Isus i-a spus lui Petru „După ce te vei întoarce la Dumnezeu, să
întăreşti pe fraţii tăi” (Luca 22:32). „Iuda şi Sila, care şi ei erau prooroci, au
îndemnat pe fraţi, şi i-au întărit cu multe cuvinte” (Fapte 15:32). Pavel l-a trimis

90
pe Timotei la Tesaloniceni să întărească credinţa lor (1 Tes.3:2). O parte
importantă a lucrării lui Pavel a fost întărirea credincioşilor. Fapte 15:41
relatează călătoria lui în Siria şi Cilicia ca să întărească bisericile (vezi Fapte
14:21-22;18:23). Dumnezeu foloseşte oameni dăruiţi pentru a învăţa şi a întări
biserica (vezi Efes.4:11-14).
Inimile puternice au ca rezultat o viaţă creştină puternică. Când
credincioşii sunt întăriţi prin Duhul, Hristos va locui în inimile lor, ei vor fi
înrădăcinaţi şi întemeiaţi în dragoste, vor cunoaşte dragostea lui Hristos şi vor fi
umpluţi cu plinătatea lui Dumnezeu (Efes.3:16-19). Apoi Hristos, prin ei, va
face „nespus mai mult decât [cer sau gândesc ei]” (Efes.3:20).
Dragostea lui Pavel faţă de Biserică 2:2b

UNIŢI ÎN DRAGOSTE

să fie uniţi în dragoste, (2:2b)

Dragostea fierbinte este echilibrul necesar unei minţi puternice.

Creştinătatea nu este entuziasm fără minte, dar nici nu este ortodoxism
intelectual fără viaţă. Pavel afirmă cu elocvenţă centralitatea dragostei în 1
Corinteni 13:1-3:

Chiar dacă aş vorbi în limbi omeneşti şi îngereşti, şi n-aş avea dragoste, sunt o
aramă sunătoare sau un chimval zângănitor. Şi chiar dacă aş avea darul
proorociei, şi aş cunoaşte toate tainele şi toată ştiinţa; chiar dacă aş avea toată
credinţa aşa încât să mut şi munţii, şi n-aş avea dragoste, nu sunt nimic. Şi chiar
dacă mi-aş împărţi toată averea pentru hrana săracilor, chiar dacă mi-aş da
trupul să fie ars, şi n-aş avea dragoste, nu-mi foloseşte la nimic.

Sumbibazō (uniţi) înseamnă a uni sau a aduce împreună. Acest participiu

aorist explică verbul principal (să se îmbărbăteze) prin definirea ulterioară a
inimii întărite ca fiind umplută cu dragoste. Se referă în Efeseni 4:16 şi Coloseni
2:19 la diferite părţi care se unesc pentru a forma trupul omenesc. Credincioşii
împărtăşesc o viaţă comună care are la bază dragostea. Toţi credincioşii au
aceeaşi viaţă veşnică, toţi vin la Hristos în acelaşi fel şi toţi sunt aşezaţi în
Trupul lui Hristos prin acelaşi Duh (vezi 1 Cor.12:11-13). Unitatea bisericii nu
este organizaţională, ci organică. Credincioşii sunt „toţi una în Hristos Isus”
(Gal3:28; vezi Rom.10:12).
Cu siguranţă această rugăciune a lui Isus a primit răspuns prin unitatea
Trupului:

 Şi mă rog nu numai pentru ei, ci şi pentru cei ce vor crede în Mine prin
cuvântul lor. Mă rog ca toţi să fie una, cum Tu, Tată, eşti în Mine, şi Eu în Tine;
ca, şi ei să fie una în noi, pentru ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis. Eu le-am

91
 dat slava pe care Mi-ai dat-o Tu, pentru ca ei să fie una, cum şi noi suntem
una, Eu în ei, şi Tu în Mine; pentru ca ei să fie în chip desăvârşit una, ca să
cunoască lumea că Tu M-ai trimis, şi că i-ai iubit, cum M-ai iubit pe Mine.
(Ioan 17:20-23)

Francis Schaeffer a numit unitatea bisericii „apologetica finală” pentru

lumea care priveşte (Semnul creştinului [Downers Grove, III.: InterVarsity,
1970], p.15). A continuat să scrie,

COLOSENI

În Ioan 13 ideea este că, dacă un creştin individual nu arată dragoste faţă de
ceilalţi creştini adevăraţi, lumea are dreptul de a considera că nu este creştin.
Aici [în Ioan 17:21] Isus afirmă altceva care este mult mai tăios, mult mai
profund: Nu ne putem aştepta ca lumea să creadă că Tatăl l-a trimis pe Fiul, că
pretenţiile lui Isus sunt adevărate, dacă lumea nu vede o oarecare unicitate a
creştinilor adevăraţi.

Acum acest lucru este înfricoşător. Nu ar trebui să simţim o oarecare emoţie în

acest punct? (Semnul creştinului, p.15)

Preocuparea constantă a lui Pavel a fost ca ei să-şi manifeste unitatea lor

în practică. A scris corintenilor care se certau, „Vă îndemn, fraţilor, pentru
Numele Domnului nostru Isus Hristos, să aveţi toţi acelaşi fel de vorbire, să n-
aveţi dezbinări între voi, ci să fiţi uniţi în chip desăvârşit într-un gând şi o
simţire” (1 Cor.1:10). Din nou, la sfârşitul celei de-a doua epistole către ei, le-a
poruncit „fiţi cu un cuget, trăiţi în pace” (2 Cor.13:11). I-a sfătuit pe Filipeni
„Numai, purtaţi-vă într-un chip vrednic de Evanghelia lui Hristos, pentru ca, fie
că voi veni să vă văd, fie că voi rămânea departe de voi, să aud despre voi că
rămâneţi tari în acelaşi duh, şi că luptaţi cu un suflet pentru credinţa
Evangheliei” (Fil.1:27) şi „faceţi-mi bucuria deplină, şi aveţi o simţire, o
dragoste, un suflet şi un gând” (Fil. 2:2).
Cheia unităţii practice se găseşte în Efeseni 4:3: „Căutaţi să păstraţi unirea
Duhului, prin legătura păcii”. Păstrarea unităţii pe care Duhul a creat-o este
realizată prin făcătorii de pace. Făcătorii de pace se iubesc unii pe alţii. O
asemenea dragoste este evidentă atunci când credincioşii „[se îmbracă] cu o
inimă plină de îndurare, cu bunătate, cu smerenie, cu blândeţe, cu îndelungă
răbdare. Îngăduiţi-vă unii pe alţii, şi, dacă unul are pricină să se plângă de altul,
iertaţi-vă unul pe altul. Cum v-a iertat Hristos, aşa iertaţi-vă şi voi” (Col.3:12-
13).
Acest fel de dragoste umilă, practică „este legătura desăvârşirii”
(Col.3:14). Dragostea este legată întotdeauna de umilinţă, pentru că numai

92
oamenii umili pot iubi. După ce i-a îndemnat pe Filipeni să urmărească unitatea
în Filipeni 2:2, Pavel a continuat să le arate cum în versetele 3-8:

Nu faceţi nimic din duh de ceartă sau din slavă deşartă; ci în smerenie fiecare să
privească pe altul mai presus de el însuşi. Fiecare din voi să se uite nu la
foloasele lui, ci şi la foloasele altora. Să aveţi în voi gândul acesta, care era şi în
Hristos Isus: El, cu toate că avea chipul lui Dumnezeu, totuşi n-a crezut ca un
lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat pe sine însuşi
şi a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor. La înfăţişare a fost
găsit ca un om, S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte
de cruce.
Dragostea lui Pavel faţă de Biserică 2:2c-5

Umilinţa este cheia care deschide uşa dragostei şi a unităţii. Ilustraţia ei

perfectă este ascultarea şi umilinţa desăvârşită a lui Hristos, chiar până la
moarte. Când credincioşii vor practica o asemenea umilinţă modestă, vor fi „o
simţire, o dragoste, un suflet şi un gând” (Fil. 2:2).
Apostolul Ioan a văzut şi el jertfa lui Hristos ca pe exemplul suprem de
dragoste: „Noi am cunoscut dragostea Lui prin aceea că El Şi-a dat viaţa pentru
noi; şi noi, deci, trebuie să ne dăm viaţa pentru fraţi” (1 Ioan 3:16). Dar întrucât
cei mai mulţi creştini nu vor avea oportunitatea de a muri pentru ceilalţi, Ioan le
dă un test mai practic pentru dragoste: „Dar cine are bogăţiile lumii acesteia, şi
vede pe fratele său în nevoie, şi îşi închide inima faţă de el, cum rămâne în el
dragostea de Dumnezeu? Copilaşilor, să nu iubim cu vorba, nici cu limba, ci cu
fapta şi cu adevărul” (1 Ioan 3:17-18).
Iubirea faţă de ceilalţi nu este definită prin faptul că ai sentimente calde
faţă de ei, ci prin întâmpinarea nevoilor lor. Ultima dată când ai făcut un
sacrificiu pentru cineva a fost ultima dată când l-ai iubit pe el sau pe ea.
Dragostea este în primul rând acţiune, şi apoi urmează emoţiile. Astfel inima
îmbărbătată este inima care a învăţat să iubească.

PLINI DE TOATE BOGĂŢIILE PRICEPERII

şi să capete toate bogăţiile plinătăţii de pricepere, ca să cunoască taina lui

Dumnezeu Tatăl, adică pe Hristos, în care sunt ascunse toate comorile
înţelepciunii şi ale ştiinţei. Spun lucrul acesta, pentru ca nimeni să nu vă
înşele prin vorbiri amăgitoare. Căci măcar că sunt departe cu trupul, totuşi
cu duhul Sunt cu voi, şi privesc cu bucurie la buna rânduială care domneşte
între voi şi la tăria credinţei voastre în Hristos. (2:2c-5)

93
 Pavel doreşte ca cei din Colose să experimente şi toate bogăţiile care vin
din plinătate. Fără acea plinătate, credincioşii nu se pot bucura de toate
binecuvântările care sunt ale lor în Hristos. De exemplu, nimeni nu poate aştepta
cu nădejde binecuvântările cerului îndoindu-se dacă va ajunge acolo. Din
această cauză Petru spune, „Căutaţi cu atât mai mult să vă întăriţi chemarea şi
alegerea voastră” (2 Petru 1:10). Cum?

daţi-vă şi voi toate silinţele ca să uniţi cu credinţa voastră fapta; cu fapta,

cunoştinţa; cu cunoştinţa, înfrânarea; cu înfrânarea, răbdarea; cu răbdarea,
evlavia; cu evlavia, dragostea de fraţi; cu dragostea de fraţi, iubirea de
oameni. Căci, dacă aveţi din belşug aceste lucruri în voi, ele nu vă vor lăsa să
COLOSENI

fiţi nici leneşi, nici neroditori în ce priveşte deplina cunoştinţă a Domnului

nostru Isus Hristos (2 Petru 1:5-8).

Sunesis (pricepere) se referă la aplicarea principiilor biblice la viaţa de zi

cu zi. Este proprietatea exclusivă a creştinilor pentru că „omul firesc nu primeşte
lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci, pentru el, sunt o nebunie; şi nici nu le
poate înţelege, pentru că trebuiesc judecate duhovniceşte” (1 Cor.2:14). Pentru
că „cei ce trăiesc după îndemnurile firii pământeşti, umblă după lucrurile firii
pământeşti” (Rom.8:5), sunt „mintea întunecată, fiind străini de viaţa lui
Dumnezeu, din pricina neştiinţei” (Efes.4:18).
Când credinciosul experimentează adevărul spiritual prin trăirea lui,
acesta devine înţeles cu adevărat şi duce la siguranţa mântuirii lui sau a ei. De
aceea, Noul Testament concluzionează că priceperea adevărului şi acţionarea în
conformitate cu el duce la plinătate de pricepere. Oamenii îşi exprimă adesea
faţă de mine îndoielile cu privire la mântuirea lor, chiar dacă au citit cărţi cu
privire la siguranţă. Problema lor fundamentală nu este lipsa de cunoaştere, cu
eşecul în a aplica adevărurile pe care le cunosc. Adevărul care găseşte o poziţie
solidă într-o inimă puternică şi lucrează în dragostea credincioşilor are ca
rezultat o convingere puternică. Aceasta este baza siguranţă.
În lumina ereziei care îi distrugea, Pavel accentuează nevoia colosenilor
de pricepere pentru ca să cunoască taina lui Dumnezeu Tatăl, adică pe
Hristos, în care sunt ascunse toate comorile înţelepciunii şi ale ştiinţei. În
esenţa acestei înţelegeri. Ei aveau nevoie de o convingere profundă cu privire la
Dumnezeirea şi suficienţa lui Hristos.
În Hristos Însuşi Dumnezeul ascuns a fost descoperit omenirii. În sensul
acesta, El este taina lui Dumnezeu. 1 Timotei 3:16 relatează ceea ce s-ar putea
să fi fost o cântare din primul veac:

Şi fără îndoială, mare

este taina evlaviei...
„Cel ce a fost arătat în trup,

94
 A fost dovedit neprihănit în Duhul,
A fost văzut de îngeri,
A fost propovăduit printre Neamuri,
A fost crezut în lume,
A fost înălţat în slavă.”

Şi toate aceste fraze se referă la Hristos. În biserica primară, ca şi în zilele

noastre, era de o importanţă vitală să înţelegi Dumnezeirea lui Hristos. Nimeni
nu poate fi creştin fără această înţelegere reală a lui Isus Hristos ca şi Dumnezeu
întrupat. Totuşi atât de mulţi creştini care afirmă Dumnezeirea lui Hristos trăiesc
ca şi cum nu ar Cel în care se găseşte toată suficienţa spirituală.
Dragostea lui Pavel faţă de Biserică 2:2c-5

Dar Isus este Cel în care sunt ascunse toate comorile înţelepciunii şi ale
ştiinţei. Doar El este suficient. Ascunse vine din apokruphos, din care obţinem
cuvântul românesc apocrifă. Era folosit de eretici pentru a se referi la scrierile
care conţineau cunoaşterea lor secretă. Dar nu există nici o cunoaştere spirituală
ascunsă necesară mântuirii şi sfinţirii în afară de Hristos. Comorile înţelepciunii
şi ştiinţei sunt ascunse totuşi de toţi, cu excepţia creştinilor.
Pentru că Hristos este suficient, nu este nici o nevoie de scrierile vreunui
cult, vreunei filosofii sau psihologii care să suplimenteze Biblia. Ştiinţa este
crucială şi pentru siguranţă pentru că îndoielile cu privire la suficienţa lui
Hristos aduc îndoieli şi cu privire la capacitatea Lui de a face ceea ce a promis.
Pavel exprimă motivul pentru preocuparea sa cu privire la cunoaşterea lui
Hristos în versetul 4: Spun lucrul acesta, pentru ca nimeni să nu vă înşele
prin vorbiri amăgitoare. Lightfoot parafrazează gândul lui Pavel după cum
urmează: „Doresc să vă avertizez împotriva oricui vă duce departe prin
argumente amăgitoare şi prin retorică persuasivă” (Epistolele Sf. Pavel către
Coloseni şi Filimon [1879; retipărit, Grand Rapids: Zondervan, 1959], p.175).
Atacul de bază al tuturor sistemelor false de-a lungul istoriei a fost să nege fie
Dumnezeirea lui Hristos, fie suficienţa lui a mântui şi de a sfinţi, fie ambele.
Orice grup sau persoană care face aşa este vinovat că învaţă „învăţăturile
dracilor” (1 Tim.4:1). Ca furnizori ai altei evanghelii, sunt blestemaţi (Gal.1:8).
Credincioşii trebuie să aibă o convingere fermă cu privire la Dumnezeirea şi
suficienţa lui Hristos pentru a putea să se împotrivească atacurilor violente ale
unei asemenea învăţături false.
După ce i-a avertizat pe Coloseni să rămână tari, Pavel se bucură că ei fac
aşa. Deşi departe cu trupul datorită închiderii lui, Pavel era prezent cu ei cu
duhul. Buna lor rânduială şi tăria credinţei lor în Hristos l-a determinat să se
bucure. Taxis (bună rânduială) şi stereōma (tărie) sunt doi termeni militari,
sugeraţi poate de Pavel datorită contactului strâns cu soldaţii romani în timpul
închiderii lui (vezi Rom.28:16; Fil1:13). Taxis se referă la o linie de soldaţi
chemaţi la luptă, în timp ce stereōma se referă la rezistenţa formaţiei soldaţilor.

95
Luate împreună, ele exprimă bucuria lui Pavel că atât în mod individual, cât şi
colectiv, colosenii rămâneau tari în faţa atacurilor învăţăturii false. Scopul său
pentru ei era ca ei să rămână tari în priceperea lor prezenţă şi să nu cedeze
îndoielii în faţa acelor atacuri.

COLOSENI

UMBLÂND ÎN HRISTOS

Astfel, deci, după cum aţi primit pe Hristos Isus, Domnul, aşa să şi umblaţi
în El, fiind înrădăcinaţi şi zidiţi în El, întăriţi prin credinţă, după
învăţăturile care v-au fost date, (2:6-7a)

Astfel aduce îndemnul de încheiere cu privire la ceea ce Pavel a spus în

versetele 2-5. Colosenii L-au primit pe Domnul Isus Hristos, au fost cu totul
convinşi cu privire la Dumnezeirea şi suficienţa Lui, şi stau tari în faţa atacurilor
învăţătorilor falşi, aşa că trebuie să continue să umble în El. Termenul familiar
umblaţi se referă la conduita zilnică. În acest context înseamnă în primul rând
să continui să crezi adevărul cu privire la Hristos, fără să permită Cristologiei lor
să se clatine.
Totuşi, în termeni mai largi, a umbla în Hristos înseamnă să trăieşti în
unitate cu El. Înseamnă să menţii un stil de viaţă după modelul Său, „Cine zice
că rămâne în El, trebuie să trăiască şi el cum a trăit Isus” (1 Ioan 2:6). Când
întâmpină dilemele cu care se confruntă creştinii în vieţile lor zilnice, linia
călăuzitoare ar trebui să fie, „Ce ar face Isus în această situaţie?” Cântarea „O,
de-aş fi ca Tine” exprimă ceea ce ar trebui să dorească fiecare creştin:

O de-aş fi ca Tine!
Răscumpărătorule binecuvântat,
Acesta este dorul meu şi rugăciunea mea constantă;
Cu bucurie voi părăsi toate comorile pământului,
Ca să îmbrac, Isuse, asemănarea Ta desăvârşită.

O, de-aş fi ca Tine!
O, de-aş fi ca Tine, Răscumpărătorule binecuvântat,
La fel de curat cum eşti Tu!

96
 Vino cu mireasma Ta, vino, în plinătatea Ta;
Imprimă adânc chipul Tău pe inima mea.

Ca un pom cu rădăcini adânci în solul bogat, credincioşii au fost

înrădăcinaţi în Hristos. Acea plantare veşnică a avut loc la mântuire, aşa cum
sugerează timpul perfect al participiului errizōmenoi (fiind înrădăcinaţi). Prin
urmare Hristos a devenit hrana, creşterea şi roada noastră spirituală. Întrucât
umblăm în Hristos, suntem zidiţi în El. Aceasta sugerează procesul de a fi tot
mai asemănător cu Isus Hristos. Epoikodomoumenoi (fiind zidiţi) este un
participiu prezent care arată acţiune continuă. Prin studierea „Cuvântului harului
Său, care vă poate zidi sufleteşte” (Fapte 20:32), credincioşii vor creşte „în harul
Dragostea lui Pavel faţă de Biserică 2:7b

şi în cunoştinţa Domnului şi mântuitorului nostru Isus Hristos” (2 Petru 3:18). Şi

vor ajunge „la unirea credinţei şi a cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu, la starea de
om mare, la înălţimea staturii plinătăţii lui Hristos” (Efes.4:13).
Fiind înrădăcinat în Hristos şi crescând în El are ca rezultat faptul că
credincioşii sunt întăriţi în credinţă. Diateza pasivă a participiului
bebaioumenoi (întăriţi) arată că Dumnezeu este Cel care îi întăreşte pe
credincioşi. A avea o asemenea temelie tare pentru credinţă bazată pe umblarea
în Hristos este un imperativ pentru o viaţă creştină sănătoasă (vezi Rom.16:25; 2
Tes.2:16-17; 1 Petru 5:10; Iuda 24).

SPORIND CU MULŢUMIRI

Sporind cu mulţumiri către Dumnezeu. (2:7b)

Ultimul din cele patru participii din versetul 7, perisseuontes (sporind)

este singurul la diateza activă. Este un răspuns la celelalte trei. Credincioşii care
sunt înrădăcinaţi în Hristos, care sunt zidiţi în El şi întăriţi în credinţă, vor spori
cu mulţumiri către Dumnezeu. „Prin El, să aducem totdeauna lui Dumnezeu o
jertfă de laudă, adică, rodul buzelor care mărturisesc Numele Lui” (Evrei 13:15).
O inimă recunoscătoare pentru tot ceea ce Dumnezeu ne-a dat în Hristos
va întări strânsoarea noastră în adevăr.
Luda completează cercul în care binecuvântările care vin asupra noastră
de la Dumnezeu se întorc spre El în forma laudei şi adorării noastre. Prin
înmagazinarea adevărului Cuvântului, credincioşii dobândesc o minte puternică.
Prin trăirea acelor adevăruri, primesc asigurarea deplină că Hristos este Cel care
pretinde a fi. Asiguraţi de aceasta, ei pot să-şi însuşească bogăţiile care sunt

97
moştenirea Lui pentru credincioşi, şi să umble în El. În măsura în care vor umbla
în El, vor creşte în El şi vor deveni tari în credinţa lor. Ca rezultat, vor da laudă
lui Dumnezeu.

8
Filosofia sau Hristos?

Luaţi seama ca nimeni să nu vă fure cu filosofia şi cu o amăgire deşartă,

după datina oamenilor, după învăţăturile începătoare ale lumii, şi nu după
Hristos. Căci în El locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii. Voi aveţi
totul deplin în El, care este Capul oricărei domnii şi stăpâniri. (2:8-10)

98
 Din zorii istoriei relatate, omul a meditat la întrebări cu privire la
realitatea primordială. A căutat o explicaţie pentru universul din jurul său şi
însemnătatea existenţei lui. Întrebările „Cine sunt?”, „De ce sunt aici?” şi „Spre
ce mă îndrept?” sunt universale în rasa umană. Filosofiile lumeşti încearcă să
răspundă într-un mod absurd la aceste întrebări.
Cuvântul filozofie vine din două cuvinte greceşti, phileō, „a iubi”, şi
„sophia, „înţelepciune”. Filozofie înseamnă dragoste şi urmărirea înţelepciunii.
Pentru că fiecare are o perspectivă asupra lumii, într-un sens fiecare este un
filosof. De-a lungul istoriei au fost şi oameni care s-au specializat în disciplina
academică a filosofiei. Cugetătorul grec Thales, un contemporan al proorocului
Ieremia, este considerat în general primul filosof în cel de-al doilea sens. Din

COLOSENI

vremea lui până în zilele noastre, au fost mii de filosofi, fiecare cu propria
explicaţie despre univers.
Îmi amintesc că am făcut un curs la colegiu cu privire la filosofia
europeană. Cei mai mulţi dintre filosofii pe care i-am studiat fie negau existenţa
lui Dumnezeu, fie susţineau o perspectivă nebiblică legată de El, aş acum ar fi
deismul sau panteismul. A fost o experienţă frustrantă să studiezi cugetările unor
oameni nenăscuţi din nou, care încearcă cu disperare să determine adevărul
primordial separat de Dumnezeu. Dar aşa cum a subliniat Francis Schaeffer în
generaţia noastră, omul nu poate începe prin el însuşi şi să ajungă la realitatea
primordială (vezi Dumnezeul care este acolo, Evadarea din raţiune, şi El există
şi nu tace). Apostolul Pavel a fost de acord cu afirmaţia aceasta. A scris în 1
Corinteni 2:9 că adevărul primordial nu poate fi descoperit nici de empirism,
nici de raţionalism. „Lucruri pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit
[empirismul], şi la inima omului nu s-au suit [raţionalismul], aşa sunt lucrurile
pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc”.
Os Guinness comentează cu privire la inutilitatea cercetării omului
modern legată de adevăr separat de Dumnezeu:

Omul contemporan, cu imaginea trasată de el cu privire la societate ca o

„cameră închisă” unde nu există nimeni, este capturat din punct de vedere
metafizic şi sociologic. În întunericul camerei evident fără ferestre, poate şi fără
uşi, el orbecăieşte în jurul pereţilor. Ar putea vreun om să spere că va îndrăzni
cineva să se întrebe dacă există vreo lumină în afara slabelor scânteieri ale
propriei imaginaţii? Sau ar insista cineva cu îndărătnicie să păşească în cercul
plictisitor ale premiselor sărăcăcioase? (Praful morţii [Downers Grove, III.:
InterVarsity, 1973], p.148)

Nu este surprinzător că mulţi filosofi au exprimat acea zădărnicie.

Filosoful britanic din secolul al şaptesprezecelea, David Hume, a spus, „Sunt în

99
primul rând înfricoşat şi încurcat de singurătatea aceea nenorocită, în care am
fost aşezat prin filosofia mea” (citat în Guinness, Praful morţii, p.22).
Filosoful german din secolul al nouăsprezecelea, Friedrich Nietzsche, a
batjocorit creştinătatea ca pe o religie a slăbănogilor. A fost printre primii care a
proclamat că Dumnezeu este mort. Şi totuşi nu a putut să trăiască prin
implicaţiile filosofiei lui. Guinness scrie, „Pentru ca Nietzsche să fie consecvent,
trebuia să devină propriul lui superman, dar perspectivele lui l-au copleşit chiar
şi pe el. Atunci când a plutit deasupra abisului, s-a cutremurat de groază pentru
că era „responsabil pentru fiecare lucru viu”. În imposibilitatea acestei situaţii,
nebunia a devenit poate singura eliberare posibilă de această libertate
copleşitoare. „Vai, recunoaşteţi-mi nebunia” (Praful morţii, p.24). În mod tragic,
dorinţa lui Nietzsche a fost recunoscută. Şi-a petrecut ultimii şapte ani din viaţă
în nebunia lui.
Filosofia sau Hristos? 2:8-10

Unul din marii filosofi ai secolului douăzeci a fost existenţialistul francez

Jean-Paul Sartre, şi el un ateist. În romanul său, Nausea, are ca şi personaj
principal pe Roquentin, care spune, „Orice lucru care există s-a născut fără
motiv, continuă să trăiască prin slăbiciune şi moare prin întâmplare” (citat în
Robert Denoon Cumming, ed., Filosofia lui Jean-Paul Sartre [New York:
Random House, 1965], pp.66-67). Roquentin exprimă credinţa lui Sartre că,
separat de Dumnezeu, omul este complet lipsit de însemnătate:

Suntem un morman de existenţe nemângâiate, stânjenite de noi înşine, nu am

avut nici cel mai mic motiv de a fi aici, nici unul din noi, fiecare este încurcat,
alarmat în mod nedesluşit, se simte de prisos în relaţie cu alţii.

Şi cât despre mine însumi … eu sunt prea inutil ... am visat ceva vag despre
omorârea mea, pentru a şterge cel puţin una din aceste existenţe de prisos. Dar
chiar şi moartea mea ar fi fost de prisos. (în Filosofia lui Jean-Paul Sartre,
pp.61-62, caractere italice în original)

Comentând perspective lui Sartre cu privire la absurditatea omului separat

de Dumnezeu, William Barrett scrie, „Ateismul lui Sartre afirmă candid … că
omul este un străin în univers, neîndreptăţit şi de neîndreptăţit, absurd în sensul
simplu că nu există … suficientă raţiune pentru a explica de ce există el sau
universul său (Omul iraţional [Garden City, N.Y.:Doubleday, 1962], p.262).
Răzvrătirea omului împotriva lui Dumnezeu a fost, în cuvintele lui
Schaeffer, a fost dus dincolo de linia disperării. În cuvintele apostolului Pavel,
„S-au dedat la gândiri deşarte, şi inima lor fără pricepere s-a întunecat. S-au fălit
că sunt înţelepţi, şi au înnebunit”. Prin eliminarea lui Dumnezeu şi a descoperirii
lui din tablou, filosofia modernă a scufundat omul în abisul întunericului
ignoranţei şi a disperării deznădăjduite.

100
 Oraşul Colose a avut şi el filosofii lui. Biserica de acolo s-a confruntat cu
pericolul de a fi infiltrată de învăţătura falsă, aşa cum ne confruntăm şi noi în
zilele noastre. Biserica s-a luptat de-a lungul istoriei sale să-şi menţină puritatea
ei doctrinală. Şi preocuparea mare a lui Pavel a fost ca şi colosenii să facă aşa, şi
2:8-23 devine astfel inima epistolei. Prin aceasta, secţiunea polemică din
Epistola către Coloseni, el îi atacă frontal pe învăţătorii falşi.
Erezia specifică ce-i ameninţa pe Coloseni este necunoscută, datorită
faptului că Pavel nu o numeşte. Totuşi putem să reconstruim unele teze din 2:8-
23. Conţinea elemente de filozofie (2:8-15), legalism (2:16-17), misticism (2:18-
19) şi ascetism (2:20-23). Pentru că acele credinţe erau împărtăşite de o sectă
evreiască din primul secol cunoscută ca esenienii, am observat în introducere că
este posibil că ei (sau grupul care susţinea credinţe asemănătoare) să fi fost cei
care să fi ameninţat pe credincioşii din Colose. Această erezie avea şi
componente care erau forme ale gnosticismului, credinţa că exista un fel de
cunoaştere transcendentă dincolo de învăţătura creştină cunoscută numai de
iniţiaţii de elită care s-au înălţat până la acel nivel. Totuşi învăţătura care era cea
mai condamnabilă era că Isus nu era nici Dumnezeu, nici sursa întregului
adevăr. Acesta era atacul frontal cu privire la Dumnezeirea şi suficienţa Lui.
În 2:1-7, Pavel îi îndeamnă pe Coloseni să-şi păstreze credinţa lor cu
privire la Dumnezeirea şi suficienţa desăvârşită a lui Isus Hristos. Le reaminteşte
că, prin contrast cu pretenţiile învăţătorilor falşi, în Hristos „sunt ascunse toate
comorile înţelepciunii şi ale ştiinţei” (2:3). Această afirmaţie este o totalizare a
suficienţei Domnului Isus. Această învăţătură pozitivă este contracarată cu
tratamentul negativ din 2:8-23, unde Pavel le spune ce să evite. Făcând aşa,
combate în întregime pretenţiile ereticilor coloseni. Împotriva afirmaţiei lor cu
privire la vreo cunoaştere secretă superioară, el a arătat deja că nu există nici o
cunoaştere secretă în afară de Hristos (2:3). Împotriva învăţăturii lor cu privire la
o serie de fiinţe inferioare emanate din Dumnezeu, Pavel subliniază că „în El
locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii” (2:9). Ei se închinau acelor
emanaţii, pe care Pavel le descrie în 2:15 ca fiinţe demonice pe care Hristos le-a
biruit deja. Vorbeşte împotriva falsităţii legalismului şi misticismului
ceremonial, ritualist în 2:16-19. În cele din urmă în 2:20-23 Pavel respinge
ascetismul, întrucât nu este „de nici un preţ împotriva gâdilării firii pământeşti”
(2:23).
Pavel dă aici un model asupra modului în care să te ocupi de erezie. El nu
acuză erezia pe nume. De fapt, nici măcar nu-i dă numele. Nici nu prezintă
detalii complete în legătură cu ceea ce credeau ereticii. Se ocupă ce erezie prin
sublinierea acelor adevăruri care combat revendicările ei şi revendicările
asemănătoare ale tuturor celorlalte erezii indiferent de numele lor. Comentatorul
Charles R. Erdman a scris, „Când ajunge acum în miezul epistolei sale apostolul
se ocupă atât de elocvent cu privire Dumnezeirea lui Hristos şi de demnitatea şi
desăvârşirea credincioşilor încât cititorul este lăsat într-o oarecare incertitudine
în ceea ce priveşte sistemul exact de eroare de care trebuiau să se păzească cei

101
din Colose” (Epistolele lui Pavel către Coloseni şi Filimon [Philadelphia:
Westminster, 1956], p.73). Orice sistem fals va cădea în faţa adevărului.
În 2:8-10, Pavel începe să atace primul element al ereziei colosene:
filosofia falsă. Pe calea avertizării, el pune în contrast deficienţa filosofiei cu
suficienţa lui Hristos.

COLOSENI

DEFICIENŢA FILOSOFIEI

Luaţi seama ca nimeni să nu vă fure cu filosofia şi cu o amăgire deşartă,

după datina oamenilor, după învăţăturile începătoare ale lumii, şi nu după
Hristos. (2.8)

Pavel este preocupat ca cei care au fost transferaţi din domeniul

lui Satan în împărăţia lui Hristos să nu fie înrobiţi din nou. El a
exprimat o preocupare similară în Galateni 5.1, ,,Hristos ne-a izbăvit
ca să fim slobozi. Rămâneţi, deci, tari, şi nu vă plecaţi iarăşi sub jugul
robiei.” Îi cheamă pe cei din Colose la o veghere constantă, deoarece
pericolul este aproape, după cum indică forma timpului prezent
imperativ (luaţi seama). În mod constant biserica se confruntă cu
pericolul învăţătorilor falşi. Isus spune în Matei 7.15, ,,Păziţi-vă de
prooroci mincinoşi. Ei vin la voi îmbrăcaţi în haine de oi, dar pe
dinăuntru sunt nişte lupi răpitori. În Matei 16.6, El avertizează, ,,Luaţi
seama şi păziţi-vă de aluatul Fariseilor şi al Saducheilor.”
Apostolul de asemenea a avertizat biserica împotriva
învăţătorilor falşi. Pavel a prevenit prezbiterii efeseni, ,,după plecarea
mea, se vor vârî între voi lupi răpitori, care nu vor cruţa turma; şi se
vor scula din mijlocul vostru oameni, care vor învăţa lucruri
stricăcioase, ca să tragă pe ucenici de partea lor. De aceea vegheaţi”
(Fapte 20.29-31). Filipenilor le-a scris, ,,Păziţi-vă de cânii aceia;
păziţi-vă de lucrătorii aceia răi; păziţi-vă de scrâjilaţii aceia!” (Filipeni

102
3.2). Petru, de asemenea avertizează cu privire la pericolul
învăţătorilor falşi. El scrie în 2 Petru 3.17, ,, Voi deci, prea iubiţilor,
ştiind mai dinainte aceste lucruri, păziţi-vă ca nu cumva să vă lăsaţi
târâţi de rătăcirea acestor nelegiuiţi, şi să vă pierdeţi tăria”.
Pavel îi avertizează în mod specific să fie atenţi ca nimeni să nu
vă fure. Ca nimeni să nu vă fure (,,să nu vă ia captivi” – n.t.) vine de
la sulagōgeō, un cuvânt rar folosit doar aici în Noul Testament, şi
neîntâlnit niciodată în greaca extrabiblică, decât după un timp
îndelungat după Pavel. Sulagōgeō este un cuvânt compus, format din
sulē, ,,captură” şi ,,agō” ,, a lua”. Literalmente înseamnă ,,a răpi” sau ,,
a lua ca şi captură sau pradă de război”. Acelaşi concept se găseşte în
2 Timotei 3.6, unde Pavel avertizează de ,,unii, care se vâră prin case,
Filosofia sau Hristos? 2:8a

şi momesc pe femeile uşuratice îngreuiate de păcate şi frământate de

felurite pofte”. Pentru Pavel era de neconceput că cei pentru care s-a
plătit preţul de răscumpărare şi au fost răscumpăraţi ar fi vulnerabili
datorită ignoranţei şi astfel în războiul spiritual să devină prizonieri ai
unor prădători spirituali cu doctrine false.
Cu siguranţă, inima oricărui pastor se întristează să afle despre
copiii spirituali care, datorită imaturităţii sunt susceptibili pericolului
învăţăturii false şi cad pradă unui cult. Totuşi mulţi au fost amăgiţi
crezând că au găsit ceva adevăr care în realitate este o minciună care i-
a făcut captivi ai învăţăturii false. Una din datoriile de bază ale
liderilor bisericii este să apere turma de lupi şi oameni perverşi (Fapte
20.28-32), care atacă membrii turmei pentru ai răpi.
Pavel descrie mijloacele pe care învăţătorii falşi le-ar folosi să-i
răpească pe coloseni, ca filosofie şi amăgire deşartă. Philosophia
(filosofie) apare numai aici în Noul Testament. După cum am
consemnat deja, aceasta înseamnă ,,a iubi înţelepciunea”. Aici este
folosită într-un sens mult mai larg decât disciplina academică deoarece
,,filosofia nu se poate micşora la speculaţiile iudaico-gnostice cu
privire la care Pavel i-a avertizat pe creştinii coloseni” (Mark m.
Hanna, ,,Întrebări cruciale în apologetică” [Grand Rapids: Baker,
1981], p.11). Istoricul Adolf Schlater a notat că în vremea aceea tot ce
avea a face cu teoriile despre Dumnezeu, lume şi sensul vieţii umane
era numit ,,filosofie”, nu numai în şcolile păgâne, ci de asemenea şi în

103
şcolile iudaice din oraşele greceşti (Biserica în perioada Noului
Testament [retipărit, Londra: SPCK, 1955], p.150-54).
Istoricul iudeu Iosefus din primul secol a scris, ,,Există trei secte
filosofice printre iudei. Urmaşii celei dintâi sunt numiţi farisei, a celei
de-a doua saduchei, iar a celei de-a treia sectă care pretind a fi o
disciplină severă sunt numiţi esenieni” (Războaiele iudaice 2.8.2.).
Astfel termenul philosophia era destul de larg pentru a cuprinde secte
religioase. Folosirea articolului hotărât cu philosophia arată că Pavel
se referea la crezuri specifice ale ereticilor coloseni. Mai mult decât
probabil, ei îl foloseau pentru a se referi la cunoştinţa transcendentă,
superioară, pe care presupuneau că o atingeau prin experienţă mistică.
Pavel merge mai departe pentru a descrie această filosofie ca
înşelăciune deşartă. Lightfoot a scris, ,,Absenţa deopotrivă a
COLOSENI

prepoziţiilor şi articolelor în a doua propoziţie arată că kenēs apatēs

[înşelăciune deşartă] califică şi descrie filosofia” (Epistolele Sfântului
Apostol Pavel către Coloseni şi Filimon [1879; retipărit, Grand
Rapids: Zondervan, 1959], p. 178). El a tradus fraza, ,,Prin filosofia
lui care este o înşelăciune goală” (p.178). Deşi învăţătorii falşi de la
Colose considerau punctul lor de vedere întruchiparea înţelepciunii,
Pavel l-a respins ca o amăgire deşartă.
Apatēs (amăgire) înseamnă ,,o înşelare, impostură sau farsă”.
Filosofia învăţătorilor falşi coloseni nu era ceea ce părea să fie. Suna
bine şi seducea minţile celor înşelaţi de ea, dar era o iluzie fără gust.
Nu există valoarea într-o asemenea filosofie umană speculativă,
indiferent cât de adânc şi de profund sună din punct de vedere religios.
Comentatorul Herbert Carson face să răsune o avertizare
potrivită:

În cel priveşte pe Pavel ar fi fără îndoială adevărat să spui că filosofia cu sensul

simplu de a iubi cunoştinţa şi a dori adevărul, ar fi chiar compatibilă cu poziţia
lui. Dar faţă de filosofia în sensul dezvoltat, cu sublinierile ei asupra raţiunii
umane, el ar fi în mod evident întru totul opus ... Prin urmare, în timp ce
creştinul poate vedea o anumită valoare negativă în filosofia speculativă, va fi
în mod constant în gardă ca nu cumva să ajungă să studieze revelaţia, nu ca un
credincios, ci ca un umanist. Aceasta nu înseamnă că el ar trebui să vină cu o
credinţă oarbă care nu judecă. Ci aceasta înseamnă că în loc de a aduce
presupunerile filosofiei care vor colora studiul lui asupra Scripturii şi astfel să-şi
prejudicieze interpretarea, el vine ca unul conştient de limitarea intelectului său,

104
 şi conştient că şi mintea lui este afectată de natura lui păcătoasă. Astfel el este
dispus să fie învăţat de Duhul Sfânt şi recunoaşte că arbitrul final al adevărului
este mai degrabă Cuvântul lui Dumnezeu decât raţiunea lui proprie. (Epistolele
lui Pavel către Coloseni şi Filimon [Grand Rapids: Eerdmans, 1976], p.62).

Pavel dă apoi două surse pentru o asemenea speculaţie inutilă.

Datina oamenilor (,,tradiţia oamenilor” – lb.engl., n.t) este prima.
Tradiţia este paradosis, cea care este dată de la unul la altul. Doar
pentru că oamenii au crezut ceva şi au transmis acel lucru în cursul
anilor, nu îl face să fie adevărat. De obicei tradiţia serveşte doar pentru
a perpetua greşeala.
Un studiu al istoriei filosofiei serveşte la a ilustra acest punct.
Cei mai mulţi filosofi au zidit pe lucrarea filosofilor anteriori, fie
Filosofia sau Hristos? 2:8a

pentru a rafina sistemul lor, fie pentru a-l respinge. Francis Schaeffer a
remarcat, ,,Un om va desena un cerc şi va spune, ,,Poţi să trăieşti în
interiorul acestui cerc”. Următorul îl va tăia şi va desena un cerc
diferit. Următorul se va alătura şi, ştergând cercul anterior, îl va
desena pe al lui - reclamă la nesfârşit” (Dumnezeul care este acolo”
[Downers Grove, III: InterVarsitiy, 1973], p.17).
Iudaismul primului secol este un alt exemplu al efectelor
tradiţiei. Liderii şi învăţătorii iudei au încrustat Cuvântul lui
Dumnezeu cu atât de multe obiceiuri, ritualuri şi învăţături că nu mai
puteau să-l distingă din tradiţiile oamenilor. Marcu 7 înregistrează un
schimb de cuvinte între cărturari, farisei şi Isus asupra acestui subiect.
În versetul 5 L-au întrebat pe Isus, ,,Pentru ce nu se ţin ucenicii Tăi de
datina bătrânilor?” Isus a răspuns în versetele 8-9, ,,Voi lăsaţi porunca
lui Dumnezeu, şi ţineţi datina aşezată de oameni ... Aţi desfiinţat
frumos porunca lui Dumnezeu, ca să ţineţi datina voastră”.
Neamurile aveau şi ele tradiţii. Petru a folosit acelaşi cuvânt
grecesc într-o formă diferită când a scris Neamurilor în 1 Petru
1.18, ,,Căci ştiţi că nu cu lucruri pieritoare, cu argint sau cu aur, aţi
fost răscumpăraţi din felul deşert de vieţuire, pe care-l moşteniseră-ţi
[primit prin tradiţie] de la părinţii voştri”. În zilele noastre, un
argument obişnuit pentru evoluţie este afirmaţia falsă că aceasta
este ,,ceea ce oamenii de ştiinţă au crezut întotdeauna”. În toate
exemplele de mai sus, tradiţia nu a fost nimic mai mult decât ignoranţă

105
şi falsitate transmisă de la generaţie la generaţie. Aceasta a fost tradiţia
oamenilor, nu tradiţia lui Dumnezeu (2 Tes.3.6), care este singura
sursă de adevăr.
A doua sursă pentru această filosofie falsă sunt ,,învăţăturile
începătoare ale lumii” (principiile elementare ale lumii” – lb.engl..
n.t.). este dificil să reconstruieşti exact înţelesul acestei fraze.
Stoicheia (principii elementare) se referă în primul rând la literele
alfabetului. Literal înseamnă ,,lucruri în şir”. De aici, Pavel ar putea
descrie sistemul crezului fals al ereticilor coloseni ca rudimentar, prea
simplist pentru adulţii maturi spiritual. A accepta învăţătura lor ar
însemna să cobori, să dai înapoi de la învăţătura matură a Scripturii la
învăţăturile copilăreşti ale religiei imature, bazată nu pe gândirea şi
înţelepciunea avansată, ci pe gândurile copilăreşti şi prosteşti. A
COLOSENI

abandona adevărul biblic pentru filosofia goală este ca întoarcerea la

grădiniţă după obţinerea unui doctorat. Pavel scrie:

Fiindcă propovăduirea crucii este o nebunie pentru cei ce Sunt pe calea

pierzării: dar pentru noi, care Suntem pe calea mântuirii, este puterea lui
Dumnezeu. Căci este scris: „Voi prăpădi înţelepciunea celor înţelepţi, şi voi
nimici priceperea celor pricepuţi.” Unde este înţeleptul? Unde este cărturarul?
Unde este vorbăreţul veacului acestuia? N-a prostit Dumnezeu înţelepciunea
lumii acesteia? Căci întrucât lumea, cu înţelepciunea ei, n-a cunoscut pe
Dumnezeu în înţelepciunea lui Dumnezeu, Dumnezeu a găsit cu cale să
mântuiască pe credincioşi prin nebunia propovăduirii crucii. (1 Cor.1.18-21)

Această frază se găseşte de asemenea în Galateni 4.3: ,,Tot aşa şi

noi, când eram nevârstnici (,,copii” – lb.engl., n.t.), eram sub robia
învăţăturilor începătoare ale lumii.” Este din nou evident elementul
imaturităţii. Indiferent dacă este iudaismul primului secol, ca în
Galateni, sau învăţătura falsă, care-i ameninţa pe Coloseni, religia
umană nu este avansată, erudită superioară, transcedentă şi distinsă în
toată profunzimea ei. Mai degrabă este banală, elementară şi
rudimentară. Ea nu transmite nici un adevăr nou şi profund. Şi în mod
fatal, în inima ei este un efort de a obţine mântuirea prin fapte.
Există un al doilea sens posibil pentru stoicheia, deşi mai puţin
probabil. S-ar putea referi la duhuri elementare – fie presupuse
emanaţii de la Dumnezeu sau fiinţe spirit pe care oamenii lumii antice

106
le asociau cu stelele şi planetele. Astrologia nu este nouă. Mulţi din
marii oameni ai lumii antice, ca Alexandru cel Mare şi Iulius Caesar
au crezut în ea orbeşte. Oamenii care credeau în astrologie erau prinşi
în strânsoarea determinismului rigid. Influenţa stelelor şi a planetelor
controlau destinul lor, în afară de cazul când avea cunoştinţa secretă
necesară pentru a scăpa de acest control. În mod precis o astfel de
cunoaştere era cea pe care învăţătorii falşi ar fi pretins-o. Pavel i-ar fi
avertizat atunci pe coloseni, dintre care unii fără îndoială că crezuseră
în astrologie înaintea mântuirii lor să evite o astfel de învăţătură falsă.
În orice caz dintre cele două, ceea ce aceşti eretici ofereau nu era un
avans în cunoştinţa spirituală, ci o retragere la pruncia spirituală şi la
învăţăturile dracilor (1 Timotei 4.1).

Filosofia sau Hristos? 2:8b-10

SUFICIENŢA LUI HRISTOS

şi nu după Hristos. Căci în El locuieşte trupeşte toată plinătatea

Dumnezeirii. Voi aveţi totul deplin în El, care este Capul oricărei
domnii şi stăpâniri. (2.8b-10).

Acesta este unul dintre pasajele cele mai binecuvântate din toată
Scriptura. Prezintă măreţia slăvită a Persoanei lui Hristos şi suficienţa
Lui desăvârşită. Versetul 9 este probabil afirmaţia cea mai decisivă a
divinităţii lui Hristos în epistole. Este stânca pe care sunt sfărâmate
toate încercările de a nega divinitatea lui Hristos. În mod evident
aceşti eretici spuneau că Hristos nu era Dumnezeu şi acesta era cel
mai osânditor element al ,,satanologiei” lor – aşa cum este încă în
orice sistem fals.
Sistemul fals deja descris era parte a născocirii satanice
propagată între oameni de sistemul religios şi nu era potrivit lui
Hristos şi cu ceea ce Scriptura descoperă despre El. Acesta, ca toate
sistemele religiei false, nu poate mântui. Aceasta este culmea lipsei
Lui de viaţă. Numai în Hristos locuieşte trupeşte toată plinătatea
dumnezeirii. Numai El are puterea să mântuiască. Plērōma (plinătate)
este acelaşi termen folosit în 1.19. După cum am observat în discuţia
despre acel pasaj, era un termeni folosit de ereticii coloseni. Ei

107
credeau că plērōma divină era împărţită în expresiile ei printre
diferitele emanaţii. Fiecare obţinea o parte descrescătoare pe măsură
ce coborau scara de la bine la rău. Oricum, Pavel insistă că toată
plinătatea Dumnezeirii, nu o parte a acesteia, locuieşte în Hristos.
Katoikeō (locuieşte) înseamnă ,,a se stabili, a fi acasă”. Timpul
prezent indică faptul că esenţa divinităţii rămâne acasă în Hristos în
mod continuu. Dumnezeire este un cuvânt este un cuvânt care
accentuează natura divină. Acea natură a lui Dumnezeu care a rămas
în mod continuu în Isus Hristos nu era o lumină divină care L-a
luminat doar pentru un timp, dar nu era a Lui Însuşi. El este întru totul
Dumnezeu pentru totdeauna. Şi ca unul care posedă toată plinătatea
Dumnezeirii, Hristos este Capul oricărei domniri şi stăpâniri. El nu
era unul dintre o serie de fiinţe mai mici emanate de Dumnezeu, după
COLOSENI

cum susţineau învăţătorii falşi. Mai degrabă El este Însuşi Dumnezeu,

şi astfel peste domeniul angelic.
După cum am observat, învăţătorii falşi coloseni învăţau de
asemenea o formă de dualism filosofic, crezând că spiritul era bun şi
materia era rea. De aici, era de neconceput pentru ei ca Dumnezeu să
ia un trup uman. Pavel se opune acestei doctrine false subliniind că
toată plinătatea Dumnezeirii locuieşte trupeşte în Hristos. Cel care a
luat asupra Lui natura umană la Betleem va păstra acea umanitate
pentru toată veşnicia. El va fi pentru totdeauna Dumnezeul-Om.
Întrucât Hristos este Cine este noi avem totul deplin (,,făcuţi
desăvârşiţi” – lb.engl., n.t.) în El. Plinătatea Lui ne este împărtăşită.
Peplērōmenoi (făcuţi desăvârşiţi) este o formă a verbului a verbului
pleroō, din care derivă substantivul plērōma. Hristos este plērōma lui
Dumnezeu şi noi suntem umpluţi cu plērōma Lui. Ioan scria, ,,Şi noi
toţi am primit din plinătatea Lui” (Ioan 1.16). Timpul perfect al
participiului peplērōmenoi indică faptul că rezultatele umplerii noastre
sunt veşnice.
Ca o consecinţă a căderii, omul este în starea tristă de
nedesăvârşire. El este nedesăvârşit spiritual pentru că este întrutotul în
afara părtăşiei cu Dumnezeu. Este nedesăvârşit din punct de vedere
moral pentru că trăieşte în afara voii lui Dumnezeu. Este nedesăvârşit
din punct de vedere mental pentru că nu cunoaşte adevărul primordial.

108
 La mântuire credincioşii devin ,,părtaşi firii dumnezeieşti” (2
Petru 1.4) şi sunt făcuţi desăvârşiţi. Credincioşii sunt făcuţi desăvârşiţi
spiritual, pentru că au părtăşie cu Dumnezeu. Ei sunt făcuţi desăvârşiţi
moral prin aceea că recunosc autoritatea voii lui Dumnezeu. Sunt
desăvârşiţi mental, deoarece cunosc adevărul despre realitatea
primordială. A susţine, aşa cum făceau ereticii coloseni, că cei care au
fost făcuţi desăvârşiţi în Hristos, încă le lipsea ceva, este absurd. Celor
care sunt ,,părtaşi firii dumnezeieşti” le-a fost ,,dăruit prin puterea Lui
divine ... tot ce priveşte viaţa şi evlavia” (2 Petru 1.3). Toţi
credincioşii adevăraţi sunt desăvârşiţi în Hristos şi nu au nevoie de
învăţăturile unui cult sau unui învăţător fals.
Fiecare are de făcut o alegere, să urmeze înţelepciunea umană
sau să vină la Hristos. A urma înţelepciunea umană înseamnă a fi răpit
de emisarii lui Satan şi de sistemul lui fals, care lasă o persoană
Filosofia sau Hristos? 2:8b-10

nedesăvârşită spiritual. A veni la Hristos înseamnă a veni la Singurul

care oferă desăvârşirea. Fie ca cei dintre noi care L-am găsit pe
Hristos niciodată să nu ne îndoim de suficienţa Lui, întorcându-ne
pentru a urma vreo înţelepciune omenească. (Pentru o dezbatere mai
amănunţită a subiectului suficienţei noastre în Hristos, vezi cartea
mea, Suficienţa noastră în Hristos [Dallas: Word, 1991].)

109
 .

9
Desăvârşiţi în Hristos

110
În El aţi fost tăiaţi împrejur, nu cu o tăiere împrejur, făcută de mână, ci cu
tăierea împrejur a lui Hristos, în dezbrăcarea de trupul poftelor firii
noastre pământeşti, fiind îngropaţi împreună cu El, prin botez, şi înviaţi în
El şi împreună cu El, prin credinţa în puterea lui Dumnezeu, care L-a
înviat din morţi. Pe voi, care eraţi morţi în greşelile voastre şi în firea
voastră pământească netăiată împrejur, Dumnezeu v-a adus la viaţă
împreună cu El, după ce ne-a iertat toate greşelile. A şters zapisul cu
poruncile lui, care stătea împotriva noastră şi ne era potrivnic, şi l-a
nimicit, pironindu-l pe cruce. A dezbrăcat domniile şi stăpânirile, şi le-a
făcut de ocară înaintea lumii, după ce a ieşit biruitor asupra lor prin cruce.
(2.11-15)

Vindecările erau un element esenţial al lucrării pământeşti a

Dumnezeului nostru. Ele au constituit scrisorile Lui mesianice de
recomandare, au arătat mila sensibilă a lui Dumnezeu şi au prevestit
împărăţia milenară când El avea să izgonească boala. Vindecările
Domnului nostru ilustrează de asemenea un principiu important cu
COLOSENI

privire la mântuire. Când Isus vindeca pe cineva, vindeca în mod

desăvârşit pe acea persoană. În Matei 9.22, citim ,,Isus S-a întors, a
văzut-o, şi i-a zis: „Îndrăzneşte, fiică! Credinţa ta te-a tămăduit.” Şi s-
a tămăduit femeia chiar în ceasul acela.” Matei 15.28 relatează
vindecarea fiicei femeii canaanite: ,,Atunci Isus i-a zis: „O, femeie,
mare este credinţa Ta; facă-ţi-se cum voieşti.” Şi fiica ei s-a tămăduit
chiar în ceasul acela.” (,,a fost vindecată imediat” – lb.engl., n.t.).
Când slujitorii sutaşului s-au întors acasă ,,au găsit sănătos pe robul
care fusese bolnav” (Luca 7.10). Isus a spus mulţimii în templu ,,Dacă
un om primeşte tăierea împrejur în ziua Sabatului, ca să nu se calce
Legea lui Moise, de ce turbaţi de mânie împotriva Mea, pentru că am
însănătoşit un om întreg în ziua Sabatului?” Lucrarea de vindecare a
Domnului nostru poate fi rezumată în cuvintele din Matei
15.31, ,,Noroadele se mirau, când au văzut că muţii vorbesc, ciungii se
însănătoşează, şchiopii umblă şi orbii văd; şi slăveau pe Dumnezeul
lui Israel.”
Aşa cum Isus îi făcea pe oameni întru totul bine când îi vindeca
din punct de vedere fizic, la fel aduce vindecare deplină atunci când
vindecă din punct de vedere spiritual. Mântuirea nu are nevoie să fie

111
suplimentată de filosofia omenească falsă sau de psihologie, ritualism,
misticism, negarea sinelui sau vreo altă lucrare omenească. În Hristos
noi avem ,,totul deplin” (,,am fost făcuţi desăvârşiţi”) (Col.2.10;
compară 2 Petru 1.3). Când o persoană vine la credinţa mântuitoare în
Isus Hristos ,,este o făptură nouă, cele vechi s-au dus; iată că toate
lucrurile s-au făcut noi” (2 Cor.5.17; compară Gal.5.15).
După ce a afirmat adevărul că creştinii sunt desăvârşiţi în Hristos
în 2.10, Pavel dă trei aspecte ale acestei desăvârşiri în 2.11-15. În
Hristos avem mântuire desăvârşită, iertare desăvârşită şi biruinţă
desăvârşită.

Desăvârşiţi în Hristos 2:11-12

MÂNTUIRE DESĂVÂRŞITĂ

 În El aţi fost tăiaţi împrejur, nu cu o tăiere împrejur, făcută de mână, ci cu

tăierea împrejur a lui Hristos, în dezbrăcarea de trupul poftelor firii
noastre pământeşti, fiind îngropaţi împreună cu El, prin botez, şi înviaţi în
El şi împreună cu El, prin credinţa în puterea lui Dumnezeu, care L-a
înviat din morţi. (2.11-12).

După cum am observat deja, erezia coloseană era un amestec de

filosofie păgână cu legalism iudaic. Nu este surprinzător că învăţătorii
falşi coloseni, ca şi iudaizatorii pe care Pavel i-a confruntat, învăţau că
tăierea împrejur era necesară pentru mântuire.
Fiecare bărbat iudeu era tăiat împrejur a opta zi după naştere
(Lev.12.2-3). Acesta era semnul că aparţineau naţiunii legământului
(Gen.17.10-14). De-a lungul istoriei Israelului, fuseseră două şcoli cu
învăţături diferite despre tăierea împrejur. Unii susţineau că doar
tăierea împrejur era suficientă pentru mântuire, întrucât oferea
calitatea de membru în naţiunea legământului. Acest punct de vedere
era greşit, pentru că ,,nu toţi cei ce se coboară din Israel sunt Israel”.

112
Calitatea de membru în comunitatea legământului nu garanta
mântuirea individuală. Pavel scrie în Romani 2.25, 28, ,,Tăierea
împrejur, negreşit, este de folos, dacă împlineşti Legea; dar dacă tu
calci Legea, tăierea ta împrejur ajunge netăiere împrejur ... Iudeu nu
este acela care se arată pe dinafară că este Iudeu; şi tăiere împrejur nu
este aceea care este pe dinafară, în carne.”
Al doilea punct de vedere recunoştea că tăierea împrejur era
numai demonstraţia exterioară că omul născut păcătos şi avea nevoie
de curăţire. Tăierea prepuţului la bărbaţi/mascul a organului
reproducător era un mod grafic de a demonstra că omul avea nevoie
de curăţire la acel mai adânc nivel al fiinţei sale. Nici o altă parte a
anatomiei umane nu demonstrează atât de mult această adâncime a
păcatului, întrucât aceasta este partea omului care produce viaţă – şi
tot ce produce el este păcătos. Acesta este punctul de vedere biblic. De
la început, tăierea împrejur era folosită în mod simbolic pentru a
ilustra nevoia disperată pe care omul o avea de curăţire a inimii. În
Deuteronom 10.16, Moise a poruncit poporului Israel spunând, ,,Să vă
COLOSENI

tăiaţi, deci, inima împrejur, şi să nu vă mai înţepeniţi gâtul.”

Deuteronom 30.6 adaugă, ,,Domnul, Dumnezeul tău, îţi va tăia
împrejur inima ta şi inima seminţei tale, şi vei iubi pe Domnul
Dumnezeul tău, din toată inima ta şi din tot sufletul tău, ca să trăieşti.”
Domnul a poruncit israeliţilor din timpul lui Ieremia să se taie
împrejur pentru Domnul, să-ţi taie împrejur inima (Ier.4.4; compară
9.26). Dumnezeu a fost întotdeauna preocupat de inimă, nu de ritul
fizic.
Experienţa lui Avraam ilustrează adevărul că tăierea împrejur nu
mântuieşte. Pavel scrie în Romani 4.11 că Avraam ,,a primit ca semn
tăierea împrejur, ca o pecete a acelei neprihăniri pe care o căpătase
prin credinţă, când era netăiat împrejur”. Avraam nu a fost tăiat
împrejur mulţi ani după ce ,,a crezut pe Domnul şi Domnul i-a socotit
lucrul acesta ca neprihănire” (Gen.15.6). Tăierea lui împrejur a fost
semnul exterior al unei inimi făcută deja neprihănită prin credinţă.
Noul Testament accentuează de asemenea tăierea împrejur a
inimii. Ştefan a acuzat Sinedriul că era alcătuit din ,,oameni tari la
cerbice, (cu gâtul înţepenit – lb.engl., n.t.), netăiaţi împrejur cu inima”
(Fapte 7.51). Pavel a definit adevărata tăiere împrejur în Romani 2.29:

113
,,Ci Iudeu este acela care este Iudeu înăuntru; şi tăiere împrejur este
aceea a inimii”.
Pentru creştini, ritualul fizic al tăierii împrejur nu este necesar,
pentru că noi deja am fost tăiaţi împrejur nu cu o tăiere împrejur
făcută de mână. Obiectivul tăierii împrejur a lui Hristos este
dezbrăcarea de trupul poftelor firii noastre pământeşti (înlăturarea
trupului cărnii” – lb.engl., n.t.). Trupul cărnii se referă la natura
umană păcătoasă, căzută care domin întru totul pe credincioşi înainte
de mântuire. Creştinii au fost curăţiţi de dominaţia aceea păcătoasă şi
li s-a dat o natură nouă creată în neprihănire, fiind tăiaţi împrejur nu
cu o tăiere împrejur făcută de mână, ceea ce înseamnă, nu fizică, ci
spirituală. La mântuire, ,,omul nostru cel vechi a fost răstignit
împreună cu El, pentru ca trupul păcatului să fie dezbrăcat de puterea
lui, în aşa fel ca să nu mai fim robi ai păcatului” (Rom.6.6). Ca şi
rezultat, ,,dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă. Cele vechi
s-au dus: iată că toate lucrurile s-au făcut noi” (2 Cor.5.17). Nicăieri
nu este exprimat mai bine decât în cuvintele lui Pavel când a scris,
Desăvârşiţi în Hristos 2:11-12

,,Căci cei tăiaţi împrejur suntem noi, care slujim lui Dumnezeu, prin
Duhul lui Dumnezeu, care ne lăudăm în Hristos Isus, şi care nu ne
punem încrederea în lucrurile pământeşti” (,,noi nu ne punem
încrederea în carne” – lb.engl., n.t.) (Fil.3.3). Credincioşii au fost
eliberaţi de sub dominaţia păcatului şi a judecăţii, deşi nu şi din
prezenţa lui.
Întrebarea care se ridică este de ce creştinii încă păcătuiesc dacă
firea lor păcătoasă a murit. Pavel dă răspunsul într-un mod personal în
Romani 7.15-23:

 Căci nu ştiu ce fac: nu fac ce vreau, ci fac ce urăsc. Acum, dacă fac ce nu

vreau, mărturisesc prin aceasta că Legea este bună. Şi atunci, nu mai sunt eu cel
ce face lucrul acesta, ci păcatul care locuieşte în mine. Ştiu, în adevăr, că nimic
bun nu locuieşte în mine, adică în firea mea pământească, pentru că, ce-i drept,
am voinţa să fac binele, dar n-am puterea să-l fac. Căci binele pe care vreau să-l
fac, nu-l fac, ci răul pe care nu vreau să-l fac, iată ce fac! Şi dacă fac ce nu
vreau să fac, nu mai sunt eu cel ce face lucrul acesta, ci păcatul care locuieşte în
mine. Găsesc, deci, în mine legea aceasta: când vreau să fac binele, răul este
lipit de mine. Fiindcă, după omul dinăuntru îmi place Legea lui Dumnezeu; dar
văd în mădularele mele o altă lege, care se luptă împotriva legii primite de
mintea mea, şi mă ţine rob legii păcatului, care este în mădularele mele.

114
 Noua dispoziţie care doreşte să facă binele şi să-L asculte pe
Dumnezeu se află încă în firea nerăscumpărată – umanitatea. Această
fire/carne este încă supusă ispitei din ,,lume: pofta firii pământeşti,
pofta ochilor şi lăudăroşia vieţii nu este de la Tatăl, ci din lume”.
Natura nouă a lui Pavel dorea să-L asculte pe Dumnezeu, dar el a spus
,,văd în mădularele mele o altă lege, care se luptă împotriva legii
primite de mintea mea, şi mă ţine rob legii păcatului, care este în
mădularele mele” (Rom.7.23). Noua creaţie este curată şi sfântă. Ca şi
credincioşi, noi aşteptă, doar răscumpărarea trupurilor noastre
(Rom.8.23), care să le pregătească pentru cer. (O abordare mai
completă a acestui adevăr extraordinar este dată în alt comentariu de-
al meu din această serie, Romani 1-8, în secţiunea capitolelor 6-8).
Când este privit ca şi ritual necesar pentru mântuire, botezul este
la fel de inutil ca tăierea împrejur. Unii văd în 2.12, suport pentru
regenerarea prin botez, dar Pavel cu greu ar înlocui un ritual cu
celălalt (compară 1 Cor.1.13-17). Argumentul că schimbarea de la
COLOSENI

moarte spirituală la viaţă spirituală este produsă prin apa botezului l-ar
face pe Pavel la fel de ritualist ca cei pe care îi condamna. Apa
botezului din 2.12 nu este privită mai presus decât tăierea împrejur din
2.11. Ambele versete vorbesc de realităţi spirituale.
Botezul ilustrează unitatea credincioşilor cu Hristos. Ei au fost
îngropaţi cu El în botez, unire spirituală a credinciosului cu Hristos
care are loc la mântuire (compară 1 Cor.12.13). Apa botezului este
doar o imagine a acestei realităţi. Simbolizează identificarea
credinciosului cu moartea, îngroparea şi învierea lui Hristos (compară
Rom.6.3-4).
O asemenea transformare spirituală poate fi realizată numai prin
credinţa în puterea lui Dumnezeu. Puterea se traduce din energeia,
din care obţinem cuvântul nostru românesc energie. Se referă la
puterea activă a lui Dumnezeu – aceeaşi putere care L-a înviat pe Isus
din morţi. Cei care cred că Dumnezeu L-a înviat pe Isus din morţi vor
fi şi ei înviaţi împreună cu El. ,,Dacă mărturiseşti, deci, cu gura ta pe
Isus ca Domn, şi dacă crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat din
morţi, vei fi mântuit” (Rom.10.9).

115
 IERTARE DESĂVÂRŞITĂ

Pe voi, care eraţi morţi în greşelile voastre şi în firea voastră

pământească netăiată împrejur, Dumnezeu v-a adus la viaţă
împreună cu El, după ce ne-a iertat toate greşelile. A şters zapisul
cu poruncile lui, care stătea împotriva noastră şi ne era potrivnic,
şi l-a nimicit, pironindu-l pe cruce. (2.13-14)

Pavel abordează aici, dintr-o perspectivă diferită, acelaşi adevăr,

pe care l-a discutat în 2.11-12. În 2.11-12 a accentuat că mântuirea
este desăvârşită separat de orice ritual religios. În aceste versete
subliniază că iertarea este desăvârşită separat de orice lucrare
omenească. Iertarea este probabil cea mai emoţionantă şi mai
mângâietoare doctrină din toată Scriptura, deoarece este ceea ce

Desăvârşiţi în Hristos 2:13-14

păcătoşii vinovaţi au nevoie pentru a fi îndreptăţiţi înaintea lui

Dumnezeu.
Ca toată omenirea păcătoasă, colosenii erau morţi în fărădelegile
lor înainte să fie mântuiţi (compară Efes.2.1). Construcţia în greacă
este un locativ de sferă. Necredincioşii există în sfera sau în domeniul
morţii spirituale. A fi mort din punct de vedere spiritual înseamnă a fi
lipsit de orice simţ, fără puterea de a răspunde la stimulii spirituali,
după cum a fi mort din punct de vedere fizic înseamnă a nu putea
răspunde stimulilor fizici. Înseamnă ca cineva să fie atât de încuiat
strânsoarea păcatului, încât să nu poată să-I răspundă lui Dumnezeu.
Biblia şi adevărul spiritual nu au nici un sens pentru cineva într-o
astfel de stare. Cei care sunt morţi spiritual sunt dominaţi de lume, de
carne şi de Satan, şi nu posedă viaţă spirituală veşnică.
Pavel îi descrie pe Coloseni în starea lor anterioară de nemântuiţi
ca fiind morţi nu numai în păcatele lor, dar de asemenea în firea lor
netăiată împrejur. Această frază specifică Neamurile a căror condiţie
de netăiere împrejur demonstrează că erau în afara legământului.
Pavel a scris despre ei în Efeseni 2.11-12: ,,De aceea voi, care altădată
eraţi Neamuri din naştere, numiţi netăiaţi împrejur de către aceia care

116
se cheamă tăiaţi împrejur, şi care sunt tăiaţi împrejur în trup de mâna
omului: aduceţi-vă aminte că în vremea aceea eraţi fără Hristos, fără
drept de cetăţenie în Israel, străini de legămintele făgăduinţei, fără
nădejde şi fără Dumnezeu în lume.” Neamurile erau, prin urmare, într-
o stare mult mai rea decât iudeii necredincioşi, care erau cel puţin o
parte a comunităţii legământului, care poseda Legea lui Dumnezeu.
Nu este de mirare atunci că Pavel îi descrie ca ,,fără nădejde şi fără
Dumnezeu în lume” (Efeseni 2.12).
Din fericire, povestirea nu s-a sfârşit acolo. Deoarece Dumnezeu
este ,,bogat în îndurare” (Efeseni 2.4), El ne-a ,,adus la viaţă împreună
cu El”. Pavel accentuează din nou unirea credinciosului cu Hristos
(compară 2.10, ,,În El”; 2.11, ,,în El”; ,,cu El”). Cei care erau morţi în
păcat fără nădejde au primit viaţă nouă prin această uniune. Dumnezeu
iniţiază procesul mântuirii, pentru că oamenii morţi spiritual nu se pot
învia pe ei înşişi.
Ca şi rezultat al faptului de a fi înviaţi din morţi împreună cu
Hristos, credincioşii au fost iertaţi ,,de toate greşelile” (,,toate
COLOSENI

fărădelegile” – lb.engl., n.t.). Cunoştinţa că toate păcatele noastre au

fost iertate ne aduce mare bucurie. ,, Ferice de cel cu fărădelegea
iertată, şi de cel cu păcatul acoperit!” (Ps.32.1).
Faptul că Dumnezeu iartă păcatele celor ce se încred în El şi îi
include în împărăţia şi slava Lui veşnică este cel mai important adevăr
al Scripturii. Psalmistul a scris: ,,Dacă ai păstra, Doamne, aducerea
aminte a nelegiuirilor, cine ar putea sta în picioare, Doamne? Dar la
Tine este iertare, ca să fii temut” (Ps.130.3-4). În Isaia 1.18
citim, ,,Veniţi totuşi să ne judecăm, zice Domnul. De vor fi păcatele
voastre cum e cârmâzul, se vor face albe ca zăpada; de vor fi roşii ca
purpura, se vor face ca lâna.” Isaia spune în Isaia 55.7, ,,Să se lase cel
rău de calea lui, şi omul nelegiuit să se lase de gândurile lui, să se
întoarcă la Domnul care va avea milă de el, la Dumnezeul nostru, care
nu oboseşte iertând.” ,,Care Dumnezeu este ca Tine,” exclamă
proorocul Mica, ,,care ierţi nelegiuirea, şi treci cu vederea păcatele
rămăşiţei moştenirii Tale?” (Mica 7.18).
Iertarea lui Dumnezeu este de asemenea o temă proeminentă în
Noul Testament. Domnul nostru a spus ucenicilor Săi la Cina cea de
Taină: ,,Acesta este sângele Meu, sângele legământului celui nou, care

117
se varsă pentru mulţi, spre iertarea păcatelor” (Mat.26.28). Petru le-a
spus celor adunaţi în casa lui Corneliu că ,,oricine crede în El, capătă,
prin Numele Lui, iertarea păcatelor” (Fapte 10.43). În Faptele
Apostolilor 13.38, 39, Pavel a spus, ,,Să ştiţi, deci, fraţilor, că în El vi
se vesteşte iertarea păcatelor; şi oricine crede, este iertat prin El de
toate lucrurile de care n-aţi putut fi iertaţi prin Legea lui Moise.”
Efesenilor le-a scris, ,,În El avem răscumpărarea, prin sângele Lui,
iertarea păcatelor, după bogăţiile harului Său” (Efes.1.7). În Evrei
8.12, Domnul spune, ,,Pentru că le voi ierta nelegiuirile, şi nu-Mi voi
mai aduce aminte de păcatele şi fărădelegile lor.”
Care sunt caracteristicile iertării lui Dumnezeu? În primul rând
este prin har. Nu este câştigată, ci este un dar gratuit. Romani 3.24
spune că oamenii sunt ,,socotiţi neprihăniţi, fără plată, prin harul Său,
prin răscumpărarea, care este în Hristos Isus.” Pavel repetă acest
adevăr în Tit 3.4-7, ,,Dar, când s-a arătat bunătatea lui Dumnezeu,
mântuitorul nostru, şi dragostea Lui de oameni, El ne-a mântuit, nu
pentru faptele, făcute de noi în neprihănire, ci pentru îndurarea Lui,
Desăvârşiţi în Hristos 2:13-14

prin spălarea naşterii din nou şi prin înnoirea făcută de Duhul Sfânt, pe
care L-a vărsat din belşug peste noi, prin Isus Hristos, mântuitorul
nostru; pentru ca, odată socotiţi neprihăniţi prin harul Lui, să ne
facem, în nădejde, moştenitori ai vieţii veşnice.”
În al doilea rând iertarea lui Dumnezeu este desăvârşită. Efeseni
1.7 ne spune că iertarea este ,,după bogăţiile harului Său”. Harul lui
Dumnezeu va fi întotdeauna mai mare decât păcatul căci ,,unde s-a
înmulţit păcatul, acolo harul s-a înmulţit şi mai mult” (Rom.5.20).
Apostolul Ioan afirmă categoric, ,,Vă scriu, copilaşilor, fiindcă
păcatele vă Sunt iertate pentru Numele Lui” (1 Ioan 2.12).
În al treilea rând, iertarea lui Dumnezeu este
pasionată. ,,Doresc Eu moartea păcătosului? zice Domnul, Dumnezeu.
Nu doresc Eu mai degrabă ca el să se întoarcă de pe căile lui şi să
trăiască?” (Ezechiel 18.23, compară 33.11). ,,Căci Tu eşti bun,
Doamne, gata să ierţi, şi plin de îndurare cu toţi cei ce Te cheamă”
(Ps.86.5). Departe de a acorda iertarea Sa cu rea voinţă, Dumnezeu
este nerăbdător să o dea.
În al patrulea rând, iertarea lui Dumnezeu este o sigură. În
Faptele Apostolilor 26.18, Pavel spune că Dumnezeu l-a trimis la

118
Neamuri, ,,ca să le deschizi ochii, să se întoarcă de la întuneric la
lumină, şi de sub puterea Satanei la Dumnezeu; şi să primească, prin
credinţa în [Isus], iertare de păcate şi moştenirea împreună cu cei
sfinţiţi.” Iertarea este sigură deoarece este fondată pe promisiunea lui
Dumnezeu.
În al cincilea rând, iertarea lui Dumnezeu este neegalată.
Proorocul Mica a spus, ,,Care Dumnezeu este ca Tine, care ierţi
nelegiuirea, şi treci cu vederea păcatele rămăşiţei moştenirii Tale?”
(Mica 7.18). Răspunsul la întrebarea lui este că nu este nici unul. Nici
unul dintre dumnezeii religiei false nu oferă o astfel de iertare.
În al şaselea rând, iertarea lui Dumnezeu motivează. Efeseni
4.32 ne porunceşte să fim ,,buni unii cu alţii, miloşi, şi iertaţi-vă unul
pe altul, cum v-a iertat şi Dumnezeu pe voi în Hristos.” Dumnezeu ne-
a iertat datoria uriaşă, de neplătit pe care o aveam. Cum putem face
ceva mai puţin decât să iertăm datoriile banale pe care alţii ni le
datorează (vezi Mat.18.23-35)? Acel verset este o confirmare în plus a

COLOSENI

iertării desăvârşite a lui Dumnezeu. Cum ne-ar putea El porunci să-i

iertăm pe alţii, dacă nu ne-a iertat pe noi?
Pavel ilustrează apoi iertarea lui Dumnezeu. Când Dumnezeu
ne-a iertat, El a şters zapisul (,,certificatul datoriei” – lb.engl., n.t.).
cu poruncile Lui care stătea împotriva noastră şi ne era potrivnic,
şi l-a nimicit, pironindu-l pe cruce. Certificatul datoriei se traduce
cheirographos, care literal înseamnă ,,ceva scris cu mâna” sau ,,un
autograf”. Era folosit pentru a se referi la un certificat al unei sume
datorate, scris de mâna datornicului pentru recunoaşterea datoriei lui.
Pavel descrie acest certificat ca fiind poruncile Lui care stăteau
împotriva noastră. Dogmasin (porunci) se referă la legea mozaică
(vezi Efeseni 2.15). Toţi oamenii (inclusiv Neamurile, vezi Rom..14-
15) au o datorie faţă de Dumnezeu pentru că au violat legea Lui.
Certificatul ne era potrivnic, aceasta înseamnă că era suficient ca să
ne condamne la judecată şi iad, deoarece ,,Blestemat este oricine nu
stăruieşte în toate lucrurile scrise în cartea Legii, ca să le facă”
(Gal.3.10). Exaleiphō (a şters, ,,a anulat” – lb.engl., n.t.) înseamnă
literal ,,a şterge”, ca ştergerea unei table de scris. Documentele antice
erau scrise de obicei pe papirus, un material ca hârtia, făcut din papură

119
sau din pergament, care era făcut din piele netăbăcită de animale.
Cerneala folosită atunci nu conţinea acid şi nu pătrundea în materialul
de scris. Întrucât cerneala rămânea la suprafaţa, putea fi ştearsă dacă
scribul dorea să refacă materialul. Pavel spune aici că Dumnezeu a
şters certificatul datoriei, pironindu-l pe cruce. Nici o urmă a
acestuia nu rămâne pentru a fi ţinută împotriva noastră. Iertarea
noastră este desăvârşită.

VICTORIE DESĂVÂRŞITĂ

A dezbrăcat domniile şi stăpânirile, şi le-a făcut de ocară înaintea

lumii, după ce a ieşit biruitor asupra lor prin cruce. (2.15)

Dezarmându-l (lb.engl., n.t.) pe Satan (,,dezbrăcându-l”, în mod

literal), ,,le-a făcut de ocară înaintea lumii, după ce a ieşit biruitor
Desăvârşiţi în Hristos 2:15

asupra lor prin cruce”. Imaginea de aici este asemenea unui general
roman triumfător, care mărşăluieşte cu captivii lui înfrânţi pe străzile
Romei. Victoria lui Hristos pe cruce a oprit demonii în încercările lor
de a stopa lucrarea Lui răscumpărătoare şi l-a dezbrăcat pe Satan de
puterile lui. Evrei 2.14-15 spune ,,deoarece copiii sunt părtaşi sângelui
şi cărnii, tot aşa şi El însuşi a fost deopotrivă părtaş la ele, pentru ca,
prin moarte, să nimicească pe cel ce are puterea morţii, adică pe
diavolul, şi să izbăvească pe toţi aceia, care prin frica morţii erau
supuşi robiei toată viaţa lor.”
A te închina unor astfel de fiinţe înfrânte şi umilite, ar fi culmea
nebuniei. Crucea este răspunsul insistenţei ereticilor coloseni pentru
închinarea la fiinţe angelice. Prin Domnul Isus şi lucrarea Lui de pe
cruce (vezi Efes. 1.20-23; 3.10), Dumnezeu a anulat datoria
credincioşilor, biruindu-l pe Satan şi îngerii lui căzuţi. Acesta este
motivul pentru care Pavel poate afirma în Roman 8.37-39, ,,  Totuşi în
toate aceste lucruri noi suntem mai mult decât biruitori, prin Acela
care ne-a iubit. Căci sunt bine încredinţat că nici moartea, nici viaţa,
nici îngerii, nici stăpânirile, nici puterile, nici lucrurile de acum, nici
cele viitoare, nici înălţimea, nici adâncimea, nici o altă făptură (Sau:

120
zidire.), nu vor fi în stare să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu,
care este în Isus Hristos, Domnul nostru.” Deşi încă ne luptăm
împotriva forţelor răului (Efes.6.12), ele n pot fi biruitoare. Hristos cel
răstignit, omul înviat al tuturor domneşte suprem în univers. A fi unit
cu El înseamnă a fi liber de sun dominaţia lui Satan.
Moartea lui Hristos aduce transformare, iertare şi victorie.
Acestea se adaugă la mântuire desăvârşită, iertare desăvârşită şi
triumf. Nu e de mirare că Pavel a spus, ,,În ce mă priveşte, departe de
mine gândul să mă laud cu altceva decât cu crucea Domnului nostru
Isus Hristos, prin care lumea este răstignită faţă de mine, şi eu faţă de
lume! (Gal.6.14)”.

10
Intimidare spirituală

121
Nimeni, deci, să nu vă judece cu privire la mâncare sau băutură sau cu
privire la o zi de sărbătoare, cu privire la o lună nouă sau cu privire la o zi
de Sabat, care sunt umbra lucrurilor viitoare, dar trupul este al lui
Hristos. Nimeni să nu vă răpească premiul alergării, făcându-şi voia lui
însuşi printr-o smerenie şi închinare la îngeri, amestecându-se în lucruri pe
care nu le-a văzut, umflat de o mândrie deşartă, prin gândurile firii lui
pământeşti, şi nu se ţine strâns de Capul din care tot trupul, hrănit şi bine
închegat, cu ajutorul încheieturilor şi legăturilor, îşi primeşte creşterea pe
care i-o dă Dumnezeu. Dacă aţi murit împreună cu Hristos faţă de
învăţăturile începătoare ale lumii, de ce, ca şi cum aţi trăi încă în lume, vă
supuneţi la porunci ca acestea: „Nu lua, nu gusta, nu atinge cutare
lucru!” Toate aceste lucruri, care pier odată cu întrebuinţarea lor, şi sunt
întemeiate pe porunci şi învăţături omeneşti, au, în adevăr, o înfăţişare de
înţelepciune, într-o închinare voită, o smerenie şi asprime faţă de trup, dar
nu sunt de nici un preţ împotriva gâdilării firii pământeşti. (2.16-23)

Astăzi, cu capacitatea avansată a mijloacelor de informare, există

un atac al învăţăturii false de proporţii fără precedent. Pe fiecare
COLOSENI

latură, suficienţa lui Hristos este negată în mod deschis, fie implicit.
Filosofia falsă a infiltrat biserica sub masca psihologiei, care este
privită mult prea adesea ca un supliment necesar Cuvântului lui
Dumnezeu. Mulţi înclină spre misticism, pretinzând că primesc
vedenii şi revelaţii extrabiblice. Alţii sunt legalişti, egalând sfinţenia
cu ţinerea unei liste de restricţii culturale. Alţii chiar pretind
practicarea ascetismului, argumentând că sărăcia şi privarea fizică este
cărarea evlaviei. Păstori, prezbiteri şi alţi lideri ai bisericii, care sunt
responsabili să avertizeze biserica împotriva învăţăturii false, sunt
adesea cei care proclamă aceste erori.
Bisericile din Valea Lycus s-au confruntat de asemenea cu
pericolul intimidării spirituale. Învăţătorii falşi le spuneau că Isus
Hristos nu era suficient, aveau nevoie de ceva mai mult. Aceşti
oameni credeau că erau informaţi în privinţa unui nivel superior al
cunoaşterii spirituale şi în privinţa secretelor luminării spirituale.
Acest adevăr superior ascuns era dincolo de Isus Hristos şi de Cuvânt.
Aceşti eretici formau o elită, un grup exclusiv care dispreţuia
creştinii ,,neluminaţi” şi ,,simplişti”. În mod efectiv ei au înşelat unii
creştini şi i-au îndepărtat de încrederea numai în Hristos. Acel ,,ceva

122
mai mult” pe care îl ofereau învăţătorii falşi era un sincretism de
filosofie păgână, legalism iudaic, misticism şi ascetism. După cum am
observat mai devreme, Pavel a scris Epistola către Coloseni, pentru a
respinge învăţătura falsă şi pentru a prezenta suficienţa absolută a lui
Isus Hristos pentru mântuire şi sfinţire. Întrucât colosenii Îl aveau pe
Hristos, şi El este suficient, , nu aveau nevoie să fie intimidaţi de
învăţătorii falşi.
În 2.8-23, Pavel aduce un atac frontal ereziei colosene. El s-a
ocupat deja de filosofie (2.8-10) şi a prezentat suficienţa lui Hristos
(2.11-15). El continuă respingerea ereziei colosene ocupându-se de
legalism (2.16-17), misticism (2.18-19) şi ascetism (2.20-23).

Intimidare spirituală 2:16-17

LEGALISMUL

Nimeni, deci, să nu vă judece cu privire la mâncare sau băutură sau

cu privire la o zi de sărbătoare, cu privire la o lună nouă sau cu privire la o
zi de Sabat, care sunt umbra lucrurilor viitoare, dar trupul este al lui
Hristos. (2.16-17)

Legalismul este religia realizării umane. El argumentează că

spiritualitatea este fondată pe Hristos plus fapte umane. Se
conformează regulilor făcute de om, măsura spiritualităţii.
Credincioşii oricum sunt desăvârşiţi în Hristos, care le-a dăruit
mântuire, iertare şi victorie desăvârşite. De aceea, Pavel le spune
Colosenilor, ,,nimeni să nu vă judece”. Nu-ţi sacrifica libertatea ta în
Hristos pentru un set de reguli făcute de om. Întrucât ,,Hristos este
sfârşitul Legii, pentru ca oricine crede în El, să poată căpăta
neprihănirea” (Rom.10.4), a fi prins din nou într-un sistem legalist este
fără sens şi dăunător. Pavel le-a reamintit Galatenilor, care erau de
asemenea înşelaţi de legalism, ,,Rămâneţi, deci, tari, şi nu vă plecaţi
iarăşi sub jugul robiei” (Gal.5.1).

123
 Legalismul este inutil pentru că nu poate ţine în frâu carnea. El
poate fi în mod periculos înşelător, deoarece creştinul răzvrătit şi
neascultător pe dinlăuntru, sau chiar necreştinul se poate conforma
unui set de realizări exterioare a standardelor sau ritualurilor. Păstorul
american din secolul al nouăsprezecelea, Gardiner Spring a avertizat:

Un om doar moral poate fi foarte scrupulos la lucrurile pe care le datorează

celorlalţi oameni, în timp ce lucrurile de o importanţă infinită pe car le
datorează lui Dumnezeu sunt păstrate întrutotul în afara vederii. El nu ştie nimic
despre a-L iubi sau a-L sluji pe Dumnezeu. Orice face sau orice lasă nefăcut, el
nu face nimic pentru Dumnezeu. Este onest în toate lucrurile, cu excepţia lui
Dumnezeu, nu jefuieşte pe nimeni, în afară de Dumnezeu, nu este nemulţumitor
şi necredincios faţă de nimeni, în afară de Dumnezeu, nu simte dispreţ şi nu
vorbeşte pe un ton de reproş de nimeni decât de Dumnezeu. O percepţie dreaptă
a relaţiilor pe care el le susţine cu Dumnezeu nu constituie nici o parte a
principiilor lui şi îndatoririle care rezultă din aceste relaţii nu constituie nici o
parte a pietăţii lui. El poate nu numai să nu creadă Scripturile, dar şi să nu le
citească niciodată, poate nu numai să desconsidere autoritatea divină, dar şi
orice formă de închinare divină, şi să trăiască şi să moară ca şi când nu a avut
COLOSENI

nici o legătură cu Dumnezeu şi Dumnezeu nu a avut nici o legătură cu el.

Caracterul tânărului din Evanghelie prezintă o perspectivă dureroasă şi
tulburătoare a deficienţelor moralităţii exterioare (vezi Matei 19.16-22). El nu a
fost necinstit, nici mincinos; nu era necurat sau rău; şi nu puţine din poruncile
divine, el le ţinuse în mod exterior. Ba chiar spune ,,Toate acestea le-am ţinut”.
Cucernicia lui nu era doar una sporadică, ci statornică şi uniformă. El înfăptuise
aceste servicii ,,din tinereţe”. Şi aceasta nu era tot. El a arătat o disponibilitate
să cunoască întreaga lui datorie. ,,Ce-mi mai lipseşte?” Şi totuşi când a fost
adus la test, acest sărman tânăr a văzut că, în ciuda moralităţii lui lăudate, nu s-a
putut lepăda de sine, să-şi ia crucea şi să urmeze pe Hristos. (Trăsăturile
distincte ale caracterului creştin [Phillipsburg, N.J.:Presby.&Ref.,n.d.], p.7-8).

Preocuparea constantă a lui Pavel a fost ca creştinii să nu fie

intimidaţi de un astfel de legalism. El i-a poruncit lui Tit să nu se
ţină ,,de basme evreieşti şi de porunci date de oameni care se întorc de
la adevăr” pentru că ,,totul este curat pentru cei curaţi; dar pentru cei
necuraţi şi necredincioşi, nimic nu este curat: până şi mintea şi cugetul
le sunt spurcate” (Tit 1.14-15). Romani 14-15 şi 1 Corinteni 8-10
discută de asemenea despre libertatea creştină şi despre singurul motiv
legitim de a o restrânge: pentru a proteja pe fratele sau pe sora care
sunt creştini mai slabi.

124
 Învăţătorii falşi le spuneau colosenilor că nu era de ajuns să-L
aibă pe Hristos; ei trebuiau de asemenea să ţină legea ceremonială
iudaică. Interdicţiile învăţătorilor falşi cu privire la ,,mâncare”
şi ,,băutură” erau bazate probabil pe legile dietetice ale Vechiului
Testament (vezi Lev.11). Aceste legi au fost date pentru a-l desemna
pe poporul Israel ca şi popor distinct al lui Dumnezeu şi să-i
descurajeze de la a se amesteca cu naţiunile înconjurătoare.
Întrucât colosenii erau sub Legământul cel Nou, legile dietetice
ale Legământului cel Vechi nu mai erau valabile. Isus a făcut clar
aceasta în Marcu 7:

 În urmă, a chemat din nou noroadele la Sine, şi le-a zis: „Ascultaţi-Mă toţi şi
înţelegeţi. Afară din om nu este nimic care, intrând în el, să-l poată spurca; dar
ce iese din om, aceea-l spurcă. Dacă are cineva urechi de auzit, să audă.” După
ce a intrat în casă, pe când era departe de norod, ucenicii Lui L-au întrebat
despre pilda aceasta. El le-a zis: „Şi voi sunteţi aşa de nepricepuţi? Nu înţelegeţi
că nimic din ce intră în om de afară, nu-l poate spurca? Fiindcă nu intră în

Intimidare spirituală 2:16-17

inima lui, ci în pântece, şi apoi este dat afară în hazna?” A zis astfel, făcând
toate bucatele curate. (v.14-19)

Pavel le-a reamintit romanilor că ,,Împărăţia lui Dumnezeu nu

este mâncare şi băutură, ci neprihănire, pace şi bucurie în Duhul
Sfânt” (Rom.14.17). Faptul că legile dietetice nu mai sunt valabile a
fost ilustrat prin vedenia lui Petru (Faptele Apostolilor 10:9-16) şi
ratificat oficial de Consiliul de la Ierusalim. (Fapte 15.28-29).
,,O zi de sărbătoare” era una din celebrările iudaice anuale ca
Paştele, Cincizecimea, sărbătoarea Corturilor sau sărbătoarea
Luminilor (vezi Lev.23). Jertfele erau aduse de oameni la ,,lună nouă”
sau prima zi a lunii (Num.28:11-14).
În mod contrar cerinţelor unora din zilele de astăzi, creştinilor nu
le se cere să se închine în ziua Sabatului. Acesta, ca şi celelalte zile
sfinte din Legământul cel Vechi pe care le menţionează Pavel, nu este
obligatoriu sub Legământul cel Nou. Există dovezi convingătoare
pentru aceasta în Scriptură. În primul rând, Sabatul era semnul
Legământului cel Vechi pentru Israel (Exod 31.16-17; Neemia 9.14;
Ezec.20.12). Întrucât noi suntem acum sub Legământul cel Nou (Evrei
8), nouă nu ni se mai cere să ţinem semnul Legământului cel Vechi.

125
 În al doilea rând, Noul Testament nu porunceşte nicăieri
creştinilor să ţină Sabatul.
În al treilea rând, în singura noastră licărire asupra unui serviciu
de închinare al bisericii primare în Noul Testament, descoperim că
biserica se întâlnea duminica, prima zi a săptămânii (Fapte 20.7).
În al patrulea rând, nu găsim nici un indiciu în Vechiul
Testament că Dumnezeu S-a aşteptat ca naţiunile dinte Neamuri să
ţină Sabatul, şi nici nu sunt condamnaţi vreodată pentru că au încetat
să-l mai ţină. Ar fi fost cu siguranţă ciudat dacă El S-ar fi aşteptat ca
toate popoarele să ţină Sabatul.
În al cincilea rând, nu există nici o evidenţă a cuiva care să fi
ţinut Sabatul înainte de timpul lui Moise, nici nu există porunci pentru
ţinerea Sabatului înainte de darea legii las muntele Sinai.
În al şaselea rând, Consiliul de la Ierusalim nu a impus ţinerea
Sabatului asupra credincioşilor dintre Neamuri (Fapte 15).

COLOSENI

În al şaptelea rând, Pavel a avertizat Neamurile de multe păcate

diferite în epistolele lui,dar niciodată de călcarea Sabatului.
În al optulea rând, Pavel i-a mustrat pe Galateni pentru că
credeau că Dumnezeu se aştepta ca ei să ţină zilele speciale (inclusiv
Sabatul) (Gal.4.10-11).
În al nouălea rând, Pavel învăţa că ţinerea Sabatului era o
chestiune a libertăţii creştine (Rom.14.5).
În al zecelea rând, părinţii bisericii primare, de la Ignatius la
Augustin au învăţat că Sabatul Vechiului Testament a fost desfiinţat şi
prima zi a săptămânii (duminica) era ziua când creştinii ar trebui să se
întâlnească pentru închinare. Aceasta dovedeşte lipsa de temeinicie a
unora care susţin că închinarea de duminică nu a fost instituită până în
secolul al patrulea.
Legile dietetice, sărbătorile, jertfele şi închinarea în ziua
Sabatului erau toate ,,lucruri care nu sunt decât o biată umbră a ceea
ce va veni; dar substanţa îi aparţine lui Hristos” [traducere din engleză
NASB n.t.]. O umbră nu are realitate; realitatea este ceea ce face o
umbră. Isus Hristos este realitatea spre care au arătat umbrele. De
exemplu, referitor la regulile de mâncare, El este ,,pâinea care S-a
coborât din cer” (Ioan 6.41). Creştinii nu au nevoie să ţină nici Paştele,

126
întrucât ,,Hristos, Paştele noastre, a fost jertfit” (1 Cor.5.7). Ce
justificare ar mai putea fi pentru a cere Neamurilor să ţină Sabatul,
când Dumnezeu le-a acordat odihna veşnică (Evrei 4.1-11)? Orice
continuare a preocupării cu umbrele, este fără sens, odată ce a venit
realitatea?
Ideea lui Pavel este simplă: adevărata spiritualitate nu constă
doar în ţinerea regulilor exterioare, ci în a avea o relaţie interioară cu
Isus Hristos.

Intimidare spirituală 2:18-19

MSTICISMUL

Nimeni să nu vă răpească premiul alergării, făcându-şi voia lui însuşi

printr-o smerenie şi închinare la îngeri, amestecându-se în lucruri pe care
nu le-a văzut, umflat de o mândrie deşartă, prin gândurile firii lui
pământeşti, şi nu se ţine strâns de Capul din care tot trupul, hrănit şi bine
închegat, cu ajutorul încheieturilor şi legăturilor, îşi primeşte creşterea pe
care i-o dă Dumnezeu. (2.18-19)

Misticismul poate fi definit ca şi căutarea unei experienţe

religioase obiective mai adâncă sau mai înaltă. Este crezul că realitatea
spirituală este percepută separat de intelectul uman şi de simţurile
naturale. Caută adevărul în interior cântărind sentimentele, intuiţia şi
alte senzaţii interioare, cu mai multă greutate decât datele obiective,
observabile, exterioare. În cele din urmă autoritatea misticismului
provine dintr-o autoactualizare, autoautentificare din interior, slab
raţională. Această abordare iraţională şi antiintelectuală este antiteza
teologiei creştine. Învăţători falşi pretindeau o uniune mistică cu
Dumnezeu. Pavel îi îndeamnă pe coloseni să nu permită acelor
învăţători falşi să le răpească premiul. Era ca şi cum ereticii îşi

127
asumau rolul de arbitrii spirituali şi îi descalificau pe coloseni pentru
nerespectarea regulilor lor.
Umilire de sine [,,smerenie” – traducerea Cornilescu – n.t.] se
traduce din tapeinophrosunē, care este redat de obicei ,,umilinţă”.
Traducerea NASB subliniază sensul negativ al termenului în contextul
prezent. Umilinţa ereticilor coloseni era o umilinţă falsă. Lor le plăcea
aceasta [,,plăcea” – NASB, ,,Cornilescu traduce ,,făcându-şi voia” –
n.t.], însemnând că presupus lor umilinţă nu era nimic decât mândrie
hidoasă. Era ca cea a lui Uriah Heep, unul din personajele cele mai
vrednice de dispreţ ale literaturii engleze, care a spus ,,Sunt foarte
conştient că sunt cea mai umilă persoană după mers” (capitolul 16 din
Charles Dickens, David Copperfield).
În orice caz, învăţătorii falşi aveau o problemă mult mai serioasă
decât umilinţa falsă. Ei se angajau de asemenea şi în închinarea la
îngeri, negând astfel că există ,, un singur Mijlocitor între Dumnezeu
şi oameni: Omul Isus Hristos” (1 Tim.2.5).
COLOSENI

Închinarea la îngeri era o eroare menită să necăjească religia

frigiană (unde era situat Colose) de secole. Comentatorul William
Hendriksen consemnează că în 363 d.Hr. s-a ţinut un sinod bisericesc
în oraşul soră al lui Colose, Laodicea. Acesta a declarat, ,,Nu este
drept pentru creştini să abandoneze biserica lui Dumnezeu şi să
meargă în altă parte pentru a invoca îngerii” (Canon 25) (citat în
Filipeni, Coloseni şi Filimon. Comentariu asupra Noului Testament
[Grand Rapids: Baker 1981], p.126). Părintele bisericii primare
Theodoret, comentând Coloseni 2.18, a scris, ,,Boala pe care sfântul
Pavel a denunţat-o a continuat un timp îndelungat în Frigia şi Pisidia”
(citat în Hendriksen, p.126). Arhanghelului Mihail i s-a adus închinare
în Asia Mică, mai târziu în 739 d.Hr. Lui i s-au atribuit vindecări
miraculoase.
Biblia interzice cu stricteţe închinarea la îngeri. ,,Este scris”, i-a
spus Isus lui Satan, ,,Domnului Dumnezeului tău să te închini, şi
numai Lui să-I slujeşti” (Mat.4.10).
Chiar şi îngerii se închină lui Dumnezeu, după cum a remarcat
Isaia în viziunea lui:

128
  În anul morţii împăratului Ozia, am văzut pe Domnul şezând pe un scaun de
domnie foarte înalt, şi poalele mantiei Lui umpleau Templul. Serafimii stăteau
deasupra Lui, şi fiecare avea şase aripi: cu două îşi acopereau faţa, cu două îşi
acopereau picioarele, şi cu două zburau. Strigau unul la altul, şi ziceau: „Sfânt,
Sfânt, Sfânt este Domnul oştirilor! Tot pământul este plin de mărirea Lui”! Şi se
zguduiau uşiorii uşii de glasul care răsuna, şi casa s-a umplut de fum. (Isaia 6.1-
4)

În Apocalipsa 5.11-12, Ioan scrie, ,,M-am uitat, şi împrejurul

scaunului de domnie, în jurul făpturilor vii şi în jurul bătrânilor am
auzit glasul multor îngeri. Numărul lor era de zece mii de ori zece mii
şi mii de mii. Ei ziceau cu glas tare: „Vrednic este Mielul, care a fost
junghiat, să primească puterea, bogăţia, înţelepciunea, tăria, cinstea,
slava şi lauda!”
Când Ioan a încercat să se închine unui înger, el a fost mustrat
pentru aceasta. ,, Şi m-am aruncat la picioarele lui ca să mă închin lui
Dar el mi-a zis: „Fereşte-te să faci una ca aceasta! Eu Sunt un

Intimidare spirituală 2:18-19

împreună slujitor cu tine şi cu fraţii tăi, care păstrează mărturia lui

Isus. Lui Dumnezeu închină-te!” (Apoc.19.10; vezi Apoc.22.9).
În afară de practicarea umilinţei false şi a închinării la îngeri,
învăţătorii falşi luau o poziţie în favoarea viziunilor pe care le avea.
Asemenea multor eretici şi cultişti de-a lungul veacurilor, ei au pretins
susţinere pentru învăţăturile lor aberante, în vedeniile pe care
presupuneau că le-au văzut. Unele din cele mai rele accese din
mişcarea carismatică a zilelor noastre sunt derivate din astfel de
vedenii. Nu este nevoie de revelaţii extrabiblice prin vedenii,
întrucât ,,După ce a vorbit în vechime părinţilor noştri prin prooroci,
în multe rânduri şi în multe chipuri, Dumnezeu, la sfârşitul acestor
zile, ne-a vorbit prin Fiul pe care L-a pus moştenitor al tuturor
lucrurilor, şi prin care a făcut şi veacurile” (Evrei 1.1-2, caractere
italice adăugate).
Pavel i-a avertizat pe coloseni să nu fie intimidaţi de pretenţiile
învăţătorilor falşi. Departe de a fi elita spirituală care se credeau a fi,
erau umflaţi fără motiv de gândurile firii lor pământeşti. Fiind
vinovaţi de mândrie spirituală grosolană, erau lipsiţi de Duhul Sfânt.
Mergând dincolo de învăţătura lui Hristos (vezi 2 Ioan 9), nu se ţineau

129
strâns de Capul, care este Hristos (vezi Coloseni 1.18). El este Cel
din care tot trupul, hrănit şi bine închegat, cu ajutorul
încheieturilor şi legăturilor, îşi primeşte creşterea pe care i-o dă
Dumnezeu. Creşterea spirituală vine din comuniunea cu Hristos. Isus
spune în Ioan 15.4-5, ,,Rămâneţi în Mine, şi Eu voi rămânea în voi.
După cum mlădiţa nu poate aduce roadă de la sine, dacă nu rămâne în
viţă, tot aşa nici voi nu puteţi aduceţi roadă, dacă nu rămâneţi în
Mine. Eu sunt Viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cine rămâne în Mine, şi în
cine rămân Eu, aduce multă roadă; căci despărţiţi de Mine, nu puteţi
face nimic.”
Există o tendinţa umană de a se muta de la obiectivitate la
subiectivitate – a schimba centrul de la Hristos la experienţă. Aceasta
a intimidat întotdeauna credincioşii slabi şi a ameninţat biserica.
Astăzi acest gen de misticism este văzut mai adesea în mişcarea
carismatică – unde Scriptura este distantă, a doua ca importanţă după
vedenii şi revelaţii.
Când a venit o astfel de intimidare de la carismaticii mistici în
secolul al şaisprezecelea, în zilele lui Martin Luther, marele
COLOSENI

reformator a fost foarte ferm cu ei, lipindu-se de revelaţia biblică şi de

centralitatea ş suficienţa lui Hristos. În mod deosebit urmaşii lui
Thomas Münzer şi anabaptiştii radicali au dat o mare proeminenţă
lucrării şi darurilor Duhului – şi cunoştinţei mistice. Strigătul lor
exprimând experienţa extrabiblică era ,,Duhul! Duhul!” Marele
reformator nu a fost impresionat şi a tunat, ,,Vă pălmuiesc duhul peste
bot”.
Noi, asemenea colosenilor, nu trebuie să fim intimidaţi de cei
care ar face altceva decât să-L cunoască pe Hristos prin Cuvântul Lui,
o cerinţă pentru maturitatea spirituală. Hristos este atotsuficient,
văzând că ,,Dumnezeiasca Lui putere ne-a dăruit tot ce priveşte viaţa
şi evlavia, prin cunoaşterea Celui ce ne-a chemat prin slava şi puterea
Lui” (2 Petru 1.3).

ASCETISMUL

130
 Dacă aţi murit împreună cu Hristos faţă de învăţăturile începătoare ale
lumii, de ce, ca şi cum aţi trăi încă în lume, vă supuneţi la porunci ca
acestea: „Nu lua, nu gusta, nu atinge cutare lucru!” Toate aceste lucruri,
care pier odată cu întrebuinţarea lor, şi sunt întemeiate pe porunci şi
învăţături omeneşti, au, în adevăr, o înfăţişare de înţelepciune, într-o
închinare voită, o smerenie şi asprime faţă de trup, dar nu sunt de nici un
preţ împotriva gâdilării firii pământeşti. (2.20-23)

Un ascetic este unul care trăieşte o viaţă de abnegaţie severă. În

afară de practicarea legalismului şi a misticismului, ereticii coloseni
încercau să câştige neprihănirea prin abnegaţie.
Biserica a fost intimidată timp de secole de cei care recomandau
sărăcia ca mijloc către spiritualitate. Nu s-a amintit întotdeauna că
banii în sine nu sunt rădăcina răului, ci iubirea acestora (vezi 1
Tim.6.10). Mulţi din slujitorii cei mai aleşi ai lui Dumnezeu din
Vechiul Testament, aşa ca Avraam, Iov şi Solomon, au fost extrem de
bogaţi.
Dacă aţi murit împreună cu Hristos faţă de învăţăturile
începătoare ale lumii, de ce, ca şi cum aţi trăi încă în lume, vă
supuneţi la porunci ca acestea: „Nu lua, nu gusta, nu atinge cutare
Intimidare spirituală 2:20-23

lucru!” Prin unirea lor cu Hristos, răscumpăraţii sunt eliberaţi de

regulile făcute om, menite să promoveze spiritualitatea. A practica
ascetismul, scrie Pavel, înseamnă a adopta un sistem de religie lumesc
bazat pe învăţăturile începătoare ale lumii (,,principiile elementare”
– lb.engl., n.t.).
După cum am observat deja, învăţătorii falşi învăţau o formă de
dualism filosofic. Ei practicau ascetismul, în încercarea de a elibera
duhul/spiritul din închisoarea trupului.
Punctul de vedere că trupul era rău şi-a găsit în cele din urmă loc
în biserică. Potrivit părintelui bisericii Athanasius, Anthony,
fondatorul vieţii creştine monahale, nu şi-a schimbat niciodată
veşmintele şi nu şi-a spălat niciodată picioarele (Viaţa lui Anthony,
parag.47). Oricum, el a fost depăşit de Simeon Stylites (c.390-459),
care şi-a petrecut ultimii treizeci şi şase de ani din viaţă în vârful unui
stâlp de cincisprezece metri. . Simeon a crezut în mod greşit că drumul
spre spiritualitate stă în a-şi expune trupul elementelor rudimentare şi

131
în a se retrage din lume. De-a lungul istoriei bisericii, călugării i-au
depăşit. Chiar şi Martin Luther, înainte de a descoperi adevărul
îndreptăţirii prin credinţă, aproape că şi-a distrus sănătatea prin
ascetism.
Dumnezeu îi poate chema pe unii la o viaţă de renunţare de sine.
Mulţi misionari, de exemplu, au dus vieţi ascetice din necesitate.
Oricum, ei nu au făcut aceasta în încercarea de a câştiga spiritualitate.
Ascetismul este inutil prin faptul că îşi concentrează atenţia
asupra lucruri[lor] care pier odată cu întrebuinţarea
lor. ,,Mâncările sunt pentru pântece, şi pântecele este pentru mâncări.
Şi Dumnezeu va nimici şi pe unul şi pe celelalte” (1 Cor.6.13). Nu
există valoare spirituală în a ţine porunci şi învăţături omeneşti.
Motivul pentru neputinţa ascetismului este văzut în 2.23. Deşi
acesta are o înfăţişare de înţelepciune într-o închinare voită, o
smerenie şi o asprime faţă de trup, el nu este de nici un preţ
împotriva gâdilării firii pământeşti. Ascetismul poate face o
persoană să pară spirituală, din cauza accentelor puse pe umilinţă şi
sărăcie, dar slujeşte numai pentru a satisface carnea. Este o încercare
în zadar să pari mai sfânt decât alţii. Isus Şi-a avertizat ucenicii
împotriva acestuia: ,, Când postiţi, să nu vă luaţi o înfăţişare
COLOSENI

posomorâtă, ca făţarnicii, care îşi sluţesc feţele, ca să se arate

oamenilor că postesc. Adevărat vă spun, că şi-au luat răsplata. Ci tu,
când posteşti, unge-ţi capul, şi spală-ţi faţa, ca să te arăţi că posteşti nu
oamenilor, ci Tatălui tău, care este în ascuns; şi Tatăl tău, care vede în
ascuns, îţi va răsplăti” (Matei 6.16-18).
Comentând asupra inutilităţii ascetismului, marele predicator
scoţian al secolului al nouăsprezecelea, Alexander McClaren, a
scris, ,,Orice ascetism este o mare afacere mai mult pentru preferinţa
oamenilor decât pentru abandonarea sinelui. Ei îşi vor agăţa mai
degrabă cârlige în spate decât să renunţe la păcatele lor şi să-şi predea
voinţele. Există un singur lucru care va pune zgarda pe gâtul
animalului din noi şi acesta este puterea lui Hristos care locuieşte în
noi. Religia ascetică este lipsită de Dumnezeu, căci practicanţii ei se
închină, în esenţă, lor înşişi. Prin urmare, noi nu trebuie să fim
intimidaţi de aceasta.

132
 Mesajul lui Pavel către Coloseni este o avertizare şi pentru noi.
Nu trebuie să fim intimidaţi de filosofia omenească falsă, de legalism,
misticism sau ascetism. Acestea nu sunt decât ,,puţuri crăpate, care nu
ţin apă” (Ier.2.13). Trebuie să ne ţinem strâns de Hristos, în care
avem ,,totul deplin” (,,am fost făcuţi desăvârşiţi” – lb.engl., n.t.),
(Col.2.10).

11
Trăind viaţa după înviere

133
Dacă, deci, aţi înviat împreună cu Hristos, să umblaţi după lucrurile de sus,
unde Hristos şade la dreapta lui Dumnezeu. Gândiţi-vă la lucrurile de sus,
nu la cele de pe pământ. Căci voi aţi murit, şi viaţa voastră este ascunsă cu
Hristos în Dumnezeu. Când Se va arăta Hristos, viaţa voastră, atunci vă
veţi arăta şi voi împreună cu El în slavă. (3.1-4)

Isus a spus în Ioan 17.18, ,,Cum M-ai trimis Tu pe Mine în lume,

aşa i-am trimis şi Eu pe ei în lume”. El a poruncit ucenicilor Lui
spunând, ,,Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i
în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Şi învăţaţi-i să
păzească tot ce v-am poruncit. Şi iată că Eu sunt cu voi în toate zilele,
până la sfârşitul veacului” (Mat.28.19-20). Este privilegiul şi
responsabilitatea serioasă a bisericii să proclame vestea bună a
Evangheliei ,,până la marginile pământului” (Fapte 1.8).
Însă, în mod paradoxal, înainte ca creştinii să poată atinge
lumea, ei trebuie mai întâi să o părăsească. În Galateni 1.4, Pavel
afirmă că Hristos ,,S-a dat pe Sine însuşi pentru păcatele noastre, ca să
ne smulgă din acest veac rău”. Creştinii sunt din împărăţia lui Hristos,
care nu este din lumea aceasta (Ioan 18.36). Noi am biruit lumea prin
COLOSENI

credinţa în Hristos (1 Ioan 5.4-5). Deşi existăm în lumea aceasta în

mod fizic, din punct de vedere spiritual suntem deja cetăţeni ai cerului
(Efes.2.6).
Creşterea, bucuria şi rodirea noastră spirituală cer ca noi să
menţinem o perspectivă corectă asupra lumii acesteia. Noi
suntem ,,străini şi călători pe pământ” (Evrei 11.13), pentru că ,,noi n-
avem aici o cetate stătătoare, ci suntem în căutarea celei viitoare”
(Evrei 13.14). ,,Dar cetăţenia noastră este în ceruri, de unde şi
aşteptăm ca mântuitor pe Domnul Isus Hristos” (Fil.3.20).
Suntem ,,străini şi călători” pe acest pământ (1 Petru 2.11). Suntem în
lume, dar nu ai lumii. Până nu realizăm şi trăim acest adevăr
fundamental, nu vom fi eficienţi în atingerea lumii cu adevărul
Evangheliei.

134
 Despre Robert Murray McCheyne, pastorul şi evanghelistul
scoţian devotat din secolul al nouăsprezecelea, un prieten a spus
odată ,,Omul despre care vorbesc părea să se fi ridicat la înălţimea
deplină ... şi să fi intrat în locurile secrete ale sfinţeniei lui
Dumnezeu”. Când McCheyne predica Evanghelia ,,puteai vedea
oameni puternici, tari şi aspri, care se înmuiau ca ceara înaintea
focului. Piepturile lor se umflau ca şi cum ar fi explodat şi tot locul
devenea un loc al bocitorilor”. El a învăţat să trăiască în locurile
cereşti pentru a atinge sufletele oamenilor pe pământ. Împlinea
porunca din Romani 12.2, ,,Să nu vă potriviţi chipului veacului
acestuia, ci să vă prefaceţi, prin înnoirea minţii voastre”.
Numai atunci când ne ridicăm deasupra lumii, putem aprecia
deopotrivă sărăcia spirituală înspăimântătoare în care trăiesc cei mai
mulţi oameni, şi de asemenea putem învăţa să ne concentrăm minţile
la realităţile cereşti. Binecuvântările noastre sunt în cer (Efes.1.3),
îngerii sunt acolo (Efes.3.10); Hristos este acolo (Efes.1.20); şi noi
prin unirea cu El în învierea Lui, suntem în locurile cereşti (Efes.2.6).
Întrucât lucrurile cele mai importante pentru noi sunt în ceruri, nu
trebuie să fim încurcaţi cu această lume prezentă. Toate aceste pasaje
din scriptură oferă fundalul pentru mesajul lui Pavel în 3.1-4, deoarece
se mişcă înspre partea practică a epistolei. El începe prin a chema
cititorii la această preocupare cu realitatea cerească, ce este
caracteristică adevăratei spiritualităţi şi punctul de început al sfinţeniei

Trăind viaţa după înviere 3:1a

practice. Cinci trăsături vor ajuta să se desfăşoare puterea trăirii cereşti

pe pământ: reamintirea, responsabilitatea, resursa, motivul şi revelaţia.

REAMINTIREA

 Dacă, deci, aţi înviat împreună cu Hristos (3.1a)

Dacă denotă realitatea, ca în 2.20, şi este mai bine

tradus ,,întrucât”. Faptul că cei credincioşi au înviat împreună cu
Hristos nu este pus la îndoială. Verbul înseamnă de fapt ,,a fi înviaţi

135
împreună”. Este un fapt realizat. Din punct de vedere spiritual,
credincioşii au intrat în moartea şi învierea lui Hristos în momentul
mântuirii lor. Galateni 2.20 spune ,,Am fost răstignit împreună cu
Hristos, şi trăiesc... dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Şi
viaţa pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui
Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine.” În
acest verset, apostolul arată unirea credinciosului cu Domnul, astfel că
ei au o viaţă împărtăşită. Romani 6.3-4 ne învaţă acest adevăr: ,, Nu
ştiţi că toţi câţi am fost botezaţi în Isus Hristos, am fost botezaţi în
moartea Lui? Noi deci, prin botezul în moartea Lui, am fost îngropaţi
împreună cu El, pentru ca, după cum Hristos a înviat din morţi, prin
slava Tatălui, tot aşa şi noi să trăim o viaţă nouă”.

,,Botezul” de aici nu este în apă, ci o scufundare în moartea şi

învierea Mântuitorului. Prin unirea lor cu Hristos, credincioşii au
murit, au fost îngropaţi şi au înviat cu El. Prin credinţa mântuitoare au
intrat într-o nouă dimensiune. Ei posedă viaţa veşnică şi divină, care
nu este doar experienţă fără sfârşit, , ci şi o calitate cerească a vieţii
adusă lor de către Dumnezeu care locuieşte în ei. Astfel sunt vii în
Hristos faţă de realităţile împărăţiei divine.
În consecinţă, creştinii au obligaţia de a trăi consecvent cu aceste
realităţi. Pavel schiţează caracteristicile acestei obligaţii în Rom.6.11-
19:

COLOSENI

Tot aşa şi voi înşivă, socotiţi-vă morţi faţă de păcat, şi vii pentru Dumnezeu, în
Isus Hristos, Domnul nostru. Deci, păcatul să nu mai domnească în trupul
vostru muritor, şi să nu mai ascultaţi de poftele lui. Să nu mai daţi în stăpânirea
păcatului mădularele voastre, ca nişte unelte ale nelegiuirii; ci daţi-vă pe voi
înşivă lui Dumnezeu, ca vii, din morţi cum eraţi; şi daţi lui Dumnezeu
mădularele voastre, ca pe nişte unelte ale neprihănirii. Căci păcatul nu va mai
stăpâni asupra voastră, pentru că nu sunteţi sub Lege, ci sub har. Ce urmează de
aici? Să păcătuim pentru că nu mai suntem sub Lege ci sub har? Nicidecum. Nu
ştiţi că, dacă vă daţi robi cuiva, ca să-l ascultaţi, sunteţi robii aceluia de care
ascultaţi, fie că este vorba de păcat, care duce la moarte, fie că este vorba de
ascultare, care duce la neprihănire? Dar mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu,
pentru că, după ce aţi fost robi ai păcatului, aţi ascultat acum din inimă de
dreptarul învăţăturii pe care aţi primit-o. Şi prin chiar faptul că aţi fost izbăviţi
de sub păcat, v-aţi făcut robi ai neprihănirii. Vorbesc omeneşte, din pricina
neputinţei firii voastre pământeşti: după cum odinioară v-aţi făcut mădularele

136
 voastre roabe ale necurăţiei şi fărădelegii, aşa că săvârşeaţi fărădelegea, tot aşa,
acum trebuie să vă faceţi mădularele voastre roabe ale neprihănirii, ca să
ajungeţi la sfinţirea voastră!”

Această viaţă nouă este reală şi puternică, dar aşa este şi păcatul
care rămâne. Totuşi acesta nu mai este stăpânul nostru, poate încă să
ne biruiască dacă nu ne dăruim pe noi înşine lui Dumnezeu ca slujitori
ai neprihănirii. (Pentru o dezbatere mai completă a acestei învăţături,
vezi comentariile mele la Romani 6-8, în Romani 1-8, Comentariile lui
MacArthur asupra Noului Testament [Chicago: Moody, 1991].)
Spiritualitatea, aşa cum Pavel spune în Filipeni 2.12, înseamnă a
exprima în afară viaţa aceea interioară, este procesul trăirii realităţii
unirii noastre cu Hristos. În El avem toate resursele necesare pentru
trăirea vieţii creştine (vezi 2 Petru 1.3). Pavel subliniază centralitatea
lui Hristos în Coloseni 3.1-4. Folosind expresii ca: împreună cu
Hristos (3.1); unde este Hristos (3.4); cu Hristos (3.3); când Hristos
(3.4); şi cu El (3.4), accentuează din nou suficienţa totală a lui Hristos
(vezi 2.10). Din nefericire, mulţi creştini eşuează în a înţelege şi în a
căuta plinătatea lui Hristos. În consecinţă, din cauza necunoaşterii a
ceea ce spune Scriptura sau neaplicând-o cum trebuie, sunt intimidaţi
să creadă că au nevoie de ceva mai mult decât numai de El pentru a
trăi viaţa creştină. Ei cad pradă filosofiei false, legalismului,
misticismului sau ascetismului.

Trăind viaţa după înviere 3:1b, 2

Pavel le reaminteşte colosenilor că au înviat cu Hristos. Aceasta

este calea spre sfinţenie, nu jertfirea de sine, experienţa angelică sau
ceremonia. Ei nu mai trăiesc viaţa veche pe care o trăiau înaintea
mântuirii lor, ci posedă viaţa veşnică a lui Hristos şi au fost înviaţi să
trăiască într-un alt plan. Nu trebuie să fie ignoranţi sau uituci cu
privire la cine sunt şi cum trebuie să trăiască. Toată pasiunea
păcătoasă este controlată şi învinsă de puterea lui Hristos care
locuieşte în noi şi de unirea noastră cu El.

RESPONSABILTATEA

137
să umblaţi după lucrurile de sus, unde Hristos şade la dreapta lui
Dumnezeu. Gândiţi-vă la lucrurile de sus, nu la cele de pe pământ. (3.1b, 2)

Timpul prezent al lui zēteō (,,continuaţi să căutaţi”) (Cornilescu

traduce ,,să umblaţi”) indică acţiune continuă. Preocuparea cu
realităţile veşnice care sunt ale noastre în Hristos trebuie să fie tiparul
vieţii credincioşilor. Isus pune lucrurile în felul acesta: ,,Căutaţi mai
întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui, şi toate aceste
lucruri vi se vor da pe deasupra” (Mat.6.33). Pavel nu recomandă o
formă de misticism. Mai degrabă doreşte ca preocuparea colosenilor
cu cerul să guverneze răspunsurile lor pământeşti. A fi preocupat cu
cerul înseamnă a fi preocupat cu Cel care domneşte acolo, şi cu
scopurile, planurile, resursele şu puterea Lui. Înseamnă de asemenea a
vedea lucrurile, oamenii şi evenimentele lumii acesteia prin ochii Săi
şi cu o perspectivă veşnică.
Lucrurile de sus se referă la domeniul ceresc şi constau în
valorile spirituale care-L caracterizează pe Hristos, ca sensibilitatea,
bunătatea, blândeţea, răbdarea, înţelepciunea, iertarea, tăria, curăţia şi
dragostea.
Când credincioşii se concentrează asupra realităţilor cerului,
atunci se pot bucura într-adevăr de lumea pe care a creat-o Tatăl lor
ceresc. Aşa cum a exprimat autorul imnului ,,Sunt al Lui, şi El e-al
meu”:
COLOSENI

Cerul deasupra este de un albastru mai plăcut

Pământul de-un verde mai dulce în jur!
Ceva trăieşte în fiecare culoare
Ochii fără Hristos niciodată nu au văzut:
Peste tot sunt păsări care cântă mai vesel
Flori cu frumuseţi mai adânci strălucesc,
De când ştiu, aşa cum ştiu acum,
Sunt al Lui, şi El e-al meu”.

Când creştinii încep să trăiască în ceruri, când se dăruiesc

bogăţiilor ,,Ierusalimului de sus” (Gal.4.26) vor trăi valorile cereşti în
lumea aceasta spre slava lui Dumnezeu.

138
 În 3.2 Pavel dă instrucţiuni cum să caute lucrurile de sus. El
spune, Gândiţi-vă la lucrurile de sus, nu la cele de pe pământ.
Gândiţi-vă (,,concentraţi-vă mintea” – lb.engl., n.t.) vine de la
phroneō şi s-ar fi putut traduce simplu ,,gândiţi-vă”, sau mai
complet, ,,aveţi această dispoziţie interioară”. Din nou, timpul prezent
indică acţiune continuă. Lightfoot parafrazează gândul lui
Pavel: ,,Trebuie nu doar să căutaţi cerul, trebuie de asemenea să
gândiţi cerul”. (Epistolele Sfântului Pavel către Coloseni şi Filimon
[1879; reprint, Grand Rapids: Zondervan, 1959], p209; caractere
italice în original). Întreaga dispoziţie a credincioşilor ar trebui să se
orienteze spre cer, ,,unde este Hristos” (versiunea în engleză – n.t.),
aşa cum acul unei busole se orientează spre nord.
În mod evident gândurile despre cer care trebuie să umple
mintea credincioşilor trebuie să derive din Scriptură. Biblia este
singura sursă de încredere a cunoştinţei despre caracterul lui
Dumnezeu şi valorile cerului. Pavel descrie această preocupare ca
fiind ,,transformaţi prin înnoirea minţii [voastre]” (Rom.12.2). În
aceasta noi învăţăm ce este adevărat, vrednic de cinste, drept, curat,
vrednic de iubit, vrednic de primit, desăvârşit şi lucrurile vrednice de
laudă în care minţile noastre trebuie să locuiască (vezi Fil.4.8).
Astfel de valori cereşti care domină mintea produc un
comportament produc un comportament evlavios. Păcatul va fi învins
şi vor rezulta umilinţa, un spirit jertfitor şi siguranţa.

Trăind viaţa după înviere 3:1c

RESURSA

unde Hristos şade la dreapta lui Dumnezeu. (3.1c)

Resursa credincioşilor nu este decât cea în care sunt ascunse

toate comorile înţelepciunii şi cunoaşterii: Hristosul cel înviat şi
proslăvit aşezat la dreapta lui Dumnezeu în locul de cinste şi
maiestate. Biblia vorbeşte adesea de poziţia înălţată a lui Hristos.
Psalmul 110.1 spune, ,,Domnul a zis Domnului meu: „Şezi la dreapta
Mea, până voi pune pe vrăjmaşii Tăi sub picioarele Tale.” Isus a spus

139
acuzatorilor la procesul Său că ,,De acum încolo, Fiul omului va şedea
la dreapta puterii lui Dumnezeu.” (Luca 22.69). În predica de la
Cincizecime, Petru a spus mulţimii că Isus fusese ,,înălţat la dreapta
lui Dumnezeu” (Cornilescu traduce ,,înălţat prin dreapta lui
Dumnezeu” – n.t.) (Fapte 2.33). Petru şi ceilalţi apostoli L-au descris
pe Isus Sinedriului ca Cel pe care ,,Dumnezeu L-a înălţat la dreapta
Lui ca Domn şi Mântuitor” (traducerea NASB – n.t.) (Fapte 5.31).
Când era martirizat, Ştefan a strigat ,,Iată, văd cerurile deschise, şi pe
Fiul omului stând în picioare la dreapta lui Dumnezeu” (Fapte 7.56).
Pavel L-a descris pe Isus ca Cel care ,,stă la dreapta lui Dumnezeu şi
mijloceşte pentru noi” (Rom.8.34), pentru că Dumnezeu ,,L-a înviat
din morţi şi L-a pus să şadă la dreapta Sa, în locurile cereşti”.
(Efes.1.20). Scriitorul Evreilor spune despre Hristos, când ,,a făcut
curăţirea păcatelor, şi a şezut la dreapta Măririi în locurile prea înalte”
(Evrei 1.3). Din cauza aceasta, ,,avem un Mare Preot, care S-a aşezat
la dreapta scaunului de domnie al Măririi, în ceruri” (Evrei 8.1). El
este Cel ,,care stă la dreapta lui Dumnezeu, după ce s-a înălţat la cer,
şi Şi-a supus îngerii, stăpânirile şi puterile” (1 Petru 3.22).
Datorită încoronării şi înălţării lui Hristos la dreapta Tatălui, El
este fântâna binecuvântării pentru poporul Său. Isus a spus
ucenicilor, ,,Ori ce veţi cere în Numele Meu, voi face, pentru ca Tatăl
să fie proslăvit în Fiul. Dacă veţi cere ceva în Numele Meu, voi face”
(Ioan 14.13-14; vezi 15.16; 16.23-24, 26). Credincioşii pot fi asiguraţi
că ceea ce caută este acolo, căci ,,făgăduinţele lui Dumnezeu, oricâte
ar fi ele, toate în El sunt „da” ” (2 Cor.1.20).
COLOSENI

MOTIVUL

Căci voi aţi murit, şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu.
(3.3)

Pavel accentuează ideea că trăirea în locurile cereşti trebuie să

fie standardul pentru credincioşi. Credincioşii au murit faţă de
sistemul lumii prin unirea lor cu Hristos prin credinţa în moartea şi
învierea Sa. Pavel a scris în Galateni 6.14, ,,În ce mă priveşte, departe
de mine gândul să mă laud cu altceva decât cu crucea Domnului
nostru Isus Hristos, prin care lumea este răstignită faţă de mine, şi eu

140
faţă de lume!” Timpul trecut al lui apothnēskō (aţi murit) indică
faptul că la mântuire a avut loc o moarte. ,,Căci dacă este cineva în
Hristos”, scrie Pavel corintenilor, ,,este o făptură nouă. Cele vechi s-au
dus: iată că toate lucrurile s-au făcut noi” (2 Cor.5.17).
În ce sens a murit credinciosul? În sensul că pedeapsa pentru
păcat a fost plătită. Plata păcatului este moartea, deci noi trebuie să
murim. Prin unirea cu Isus Hristos, noi murim moartea care ni se cere
în El, astfel pedeapsa este plătită şi păcatul nu ne mai poate revendica
niciodată. În felul acesta am murit faţă de păcat în sensul plătirii
acestuia. Prezenţa şi puterea lui încă ne afectează – dar nu poate să ne
condamne.
Nu numai că credincioşii au murit faţă de păcat, dar vieţile lor
sunt de asemenea ascunse cu Hristos în Dumnezeu. Ce înseamnă cu
Hristos în Dumnezeu? În primul rând, credincioşii împărtăşesc o
viaţă comună cu Tatăl şi Fiul. Pavel scrie în 1 Corinteni 6.17 că ,,cine
se lipeşte de Domnul, este un singur duh cu El”. Credincioşii
sunt ,,părtaşi firii dumnezeieşti” (2 Petru 1.4).
În al doilea rând, această viaţă nouă este ascunsă de lume.
Necredincioşii nu pot să priceapă deplina semnificaţie a vieţii noi a
credincioşilor pentru că ,,omul firesc nu primeşte lucrurile Duhului lui
Dumnezeu, căci, pentru el, sunt o nebunie; şi nici nu le poate înţelege,
pentru că trebuiesc judecate duhovniceşte” (1 Cor.2.14). Pavel a scos
în evidenţă că adevărata manifestare a fiilor lui Dumnezeu încă trebuie
să vină în lumea viitoare, aşa că oamenii nu pot vedea cum sunt
credincioşii în realitate (Rom.8.19). Apostolul Ioan a implicat atât de
Trăind viaţa după înviere 3:3

mult despre adevărata noastră identitate când a spus: ,,Prea iubiţilor,

acum suntem copii ai lui Dumnezeu. Şi ce vom fi, nu s-a arătat încă”
(1 Ioan 3.2). Învăţătorii falşi care necăjeau pe coloseni nu puteau
pricepe adevărul că cei din Colose primiseră deja cunoştinţă spirituală
transcedentă şi viaţă, şi astfel nu mai aveau nevoie de învăţătura lor
falsă.
În al treilea rând, credincioşii sunt în siguranţă veşnică, ascunşi
în mod protector de toţi duşmanii spirituali. Binecuvântările mântuirii
sunt ,,o moştenire nestricăcioasă, şi neîntinată, şi care nu se poate
veşteji, păstrată în ceruri pentru voi” (1 Petru 1.4). Marele nostru Preot
,,poate să mântuiască în chip desăvârşit pe cei ce se apropie de

141
Dumnezeu prin El, pentru că trăieşte pururea ca să mijlocească pentru
ei” (Evrei 7.25). Celor cărora Fiul le dă viaţă veşnică, ,,în veac nu vor
pieri, şi nimeni nu le va smulge din mâna Mea” (Ioan 10.28). Ei sunt
ascunşi adânc în scutul Dumnezeului lor.
Nici un pasaj nu afirmă acesta adevăr glorios mai elocvent decât
Romani 8.31-39:

Deci, ce vom zice noi în faţa tuturor acestor lucruri? Dacă Dumnezeu este
pentru noi, cine va fi împotriva noastră? El, care n-a cruţat nici chiar pe Fiul
Său, ci L-a dat pentru noi toţi, cum nu ne va da fără plată, împreună cu El, toate
lucrurile? Cine va ridica pâră împotriva aleşilor lui Dumnezeu? Dumnezeu este
Acela care-i socoteşte neprihăniţi! Cine-i va osândi? Hristos a murit! Ba mai
mult, El a şi înviat, stă la dreapta lui Dumnezeu, şi mijloceşte pentru noi! Cine
ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos? Necazul sau strâmtorarea sau
prigonirea sau foametea sau lipsa de îmbrăcăminte sau primejdia sau
sabia? După cum este scris: „Din pricina Ta suntem daţi morţii toată ziua;
suntem socotiţi ca nişte oi de tăiat.” Totuşi în toate aceste lucruri noi suntem
mai mult decât biruitori, prin Acela care ne-a iubit. Căci sunt bine încredinţat că
nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici puterile, nici lucrurile
de acum, nici cele viitoare, nici înălţimea, nici adâncimea, nici o altă făptură nu
vor fi în stare să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în Isus
Hristos, Domnul nostru.

Toate bogăţiile Dumnezeului veşnic sunt la dispoziţia celor ale

căror vieţi sunt ascunse cu El prin Fiul Său.

COLOSENI

REVELAŢIA

Când Se va arăta Hristos, viaţa voastră, atunci vă veţi arăta şi voi împreună
cu El în slavă. (3.4)

,,Când Hristos, care este viaţa noastră, este revelat, atunci şi voi veţi fi
revelaţi cu El în slavă” (3.4 – traducere NASB – n.t.).

Deşi lumea ar putea să nu recunoască acum pe cei ale căror vieţi

sunt ascunse cu Hristos în Dumnezeu, nu aşa vor sta lucrurile

142
întotdeauna. Când Hristos ... este descoperit la a doua Lui venire,
vom fi revelaţi şi noi împreună cu El în slavă. Apostolul Ioan descrie
această scenă în Apocalipsa 19.11-13, 15-16:

Apoi am văzut cerul deschis, şi iată că s-a arătat un cal alb! Cel ce sta pe el, se
cheamă „Cel credincios” şi „Cel adevărat” şi El judecă şi Se luptă cu
dreptate. Ochii Lui erau ca para focului; capul îl avea încununat cu multe
cununi împărăteşti, şi purta un nume scris pe care nimeni nu-l ştie, decât numai
El singur. Era îmbrăcat cu o haină muiată în sânge. Numele Lui este: „Cuvântul
lui Dumnezeu.” Din gura Lui ieşea o sabie ascuţită, ca să lovească Neamurile
cu ea pe care le va cârmui cu un toiag din fier. Şi va călca cu picioarele teascul
vinului mâniei aprinse a atotputernicului Dumnezeu. Pe haină şi pe coapsă avea
scris numele acesta: „Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor.”

Acestei descrieri a Domnului nostru la reîntoarcerea Lui în

judecată, viziunea adaugă că El va fi însoţit de sfinţi. Ioan a scris de
asemenea, ,,Oştile din cer Îl urmau călare pe cai albi, îmbrăcate cu in
subţire, alb şi curat” (v.14).
Verdictul veşniciei va răsturna verdictele timpului. În ziua aceea
va deveni vizibil cina aparţine într-adevăr Domnului. ,, Totuşi temelia
tare a lui Dumnezeu stă nezguduită, având pecetea aceasta: „Domnul
cunoaşte pe cei ce sunt ai Lui” (2 Tim.2.19) şi El îi va descoperi lumii.
Lightfoot comentează, ,,Voalul care ascunde acum viaţa ta superioară
de ceilalţi şi, în parte, chiar de tine însuţi, atunci va fi tras. Lumea care
persecută, dispreţuieşte, ignoră acum, atunci va fi orbită de strălucirea
slavei descoperirii” (Lightfoot, pg.210). Ioan a scris, ,,ştim că atunci

Trăind viaţa după înviere 3:4

când Se va arăta El, vom fi ca El; pentru că Îl vom vedea aşa cum
este” (1 Ioan 3.2).
Pavel adaugă un gând explicativ minunat. Îl descrie pe Hristos
ca viaţa noastră. Hristos nu doar dă viaţa, El este viaţa. Pavel a
spus, ,,Am fost răstignit împreună cu Hristos, şi trăiesc... dar nu mai
trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa pe care o trăiesc acum în
trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a
dat pe Sine însuşi pentru mine” (Gal.2.20). El le-a spus Corintenilor că
viaţa lui Isus se arăta în trupul lui (2 Cor.4.10). Când confrunta

143
posibilul martiriu, putea spune, ,,Pentru mine a trăi este Hristos, iar a
muri este un câştig” (Fil.1.21).
Cheia pentru a trăi viaţa nouă este să ai o viaţă centrată asupra
lui Hristos. Fiul, nu lumea aceasta prezentă, este centrul universului
credinciosului.

12
Cum să dai păcatul la moarte

144
De aceea, omorâţi mădularele voastre care sunt pe pământ: curvia,
necurăţia, patima, pofta rea, şi lăcomia, care este o închinare la idoli. Din
pricina acestor lucruri vine mânia lui Dumnezeu peste fiii neascultării. Din
numărul lor eraţi şi voi odinioară, când trăiaţi în aceste păcate. Dar acum
lăsaţi-vă de toate aceste lucruri: de mânie, de vrăjmăşie, de răutate, de
clevetire, de vorbele ruşinoase, care v-ar putea ieşi din gură. Nu vă minţiţi
unii pe alţii, (3.5-9a)

Am putea fi surprinşi să ştim că a trăi viaţa nouă implică faptul

de a da păcatul la moarte. Nu a spus Pavel că lucrul acesta a fost deja
făcut? În momentul mântuirii ,,omul nostru cel vechi a fost răstignit
împreună cu El, pentru ca trupul păcatului să fie dezbrăcat de puterea
lui, în aşa fel ca să nu mai fim robi ai păcatului” (Rom.6.6). Dar
această realitate poziţională trebuie să fie aplicată în viaţa practică a
credincioşilor. Nu poate fi sfinţenie sau maturitate într-o viaţă unde
păcatul conduce nestânjenit.
Noi am murit faţă de pedeapsa păcatului, dar puterea păcatului
încă poate fi mare şi carnea/firea noastră poate fi slabă. Acesta este
motivul pentru care trebuie să dăm păcatul la moarte în mod continuu,
predându-ne Duhului Sfânt (Rom.8.13). Păcatul este ca un monarh
detronat, care nu mai domneşte, nici nu mai are puterea să condamne,
COLOSENI

dar lucrează din greu să debiliteze şi să devasteze pe toţi supuşii lui de

mai înainte. Păcatul este încă puternic şi succesul împotriva lui
pretinde puterea Duhului. Principiul din Zaharia 4.6 se aplică în
biruinţa asupra lui Satan. Nu este ,,nici prin putere, nici prin tărie, ci
prin Duhul Meu”. Şi arma Duhului este Cuvântul (Efes.6.17). Când
credinciosul este tare în Cuvânt, îl biruieşte pe cel rău (1 Ioan 2.14). A
fi umplut cu puterea Duhului Sfânt (Efes.5.18) este acelaşi lucru cu a
permite Cuvântului să locuiască din belşug în tine (Col.3.16). Deci

145
este adevărat că cel credincios a murit în sensul plătirii pedepsei
păcatului, fiind unit cu Hristos în moartea Lui. Dar este la fel de
adevărat că păcatul încă atacă umanitatea lui nerăscumpărată (vezi
Rom.8.23) şi trebuie, ca un duşman de moarte, să fie ucis prin puterea
Duhului prin Cuvânt. Deci, în timp ce aşteptăm ,,răscumpărarea
trupului” (Rom.8.23), duhul răscumpărat, împuternicit de Duhul Sfânt,
trebuie să omoare păcatul care atacă firea.
Deci, a da păcatul la moarte nu este un lucru opţional în viaţa
creştină. Puritanul Richard Baxter a scris: ,,Foloseşte păcatul aşa cum
te-ar folosi el; nu-l cruţa, căci nici el nu te va cruţa; el este ucigaşul tău
şi ucigaşul lumii: de aceea foloseşte-l aşa cum ar trebui să fie folosit
un ucigaş. Omoară-l înainte să te omoare el; şi prin aceasta adu-te la
mormânt, aşa cum a făcut şi Capul tău, el nu te va putea ţine acolo”
(citat în I. D. E. Thomas, Comoara de aur a unui puritan [Edinburgh:
Banner of Truth, 1977], pg.281). A fi creştin înseamnă a muri faţă de
sine, faţă de ambiţii şi faţă de mândrie. Înseamnă să te pleci în
supunere umilă domniei lui Hristos. Înseamnă să te supui poruncii
Domnului exprimată în Luca 9.23, ,, Apoi a zis tuturor: „Dacă voieşte
cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea în
fiecare zi, şi să Mă urmeze”. Înseamnă a urma exemplul lui Pavel,
care le-a spus Corintenilor, ,,Eu mor zilnic” (traducere NASB – n.t.)
(1 Cor.15.31).
Consideraţi ... ca moarte (traducerea NASB – n.t.) vine de la
nekroō, şi în mod literal înseamnă ,,omorâţi” sau ,,daţi morţii”.
Credincioşii trebuie să ia o hotărâre decisivă să dea păcatul morţii,
aducând trupul în supunerea noii dispoziţii a plinătăţii Duhului.
Adesea oamenii au interpretat greşit cuvintele lui Pavel de aici,
în acelaşi fel în care au interpretat şi cuvintele lui Isus în Matei 5.29-
Cum să dai păcatul la moarte 3:5-9a

30 şi 18.8. Luând aceste pasaje în mod literal, mulţi s-au prejudiciat

fizic. Potrivit tradiţiei, Origene, unul din marii teologi ai bisericii
primare, a fost castrat voluntar (bazat pe interpretarea greşită a
Mat.19.12). O privelişte comună în oraşele europene în timpul Evului
Mediu era un grup cunoscut ca Flagelaţii. Mărşăluind pe străzi în
procesiuni solemne, se biciuiau pe ei înşişi în penitenţă pentru păcatele
lor. Asemenea interpretări greşite nu aparţin doar de trecut. Am
întâlnit odată un om care purta pe care erau înfipte cuie, care în mod

146
constant îi sfâşiau carnea. Simţea că făcând astfel îşi omora firea, şi de
asemenea, suferea pentru a-şi isprăvi păcatele.
Totuşi, Pavel nu susţine tocmai ascetismul pe care l-a condamnat
în capitolul 2. Mai degrabă, el face apel pentru eliminarea oricărui
lucru, care este contrar evlaviei în viaţa credinciosului. El a spus
Romanilor, ,,Dacă trăiţi după îndemnurile ei, veţi muri; dar dacă, prin
Duhul, faceţi să moară faptele trupului, veţi trăi” (Rom.8.13). Numai
atunci experimentează credinciosul plinătate spirituală după cum a
intenţionat Dumnezeu.
Lupta cu păcatul este comună tuturor credincioşilor, chiar şi lui
Pavel (vezi Rom.7.14-25). Dorinţa omului nou interior de a trăi o viaţă
plăcută lui Dumnezeu este reţinută de firea veche, păcătoasă, cu
caracterul ei păcătos. Deşi credincioşii sunt creaturi noi în interior (2
Cor.5.17), creaturile noi trăiesc în trupuri vechi. Astfel trupurile
noastre pot fi, fie instrumente ale neprihănirii, fie ale nelegiuirii. Din
cauza aceasta, Pavel a scris în Romani 12.1-2, ,,Vă îndemn, deci,
fraţilor, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să aduceţi trupurile voastre ca
o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu: aceasta va fi din partea
voastră o slujbă duhovnicească. Să nu vă potriviţi chipului veacului
acestuia, ci să vă prefaceţi, prin înnoirea minţii voastre, ca să puteţi
deosebi bine voia lui Dumnezeu: cea bună, plăcută şi desăvârşită”.
De aceea se referă la adevărul din 3.1-4. În mod constant, Pavel
leagă doctrina şi practica în epistolele lui. Întrucât credincioşii
împărtăşesc moartea şi învierea lui Hristos, au vieţile ascunse cu El, şi
într-o zi se vor arăta în slavă cu El. Trebuie să omoare păcatul. Ca şi
cetăţeni ai cerului, credincioşii trebuie să taie legăturile cu tiparele
păcătoase ale vieţii lor dinainte.

COLOSENI

Teologia nu este un exerciţiu academic de lux, rezervat pentru

specialişti. Explorarea teologiei este fundamentală creşterii spirituale.
După cum am observat în capitolul precedent, Romani 6 arată de
asemenea legătura dintre doctrină şi practică. În 6.1-10, Pavel învaţă
adevărul unirii credinciosului cu Hristos în moartea, îngroparea şi
învierea Sa. Pe baza aceasta, el scrie, ,, Tot aşa şi voi înşivă, socotiţi-
vă morţi faţă de păcat, şi vii pentru Dumnezeu, în Isus Hristos,
Domnul nostru. Deci, păcatul să nu mai domnească în trupul vostru

147
muritor, şi să nu mai ascultaţi de poftele lui. Să nu mai daţi în
stăpânirea păcatului mădularele voastre, ca nişte unelte ale nelegiuirii;
ci daţi-vă pe voi înşivă lui Dumnezeu, ca vii, din morţi cum eraţi; şi
daţi lui Dumnezeu mădularele voastre, ca pe nişte unelte ale
neprihănirii” (Rom.6.11-13).
Deşi umbrit de traducerea NASB, textul grecesc spune să
omorâţi mădularele voastre care sunt pe pământ (nu doar să le
socotim ca moarte). Pavel foloseşte o figură de stil cunoscută ca
metonimie. Când vorbeşte despre omorârea părţilor trupeşti sau a
mădularelor, Pavel se referă de fapt la păcatele asociate cu aceste
mădulare. Ar trebui observat faptul că aceasta face aluzie la dualismul
colosean referitor la trup şi spirit. Pavel spune că trupul ar trebui să fie
sfânt, sub controlul duhului răscumpărat. Trupul face ceea ce îl sileşte
dispoziţia interioară să facă – şi trupul controlat de Duhul trebuie să
facă ceea ce este bine. Aceasta se va întâmpla până în ziua când trupul
va fi răscumpărat (Rom.8.23).
În 3.5-9a, Pavel dă două liste-specimen a păcatelor de omorât.
Listele includ unele din cele mai obişnuite şi mai tulburătoare păcate
pe care le confruntă credincioşii. Oricum, ele nu trebuie să fie
considerate complete. Prima listă, în 3.5, cuprinde păcate ale dragostei
pervertite; a doua, în 3.8-9a conţine pe cele ale urii răutăcioase. Prima
începe cu fapte şi progresează la motivaţii, pe când a doua începe cu
motivaţii şi progresează la fapte. Prima listă implică păcate personale,
a doua pe cele sociale. Prima listă se leagă de sentimente, a doua de
vorbire. Între liste (3.6-7), Pavel dă două motive pentru a da păcatul la
moarte.

Cum să dai păcatul la moarte 3:5b

PĂCATE ALE IUBIRII PERVERTITE

curvia, necurăţia, patima, pofta rea, şi lăcomia, care este o închinare la

idoli. (3.5b)

Acestea sunt păcate personale legate de sentimentele noastre.

Pavel progresează invers de la fapte la sublinierea motivaţiei.
Imoralitatea, actul rău, are loc din cauza impurităţii. Impuritatea vine

148
de la pasiunea pervertită şi dorinţa rea, care la rândul lor vin din
rădăcina păcatului lăcomiei.
Curvia (,,imoralitatea”, NASB – n.t.) se traduce porneia şi se
referă la păcatul sexual. Cuvântul nostru românesc pornografie derivă
de la porneia şi graphē, care înseamnă o scriere. Pornografia este
astfel o scriere (sau imagine) despre păcatul sexual. Porneia s-a referit
la început la prostituţie (cuvântul înrudit pornē este cuvântul grecesc
pentru ,,prostituată”). Totuşi, în Noul Testament, înţelesul lui se
lărgeşte pentru a include orice formă de sex ilicit. În contrast izbitor cu
atitudinea predominantă în lumea antică, Biblia interzice orice
activitate sexuală în afara legăturii maritale dintre un bărbat şi o
femeie. Consiliul de la Ierusalim a poruncit credincioşilor dintre
Neamuri să se ferească de imoralitate (Fapte 15.20, 29; 21.25). Pavel a
fost îngrozit să audă că aceasta ieşise la suprafaţă în biserica din
Corint (1Cor.6.18). Imoralitatea este în capul listei faptelor firii
(Gal.5.19) şi nu este comportamentul potrivit pentru sfinţi (Efes.5.3).
Punctul de vedere biblic asupra imoralităţii este rezumat în 1
Tes.4.3, ,,Voia lui Dumnezeu este sfinţirea voastră: să vă feriţi de
curvie”.
Necurăţia se traduce akatharsia, de la care vine cuvântul
catharsis sau ,,curăţire”. Alpha de la urmă (a) îl face un negativ,
însemnând ,,murdărie” sau ,,necurăţie”. Este un termen mai general
decât imoralitatea, mergând dincolo de act, la gândurile şi intenţiile
rele ale minţii. Isus a spus ,,orişicine se uită la o femeie, ca s-o
poftească, a şi preacurvit cu ea în inima lui” (Matei 5.28), pentru
că ,,dinăuntru, din inima oamenilor, ies gândurile rele, preacurviile,
curviile, uciderile, furtişagurile, lăcomiile, vicleşugurile, înşelăciunile,
faptele de ruşine, ochiul rău, hula, trufia, nebunia” (Marcu 7.21-22).
Necurăţia este de asemenea una din faptele firii (Gal 5.19). Nu trebuie
COLOSENI

să fie permisă de credincioşi (Efes.5.3), pentru că ,,Dumnezeu nu ne-a

chemat la necurăţie, ci la sfinţire” (1 Tes.4.7).
Comportamentul rău începe cu gânduri rele. De aceea, lupta
împotriva oricăror forme de păcat, în mod special al păcatului sexual
începe în minte. Gândurile rele produc un comportament păcătos, şi
gândurile curate produc un comportament neprihănit. Acesta este
motivul pentru care Pavel sfătuieşte ,,tot ce este adevărat, tot ce este

149
vrednic de cinste, tot ce este drept, tot ce este curat, tot ce este vrednic
de iubit, tot ce este vrednic de primit, orice faptă bună, şi orice laudă,
aceea să vă însufleţească” (Fil.4.8) şi ,,Cuvântul lui Hristos să
locuiască din belşug în voi” (Col.3.16).
Diferenţa dintre patimă şi poftă rea nu este mare. Pathos
(patimă) se referă la pasiunea sexuală dezlănţuită în trup după cum
indică celelalte două cazuri ale ei în Noul Testament (vezi Rom.1.26;
1 Tes.4.5). În acest context, pofta rea face referire, fără îndoială, de
asemenea, la pofta sexuală creată în minte (Iacov 1.15). Probabil că
diferenţa dintre cei doi termeni este că patima este partea fizică, şi
pofta rea este partea mentală a aceluiaşi viciu. Cei doi termeni apar
împreună în 1 Tesaloniceni 4.5, unde Pavel porunceşte creştinilor să
nu trăiască ,,în aprinderea poftei ca Neamurile care nu cunosc pe
Dumnezeu”. Un asemenea comportament este întrutotul nepotrivit
pentru credincioşi.
Pavel menţionează lăcomia ultima, pentru că este rădăcina rea
din care răsar toate păcatele anterioare. Este menţionată ultima şi în
Cele zece Porunci (vezi Exod 20.17, Deut.5.21). Pleonexia (lăcomia)
vine din două cuvinte greceşti: pleon, ,,mai mult”, şi ēxo, ,,a avea”.
Este dorinţa avidă de a avea mai mult, de a avea ceea ce este interzis.
Este sursa luptelor şi a certelor (Iacov 4.2), ca şi a poftei, patimii şi
păcatului.
Întrucât aşează dorinţa egoistă deasupra ascultării de Dumnezeu,
lăcomia este o închinare la idoli. Lăcomia este cauza-rădăcină a
tuturor păcatelor. William Barclay a scris, ,,De aceea este un păcat cu
un spectru foarte larg. Dacă este dorinţă de bani duce la hoţie. Dacă
este dorinţă de prestigiu, duce la ambiţii rele. Dacă este dorinţă de
putere, duce la tiranie sadică. Dacă este dorinţă pentru o persoană,

Cum să dai păcatul la moarte 3:5b

duce la păcatul sexual” (Epistolele către Filipeni, Coloseni şi

Tesaloniceni [Louisville, Ky.: Westminster, 1975], p.152).
Când oamenii păcătuiesc, la bază este că ei fac ce doresc mai
degrabă decât ceea ce doreşte Dumnezeu. Aceasta înseamnă, în
esenţă, a se închina lor înşişi, în loc să se închine lui Dumnezeu, şi
aceasta este idolatrie. Puritanul Stephen Charnock a scris,

150
 Tot păcatul este fondat într-un ateism secret ... Toate înclinaţiile rele în inimă ...
sunt scântei din acest foc latent; limbajul fiecăreia dintre acestea este, ,,Mi-aş fi
un domn mie însumi, şi nu aş vrea să am un Dumnezeu superior mie.” ... În
păcatele de omitere, noi stăpânim, nu Dumnezeu, neglijând să realizăm ceea ce
Lui îi place; în păcate de comitere, noi aşezăm nişte pofte în locul lui
Dumnezeu şi acordăm acestora omagiul care este datorat Făcătorului nostru ...
Negăm suveranitatea Lui când violăm legile Lui ... Fiecare păcat invadează
drepturile lui Dumnezeu şi Îl dezbracă de una sau alta din desăvârşirile Lui ...
Fiecare păcat este un fel de a-L blestema pe Dumnezeu în inimă; o ţintă la
distrugerea faptului de a fi al lui Dumnezeu; nu realmente, ci virtualmente ... În
fiecare păcat, un om ţinteşte să-şi stabilească voinţa ca regulă şi slava lui ca
sfârşit al acţiunii sale împotriva voii şi slavei lui Dumnezeu” (Existenţa şi
atributele lui Dumnezeu [retipărit, Grand Rapids: Baker, 1979], 1:93-94).

Pavel leagă imoralitatea sexuală, lăcomia şi idolatria în Efeseni

5.3-5: ,,Curvia sau orice altfel de necurăţie sau lăcomia de avere, nici
să nu fie pomenite între voi, aşa cum se cuvine unor sfinţi. Să nu se
audă nici cuvinte porcoase, nici vorbe nechibzuite, nici glume proaste,
care nu sunt cuviincioase; ci mai de grabă cuvinte de mulţumire. Căci
ştiţi bine că nici un curvar, nici un stricat, nici un lacom de avere, care
este un închinător la idoli, n-are parte de moştenire în Împărăţia lui
Hristos şi a lui Dumnezeu”.
Vechiul Testament asociază de asemenea păcatul sexual cu
idolatria. Oamenii se închinau zeităţilor păgâne pentru că orgiile
sexuale care erau parte a acestei închinări legitimau şi împlineau
pasiunile lor corupte. Numeri 25.1-3 asociază în mod clar păcatul
idolatriei lui Israel cu imoralitatea sexuală: ,, Israel locuia în Sitim; şi
poporul a început să se dea la curvie cu fetele lui Moab. Ele au poftit
poporul la jertfele dumnezeilor lor; şi poporul a mâncat, şi s-a închinat
până la pământ înaintea dumnezeilor lor. Israel s-a alipit de Baal-Peor,
şi Domnul S-a aprins de mânie împotriva lui Israel”.
COLOSENI

Antidotul pentru lăcomie este mulţumirea. O persoană mulţumită

nu va dori să violeze sexualitatea altei persoane sau să poftească orice
posedă acea persoană. O persoană care poate spune ca Pavel, ,,M-am
desprins să fiu mulţumit cu starea în care mă găsesc” (Fil.4.11) este de
neconceput să se lupte cu lăcomia. Mulţumirea vine din încrederea în
Dumnezeu. Baza acestei încrederi este că noi Îl cunoaştem pe El şi
scopul Lui pentru oamenii Săi, aşa cum sunt descoperite în Scriptură.

151
 Mulţumirea este opusă lăcomiei. În timp ce persoana pofticioasă,
lacomă se închină ei înşişi, persoana mulţumită se închină lui
Dumnezeu. Puritanul Jeremiah Burroughs a scris,

,,Te închini lui Dumnezeu mai mult prin [mulţumire] decât când vii să auzi o
predică, sau petreci o jumătate de oră sau o oră în rugăciune, sau când vii să
primeşti un sacrament. Acestea sunt acte ale închinării lui Dumnezeu, dar ele
sunt numai acte exterioare de închinare, să auzi, să te rogi şi să primeşti
sacramente. Dar [mulţumirea] este închinarea sufletului, să se supună pe sine
astfel lui Dumnezeu ... în ascultare activă ne închinăm lui Dumnezeu, făcând
ceea ce-i place Lui, dar de asemenea ne închinăm Lui şi prin închinare pasivă
atunci când suntem satisfăcuţi cu ceea ce face Dumnezeu. (Giuvaerul rar al
mulţumirii creştine [retipărit, Edinburgh: Banner of truth, 1979], p120).

Atacarea lăcomiei pune toporul la rădăcina-cauză a păcatului.

Când mulţumirea înlocuieşte lăcomia, cea din urmă nu poate da
naştere unui proces care culminează într-un act de păcat.

MOTIVE PENTRU A DA PĂCATUL LA MOARTE

Din pricina acestor lucruri vine mânia lui Dumnezeu peste fiii
neascultării. Din numărul lor eraţi şi voi odinioară, când trăiaţi în aceste
păcate. (3.6-7)

După ce a dat o listă de păcate, Pavel face o pauză înainte de a

merge mai departe la a doua şi dă două motive tari, provocatoare
pentru a da păcatul al moarte.
Cum să dai păcatul la moarte 3:6

PĂCATUL ADUCE JUDECATA LUI DUMNEZEU

Din pricina acestor lucruri vine mânia lui Dumnezeu peste fiii neascultării.
(3.6)

Mânia lui Dumnezeu este ,,detestarea Lui veşnică a întregii

nelegiuiri. Este nemulţumirea şi indignarea dreptăţii divine împotriva
răului. Este sfinţenia lui Dumnezeu pusă în acţiune împotriva

152
păcatului” (Arthur W. Pink, Atributele lui Dumnezeu [Grand Rapids:
Baker, 1975], p.83). Mânia este reacţia constantă, invariabilă a lui
Dumnezeu faţă de păcat.
Necredincioşii vor experimenta forţa deplină a mâniei veşnice a
lui Dumnezeu. Pavel scrie în Romani 1.18, ,,Mânia lui Dumnezeu se
descopere din cer împotriva oricărei necinstiri a lui Dumnezeu şi
împotriva oricărei nelegiuiri a oamenilor, care înăduşă adevărul în
nelegiuirea lor”. Deoarece necredinciosul nu are credinţă în
Hristos, ,,mânia lui Dumnezeu rămâne peste el” (Ioan 3.36; vezi
Rom.2.8). Necredincioşii îşi [adună] o comoară de mânie pentru ziua
mâniei şi a arătării dreptei judecăţi a lui Dumnezeu” (Rom.2.5).
Întrucât mânia vine din pricina acestor lucruri, păcatele pe care Pavel
tocmai le-a menţionat, şi care reprezintă păcatul în general,
credincioşii ar trebui să nu ia parte la ele. Păcatul aduce mânie, nu
binecuvântare. Niciodată nu aduce fericire adevărată. Întrucât
credincioşii au fost izbăviţi ,,de mânia viitoare” (1 Tes.1-10) şi nu vor
experimenta (1 Tes.5.9), Pavel nu ne avertizează că, în cazul în care
păcătuim vom simţi mânia aprigă a lui Dumnezeu. El spune mai
degrabă că cei care sunt ai lui Hristos, care au fost făcuţi una cu El,
care Îl iubesc şi slujesc slavei Lui, cu siguranţă nu vor dori să participe
la astfel de comportamente şi gânduri, care sunt caracteristice celor
care vor simţi mânia lor veşnică. Copiii lui Dumnezeu cu siguranţă nu
vor dori să acţioneze ca şi copiii mâniei.
Deşi credincioşii au fost izbăviţi de mânia lui Dumnezeu (vezi
Rom.5.9), ei sunt supuşi pedepsei Lui. Evrei 12.5,6 ne reaminteşte să
nu uităm ,,sfatul pe care vi-l dă ca unor fii: „Fiule, nu dispreţui
pedeapsa Domnului, şi nu-ţi pierde inima când eşti mustrat de El. Căci
Domnul pedepseşte pe cine-l iubeşte, şi bate cu nuiaua pe orice fiu pe
COLOSENI

care-l primeşte.” Dumnezeu va reacţiona împotriva păcatului.

Necredinciosul va experimenta mânia Lui veşnică şi credinciosul
pedeapsa Lui iubitoare. Pe ambele căi, cei care urmăresc păcatul vor
suferi consecinţele.

PĂCATUL ESTE O PARTE DIN TRECUTUL CREDINCIOSULUI

Din numărul lor eraţi şi voi odinioară, când trăiaţi în aceste păcate. (3.7)

153
 Pavel dă al doilea motiv pentru a da păcatul la moarte, spunând
în consecinţă, ,,Voi cunoaşteţi într-o oarecare măsură cum era să trăiţi
în păcat. Voi l-aţi urât şi acesta este motivul pentru care aţi venit la
Hristos – să fiţi eliberaţi de modul vostru de viaţă. În mod asemănător,
Pavel le-a spus credincioşilor Efeseni,

Voi eraţi morţi în greşelile şi în păcatele voastre, în care trăiaţi odinioară, după
mersul lumii acesteia, după domnul puterii văzduhului, a duhului care lucrează
acum în fiii neascultării. Între ei eram şi noi toţi odinioară, când trăiam în
poftele firii noastre pământeşti, când făceam voile firii pământeşti şi ale
gândurilor noastre, şi eram din fire copii ai mâniei, ca şi ceilalţi. Dar
Dumnezeu, care este bogat în îndurare, pentru dragostea cea mare cu care ne-a
iubit, cu toate că eram morţi în greşelile noastre, ne-a adus la viaţă împreună cu
Hristos (prin har sunteţi mântuiţi). (Efes.2.1-5).

În lumina acestora, Spurgeon întreabă,

Creştine, ce ai tu a face cu păcatul? Nu te-a costat înde-ajuns până acum? Copil

fript, vrei să te joci cu focul? Ce! Când ai fost deja între fălcile leului, vei mai
păşi a doua oară în culcuşul lui? Nu ai avut destul de la şarpele cel vechi? Nu ţi-
a otrăvit toate venele odată, şi te vei juca deasupra găurii de viperă, şi îţi vei
pune mâna pe vizuina basilicului a doua oară? Oh! Nu fii aşa de nebun! aşa de
nechibzuit! Ţi-a dat păcatul vreodată plăcere reală? Ai găsit satisfacţie
consistentă în el? Dacă-i aşa, mergi înapoi la vechea ta răutate, şi poartă din nou
lanţul, dacă-ţi face plăcere! Dar întrucât păcatul niciodată nu ţi-a dat ceea ce ţi-a
promis că-ţi va da, ci te-a înşelat cu minciuni, nu te lăsa a doua prins în capcană
de vechiul păsărar – fii liber şi lasă amintirile vechii robii să-ţi interzică să intri
din nou în plasă (Seară de seară [retipărit, Grand Rapids: Baker, 1979], p.151;
caractere italice în original)

Cum să dai păcatul la moarte 3:8-9a

De ce cineva care a fost făcut bogat s-ar întoarce la mahalale să

trăiască în sărăcie? Cum poate o creatură nouă să acţioneze ca una
veche (vezi 2 Cor. 5.17)? ,,Ce vom zice dar? Să păcătuim mereu, ca să
se înmulţească harul? Nicidecum! Noi, care am murit faţă de păcat,
cum să mai trăim în păcat?” (Rom.6.1-2).

154
 PĂCATE ALE URII RĂUTĂCIOASE

Dar acum lăsaţi-vă de toate aceste lucruri: de mânie, de vrăjmăşie, de

răutate, de clevetire, de vorbele ruşinoase, care v-ar putea ieşi din gură. Nu
vă minţiţi unii pe alţii, (3.8-9a)

Păcatele din această a doua listă nu sunt aşa de mult personale ca

sociale; sunt comise direct împotriva altor oameni. Întorcând modelul
primei liste, Pavel începe cu cauzele şi progresează la actul rău.
Lăsaţi-vă (,,puneţi ... deoparte”, versiunea NASB, n.t.) vine de la
apotithēmi, un cuvânt folosit pentru dezbrăcarea hainelor (vezi Fapte
7.58; 1 Petru 2.1). După cum o persoană se dezbracă de hainele
murdare la sfârşitul zilei, tot aşa şi credincioşii ar trebui să arunce la o
parte cârpele jegoase, zdrenţuite ale vieţii lor vechi.
Orgē (mânie) este o amărăciune adâncă, care mocneşte, plină de
resentimente. Este atitudinea înrădăcinată a inimii persoanei mânioase.
Provocările nu-i creează mânie, ci doar descopăr că este o persoană
mânioasă şi îi dau o ţintă pentru a exploda. Aceasta nu are loc în viaţa
unui creştin (vezi Efes.4.31). Mai degrabă, credinciosul trebuie să
fie ,,zăbavnic la mânie; căci mânia omului nu lucrează neprihănirea lui
Dumnezeu” (Iacov 1.19-20).
În contrast cu orgē, thumos (,,urgie/furie” – versiunea NASB, în
loc de ,,vrăjmăşie” – cum apare în traducerea Cornilescu – n.t.) se
referă o izbucnire bruscă a mâniei. Grecii asemănau aceasta cu un foc
de paie, care izbucneşte scurt timp şi s-a dus. Este folosit pentru a
vorbi despre cei din sinagoga din Nazaret, care au explodat de mânie
la auzirea învăţăturilor lui Isus (Luca 4.28). Este folosit în mod
asemănător la mânia meşterilor Efeseni la predica lui Pavel (Fapte
COLOSENI

19.28). Este una din faptele firii (Gal.5.20), şi nu este un

comportament acceptabil pentru creştini (Efes.4.31).
Mânia şi urgia sunt legate în mod apropiat. Mânia învolburată,
în fierbere, care adesea zace chiar sub suprafaţă dă naştere la erupţii de
urgii. Mulţi necredincioşi trăiesc cu un resentiment profund care
hrăneşte mânia lor. Ei nu înţeleg de ce sunt în viaţă şi îndură durerile
vieţii. Nu au pus întrebări pentru circumstanţele lor şi nu ştiu cum să

155
le administreze. Toate acestea alimentează focul mâniei lor şi-i face
mai predispuşi să explodeze de furie când se intensifică.
Răutatea se traduce kakia, un termen general pentru răul moral.
J. B. Lightfoot defineşte aceasta ca ,,natura vicioasă care este înclinată
să rănească pe alţii” (Epistolele Sfântului Pavel către Coloseni şi
Filimon, [1879; retipărit, Grand Rapids: Zondervan, 1959], p.214). În
acest context, se referă probabil la rănirea cauzată de vorbirea rea.
Mânia, furia şi răutatea rezultă adesea în clevetire. Cuvântul
grecesc tradus ,,clevetire” este blasphēmia, de la care derivă cuvântul
nostru românesc ,,blasfemie”. Când este folosit în relaţie cu
Dumnezeu, este tradus ,,blasfemie”. Când este folosit în relaţie cu
oamenii, ca aici, este tradus ,,clevetire”. Cu toate acestea, a cleveti pe
oameni înseamnă a blasfemia pe Dumnezeu, întrucât El a creat
bărbaţii şi femeile (vezi Iacov 3.9). O astfel de vorbire nechibzuită nu
trebuie să fie tolerată cu uşurătate. Domnul nostru a avertizat solemn
în Matei 5.22 că ,,oricine va zice fratelui său: „Prostule!” va cădea sub
pedeapsa Soborului; iar oricine-i va zice: „Nebunule” va cădea sub
pedeapsa focului gheenei”. Oamenii trebuie trataţi cu demnitate pentru
că sunt făcuţi după chipul lui Dumnezeu. Vorbirea credincioşilor nu
trebuie să fie stricată de insulte sau remarci dispreţuitoare îndreptate
spre alţii. Iacov se plânge că ,,Din aceeaşi gură iese şi binecuvântarea
şi blestemul! Nu trebuie să fie aşa, fraţii mei!” (Iacov 3.10).
Rezultatul mâniei, furiei şi răutăţii este vorbirea abuzivă
(Cornilescu traduce ,,vorbele ruşinoase”). Acest termen se referă la
vorbirea obscenă şi înjositoare menită să rănească şi să jignească pe
cineva. Ar putea fi tradus ,,abuzul gurii nechibzuite” (Lightfoot,
p.214). O astfel de vorbire este interzisă în mod explicit în
Scriptură. ,,Să nu se audă nici cuvinte porcoase, nici vorbe
nechibzuite, nici glume proaste, care nu sunt cuviincioase; ci mai de
grabă cuvinte de
Cum să dai păcatul la moarte 3:8-9a

mulţumire” (Efes.5.4). Isus a spus, ,,Omul bun scoate lucruri bune din
vistieria bună a inimii lui; dar omul rău scoate lucruri rele din vistieria
rea a inimii lui” (Mat.12.35). Domnul nostru a accentuat şi mai mult
seriozitatea vegherii asupra a ceea ce spunem, când a avertizat că ,,în
ziua judecăţii, oamenii vor da socoteală de orice cuvânt nefolositor, pe
care-l vor fi rostit” (Mat.12.36).

156
 Pavel avertizează împotriva unui păcat final, sfătuind
credincioşii să nu vă minţiţi unii pe alţii. Ar fi un studiu ajutător (şi
de durată) să începem în Geneza şi să găsim fiecare minciună din
Biblie. Satan a minţit înşelându-i pe Adam şi Eva (Gen.3.4-5). Cain L-
a minţit pe Dumnezeu după ce l-a ucis pe Abel (Gen 4.9). Avraam a
minţit pretinzând că Sara era sora lui, în loc de soţia lui (Gen.12.11-
19; 20.2). Sara a minţit pe cei trei vizitatori angelici (Gen.18.15) şi pe
împăratul din Gherar (Gen.20.5). Isaac a minţit, negând că Rebeca era
soţia lui (Gen.26.7-10). Rebeca şi Iacov au minţit în conspiraţia lor de
a-l deposeda pe Esau de dreptul lui de întâi născut (Gen.27.6-24).
Această listă nu termină nici măcar nu Geneza.
Minciuna îl caracterizează pe Satan (Ioan 8.44), nu pe
Dumnezeu (Tit 1.2). Când credincioşii mint îl imită pe Satan, nu pe
Tatăl lor ceresc. Ei, dintre toţi oamenii, ar trebui să spună adevărul.
Deci nu este inutil ca Pavel să-i îndemne cu toată puterea pe cei
care sunt desăvârşiţi în Hristos şi părtaşi ai vieţii lui să omoare
păcatul. Aceasta este din cauză că lupta pentru sfinţenie încă se
găseşte în viaţa fiecărui creştin. Din cauza acestei lupte, Pavel a
scris, ,,şi noi, care avem cele dintâi roade ale Duhului, suspinăm în
noi, şi aşteptăm înfierea, adică răscumpărarea trupului nostru”
(Rom.8.23). În ziua aceea mare, carnea noastră va fi răscumpărată şi
noi nu vom mai putea fi ispitiţi. Vom avea un om exterior nou
acţionând în sfinţenie care va fi o pereche perfectă cu omul lăuntric
care deja iubeşte sfinţenia.
Cum putem noi fi biruitori în lupta cu păcatul? În primul rând,
înfometându-l până la moarte. Nu hrăniţi mânia sau resentimentul. Nu
vă ocupaţi de pofta sexuală sau de lăcomie. În al doilea rând, prin
înlocuirea lui cu haruri pozitive: ,,tot ce este adevărat, tot ce este
vrednic de cinste, tot ce este drept, tot ce este curat, tot ce este vrednic
de iubit, tot ce este vrednic de primit, orice faptă bună, şi orice laudă,
COLOSENI

aceea să vă însufleţească” (Fil.4.8). ,,Cuvântul lui Hristos să locuiască

din belşug în voi” (Col.3.16).

157
 .

13
158
 Cum să îmbrăcăm omul cel nou

,,întrucât v-aţi dezbrăcat de omul cel vechi, cu faptele lui, şi v-aţi îmbrăcat
cu omul cel nou, care se înnoieşte spre cunoştinţă, după chipul Celui ce l-a
făcut. Aici nu mai este nici Grec, nici Iudeu, nici tăiere împrejur, nici
netăiere împrejur, nici Barbar, nici Schit, nici rob, nici slobod, ci Hristos
este totul şi în toţi. Astfel, deci, ca nişte aleşi ai lui Dumnezeu, sfinţi şi prea
iubiţi, îmbrăcaţi-vă cu o inimă plină de îndurare, cu bunătate, cu smerenie,
cu blândeţe, cu îndelungă răbdare. Îngăduiţi-vă unii pe alţii, şi, dacă unul
are pricină să se plângă de altul, iertaţi-vă unul pe altul. Cum v-a iertat
Hristos, aşa iertaţi-vă şi voi. Dar mai presus de toate acestea, îmbrăcaţi-vă
cu dragostea, care este legătura desăvârşirii. Pacea lui Hristos, la care aţi
fost chemaţi, ca să alcătuiţi un singur trup, să stăpânească în inimile
voastre, şi fiţi recunoscători. Cuvântul lui Hristos să locuiască din belşug în
voi în toată înţelepciunea. Învăţaţi-vă şi sfătuiţi-vă unii pe alţii cu psalmi, cu
cântări de laudă şi cu cântări duhovniceşti, cântând lui Dumnezeu cu
mulţumire în inima voastră. Şi orice faceţi, cu cuvântul sau cu fapta, să
faceţi totul în Numele Domnului Isus, şi mulţumiţi, prin El, lui Dumnezeu
Tatăl. (3.9b-17)

COLOSENI

Poţi să spui multe despre oamenii din societatea noastră din

modul în care ei se îmbracă. De la jucătorii de baseball la şoferii de
autobuze, de la factorii poştali la poliţişti, oamenii poartă uniforme ale

159
profesiei lor. Cine suntem determină ceea purtăm şi, eşuând să ne
îmbrăcăm corespunzător, uneori poate avea consecinţe jenante. Cu
mulţi ani în urmă, un om foarte bogat dintr-un oraş din California de
Sud a fost găsit umblând în jurul clubului local de la ţară purtând
haine zdrenţăroase. El a fost prins cu promptitudine de gărzile de
securitate şi acuzat de vagabondaj – chiar dacă el era proprietarul
clubului ţării. Eşuase să se îmbrace consecvent în acord cu ceea ce era.
Aceasta este cu siguranţă ideea lui Pavel în 3.9b-17. În mod
spiritual, creştinii trebuie să se îmbrace în acord cu noua lor identitate.
Ei au murit cu Hristos şi au înviat la viaţa nouă. În felul acesta,
mântuirea produce o obligaţie bilaterală pentru credincioşi. În mod
negativ, ei trebuie să arunce hainele stilului de viaţă vechi, păcătos,
aşa cum Pavel a arătat în 3.5-9a. În mod pozitiv, ei trebuie să îmbrace
stilul de viaţă al omului cel nou. Pentru a face aceasta, ei trebuie să
înţeleagă poziţia, progresul, parteneriatul, performanţa, perfecţiunea şi
priorităţile omului cel nou.

POZIŢIA OMULUI CEL NOU

întrucât v-aţi dezbrăcat de omul cel vechi, cu faptele lui, şi v-aţi îmbrăcat
cu omul cel nou (3.9b-10a)

Această secţiune leagă 3.5-9a, care spune credincioşilor să se

dezbrace şi 3.12-17, care le spune ce să îmbrace. Trece peste prăpastia
dintre omul cel vechi şi omul cel nou – o prăpastie pe care credincioşii
nu ar fi putut-o trece vreodată dacă Isus nu i-ar fi făcut creaţii noi.
Întrucât arată că tranziţia este un fapt realizat. Omul cel vechi cu
practicile lui rele (traducerea NASB, n.t.). Deja a fost dezbrăcat.
Relaţia dintre omul cel vechi şi omul cel nou a fost
controversată mult. Mulţi susţin că la mântuire credincioşii primesc un
om nou, dar îl păstrează de asemenea şi pe cel vechi. În felul acesta
Cum să îmbrăcăm omul cel nou 3:9b-10a

mântuirea devine adăugare, nu transformare. Ei argumentează că lupta

în viaţa creştină vine din lupta dintre cei doi.

160
 Totuşi, o astfel de perspectivă nu este întocmai consecventă cu
învăţătura biblică. La mântuire, omul cel vechi a fost înlăturat. Pavel
le-a spus corintenilor, ,,Căci, dacă este cineva în Hristos, este o făptură
nouă. Cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile s-au făcut noi” (2
Cor.5.17). Romanilor le-a scris, ,,omul nostru cel vechi a fost răstignit
împreună cu El, pentru ca trupul păcatului să fie dezbrăcat de puterea
lui, în aşa fel ca să nu mai fim robi ai păcatului” (Rom.6.6). Mântuirea
înseamnă transformare – omul vechi s-a dus, înlocuit de omul cel nou.
R. C. H. Lenki scrie, ,,Omul cel vechi nu este convertit, el nu poate fi;
el nu este înnoit, nu poate fi. Poate fi numai înlocuit de omul cel nou”
(Interpretarea Epistolelor Sfântului Pavel către Coloseni,
Tesaloniceni, Timotei, Tit şi Filimon [Minneapolis: Augsburg, 1964],
p.162).
Ce este omul cel vechi? Este omul neregenerat, modul anterior
de existenţă în Adam. Omul vechi, nenorocit, depravat, păcătos ,,se
strică după poftele înşelătoare” (Efes.4.22). Este ceea ce a fost înlocuit
de omul regenerat. A argumenta că cei credincioşi au deopotrivă un
om vechi şi unul nou înseamnă a spune în consecinţă că sufletele
credincioşilor sunt pe jumătate regenerate şi pe jumătate neregenerate.
În Scriptură nu există suport pentru o asemenea semirasă spirituală.
Omul cel nou, în contrast, este omul regenerat. Acesta este ceea
ce sunt credincioşii în Hristos. Omul cel nou este făptura nouă la care
se referă Pavel în 2 Corinteni 5.17. Umblă într-un mod diferit faţă de
lume (Efes.4.17), în dragoste divină (Efes.5.1), în lumina adevărului
lui Dumnezeu (Efes.5.8) şi în înţelepciune (Efes.5.15), iubind legea lui
Dumnezeu şi pe Fiul lui Dumnezeu, urând păcatul şi urmărind
neprihănirea.
Biblia îi priveşte pe toţi oamenii ca fiind în Hristos sau în Adam.
Nu există un teren de mijloc. Puritanul Thomas Goodwin a scris, ,,Nu
sunt decât doi oameni care stau înaintea lui Dumnezeu, Adam şi Isus
Hristos, şi aceşti doi oameni îi au pe toţi ceilalţi oameni atârnând de
cingătorile lor” (citat în William Hendriksen, Comentariul Noului
Testament, Filipeni, Coloseni şi Filimon [Grand Rapids: Baker, 1981],
p150).
COLOSENI

Pavel dă contrastul dintre Adam şi Hristos în Romani 5.12-21,

unul dintre cele mai bogate, cele mai profunde pasaje teologice din

161
Noul Testament. Prin Adam a venit păcatul şi moartea (v.12-14); prin
Hristos a venit harul şi neprihănirea (v.15-18). Prin neascultarea lui
Adam, toţi oamenii au fost făcuţi păcătoşi; prin ascultarea lui Hristos,
oamenii sunt făcuţi neprihăniţi (v.19). Aşa cum este imposibil să fii în
Adam şi în Hristos în acelaşi timp, tot la fel este imposibil să fii sau să
ai un om vechi şi un om nou.
Întrebarea care se ridică este de ce păcătuiesc credincioşii dacă
omul cel vechi s-a dus? Ei fac aceasta pentru că omul cel nou trăieşte
în trupul cel vechi şi trebuie să se lupte cu firea. Pavel arată aceasta în
Romani 7.14-25. El clarifică acolo că păcatul nu este în omul
dinlăuntru, eul care iubeşte ce este sfânt, ci este în carne. ,,'Firea' nu
înseamnă trupul în sine, ci înseamnă trupul aşa cum folosit şi tiranizat
de păcat. Înseamnă trupul în felul în care acesta este posedat de păcat
şi rău; este trupul în starea în care păcatul locuieşte în el în timpul
acestei vieţi pământeşti” (D. Martyn Lloyd-Jones, Romani: Omul cel
nou – Prezentare a capitolului şase [Grand Rapids: Zondervan, 1978],
p.76). Firea include toate dorinţele, pornirile păcătoase şi pasiunile
asociate cu umanitatea noastră. Prezenţa firii nerăscumpărate ne face
să ,,suspinăm în noi, şi aşteptăm înfierea, adică răscumpărarea trupului
nostru” (Rom.8.23).

PROGRESUL OMULUI CEL NOU

care se înnoieşte spre cunoştinţă, după chipul Celui ce l-a

făcut. (3.10b)

,,care este înnoit spre o adevărată cunoaştere potrivit chipului

Celui care l-a creat” (3.10b) (traducere NASB – n.t.)

Cum să îmbrăcăm omul cel nou 3:10b

Posedarea omului cel nou aduce credinciosului viaţă nouă, dar

nu maturitate spirituală imediată. În mod continuu, firea va legăna

162
hainele omului cel vechi în faţa omului cel nou şi-l va îndemna cu
stăruinţă să le îmbrace. Lupta împotriva firii va continua pe tot
parcursul acestei vieţi. Omul cel nou este desăvârşit, totuşi are
capacitatea de a creşte, la fel cum un copilaş este născut complet şi
are abilitatea de a creşte. Pavel a scris, ,,omul nostru de afară se trece,
totuşi omul nostru dinăuntru se înnoieşte din zi în zi” (2 Cor.4.16), aşa
că poate face omului stricăcios din afară.
Omul cel nou este înnoit spre o adevărată cunoaştere. Este
înnoit se referă la a fi nou în calitate. Prepoziţia din faţa verbului
(ana) face verbul (kaioō) să aibă sensul de contrast la ceea ce era deja
acolo. Aceasta este o calitate nouă a vieţii care nu a existat niciodată
înainte. Spre deosebire de veşnic stricăcioasa natură depravată, omul
cel nou este înnoit în mod continuu de Dumnezeu. Epignōsis
(adevărata cunoaştere) se referă la o cunoaştere adâncă, profundă
(vezi 1.9). Procesul înnoirii aduce cunoştinţă progresivă. William
Hendriksen scrie, ,,Când un om este condus prin apele mântuirii,
acestea sunt adânci până la glezne la început, dar pe măsură ce
progresează, ele devin adânci până la genunchi, apoi ajung până la
brâu, şi în cele din urmă, sunt de netrecut decât prin înot” (vezi
Ezec.47.3-6) (Filipeni, Coloseni şi Filimon [Grand Rapids: Baker,
1981], p.150). Nu există creştere în viaţa creştină separată de
cunoaştere: ,,Să nu vă potriviţi chipului veacului acestuia, ci să vă
prefaceţi, prin înnoirea minţii voastre, ca să puteţi deosebi bine voia
lui Dumnezeu: cea bună, plăcută şi desăvârşită” (Rom.12.2). ,,Să vă
înnoiţi în duhul minţii voastre” (Efes.4.23). Din cunoaşterea matură,
izvorăşte viaţa sfântă.
Sursa cunoştinţei este Biblia. Pavel i-a scris lui Timotei, ,,Toată
Scriptura este însuflată de Dumnezeu şi de folos ca să înveţe, să
mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire, pentru ca omul
lui Dumnezeu să fie desăvârşit şi cu totul destoinic pentru orice
lucrare bună” (2 Tim.3.16-17). Petru îi sfătuieşte pe credincioşi, ,,ca
nişte prunci născuţi de curând, să doriţi laptele duhovnicesc şi curat,
pentru ca prin el să creşteţi spre mântuire” (1 Petru 2.2). Cuvântul lui
Dumnezeu este hrana care alimentează creşterea omului cel nou. Cât
COLOSENI

de repede cresc credincioşii depinde de cât de multă cunoştinţă pun în

practică în vieţile lor.

163
 Ţinta credinciosului este să se conformeze imaginii Celui care l-
a creat. Omul cel nou devine în mod progresiv din ce în ce mai mult
asemenea Domnului Isus Hristos care l-a creat. 1 Corinteni 15.49 ne
spune, ,,Şi după cum am purtat chipul celui pământesc, tot aşa vom
purta şi chipul Celui ceresc”. Este planul lui Dumnezeu să-i facă pe
credincioşi ca Isus Hristos. ,,Căci pe aceia pe care i-a cunoscut mai
dinainte, i-a şi Hotărât mai dinainte să fie asemenea chipului Fiului
Său, pentru ca El să fie cel întâi-născut dintre mai mulţi fraţi”
(Rom.8.29). Omul cel nou va continua să progreseze spre asemănarea
cu Hristos până când Domnul se întoarce sau până când credinciosul
moare. Apostolul Ioan a scris, ,,Prea iubiţilor, acum suntem copii ai lui
Dumnezeu. Şi ce vom fi, nu s-a arătat încă. Dar ştim că atunci când Se
va arăta El, vom fi ca El; pentru că Îl vom vedea aşa cum este” (1 Ioan
3.2).

PARTENERIATUL OMULUI CEL NOU

Aici nu mai este nici Grec, nici Iudeu, nici tăiere împrejur, nici netăiere
împrejur, nici Barbar, nici Schit, nici rob, nici slobod, ci Hristos este totul şi
în toţi. (3.11)

Viaţa nouă are implicaţii şi pentru biserică. După cum

credincioşii individuali dau la o parte obiceiuri ale omului vechi, la fel
şi biserica dă la o parte vechile bariere care i-au separat pe oameni. Nu
există loc pentru bariere culturale sau snobism cultural. Dumnezeu a
unit toţi credincioşii în Hristos Isus (vezi Galateni 3.28; Efes.2.15).
Aceasta a fost o revelaţie uimitoare, de necrezut, pentru lumea
primului secol. Barierele rasiale, religioase, culturale şi sociale, care îi
separau pe oameni, erau la fel de adânc aşezate şi de formidabile ca
oricare dintre ele în zilele noastre.
Grecul şi iudeul şi cel tăiat împrejur şi celălalt netăiat
împrejur erau separaţi de bariere rasiale şi religioase aparent de
Cum să îmbrăcăm omul cel nou 3:11

netrecut. Nu aveau nimic a face unul cu celălalt. Iudeii refuzau să intre

în casa unuia dintre Neamuri. Nu ar fi mâncat o mâncare pregătită de

164
cei dintre Neamuri şi nici nu cumpărau carne pregătită de măcelarii
dintre Neamuri. Când se întorceau în Israel, îşi arătau dispreţul,
scuturând praful Neamurilor de pe hainele şi sandalele lor. Până şi
apostolii ezitau să accepte Neamurile ca parteneri egali în biserică
(vezi Fapte 10.11). Nu este nevoie să mai spun că Neamurile le
întorceau aceste sentimente.
Dar Evanghelia a frânt aceste bariere şi iudeul şi Neamurile au
devenit una în Hristos. Pavel a descris acest fenomen în Efeseni 2.13-
16:

,, Dar acum, în Hristos Isus, voi, care odinioară eraţi depărtaţi [de Neamuri], aţi
fost apropiaţi prin sângele lui Hristos. Căci El este pacea noastră, care din doi a
făcut unul, şi a surpat zidul de la mijloc care-i despărţea, şi, în trupul Lui, a
înlăturat vrăjmăşia dintre ei, Legea poruncilor, în orânduirile ei, ca să facă pe
cei doi să fie în El însuşi un singur om nou, făcând astfel pace; şi a împăcat pe
cei doi cu Dumnezeu într-un singur trup, prin cruce, prin care a nimicit
vrăjmăşia.

Bariere culturale tari străbăteau şi lumea antică. Iudeul sau

grecul educat, rafinat priveau cu dispreţ pe barbar sau pe schit.
Barbar era un cuvânt onomatopeic folosit pentru a descrie popoarele
care aveau o vorbire nearticulată şi bâlbâită. Grecii au intenţionat ca
acesta să fie un termen de batjocură la adresa celor care nu erau printre
elită (ei înşişi). Sciţii, mai mult decât toţi barbarii, erau urâţi şi
înspăimântători. Ei erau un popor nomad, războinic, care au invadat
Cornul Fertil în secolul al şaptelea înainte de Hristos. Sciţii erau vestiţi
pentru cruzimea lor. William Hendriksen notează mai multe referinţe
istorice care ajută pentru a descrie acest popor (Coloseni, p.154).
Herodot, istoricul grec, a scris despre ei:

Au invadat Asia după ce i-au scos pe cimerieni din Europa ... şi s-au făcut
stăpâni ai întregii Asii. De acolo au mărşăluit împotriva Egiptului; şi când erau
în acea parte a Siriei, care este numită Palestina, Psammethicus, împăratul
Egiptului, i-a întâlnit şi, cu daruri şi rugăciuni, i-a convins să nu vină mai
departe ... Au condus Asia timp de douăzeci şi opt de ani, şi teritoriul a fost
pustiit datorită violenţei şi aroganţei lor ... Mulţi dintre ei au fost distraţi şi
COLOSENI

îmbătaţi, şi apoi ucişi de Cyaxares şi Medes. Ei beau sângele primului inamic

ucis în luptă şi făceau scutece sin scalpuri şi potire de băut din craniile celor

165
 ucişi. Aveau cele mai ticăloase obiceiuri şi nu se spălau niciodată cu apă. (4.64,
65, 75)

Istoricul iudeu Iosefus a adăugat, ,,Sciţii se desfătau omorând

oameni şi erau puţin mai buni decât fiarele sălbatice” (Împotriva lui
Apion, 2.269). Părintele bisericii primare, Tertulian, nu s-a putut gândi
la o insultă mai mare pentru ereticul Marcian decât să îl descrie
ca ,,mai ticălos decât orice scit” (Împotriva lui Marcian 1.1).
O părtăşie care cuprindea grecul, iudeul şi scitul era de
neconceput în lumea antică. Şi totuşi aceasta este în mod precis ceea
ce s-a întâmplat în biserică. Hristos a demolat barierele culturale care-i
separau pe oameni.
O barieră socială există între sclav şi omul liber. Sclavul este
privit, în cuvintele lui Aristotel, ca o ,,unealtă vie”. Totuşi, sclavii şi
oamenii liberi erau mântuiţi deopotrivă şi deveneau fraţi în Hristos
pentru că ,,au fost botezaţi de un singur Duh, ca să alcătuim un singur
trup, fie Iudei, fie Greci, fie robi, fie slobozi”. Pavel a reamintit
Galatenilor că ,,nu mai este nici Iudeu, nici Grec; nu mai este nici rob
nici slobod; nu mai este nici parte bărbătească, nici parte femeiască,
fiindcă toţi Sunteţi una în Hristos Isus” (Gal.3.28). El i-a spus lui
Filimon să-l privească pe Onisim, sclavul lui fugar, ,,nu ca pe un rob,
ci mult mai pe sus decât pe un rob: ca pe un frate prea iubit” (Filimon
16).
Această unitate a sclavului şi a omului liber a fost demonstrată
într-un mod dramatic în arena din Cartagina în 202 d.Hr. Perpetua, o
femeie tânără dintr-o familie nobilă, şi Felicitas, o fată sclavă, au
înfruntat martiriul pentru Hristos. Atunci când au înfruntat fiarele
sălbatice şi-au prins mâinile. Sclava şi femeia liberă au murit pentru
acelaşi Domn. (M.A. Smith, De la Hristos la Constantin [Downers
Grove, III: InterVarsity, 1973], p.207).
În biserică nu mai este loc pentru bariere făcute de om pentru
că ,,Hristos este totul şi în toţi”. Întrucât Hristos locuieşte în toţi
credincioşii, toţi sunt egali. El frânge toate barierele rasiale, religioase,
culturale şi culturale şi îi transformă pe credincioşi într-un singur om
nou.
Cum să îmbrăcăm omul cel nou 3:12-13

166
 PERFORMANŢA OMULUI CEL NOU

Astfel, deci, ca nişte aleşi ai lui Dumnezeu, sfinţi şi prea iubiţi, îmbrăcaţi-vă
cu o inimă plină de îndurare, cu bunătate, cu smerenie, cu blândeţe, cu
îndelungă răbdare. Îngăduiţi-vă unii pe alţii, şi, dacă unul are pricină să se
plângă de altul, iertaţi-vă unul pe altul. Cum v-a iertat Hristos, aşa iertaţi-
vă şi voi. (3.12-13)

În 3.5-9a, Pavel le-a spus credincioşilor ce să dezbrace, în timp

ce în 3.9b-11, el descrie identitatea nouă a credinciosului în Hristos. În
3.12-17, el descrie la ce se aşteaptă Dumnezeu ca răspuns al
credinciosului. O identitate neprihănită trebuie să rezulte într-un
comportament neprihănit. Un astfel de comportament este
manifestarea exterioară a transformării interioare, şi este singura
dovadă sigură că a avut loc o astfel de transformare.
Nimeni nu devine creştin doar prin alegerea lui personală. Mai
degrabă, credincioşii sunt aleşi ai lui Dumnezeu. Adevărul alegerii
divine este învăţat în mod clar în Scriptură. Efeseni 1.4 spune că
Dumnezeu ,,ne-a ales înainte de întemeierea lumii”. Pavel era
mulţumit că Dumnezeu îi alesese pe Tesaloniceni (1 Tes.1.4) şi I-a
mulţumit pentru aceasta: ,,Noi însă, fraţi prea iubiţi de Domnul,
trebuie să mulţumim totdeauna lui Dumnezeu pentru voi, căci de la
început Dumnezeu v-a ales pentru mântuire, în sfinţirea Duhului şi
credinţa adevărului” (2 Tes.2.13). Dumnezeu nu ne-a chemat datorită
faptelor noastre bune, ,,ci după hotărârea Lui şi după harul care ne-a
fost dat în Hristos Isus, înainte de veşnicii” (2 Tim.1.9). Numele
credincioşilor au fost scrise în Cartea Vieţii încă dinainte de
întemeierea lumii (vezi Apoc.13.8; 17.8). Susţinerea răspunsului
nostru faţă de harul suveran şi gratuit este planul şi iniţiativa Lui.
Datorită alegerii lui Dumnezeu, credincioşii sunt sfinţi şi preaiubiţi.
Hagios (sfinţi) înseamnă ,,puşi deoparte” sau ,,separaţi”. Dumnezeu a
ales credincioşii din tumultul omenirii şi i-a atras la Sine. Ei sunt
diferiţi de lume. Atunci când credincioşii eşuează să acţioneze în mod
diferit de lume, violează exact scopul chemării lor.

COLOSENI

167
 Faptul că credincioşii sunt preaiubiţi de Dumnezeu înseamnă că
ei sunt obiectele dragostei Lui speciale. Alegerea nu este o doctrină
rece, falalistă. Dimpotrivă, se bazează pe dragostea Lui de neînţeles
pentru aleşii Lui: ,,în dragostea Lui, ne-a rânduit mai dinainte să fim
înfiaţi prin Isus Hristos, după buna plăcere a voii Sale” (Efes.1.4-5).
Aleşi (Deut.7.6; 14.2; 1 Cron.16.13; Ps.105.43; 135.4; Isaia
41.8; 44.1; 45.4), sfinţi (Exod 19.6; Lev.19.2; Ierem.2.3) şi preaiubiţi
(1 Împ.10.9; 2 Cron.9.8; Osea 11.1) sunt folosite toate pentru Israel în
Vechiul Testament. În economia lui Dumnezeu a avut loc o
schimbare. Ceea ce era adevărat odată despre naţiunea aleasă, este
adevărat acum pentru toţi cei care vin la credinţa în Hristos. Israel a
fost pus deoparte temporar şi Neamurile au fost altoite (vezi Rom.9-
11). Cei mântuiţi din biserică sunt aleşi de Dumnezeu. Noi suntem
numiţi ,,cei aleşi” (vezi Rom.15.16; Rom.8.33; 2 Tim.2.10; Tit 1.1; 1
Petru 1.1). Fapte 13.46-48 vorbeşte despre cei rânduiţi de Dumnezeu
pentru viaţa veşnică:

Dar Pavel şi Barnaba le-au zis cu îndrăzneală: „Cuvântul lui Dumnezeu trebuia
vestit mai întâi vouă; dar fiindcă voi nu-l primiţi, şi singuri vă judecaţi
nevrednici de viaţa veşnică, iată că ne întoarcem spre Neamuri. Căci aşa ne-a
poruncit Domnul: „Te-am pus ca să fii Lumina Neamurilor, ca să duci
mântuirea până la marginile pământului.” Neamurile se bucurau când au auzit
lucrul acesta şi preamăreau Cuvântul Domnului. Şi toţi cei ce erau rânduiţi să
capete viaţa veşnică, au crezut.

Romani 9.13-16, 19-22 exprimă suveranitatea lui Dumnezeu în

alegerea celor pe care vrea El să-i aleagă:

 După cum este scris: „Pe Iacov l-am iubit, iar pe Esau l-am urât.” Deci ce vom
zice? Nu cumva este nedreptate în Dumnezeu? Nici de cum! Căci El i-a zis lui
Moise: „Voi avea milă de oricine-Mi va place să am milă; şi Mă voi îndura de
oricine-Mi va place să Mă îndur.” Aşa dar, nu atârnă nici de cine vrea, nici de
cine aleargă, ci de Dumnezeu care are milă.

 Dar îmi vei zice: „Atunci de ce mai bagă vină? Căci cine poate sta împotriva
voii Lui?” Dar, mai de grabă, cine eşti tu, omule, ca să răspunzi împotriva lui
Dumnezeu? Nu cumva vasul de lut va zice celui ce l-a făcut: „Pentru ce m-ai
făcut aşa?” Nu este olarul stăpân pe lutul lui, ca din aceeaşi frământătură de lut
să facă un vas pentru o întrebuinţare de cinste, şi un alt vas pentru o
Cum să îmbrăcăm omul cel nou 3:12-13

168
 întrebuinţare de ocară? Şi ce putem spune, dacă Dumnezeu, fiindcă voia să-Şi
arate mânia şi să-Şi descopere puterea, a suferit cu multă răbdare nişte vase ale
mâniei, făcute pentru pieire.

Romani 11.4-5 vorbeşte despre ,,[alegerea] prin har” a lui

Dumnezeu. Efeseni 1.4 afirmă că cei credincioşi au fost ,,[aleşi]
înainte de întemeierea lumii”. Tesalonicenii au fost ,,[aleşi] de la
început ... pentru mântuire” (2 Tes.2.13). Probabil 2 Timotei 1.8-9
rezumă aceasta la fel de bine ca orice text: ,,Să nu-ţi fie ruşine, deci,
de mărturisirea Domnului nostru, nici de mine, întemniţatul Lui. Ci
sufere împreună cu Evanghelia, prin puterea lui Dumnezeu. El ne-a
mântuit şi ne-a dat o chemare Sfântă, nu pentru faptele noastre, ci
după hotărârea Lui şi după harul care ne-a fost dat în Hristos Isus,
înainte de veşnicii”.
Doctrina alegerii îţi zdrobeşte mândria umană, Îl înalţă pe
Dumnezeu, produce bucurie şi recunoştinţă faţă de Domnul, acordă
privilegii şi asigurare veşnică, promovează sfinţenia şi te face
îndrăzneţ şi curajos. Căci cel care a fost ales de Dumnezeu pentru
viaţa veşnică nu trebuie să se teamă de nimeni şi de nimic.
Îmbrăcaţi-vă vine de la enduō care înseamnă ,,a îmbrăca haine”
sau ,,a înveli în”. Calităţile care urmează trebuie să acopere omul cel
nou.
O inimă plină de îndurare este prima trăsătură de caracter care
trebuie să-l caracterizeze pe omul ce nou. Inimă se traduce splanchna,
o expresie ebraică ce se referă în mod literar la părţile interne ale
trupului uman (inimă, plămâni, ficat, rinichi, etc.). După deja am
observat în discuţia din 2.2, totuşi în Noul Testament este folosit
adesea pentru a vorbi în mod figurat despre starea emoţiilor. Acesta
este sensul lui aici. Oiktirmos (compasiune – Cornilescu
traduce ,,îndurare” – n.t.) înseamnă ,,milă”, ,,îndurare”, ,,simpatie” sau
,,compasiune”. Luată împreună fraza ar putea fi tradusă ,,îmbrăcaţi-vă
cu îndurarea cordială” sau ,,aveţi un sentiment de compasiune adânc
de la nivelul măruntaielor”. Această calitate divină (Luca 6.36; Iacov
5.11) atât de perfect manifestată de Domnul Isus (Matei 9.36) era
extrem de necesară în lumea antică. De exemplu, bolnavii, răniţii sau
oamenii în vârstă erau adesea lăsaţi să se descurce singuri. Drept
COLOSENI

169
rezultat, mulţi mureau. Credincioşii nu trebuie să fie indiferenţi faţă de
suferinţă, ci ar trebui să fie preocupaţi să împlinească nevoile
oamenilor.
Bunătatea este strâns legată de îndurare. Termenul grecesc se
referă la harul care pătrunde în întreaga persoană, înmuind tot ce ar
putea să fi aspru. Isus a folosit cuvântul când a spus, ,,Jugul meu este
bun” (Mat.11.30), nu aspru sau greu de purtat. Persoana bună este la
fel de preocupată de binele aproapelui, precum este preocupată de
binele propriu. Dumnezeu este bun chiar şi faţă de oamenii răi şi
nerecunscători (Luca 6.35). De fapt, bunătatea Lui ne-a condus la
pocăinţă (Rom.2.4; vezi Tit 3.4). Bunătatea lui Isus a fost exprimată în
invitaţia Lui. ,,Luaţi jugul Meu asupra voastră, şi învăţaţi de la Mine,
căci Eu sunt blând şi smerit cu inima; şi veţi găsi odihnă pentru
sufletele voastre. Căci jugul Meu este bun, şi sarcina Mea este uşoară”
(Mat.11.29-30). Bunătatea a fost rezumată în Samariteanul cel Bun
(Luca 10.25-37) a cărui exemplu ar trebui să îl urmăm.
Tapeinophrosunē (smerenie) şi cuvintele înrudite acestuia au
întotdeauna o conotaţie negativă în greaca clasică (vezi
H.H.Esser, ,,tapeinos”, în ediţia Colin Brown, Noul Dicţionar
Internaţional al Teologiei Noului Testament [Grand Rapids:
Zondervan, 1977], 2:259). Creştinismul l-a luat şi a ridicat smerenia la
rangul de virtute. Este antidotul pentru dragostea de sine care otrăveşte
relaţiile. Pavel susţine smerenia sinceră în contrast cu umilinţa falsă a
învăţătorilor falşi (vezi 2.18, 23). Smerenia L-a caracterizat pe Isus
(Mat.11.29) şi este cea mai preţuită virtute creştină (Efes.4.2; Fil.2.3;
1 Pet.5.5).
Prautēs (blândeţea) este strâns legată de smerenie. Nu este
slăbiciune sau lipsa coloanei vertebrale, ci mai degrabă bunătatea de a
suferi ofensa, în loc să o cauzeze. Cel blând ştie că este un păcătos
printre păcătoşi şi este dispus să sufere poverile pe care i le-ar impune
păcatele altora. Această blândeţe poate fi produsă numai de Duhul
Sfânt (vezi Gal. 5.22-23) şi ar trebui să caracterizeze conduita creştină
în toate timpurile, chiar şi atunci când trebuie să restaureze un frate
căzut în păcat (Gal.6.1), sau când trebuie să apere credinţa împotriva
atacurilor celor necredincioşi (2 Tim.2.25; 1 Pet.3.15).
Răbdarea se traduce makrothumia. Persoana răbdătoare nu se
mânie pe alţii. William Barclay scrie, ,,Acesta este spiritul care

170
Cum să îmbrăcăm omul cel nou 3:12-13

niciodată nu-şi pierde răbdarea cu semenii săi. Prostia sau

incapacitatea lor de a învăţa nu-l duce niciodată la cinism sau
disperare; insultele sau purtarea lor rea niciodată nu-l duc la
amărăciune sau mânie (Epistolele către Filipeni, Coloseni şi
Tesaloniceni [Louisville: Westminster, 1975], p.158). Răbdarea este
opusul resentimentelor şi al răzbunării. A fost o caracteristică a lui
Isus Hristos. Pavel i-a scris lui Timotei, ,,Dar am căpătat îndurare,
pentru ca Isus Hristos să-Şi arate în mine, cel dintâi, toată îndelunga
Lui răbdare, ca o pildă celor ce ar crede în El, în urmă, ca să capete
viaţa veşnică” (1 Tim.1.16). Dacă nu ar fi răbdarea lui Dumnezeu,
nimeni nu ar fi mântuit vreodată (2 Pet.3.15).
Îngăduiţi-vă unii pe alţii înseamnă ,,a îndura, a oferi în ciuda
persecuţiei, ameninţărilor, pagubelor, indiferenţei sau plângerilor, şi a
nu se răzbuna”. Aceasta l-a caracterizat pe Pavel, care le-a spus
Corintenilor, ,,când suntem ocărâţi, binecuvântăm; când suntem
prigoniţi, răbdăm” (1 Cor.4.12). Aceasta nu i-a caracterizat pe
Corinteni care se duceau, de fapt, unii pe alţii la judecătorie. Pavel
exclamă, ,,Pentru ce nu suferiţi mai bine să fiţi nedreptăţiţi? De ce nu
răbdaţi mai bine paguba?” (1 Cor.6.7). Credincioşii trebuie să arate
îndelungă răbdare (Efes.4.2). Aşa erau tesalonicenii, despre care Pavel
a scris, ,,De aceea ne lăudăm cu voi în Bisericile lui Dumnezeu, pentru
statornicia şi credinţa voastră în toate prigonirile şi necazurile pe care
le suferiţi anexomai, acelaşi termen folosit aici în 3.13] (2 Tes.1.4).
Credincioşii trebuie să fie caracterizaţi nu numai de răbdare, dar
de asemenea şi de iertarea unul faţă de altul. Grecescul charizomenoi
înseamnă în mod literal ,,a fi îndurător”, şi textul foloseşte un
pronume reflexiv, aşa că literal înseamnă ,,iertându-vă pe voi înşivă”.
Ca şi întreg, Biserica trebuie să fie o părtăşie graţioasă a iertării
reciproce. Incluzând fraza cum v-a iertat Hristos, aşa iertaţi-vă şi
voi, Pavel Îl face pe Hristos modelul iertării. Deoarece El ne-a iertat
pe noi, la fel trebuie să iertăm şi noi pe alţii (Efes.4.32; vezi
Mat.18.21-35). Expresia dacă unul ar o pricină s se plângă de altul
se referă la momentul când cineva este vinovat datorită păcatului,
greşelii sau datoriei. Domnul Isus este modelul nostru pentru iertare,
pentru că El a iertat toate păcatele, greşelile şi datoriile noastre. El este

171
 COLOSENI

de asemenea modelul pentru restul virtuţilor discutate în secţiunea

aceasta.

DESĂVÂRŞIREA OMULUI CEL NOU

Dar mai presus de toate acestea, îmbrăcaţi-vă cu dragostea, care este

legătura desăvârşirii. (3.14)

Continuând ideea îmbrăcării hainelor, dragostea este cureaua

sau bandajul care aduce împreună toate acestea tocmai menţionate
(vezi Fil.2.1-5). Dragostea este cea mai importantă calitate din viaţa
credinciosului care este tocmai lipiciul care produce unitatea în
biserică. Credincioşii nu se vor bucura niciodată de părtăşie reciprocă
prin îndurare, bunătate, smerenie, blândeţe sau răbdare; ei nu se vor
îngădui unii pe alţii decât dacă se vor iubi unii pe alţii. De fapt modul
de a rezuma poruncile din 3.12-13 este a spune ,,iubiţi-vă unii pe
alţii”. Pavel a spus în Romani 13.10 că ,,dragostea nu face rău
aproapelui; dragostea este deci împlinirea Legii”. A încerca să practici
virtuţile din 3.12-13 separat de dragoste înseamnă legalism. Ele
trebuie să curgă din dragoste care la rândul ei este roada vieţii pline
din Duhul (Gal.5.22). Nimic nu este plăcut lui Dumnezeu dacă nu este
motivat de dragoste (1 Cor.13.1-3), inclusiv cunoştinţa (Fil.1.9),
credinţa (Gal.5.6) şi ascultarea (Ioan 14.15). Dragostea este
frumuseţea credinciosului, care risipeşte urâţenia păcatelor firii ce
distrug unitatea.

172
Cum să îmbrăcăm omul cel nou 3:15-17

PRIORITĂŢILE OMULUI CEL NOU

 Pacea lui Hristos, la care aţi fost chemaţi, ca să alcătuiţi un singur trup, să
stăpânească în inimile voastre, şi fiţi recunoscători. Cuvântul lui Hristos să
locuiască din belşug în voi în toată înţelepciunea. Învăţaţi-vă şi sfătuiţi-vă
unii pe alţii cu psalmi, cu cântări de laudă şi cu cântări duhovniceşti,
cântând lui Dumnezeu cu mulţumire în inima voastră. Şi orice faceţi, cu
cuvântul sau cu fapta, să faceţi totul în Numele Domnului Isus, şi
mulţumiţi, prin El, lui Dumnezeu Tatăl. (3.15-17)

Pavel rezumă privirea lui asupra calităţilor care ar trebui să

caracterizeze stilul de viaţă al omului cel nou, dând trei priorităţi. Ele
sunt cele mai vizibile haine ale omului cel nou, acelea care le acoperă
pe celelalte. Omul cel nou este acoperit cu pacea lui Hristos, Cuvântul
lui Hristos şi Numele lui Hristos.

PACEA LUI HRISTOS

Pacea lui Hristos, la care aţi fost chemaţi, ca să alcătuiţi un singur trup, să
stăpânească în inimile voastre, şi fiţi recunoscători. (3.15)

Eirēnē (pacea) include deopotrivă conceptul unei înţelegeri,

tratat, pact sau cel al unei legături, cât şi cel al unei atitudini de odihnă
sau siguranţă. Ambele aspecte sunt avute aici în vedere. În mod
obiectiv, credincioşii sunt împăcaţi cu Dumnezeu. ,,Deci, fiindcă
suntem socotiţi neprihăniţi, prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu,
prin Domnul nostru Isus Hristos” (Rom.5.1). Războiul dintre
credincios şi Dumnezeu s-a încheiat şi tratatul s-a plătit prin sângele
lui Hristos. Din cauza aceasta, credincioşii sunt într-un loc de odihnă
şi siguranţă. Pavel le-a spus filipenilor că ,,pacea lui Dumnezeu, care
întrece orice pricepere, vă va păzi inimile şi gândurile în Hristos Isus”
(Filipeni 4:7). Aici el o numeşte pacea lui Hristos întrucât este pacea
pe care o aduce El (vezi Ioan 14.27; Efes.2.14).

173
 COLOSENI

Să stăpânească vine de la brabeuō, un cuvânt folosit numai aici

în Noul Testament (deşi o formă compusă apare în Col.2.18). Era
folosit pentru a descrie activitatea unui arbitru în deciderea rezultatului
competiţiei unui atlet. Pacea lui Hristos îi călăuzeşte pe credincioşi în
luarea deciziilor. Când este pus în faţa unei alegeri, credinciosul ar
trebui să ia în considerare doi factori. În primul rând este aceasta
consecventă cu faptul că el şi Hristos sunt acum împăcaţi şi astfel de
aceeaşi parte? Se perpetuează acea unitate cu Domnul, care este
posesiunea credinciosului? 1 Corinteni 6.17-18 aduce o ilustraţie
excelentă a acestei idei: ,,Dar cine se lipeşte de Domnul este un singur
duh cu El. Fugiţi de curvie!” Unirea noastră cu Domnul este cea care
ne constrânge la puritate. În al doilea rând, îl va lăsa aceasta cu o pace
adâncă şi trainică în inimă? Aceşti doi factori sunt şi cele mai mari
piedici ale păcatului în viaţa credinciosului. Păcatul Îl insultă pe
Hristos, Cel cu care este el împăcat, şi prin aceasta distruge odihna şi
siguranţa în inima lui.
Pacea nu este doar obiectivă şi subiectivă, ci şi relaţională.
Credincioşii au fost chemaţi să trăiască în pace într-un singur trup.
Persoanele care au pace cu Hristos şi în inimile lor, vor trăi în unitate
şi armonie unii cu alţii.
Pentru a menţine o inimă paşnică, trebuie să fim recunoscători.
Mulţumirea este o temă constantă în Coloseni (vezi 1.3,12; 2.7; 3.15,
16, 17; 4.2). Recunoştinţa vine la credincios în mod natural, ca
răspuns la tot ceea ce a făcut Dumnezeu (Efes.5.20; Fil.4.6; 1
Tes.5.18; Evrei 13.15), întrucât nerecunştinţa îi caracterizează pe
necredincioşi (Rom.1.21). Un spirit umil de recunoştinţă faţă de
Dumnezeu, va afecta în mod inevitabil relaţiile noastre cu alţii. Astfel
pacea şi recunoştinţa sunt apropiate.

174
Cum să îmbrăcăm omul cel nou 3:16

CUVÂNTUL LUI HRISTOS

Cuvântul lui Hristos să locuiască din belşug în voi în toată înţelepciunea.

Învăţaţi-vă şi sfătuiţi-vă unii pe alţii cu psalmi, cu cântări de laudă şi cu
cântări duhovniceşti, cântând lui Dumnezeu cu mulţumire în inima voastră.
(3.16)

Cuvântul lui Hristos se referă la revelaţia pe care a adus-o El în

lume, şi anume Scriptura. Pacea şi mulţumirea, la fel ca unitatea,
dragostea şi toate virtuţile cerute, curg dintr-o minte controlată de
Scriptură. Să locuiască vine de la enoikeō şi înseamnă ,,a trăi în”
sau ,,a fi acasă”. Pavel îi cheamă pe credincioşi să permită Cuvântului
să îşi facă domiciliul şi să fie acasă în vieţile lor. Plousiōs (din
belşug) ar putea fi de asemenea tradus ,,din abundenţă” sau ,,excesiv
de bogat”. Adevărurile Scripturii ar trebui să pătrundă în fiecare aspect
al vieţii credinciosului şi să guverneze fiecare gând, cuvânt şi faptă.
Cuvântul locuieşte în noi când îl auzim (Mat.13.9), când îl mânuim (2
Tim.2.15), când îl ascundem (Ps.119.11) şi când îl ţinem cu tărie
(Fil.2.16). Pentru a face aceste lucruri, creştinul trebuie să citească, să
studieze şi să trăiască Cuvântul. A lăsa Cuvântul lui Hristos să
locuiască din belşug este identic cu a fi plin de Duhul (Efes.5.18).
Cuvântul în minte şi în inimă este mânerul prin care Duhul
controlează voinţa. Este clar că aceste două concepte sunt identice
pentru că pasajele care le urmează pe fiecare din ele sunt
asemănătoare.
Coloseni 3.18 – 4.1 este o paralelă mai prescurtată la Efeseni
5.19-6-9. Rezultatul faptului de a fi plin de Duhul Sfânt este la fel cu
rezultatul faptului de a permite Cuvântului să locuiască din belşug în
viaţa ta. De aceea, cele două sunt de fapt aceeaşi realitate spirituală
privită din nouă părţi. A fi plin de Duhul înseamnă a fi controlat de
Cuvântul Său. Întrucât Duhul Sfânt este autorul şi puterea Cuvântului,
expresiile au valoare reciprocă.
Pavel menţionează apoi două rezultate specifice ale locuirii
Cuvântului lui Hristos în credincios, unul pozitiv, şi altul negativ: cu

175
toată înţelepciunea, învăţaţi-vă şi sfătuiţi-vă unii pe alţii.
Învăţătura este împărţirea adevărului pozitiv. Sfătuirea este partea
COLOSENI

negativă a învăţării. Înseamnă a avertiza oamenii de consecinţele

comportamentului lor. Ambele sunt rezultatul vieţii pline de Cuvântul
lui Hristos.
Atunci când Cuvântul lui Hristos locuieşte din belşug în noi, el
nu produce numai informaţii, ci şi emoţii. Generează psalmi, cântări
de laudă şi cântări duhovniceşti, cântând lui Dumnezeu cu
mulţumire în inima voastră. Psalmii erau luaţi din psaltirea
Vechiului Testament, cartea Psalmilor. Cântau Psalmi puşi pe muzică,
asemănător cu ce facem noi astăzi. Cântările de laudă erau expresiile
de laudă pentru Dumnezeu. Se crede că unele porţiuni din Noul
Testament (cum ar fi Col.1.15-20 şi Fil.2.6-11) erau la început cântări
de laudă cântate în biserica primară. Cântările duhovniceşti
accentuau mărturia (vezi Apoc.5.9-10). Ele exprimau în cântare ce a
făcut Dumnezeu pentru noi (Pentru mai multe detalii pe această temă,
vezi comentariul meu, Efeseni, Comentariile lui John MacArthur
asupra Noului Testament [Chicago: Moody, 1986]).
Comentatorii sunt împărţiţi în ceea ce priveşte cuvântul chariti
(mulţumire), dacă acesta ar trebui să fie tradus ,,mulţumire” (ca în
NIV şi NASB) sau ,,har” (ca în KJV). Probabil folosirea lui aici
cuprinde ambele idei: credincioşii cântă cu mulţumire pentru harul lui
Dumnezeu. Când Pavel le spune credincioşilor să cânte în inima
voastră, el nu vrea să spună să nu cânte cu vocea. Preocuparea lui este
ca inima să fie în acord cu gura (vezi Amos 5.23). Cântarea trebuie să
fie îndreptată spre Dumnezeu ca laudă şi închinare oferite Lui pentru
plăcerea şi slava Lui. Faptul că aceasta îi zideşte pe credincioşi este un
produs secundar ale scopului principal.

NUMELE LUI HRISTOS

Şi orice faceţi, cu cuvântul sau cu fapta, să faceţi totul în Numele Domnului

Isus, şi mulţumiţi, prin El, lui Dumnezeu Tatăl. (3.17)

176
 Cea mai simplă, cea mai fundamentală regulă practică pentru
trăirea vieţii creştine este a face totul, fie cuvânt, fie faptă, în Numele
Cum să îmbrăcăm omul cel nou 3:17

Domnului Isus. A face totul în Numele lui Isus înseamnă a acţiona

consecvent cu cine este şi cu ce vrea El. Pavel a exprimat acelaşi gând
în 1 Corinteni 10.31: ,,Deci, fie că mâncaţi, fie că beţi, fie că faceţi
altceva: să faceţi totul pentru slava lui Dumnezeu”. Din nou Pavel
reaminteşte că trebuie întotdeauna să fie făcute fără ezitare sau
deznădejde sau ca o datorie legalistă, ci aducând [mulţumiri] prin El
lui Dumnezeu Tatăl.
A îmbrăca noul stil de viaţă înseamnă a-L îmbrăca pe Hristos.
Aceasta este obligaţia fiecărui credincios: ,,Îmbrăcaţi-vă în Domnul
Isus Hristos, şi nu purtaţi grijă de firea pământească, ca să-i treziţi
poftele” (Rom.13.14). Ţinta vieţii creştine este asemănarea cu Hristos.
Guy H. King relatează următoarea povestire:

Cu ani în urmă conduceam un Serviciu Special de Misiune al

Copiilor la una din staţiunile noastre de vacanţă de pe Coasta de Sud.
În timp ce mă apropiam de plajă într-o dimineaţă, acest băiat micuţ a
mers şi el într-acolo. Când a dat cu ochii de mine, a spus, ,,Mămico,
vine omul ISUS”. El a vrut doar să spună că eu am fost omul care a
vorbit copiilor despre Mântuitorul; dar remarca lui a însemnat mult
mai mult pentru inima mea în ziua aceea. Ce drept aveam – am – să
fiu numit omul ISUS? Ce grad de asemănare este între noi?

Mă întreb dacă ai citit povestea mişcătoare a lui Jerome K. Jerome, numită

Trecerea la nivelul al treilea din spate? În mare povestirea este despre o
locuinţă sărăcăcioasă, unde trăia o tovărăşie de oameni nevoiaşi şi jerpeliţi şi
unde era o mică servitoare săracă şi ignorantă, o mare obrăznicătură gata să-şi
vândă virtutea pentru o bijuterie fără valoare. În acel loc a venit într-o zi un
locatar care părea să fie diferit şi care a ocupat nivelul al treilea în spate. S-a
dovedit a avea o inimă foarte bună şi un mod blând de a fi. Întotdeauna el avea
un cuvânt plăcut pentru mica slujnică, de obicei ignorată şi asuprită. Ea aproape
că i s-a închinat. Şi ceilalţi locatari îi datorau mult pentru multele lui fapte de
ajutorare. Întotdeauna făcea ceva pentru cineva în modul lui binevoitor şi
înţelegător. În cele din urmă a venit timpul ca el să se mute în altă parte. Mica
slujnică îl privea cu ochii mari în timp ce el mergea cu bagajul său spre uşa din
faţă; şi atunci când s-a întors spre ea cu un zâmbet şi cu o bătaie blândă pe

177
 umeri, ,,Mă scuzaţi, sunteţi dumneavoastră Acela?” (Depăşind limitele [Fort
Washington, Pa.: Christian Literature Crusade, 1974] p.92-93).

COLOSENI

Credincioşii ar trebui să fie îmbrăcaţi cu Isus Hristos, ca atunci

când oamenii se uită la ei, să-L vadă pe Hristos.

178
 .

14
Omul cel nou face o casă nouă

Nevestelor, fiţi supuse bărbaţilor voştri, cum se cuvine în

Domnul. Bărbaţilor, iubiţi-vă nevestele, şi nu ţineţi necaz pe ele. Copii,
ascultaţi de părinţii voştri în toate lucrurile, căci lucrul acesta place
Domnului. Părinţilor, nu întărâtaţi pe copiii voştri, ca să nu-şi piardă
nădejdea. Robilor, ascultaţi în toate lucrurile pe stăpânii voştri pământeşti;
nu numai când sunteţi sub ochii lor, ca cei ce caută să placă oamenilor, ci cu
curăţie de inimă, ca unii care vă temeţi de Domnul. Orice faceţi, să faceţi
din toată inima, ca pentru Domnul, nu ca pentru oameni, ca unii care ştiţi
că veţi primi de la Domnul răsplata moştenirii. Voi slujiţi Domnului
Hristos. Căci cine umblă cu strâmbătate, îşi va primi plata după
strâmbătatea pe care a făcut-o; şi nu se are în vedere faţa
omului. Stăpânilor, daţi robilor voştri ce le datoraţi, şi ce li se cuvine, căci
ştiţi că şi voi aveţi un Stăpân în cer. (3.18 – 4.1)

179
 Problema majoră cu care se confruntă societatea omenească este
incapacitatea oamenilor de a trăi în armonie unii cu alţii. De la
rivalităţile gălăgioase dintre copii la destrămarea căsătoriilor, de la
crime şi bătăi până la confruntări internaţionale între puterile majore,
problema este aceeaşi. Motivul pentru care există acestea ar putea fi
COLOSENI

rezumat în trei cuvinte: amoralitate, anonimat şi alienare. Amoralitate

înseamnă că omul separat de Dumnezeu nu are moralitate sau
standarde etice pentru a-şi controla comportamentul. Omul se luptă de
asemenea cu anonimatul. El nu ştie cine este sau de ce este aici.
Pornind de la aceasta, viaţa lui nu are semnificaţie în ceea ce priveşte
capacitatea lui de a vedea. În cele din urmă, oamenii sunt înstrăinaţi.
După cum Francis Schaeffer a arătat în cartea sa, Adevărata
spiritualitate (Wheaton, III.: Tyndale, 1973), Căderea l-a înstrăinat pe
om nu numai de Dumnezeu, dar de asemenea de el însuşi şi de alţi
oameni.
Toate cele trei probleme se datorează separării omului de
Dumnezeu. Oamenii sunt caracterizaţi de amoralitate sau imoralitate,
deoarece separat de Dumnezeu nu pot exista standarde morale
absolute. Astfel sunt sortiţi relativismului moral şi eticii de situaţie.
Separat de Dumnezeu omul se confruntă de asemenea cu
anonimatul sau goliciunea. Capturat într-un univers impersonal, el nu
pare nimic mai mult decât o ,,configuraţie întâmplătoare de atomi în
cursul istoriei întâmplătoare fără sens” (Francis A. Schaeffer, Moartea
în oraş [Downers Grove, III.: InterVarsity, 1972], p.19).
În cele din urmă, omul fără Dumnezeu înfruntă sentimentul
groaznic de alienare sau singurătate. Neavând pe nimeni în univers să
dea sens aspiraţiilor sale, se simte izolat şi singur. Un om fără
standarde morale, înfruntând goliciunea şi singurătatea, îi va vedea pe
alţii ca ameninţări la căutarea lui după fericire. Negativismul şi
disperarea lui îl vor face adesea să se retragă şi mai mult în egoism şi
înstrăinare. Aceasta va crea conflicte cu alţii. Iacov scrie, ,,De unde
vin luptele şi certurile între voi? Nu vin oare din poftele voastre, care
se luptă în mădularele voastre? Voi poftiţi, şi nu aveţi; ucideţi,
pizmuiţi, şi nu izbutiţi să căpătaţi; vă certaţi, şi vă luptaţi” (Iacov 4.1-
2).

180
 Când cineva devine creştin, aceste probleme încetează să mai
existe. Cuvântul lui Dumnezeu conţine un standard moral absolut care
este înrădăcinat în natura lui Dumnezeu. Nu mai este anonim,
credinciosul este un copil al lui Dumnezeu şi moştenitor împreună cu
Isus (Rom.8.17). Credincioşii nu suferă nici de alienare sau

Omul cel nou face o casă nouă 3:18-4:1

singurătate, deoarece ei sunt acum copiii preaiubiţi ai Tatălui ceresc şi

parte a familiei de credincioşi.
Creştinismul nu este doar personal, este relaţional. Viaţa omului
cel nou este o viaţă trăită prin alţi oameni noi. Omul cel nou trebuie să
aibă de asemenea un impact asupra societăţii în care trăieşte.
Responsabilitatea aceasta devine tema lui Pavel în 3.18 – 4.1, unde el
vorbeşte despre relaţiile omului cel nou cu alţi oameni.
Învăţătura că creştinii trebuie să aibă relaţii care afectează
societatea nu este doar pentru coloseni. Isus spune în Matei 5.13-
14, ,,Voi sunteţi sarea pământului. Dar dacă sarea îşi pierde gustul,
prin ce îşi va căpăta iarăşi puterea de a săra? Atunci nu mai este bună
la nimic decât să fie lepădată afară, şi călcată în picioare de oameni.
Voi sunteţi lumina lumii. O cetate aşezată pe un munte, nu poate să
rămână ascunsă”. Pavel i-a îndemnat cu tărie pe filipeni spunând, ,,să
fiţi fără prihană şi curaţi, copii ai lui Dumnezeu, fără vină, în mijlocul
unui neam ticălos şi stricat, în care străluciţi ca nişte lumini în lume”
(Fil.2.15). Petru i-a sfătuit pe cititorii săi, ,,Să aveţi o purtare bună în
mijlocul Neamurilor, pentru ca în cei ce vă vorbesc de rău ca pe nişte
făcători de rele, prin faptele voastre bune pe care le văd, să slăvească
pe Dumnezeu în ziua cercetării” (1 Petru 2.12, vezi Mat.25.31-46;
Iacov 2.15-16). De aceea, creştinismul nu este o religie a călugărilor şi
pustnicilor. Credincioşii nu sunt chemaţi să se retragă din societate, ci
să o influenţeze pentru Hristos – în mod specific prin relaţiile lor.
Pe tot parcursul istoriei, creştinismul a avut o influenţă pozitivă
asupra societăţii. J. C. Wenger a scris despre biserica primară:

Creştinismul a izbucnit într-o lume coruptă cu o radiaţie strălucitoare a unei

morale noi ... Nivelul moral al societăţii era întunecat şi păcatul domina în
multe forme ... În această lume descurajată a venit Hristos şi ucenicii Săi
transformaţi de Duhul, plini de bucurie sfântă, motivaţi de o dragoste pe care

181
 păgânii nu o puteau pricepe şi proclamând Vestea Bună – mesajul că Dumnezeu
a oferit un Mântuitor ... Aceşti creştini trăiau în comunităţi mici, legate strâns
împreună în puterea Duhului Sfânt, mici colonii ale cerului. Ei se considerau
călători în drumul spre cetatea cerească, dar erau foarte preocupaţi să manifeste
dragostea lui Hristos în toate relaţiile umane.

COLOSENI

Aceşti creştini primari insistau în a aduce toate lucrurile vieţii sub domnia lui
Hristos ... Bărbaţi şi femei de acest gen, de puritate morală, sunt cei care au
zidit în societate o structură puternică de integritate şi tărie.

Viaţa era ieftină în lumea precreştină; crime, avorturi, copii abandonaţi; război;
oamenii mureau într-un mare număr fără ca cineva să aibă conştiinţa tulburată;
primii creştini au adus o preocupare nouă în societate în aceste puncte”
(,,Preocuparea socială evanghelică”, în Dicţionarul eticii creştine a lui Baker,
ed. Carl F. H. Henry [Grand Rapids: Baker, 1973], p.223-24).

În timpurile mai recente o mare parte din reforma socială din

societatea occidentală a fost legată de creştinism. Liderii trezirii
evanghelice din secolul al optsprezecelea, ca John Wesley au vorbit
adesea împotriva răului social. John Howard, un contemporan al lui
John Wesley, a lucrat neobosit pentru reforma închisorilor. Lucrarea
lui a fost continuată de Elizabeth Gurney Fry. Marea trezire din
America de la începutul secolului al optsprezecelea, condusă de
predicarea unor oameni ca Jonathan Edwards şi George Whitfield, a
rezultat în fondarea mai multor universităţi. Presiunea din partea
evanghelicilor, condusă de William Wilberforce, a determinat Marea
Britanie să desfiinţeze comerţul cu sclavi în 1807 şi să interzică
sclavia sub toate formele în 1833. Evanghelicii americani au fost
implicaţi de asemenea în mişcări aboliţioniste, care au culminat cu
proclamarea emancipării tuturor sclavilor în 1863. Evanghelicul
britanic al secolului nouăsprezecelea, Lord Shaftesbury, a fost esenţial
pentru ca Parlamentul să voteze legi care să reglementeze munca
copiilor. El a fost de asemenea un campion al unui tratament mai bun
pentru cei alienaţi mintal. Agenţi ca YMCA, YWCA şi Armate
Mântuirii au fost de asemenea active în munca socială în timpul
secolului al nouăsprezecelea. William Carey, misionar în India, a
lucrat pentru abolirea arderii văduvelor şi sacrificării copiilor.

182
Misionarii din Africa au descurajat comerţul cu sclavi şi au construit
şcoli şi spitale.
Aspectul social al omului cel nou nu ar trebui să fie nicăieri mai
evident decât în cămin – cea mai importantă instituţie din lume.
Creştinismul autentic constă deopotrivă în doctrină şi trăire sfântă.
Noul Testament ne reaminteşte în multe locuri că o cunoaştere
intelectuală a credinţei noastre trebuie să fie însoţită de o viaţă care
Omul cel nou face o casă nouă 3:18

dovedeşte realitatea credinţei. O astfel de viaţă poate fi trăită numai

printr-un contact vital cu Dumnezeu în Hristos. Este greu să vezi cum
poate avea creştinismul vreun efect pozitiv asupra societăţii, dacă nu
poate transforma căminele lui însuşi.
Cele două principii fundamentale pe care le menţionează Pavel,
autoritatea şi supunerea, nu sunt unice pentru creştinism. Întotdeauna a
fost planul lui Dumnezeu pentru cămine să opereze în felul acesta. Cu
toate acestea, creştinismul a introdus în cămine mai multe elemente
noi. În primul rând creştinismul a introdus în cămine o prezenţă nouă,
Domnul Isus Hristos (vezi 3.18, 20, 23, 24; 4.1). Această prezenţă
nouă aduce o putere nouă. Hristos este acolo şi Duhul Lui asigură
puterea pentru a face familia ceea ce trebuie să fie. În al doilea rând,
există un scop nou: ,,Şi orice faceţi, cu cuvântul sau cu fapta, să faceţi
totul în Numele Domnului Isus, şi mulţumiţi, prin El, lui Dumnezeu
Tatăl” (3.17). În cele din urmă, creştinismul a introdus un model nou
pentru cămine: ,,Bărbaţilor, iubiţi-vă nevestele cum a iubit şi Hristos
Biserica” (Efes.5.25). Tiparul cel nou este Hristos. El este modelul de
urmat pentru noi.
În acest pasaj, Pavel furnizează, pe scurt, instrucţiuni directe
pentru viaţa creştină în cămin. El discută cele trei relaţii antice în
căminele antice: soţi şi soţii (3.18-19), părinţi şi copii (3.20-21) şi
stăpâni şi slujitori (3.22-4.1). El dă un cuvânt soţiilor, un cuvânt
soţilor, un cuvânt copiilor, un cuvânt părinţilor, un cuvânt slujitorilor
şi un cuvânt stăpânilor.

UN CUVÂNT PENTRU SOŢII

183
Nevestelor, fiţi supuse bărbaţilor voştri, cum se cuvine în Domnul.
(3.18)

Îndemnul paralel din Efeseni lărgeşte această poruncă

simplă: ,,Nevestelor, fiţi supuse bărbaţilor voştri ca Domnului; căci
bărbatul este capul nevestei, după cum şi Hristos este capul Bisericii,
El,
COLOSENI

mântuitorul trupului. Şi după cum Biserica este supusă lui Hristos, tot
aşa şi nevestele să fie supuse bărbaţilor lor în toate lucrurile”
(Efes.5.22-24). În ciuda clarităţii ei directe, porunca simplă a lui Pavel
a fost schimbată în mare parte, chiar de cei care pretind că sunt
evanghelici. Mulţi argumentează că învăţătura lui Pavel pe această
temă nu este inspirată de Duhul, ci reflectă atitudinea lui rabinică,
şovinistă faţă de femei. Astfel de oameni caută să uzurpe rolul lui
Dumnezeu şi să decidă pentru ei înşişi care părţi ale Scripturii sunt
inspirate. Totuşi alţii insistă că Pavel comentează în mod greşit
Geneza 2 în loc de Geneza 1. Geneza 1, spun ei, învaţă egalitatea
sexelor şi este inspirată divin. Geneza 2, care implică conducerea
bărbatului, este privită ca o răstălmăcire rabinică neinspirată, mai
târzie. Totuşi acest argument se bazează pe ipoteza documentară
întrutotul discreditată a alcătuirii Pentateuhului. În cele din urmă, unii
insistă că învăţătura lui Pavel despre autoritate şi supunere era
culturală şi nu se aplică societăţii noastre. Cu toate acestea, nici unul
dintre critici nu ar argumenta că afirmaţia lui Pavel în 3.19 este
culturală şi că bărbaţilor nu li se mai cere să-şi iubească soţiile. Toate
atacurile asupra acestui principiu direct de comportament fac răni
devastatoare căsătoriei. Când o femeie se supune conducerii iubitoare
a soţului ei şi urmează intenţia lui Dumnezeu pentru ea, este împlinită,
şi la fel este şi soţul. Eforturile de a inversa sau de a confunda datoriile
soţiei şi ale soţului distrug binecuvântarea pe care ar trebui să o aducă
unul celuilalt.
Principiul autorităţii şi supunerii în relaţia de căsătorie se găseşte
peste tot în Noul Testament. Pavel scrie în 1 Corinteni 11.3, ,,Hristos
este Capul oricărui bărbat ... bărbatul este capul femeii”. El a scris
acest principiu şi în 1 Corinteni 14. 34-35, ,,Femeile să tacă în adunări,

184
căci lor nu le este îngăduit să ia cuvântul în ele, ci să fie supuse, cum
zice şi Legea. Dacă voiesc să capete învăţătură asupra unui lucru, să
întrebe pe bărbaţii lor acasă; căci este ruşine (,,nepotrivit” – lb.engl.,
n.t.) pentru o femeie să vorbească în Biserică”. Lui Timotei, el i-a
scris, ,,Femeia să înveţe în tăcere, cu toată supunerea. Femeii nu-i dau
voie să înveţe pe alţii, nici să se ridice mai presus de bărbat, ci să stea
în tăcere. Căci întâi a fost

Omul cel nou face o casă nouă 3:18

întocmit Adam, şi apoi Eva. Şi nu Adam a fost amăgit; ci femeia, fiind

amăgită, s-a făcut vinovată de călcarea poruncii” (1 Tim.2.11-14).
Pavel spunând că femeia este eliberată de orice stigmat de
inferioritate faţă de bărbat prin faptul binecuvântat de a creşte copii
evlavioşi (v.15). Observaţi de asemenea că Pavel duce supunerea
înapoi la orânduiala creaţiei, nu a căderii. Tit 2.5 învaţă că femeile
trebuie ,,să fie cumpătate, cu viaţa curată, să-şi vadă de treburile casei,
să fie bune, supuse bărbaţilor lor, ca să nu se vorbească de rău
Cuvântul lui Dumnezeu”. Ascultarea Sarei de Avraam este un model
de urmat pentru alte femei (1 Petru 3.6).
Fiţi supuse vine de la hupotassō şi înseamnă ,,a se supune”. Are
conceptul de a pune pe cineva sub (hupo), nu prin constrângere, ci de
bună voie. Termenul este folosit în Luca 2.51 şi se referă la supunerea
lui Isus faţă de părinţii Săi, şi în Luca 10.17, 20 pentru a descrie
supunerea demonilor faţă de ucenici. În Romani 8.7, Pavel foloseşte
cuvântul pentru a vorbi despre faptul de a fi supus poruncilor legii lui
Dumnezeu. Folosirea lui în Romani 13.1, 5 se referă la supunerea
necesară a fiecărei persoane faţă de autoritatea guvernamentală care
este stabilită de Dumnezeu. În ambele texte, 1 Corinteni 15.27-28 şi
Efeseni 1.22, verbul priveşte spre timpul când toate lucrurile din
univers vor fi supuse lui Hristos şi lui Dumnezeu în slava veşnică.
Cuvântul lui Pavel pentru soţii este ,,fiţi supuse bărbaţilor
voştri”. Ele nu se supun unei autorităţi impersonale, detaşate. Ele se
supun mai degrabă omului cu care au o relaţie intimă, personală,
vitală. Efeseni 5.22 adaugă cuvântul ,,voştri” (în lb.engl. ,,own” se
traduce prin propriu, personal – n.t.) (,,bărbaţilor voştri”) pentru a
demonstra unicitatea acestei supuneri exclusive.

185
 Este folositor să observăm câteva concepţii greşite despre
supunere. În primul rând, supunerea nu implică inferioritate. Galateni
3.28 afirmă clar că din punct de vedere spiritual nu există nu există
nici o diferenţă între bărbat şi femeie. Isus S-a supus Tatălui în timpul
vieţii Lui pământeşti şi totuşi nu I-a fost inferior în nici un fel. În al
doilea rând, supunerea nu este absolută. În pasajul acesta, ascultarea
este pentru copii şi slujitori. S-ar putea să fie momente când o soţie
trebuie să refuze să se supună dorinţelor soţului ei (dacă ele violează
Cuvântul lui Dumnezeu). În cele din urmă, autoritatea soţului nu
COLOSENI

trebuie să fie exercitată în mod autoritar, arogant. Supunerea soţiei are

loc în contextul unei relaţii de dragoste.
Faptul că soţiile se supun soţilor lor se cuvine în Domnul.
Forma greacă în fraza aceasta exprimă o obligaţie, o datorie necesară.
Este modul în care El a planificat şi porunceşte să opereze.

UN CUVÂNT PENTRU SOŢI

Bărbaţilor, iubiţi-vă nevestele, şi nu ţineţi necaz pe ele. (3.19)

În Efeseni 5.25, Pavel a scris, ,,Bărbaţilor, iubiţi-vă nevestele

cum a iubit şi Hristos Biserica”. În mod evident, în ciuda eşecurilor
bisericii, Hristos a iubit-o continuu cu har şi îndurare iertătoare şi
astfel niciodată nu S-a amărât din cauza multelor păcate ale Bisericii.
Pavel adresează două porunci soţilor. În primul rând ei trebuie să-şi
iubească soţiile. Timpul prezent al imperativului agapate (iubiţi-vă)
indică acţiune continuă. În Noul Testament, verbul în sine pare înţeles
cel mai bine ca exprimând o dragoste benevolă, nu o dragoste a
pasiunii sau a emoţiilor, ci o dragoste a alegerii – un fel de dragoste a
legământului. Putea să fie tradus ,,continuaţi iubind”. Dragostea care a
existat la începutul căsătoriei trebuie să continue pe tot parcursul
căsniciei; nu trebuie să dea curs amărăciunii. Dragostea benevolă a
legământului care este în atenţie aici este activitatea jertfirii de sine.
Este o afecţiune profundă care priveşte soţia ca pe o soră în Domnul şi

186
obiectivul unei promisiuni ce trebuie păstrată. Dragostea pe care o
porunceşte Pavel priveşte soţia ca pe un vas mai slab de care trebuie să
aibă grijă, şi în acelaşi timp un comoştenitor al harului (vezi 1 Petru
3.7), cel mai bun prieten şi un partener de viaţă. O astfel de dragoste a
fost exprimată de Isaac pentru Rebeca, ,,Isaac a dus pe Rebeca în
cortul mamei sale Sara; a luat pe Rebeca, ea a fost nevasta lui şi el a
iubit-o” (Gen.24.67).
Natura acestei iubiri este exprimată frumos în Efeseni 5.22-28:

Omul cel nou face o casă nouă 3:19

Nevestelor, fiţi supuse bărbaţilor voştri ca Domnului; căci bărbatul este capul

nevestei, după cum şi Hristos este capul Bisericii, El, mântuitorul trupului. Şi
după cum Biserica este supusă lui Hristos, tot aşa şi nevestele să fie supuse
bărbaţilor lor în toate lucrurile. Bărbaţilor, iubiţi-vă nevestele cum a iubit şi
Hristos Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfinţească, după ce a curăţit-
o prin botezul cu apă prin Cuvânt, ca să înfăţişeze înaintea Lui această Biserică,
slăvită, fără pată fără zbârcitură sau altceva de felul acesta, ci sfântă şi fără
prihană. Tot aşa trebuie să-şi iubească şi bărbaţii nevestele, ca pe trupurile lor.
Cine îşi iubeşte nevasta, se iubeşte pe sine însuşi. (Pentru o dezbatere mai largă
a acestui pasaj, vezi Efeseni, Comentariile lui John MacArthur asupra Noului
Testament [Chicago: Moody, 1986].)

Dumnezeu a planificat ca supunerea soţiei să opereze într-un

context al iubirii. În felul acesta, ea este protejată pentru că un bărbat
care-şi iubeşte soţia cu adevărat niciodată nu ar forţa-o să se supună la
ceva umilitor, degradant sau care i-ar leza conştiinţa . Soţul evlavios
îşi iubeşte soţia cum îşi iubeşte Hristos Biserica.
De asemenea soţii nu trebuie să fie amărâţi împotriva soţiilor lor.
Imperativul pikrainesthe (amărâţi - ,,ţineţi necaz”, traduce
Cornilescu, n.t) putea fi tradus ,,încetaţi în a mai fi amărâţi” sau ,,să nu
aveţi obiceiul de a fi amărâţi” (A. T. Robertson, Cuvintele imagini în
Noul Testament [Grand Rapids: Baker, 1931], 4:506). În celelalte
utilizări în Noul Testament (Apoc.8.11; 10.9,10) se referă la ceva
amar la gust. Pavel spune soţilor să nu-şi numească soţiile
miere ,,miere”, şi apoi să acţioneze ca oţetul. Nu trebuie să arate
asprime a temperamentului sau resentimente faţă de soţiile lor, ci mai
degrabă să asigure o conducere iubitoare în familie.
Pavel adaugă o altă notă ajutătoare când în 1 Corinteni 7.33-34
cheamă la o grijă reciprocă în căsătorie. Soţul trebuie să caute cum

187
să ,,placă nevestei” şi soţia să urmărească ,,cum să placă bărbatului
ei”. Deşi există autoritate şi supunere prin planul lui Dumnezeu, există
de asemenea egalitate spirituală şi o năzuinţă reciprocă ca fiecare
partener să placă celuilalt. Femeia îi place cel mai mult bărbatului prin
supunere iubitoare, în timp ce el îi place ei prin autoritate iubitoare.

COLOSENI

UN CUVÂNT PENTRU COPII

Copii, ascultaţi de părinţii voştri în toate lucrurile, căci lucrul acesta place
Domnului. (3.20)

Textul paralel în Efeseni este aproape identic: ,,Copii, ascultaţi

în Domnul de părinţii voştri, căci este drept” (Efes.6.1). Pavel se
întoarce acum spre a doua relaţie din familia antică, cea a părinţilor şi
copiilor. Această categorie de relaţie nu poate fi corectă decât dacă
relaţia dintre soţ şi soţie este corectă. Tekna (copii) este un termen
general pentru copii şi nu este limitat la un grup de o vârstă anume. Se
referă la orice copil care încă locuieşte în casă şi este sub conducerea
părinţilor. Timpul prezent al imperativului hupakouete (fiţi
ascultători) pretinde o ascultare continuă.
Faptul că copiii trebuie să cinstească şi să asculte de părinţii lor
este învăţat în mod repetat în Scriptură. Apare în Cele Zece
Porunci: ,,Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să ţi se lungească
zilele în ţara pe care ţi-o dă Domnul, Dumnezeul tău” (Exod 20.12).
Lovirea sau blestemarea părinţilor era pedepsită cu moartea în Vechiul
Testament (Exod 21.15-17; Lev.20.9), fiindcă era neascultare
continuată (Deut.21.18-21). Copiii trebuie să asculte învăţăturile
părinţilor şi să se supună lor (Prov.1.8; 6.20). Consecinţele
nerespectării părinţilor sunt reprezentate grafic în Proverbe 30.17: ,,Pe
ochiul care îşi bate joc de tatăl său, şi nesocoteşte ascultarea de mamă,
îl vor scobi corbii de la pârâu, şi îl vor mânca puii de vultur” (vezi
Mat.15.4-5; Marcu 7.10-13).

188
 Neascultarea de părinţi îi caracterizează pe cei
neevlavioşi. ,,Căci oamenii vor fi iubitori de sine, iubitori de bani,
lăudăroşi, trufaşi, hulitori, neascultători de părinţi, nemulţămitori, fără
evlavie” (2 Tim.3.2; vezi Rom.1.30).
Copiii trebuie să asculte de părinţii lor în toate lucrurile.
Singura limită aşezată pentru ascultarea unui copil este atunci când un
părinte îi pretinde ceva contrar legii lui Dumnezeu. Isus ştia că unii
copii vor trebui să-şi sfideze părinţii pentru a veni la credinţa în El. În
Luca 12.51-53, Domnul nostru spune, ,,Credeţi că am venit să aduc
Omul cel nou face o casă nouă 3:21

pace pe pământ? Eu vă spun: nu; ci mai degrabă dezbinare. Căci, de

acum înainte, din cinci, care vor fi într-o casă, trei vor fi dezbinaţi
împotriva a doi, şi doi împotriva a trei. Tatăl va fi dezbinat împotriva
fiului, şi fiul împotriva tatălui; mama împotriva fiicei, şi fiica
împotriva mamei; soacra împotriva norei, şi nora împotriva soacrei.”
Mai târziu, în Luca 14.26, El spune, „Dacă vine cineva la Mine, şi nu
urăşte pe tatăl său, pe mamă-sa, pe nevastă-sa, pe copiii săi, pe fraţii
săi, pe surorile sale, ba chiar însăşi viaţa sa, nu poate fi ucenicul Meu”.
Mântuirea poate aduce o ruptură în familie astfel încât copiii s-ar
putea să trebuiască să respingă poruncile părinţilor dacă sunt contrare
Scripturii.
Motivul pentru ascultare este că lucrul acesta place Domnului,
şi este lăudabil chiar înaintea lui Dumnezeu. Aşa cum a fost mulţumit
cu Fiul Său (Mat.3.17), la fel merită să fie cu alţi copii. Mulţi tineri se
luptă să cunoască voia lui Dumnezeu pentru vieţile lor. Ascultarea
părinţilor lor este locul potrivit să înceapă.

UN CUVÂNT PENTRU PĂRINŢI

Părinţilor, nu întărâtaţi pe copiii voştri, ca să nu-şi piardă

nădejdea. (3.21)

,,Părinţilor, nu vă exasperaţi copiii, ca să nu-şi piardă curajul” (3.21)

(traducere NASB, n.t.).

189
 Versetul acesta se intersectează, de asemenea, cu învăţătura
apostolului în Efeseni 6.4: ,, Şi voi, părinţilor, nu întărâtaţi la mânie pe
copiii voştri, ci creşteţi-i, în mustrarea şi învăţătura Domnului”.
Responsabilitatea în această relaţie nu este unilaterală. Şi părinţii au
obligaţii faţă de copiii lor. Pateres (taţi, lb.engl., n.t.) ar trebui să fie
tradus părinţi, aşa cum este în Evrei 11.23. Cuvântul lui Pavel pentru
părinţi este nu vă exasperaţi copiii. Exasperaţi vine de la erethizō şi
înseamnă a agita, a provoca, a irita sau a exaspera. Un alt mod de a
COLOSENI

exprima porunca lui Pavel este ,,încetaţi să vă mai cicăliţi copiii”.

Eşecul de a te supune acesteia îi poate face pe copii să-şi piardă
curajul. Ideea acestui termen este ,,a fi fără curaj sau spirit”. Are
sensul de a fi apatic, ursuz,descurajat sau deznădăjduit. Părinţii pot să
le stingă spiritul la copii, eşuând să-i disciplineze cu dragoste şi să-i
instruiască echilibrat în căile Domnului.
Sunt mai multe căi prin care părinţii îi pot face pe copiii lor să se
descurajeze.
În primul rând, părinţii îşi pot exaspera copiii prin protecţie
excesivă. Părinţii care îşi protejează copiii excesiv niciodată nu le
permit copiilor libertate. Au legi stricte pentru toate lucrurile. Nu
contează ce fac copiii lor, părinţii care protejează excesiv, nu se încred
în ei. Întrucât nimic din ceea ce fac ei, nu câştigă încrederea părinţilor,
copiii încep să dispere şi s-ar putea să creadă că modul în care se
poartă este irelevant. Aceasta duce la răzvrătire. Părinţii trebuie să
asigure reguli şi linii călăuzitoare pentru copiii lor, dar aceste reguli nu
ar trebui să devină un laţ care să-i ştranguleze. Mai presus de toate,
părinţii trebuie să comunice cu copiii lor, că ei au încredere în aceştia.
În al doilea rând, părinţii îşi exasperează copiii arătând
favoritism. Acesta este făcut adesea involuntar, comparând un copil în
mod nefavorabil cu un frate sau o soră sau cu unul din colegii de clasă.
Făcând un copil să se simtă ca oaia neagră a familiei, părinţii pot crea
un sentiment teribil de frustrare.
În al treilea rând, părinţii îşi exasperează copiii depreciind
valoarea lor. Mulţi copii au fost convinşi că acţiunile şi sentimentele
lor nu sunt importante. Aceasta înseamnă să comunici copiilor că ei nu
sunt semnificativi. Mulţi părinţi depreciază valoarea copiilor, refuzând

190
să îi asculte. Copiii care nu sunt ascultaţi pot să renunţe la încercările
de a comunica şi să devină descurajaţi, timizi şi retraşi.
În al patrulea rând, părinţii îşi exasperează copiii, stabilind ţeluri
nerealiste. Părinţii pot face aceasta prin faptul că nu îi răsplătesc
niciodată sau nu permit niciodată să simtă că a avut succes. Nimic nu
este suficient, astfel copiii nu obţin niciodată aprobare deplină.
Asemenea părinţi adesea încearcă să-i facă pe copii ceva ce ei nu au
fost. Rezultatul poate fi tragic. Unii copii devin atât de frustraţi încât
se sinucid.
Omul cel nou face o casă nouă 3:21

În al cincilea rând, părinţii îşi exasperează copiii, eşuând să le

arate afecţiune. Părinţii trebuie să transmită dragoste copiilor,
deopotrivă verbal şi fizic. Eşuând să faci aceasta, vei descuraja şi
înstrăina un copil.
În al şaselea rând, unii părinţi îşi exasperează copiii,
neîngrijindu-se de nevoile lor. Copiii au nevoie de lucruri ca: un loc
intim, un loc de joacă, haine curate, un loc să studieze, lucrurile lor
personale şi mese bune. Asigurând aceste necesităţi, părinţii îşi arată
respectul şi preocuparea pentru copiii lor.
În al şaptelea rând, părinţii îşi exasperează copiii printr-o lipsă a
standardelor. Aceasta este cealaltă parte a protecţiei excesive. Când
părinţii eşuează să disciplineze sau disciplinează inconsecvent, copiii
sunt lăsaţi de capul lor. Ei nu pot să mânuiască acest gen de libertate şi
încep să se simtă nesiguri şi neiubiţi.
În al optulea rând, părinţii îşi exasperează copiii prin critică.
Haim Ginnot a scris, ,,Un copil învaţă ceea ce trăieşte. Dacă trăieşte
cu critică, nu învaţă responsabilitatea. Învaţă să se condamne pe sine şi
să găsească vină la alţii. Învaţă să se îndoiască de judecata lui, să-şi
discrediteze abilităţile şi să nu aibă încredere în intenţiile altora. Dar
mai presus de toate, el învaţă să trăiască cu o aşteptare continuă a unei
osânde iminente (Între părinte şi copil [New York: Macmillan, 1965],
p.72). Părinţii ar trebui să caute să creeze în familie un mediu pozitiv,
constructiv.
În al nouălea rând, părinţii îşi exasperează copiii prin neglijenţă.
Exemplul biblic clasic este Absalom. David a fost indiferent faţă de el
şi rezultatul a fost răzvrătire, război civil şi moartea lui Absalom.
Părinţii trebuie să fie implicaţi în vieţile copiilor lor.

191
 În cele din urmă, părinţii îşi exasperează copii prin disciplină
excesivă. Acesta este părintele care îşi abuzează copilul, fie verbal,
emoţional sau fizic. Adesea părinţii spun copiilor lor lucruri pe care nu
le-ar spune niciodată altcuiva. Niciodată nu ar trebui să-şi disciplineze
copiii la mânie. Mai degrabă, părinţii ar trebui să-şi disciplineze copiii
cu dragoste, aşa cum face şi Tatăl lor ceresc cu ei.
Influenţa pe care părinţii o au în vieţile copiilor lor, a fost
rezumată într-o lucrare intitulată ,,Copiii învaţă ceea ce trăiesc” de
Dorothy Law Nolte:
COLOSENI

Dacă un copil trăieşte cu critică,

învaţă să condamne.

Dacă un copil trăieşte cu ostilitate,

învaţă să lupte.

Dacă un copil trăieşte cu ridicolul,

învaţă să fie timid.

Dacă un copil trăieşte cu ruşine,

învaţă să se simtă vinovat.

Dacă un copil trăieşte cu toleranţă,

învaţă să fie răbdător.

Dacă un copil trăieşte cu încurajare,

învaţă încrederea.

Dacă un copil trăieşte cu laude,

învaţă să aprecieze.

Dacă un copil trăieşte cu imparţialitate,

învaţă dreptate.

Dacă un copil trăieşte în siguranţă,

învaţă să aibă credinţă.

Dacă un copil trăieşte cu aprobare,

învaţă să-i placă de sine.

Dacă un copil trăieşte cu acceptare şi prietenie,

învaţă să găsească dragoste în lume.

192
 (Copyright 1982 de Dorothy Law Nolte. Folosit cu permisiune).

A nu-şi exaspera copiii este esenţial dacă părinţi trebuie să-i ,,

[crească] în mustrarea şi învăţătura Domnului” (Efes.6.4).

Omul cel nou face o casă nouă 3:22-25

UN CUVÂNT PENTRU SLUJITORI

 Robilor, ascultaţi în toate lucrurile pe stăpânii voştri pământeşti;

nu numai când Sunteţi sub ochii lor, ca cei ce caută să placă
oamenilor, ci cu curăţie de inimă, ca unii care vă temeţi de
Domnul. Orice faceţi, să faceţi din toată inima, ca pentru Domnul,
nu ca pentru oameni, ca unii care ştiţi că veţi primi de la Domnul
răsplata moştenirii. Voi slujiţi Domnului Hristos. Căci cine umblă
cu strâmbătate, îşi va primi plata după strâmbătatea pe care a
făcut-o; şi nu se are în vedere faţa omului. (Col.3.22-25)

Ultima relaţie dintr-o familie antică era cea de stăpâni şi sclavi.

Din nou, în Efeseni 6.5-9, Pavel dă o paralelă a acestui text. În zilele
noastră, această relaţie poate fi comparată în mare măsură cu cea a
angajatorului şi a angajatului. Ar trebui să se noteze că, deşi Cuvântul
lui Dumnezeu nu susţine niciodată sclavia, acesta o recunoaşte ca pe
un element al societăţii care ar putea fi util dacă robii şi stăpânii s-ar
trata unii pe alţii deopotrivă aşa cum ar trebui. Departe de a căuta să
desfiinţeze sclavia, Domnul şi apostolii o folosesc ca pe un motiv de
învăţătură spirituală, asemănând credinciosul, cel care aparţine lui
Hristos şi Îl slujeşte, cu un sclav. Deci, literatura Noului Testament
acceptă sclavia ca o realitate socială şi caută să-i înveţe pe cei din
sistemul acesta într-un mod evlavios. În epistola către Filimon (trimisă
în acelaşi timp ca şi Coloseni), Pavel susţine cu siguranţă îndatoririle
robului şi ale stăpânului. Îl trimitea pe Onisim, sclavul fugar, înapoi la

193
stăpânul său, Filimon. Pavel i-a cerut lui Filimon să-şi trateze sclavul
reîntors cu bunătate şi iertare – restaurând relaţia la planul ei divin.
În loc să poruncească sclavilor să se răzvrătească şi să răstoarne
sclavia, Pavel spune, ascultaţi în toate lucrurile pe stăpânii voştri
pământeşti. Este într-adevăr irelevant ce formă socială ar fi, sclavie
sau libertate – dacă relaţia este evlavioasă. Asemenea relaţiilor dintre
soţi şi soţii şi părinţi şi copii, principiul autorităţii şi supunerii este
central gândirii lui Pavel. În toate lucrurile este o frază cuprinzătoare
care se referă deopotrivă la îndatoririle plăcute şi la cele
dezgustătoare. Ascultarea cerută sclavilor nu este un serviciu exterior
COLOSENI

(traducerea NASB – în lb.rom., Cornilescu traduce ,,nu numai când

sunteţi sub ochii lor”, n.t.). Slujitorii creştini trebuie mai degrabă să
placă Domnului, lucrând cu curăţie de inimă, ca unii care [se tem]
de Domnul. A-L ţine pe Dumnezeu şi voia Lui într-o consideraţie
înaltă este motivul corect. Ei trebuie să lucreze din toată inima
(punând la lucru toată fiinţa lor interioară), ca pentru Domnul, nu
pentru oameni, slujind stăpânilor, ca şi cum ar sluji Însuşi Domnului.
Pavel îi accentuează lui Timotei că o astfel de ascultare şi cinste
date de sclavi stăpânilor lor, fereşte ,,numele lui Dumnezeu şi
învăţătura” să fie vorbite de rău (1 Tim.6.1).
Pavel dă două motive pentru sclavi (sau angajaţi) să-şi asculte
stăpânii. În mod pozitiv, Domnul îi va răsplăti pentru credincioşia lor.
Ei pot să sufere nedreptatea acum, [ştiind] că vor primi de la
Domnul răsplata moştenirii. Stăpânul sau şeful pământesc s-ar putea
să nu dea slujitorului ceea ce merită, dar Domnul îi va da. El este Cel
care va asigura răsplată veşnică, ceea ce ar trebui să fie aceasta (vezi
Apoc. 20.12-13). Sclavii sunt de asemenea moştenitori ai răsplăţii
veşnice. Ca şi angajat într-o slujbă sau slujitor într-o casă, Domnul
Hristos este Cel căruia Îi slujesc credincioşii. El îi va răsplăti cu har şi
generozitate.
Pavel dă apoi un motiv negativ pentru ascultare. Cine umblă cu
strâmbătate, îşi va primi plata după strâmbătatea pe care a făcut-
o; şi nu se are în vedere faţa omului (,,cine face răul va primi
consecinţele răului pe care l-a făcut, şi aceasta fără părtinire”,
traducerea NASB – n.t.). Avertizarea este că Domnul va disciplina
fără părtinire în cazuri de neascultare (vezi Gal.6.7). Pavel a

194
recunoscut că sclavul creştin Onisim era responsabil să-i restituie
datoriile lui Filimon (Filimon 18). Slujitorul creştin nu trebuie să fac
uz de creştinătatea lui pentru a justifica neascultarea. Chiar dacă
suntem copiii lui Dumnezeu, vom secera ceea ce semănăm, pentru că
Dumnezeu este nepărtinitor (Vezi Fapte 10.34).

Omul cel nou face o casă nouă 4:1

UN CUVÂNT PENTRU STĂPÂNI

 Stăpânilor, daţi robilor voştri ce le datoraţi, şi ce li se cuvine, căci

ştiţi că şi voi aveţi un Stăpân în cer. (4.1)

De cealaltă parte a relaţiei, stăpânii trebuie să-şi trateze robii cu

dreptate şi nepărtinire (traducerea NASB), pe care se aşteaptă se le
primească de la Stăpânul lor în cer. Dumnezeu va judeca stăpânii care
tratează rău sclavii, după cum va face şi cu sclavii care nu-şi slujesc
stăpânii. Aşa cum s-a notat în discuţia din 3.11, sclavii şi stăpânii sunt
egali din punct de vedere spiritual în Hristos. Prin urmare, stăpânii
trebuie să-i trateze pe slujitorii lor creştini ca fraţi în Hristos, punând
în practică faţă de ei, toate virtuţile cerute pentru o părtăşie sfântă. Ar
trebui să-şi trateze angajaţii, aşa cum ei ar dori să fie trataţi de Domnul
Isus.
Dacă toţi creştinii ar manifesta caracteristicile relaţiilor
întruchipate în principiile acestui text, rezultatul ar fi dramatic.
Credincioşii ar deveni într-adevăr lumini strălucitoare în întuneric.

195
 .

15
Limbajul omului cel nou

Stăruiţi în rugăciune, vegheaţi în ea cu mulţumiri. Rugaţi-vă tot

odată şi pentru noi, ca Dumnezeu să ne deschidă o uşă pentru
Cuvânt, ca să putem vesti taina lui Hristos, pentru care iată, mă
găsesc în lanţuri: ca s-o fac cunoscut aşa cum trebuie să vorbesc
despre ea. Purtaţi-vă cu înţelepciune faţă de cei de afară;
răscumpăraţi vremea. Vorbirea voastră să fie totdeauna cu har,
dreasă cu sare, ca să ştiţi cum trebuie să răspundeţi fiecăruia.
(4.2-6)

196
 Când Domnul nostru le-a spus Fariseilor că ,,din prisosul inimii
vorbeşte gura” (Mat.12.34), El a dat un principiu spiritual important:
vorbirea va reflecta ce fel de persoană este cineva. Întrucât limba
poate vorbi atât de uşor şi este greu de controlat, vorbirea unei
persoane devine cel mai veritabil indicator a stării spirituale a acelei
persoane (vezi Mat.12.37).
Biblia are multe de spus deopotrivă despre vorbirea gurii
răscumpărate şi nerăscumpărate. Gura nerăscumpărată este
caracterizată de rău (Prov.15.28), imoralitate sexuală (Prov.5.3),
înşelăciune (Ier.9.8), blesteme (Ps.10.7), asuprire (Ps.10.7), minciuni
(Prov.12.22), distrugere (Prov.11.11), trufie (2 Pet.2.18), linguşire
COLOSENI

(Prov.26.28), prostie (Prov.15.2), nebunie (Ecl.10.12-13), neatenţie

(Mat.12.36), laudă de sine (Rom.1.30), doctrină falsă (Tit 1.11),
comploturi rele (Ps.37.12), ură (Ps.109.3), prea multe cuvinte
(Ecl.10.14) şi bârfă (Prv.26.22).
În contrast, vorbirea celor răscumpăraţi este caracterizată de
mărturisirea păcatelor (1 Ioan 1.9), mărturisirea lui Hristos (Rom.10.9-
10), vorbire edificatoare (Efes.4.29), vorbire despre legea lui
Dumnezeu (Exod 13.9), laudă pentru Dumnezeu (Evrei 13.15),
binecuvântarea duşmanilor (1 Petru 3.9), discuţii despre Dumnezeu
(Ps.66.16), înţelepciune şi bunătate (Prov.31.26) şi blândeţe
(Prov.15.1). Îşi ca model pe Domnul Isus care a vorbit în mod
instructiv (Mat.5.2), plin de har (Luca 4.22), fără vină (Luca 11.54) şi
fără viclenie (1 Pet.2.22).
În 4.2-6, Pavel continuă discuţia despre Omul cel nou în Hristos
pe care a început-o în 3.5. În 3.5-17 a discutat caracteristicile
personale ale omului cel nou. În 3.18-4.1 a discutat viaţa de familie a
omului cel nou. În pasajul acesta, el lărgeşte sfera discuţiei lui pentru a
include necredincioşii (vezi 4.5). Se concentrează în special asupra
vorbirii omului cel nou deoarece acesta este ceva la care lumea care
priveşte se va uita cu atenţie când evaluează creştinismul când va
evalua creştinismul. Alături de gânduri, atitudini şi motivaţii, este de
asemenea domeniul cel mai greu de controlat pentru credincioşi.
Într-o povestire antică se spune că lui Bios, un om înţelept din
Grecia antică, i-a trimis un animal pentru jertfă. I s-a spus să trimită
înapoi la donator partea cea mai bună şi cea mai rea a animalului. El a

197
trimis donatorului limba. Limba este într-adevăr cea mai bună şi cea
mai rea parte a omului. Iacov este de acord cu evaluarea aceasta:

Toţi greşim în multe feluri. Dacă nu greşeşte cineva în vorbire, este un om

desăvârşit, şi poate să-şi ţină în frâu tot trupul. De pildă, dacă punem cailor frâul
în gură, ca să ne asculte, le cârmuim tot trupul. Iată, şi corăbiile, cât de mari
sunt, şi, cu toate că sunt mânate de vânturi iuţi, totuşi sunt cârmuite de o cârmă
foarte mică, după gustul cârmaciului. Tot aşa şi limba, este un mic mădular, şi
se făleşte cu lucruri mari. Iată, un foc mic ce pădure mare aprinde! Limba este
şi ea un foc, este o lume de nelegiuiri. Ea este aceea dintre mădularele noastre,
care întinează tot trupul şi aprinde roata vieţii, când este aprinsă de focul
gheenei. Toate soiurile de fiare, de păsări, de târâtoare, de vieţuitoare de mare
se îmblânzesc, şi au fost îmblânzite de neamul omenesc, dar
Limbajul omului cel nou 4:2

limba nici un om n-o poate îmblânzi. Ea este un rău, care nu se poate înfrâna,
este plină de o otravă de moarte. Cu ea binecuvântăm pe Domnul, şi Tatăl
nostru, şi tot cu ea blestemăm pe oameni care sunt făcuţi după asemănarea lui
Dumnezeu. Din aceeaşi gură iese şi binecuvântarea şi blestemul! Nu trebuie să
fie aşa, fraţii mei! Oare din aceeaşi vână a izvorului ţâşneşte şi apă dulce şi apă
amară? Fraţii mei, poate oare un smochin să facă măsline sau o viţă să facă
smochine? Nici apa sărată nu poate da apă dulce. (Iac.3.2-12)

În discuţia lui despre limbajul omului cel nou, Pavel pune

accentul pe patru domenii: limbajul rugăciunii, limbajul proclamării,
limbajul realizării şi limbajul perfecţiunii.

LIMBAJUL RUGĂCIUNII

Stăruiţi în rugăciune, vegheaţi în ea cu mulţumiri. (4.2)

Este potrivit că Pavel începe cu rugăciunea, deoarece acesta este

cel mai important limbaj pe care omul cel nou îl poate rosti.
Rugăciunea este puterea părtăşiei credinciosului cu Domnul şi sursa
puterii lui împotriva lui Satan şi a îngerilor săi (vezi Efes.6.18). Prin
rugăciune, credincioşii îşi mărturisesc păcatele, aduc laudă lui
Dumnezeu, apelează la Marele lor Preot milos (Evrei 4.15-16) şi

198
mijlocesc unii pentru alţii. Rugăciunea dintr-o inimă curată (Ps.66.18)
trebuie să fie îndreptată spre Dumnezeu (Mat.6.9), consecventă cu
gândirea şi voinţa Duhului Sfânt (Efes.6.18), în Numele lui Hristos şi
spre slava Tatălui (Ioan 14.13).
În 4.2, Pavel atinge un aspect al rugăciunii adesea trecut cu
vederea, acela al perseverenţei. Stăruiţi vine de la proskartereō, un
cuvânt compus din kartereō (,,a fi statornic” sau ,,a răbda”) cu o
prepoziţie adăugată care intensifică înţelesul. Verbul înseamnă ,,a fi
persistent în mod curajos”, ,,a se ţine strâns şi a nu lăsa să plece”.
Pavel face apel cu tărie la credincioşi să persiste în rugăciune. Ei
trebuie să se roage ,,în orice vreme” (Efes.6.18; vezi Luca
18.1), ,,rugaţi-vă neîncetat” (1 Tes.5.17) şi ,,stăruiţi în rugăciune”
COLOSENI

(Rom.12.12). Făcând astfel, ei urmează exemplul lui Corneliu (Fapte

10.2) şi al apostolilor (Fapte 6.4).
A te ruga în orice vreme nu se limitează neapărat la a rosti
rugăciuni către Dumnezeu. Mai degrabă se referă la o conştienţă a lui
Dumnezeu care leagă fiecare experienţă din viaţă de El. Totuşi,
aceasta nu înlătură nevoia de persistenţă şi seriozitate în rugăciune. O
perseverenţă de felul acesta este ilustrată în mod repetat în Scriptură.
Cei 120 de ucenici s-au adunat în camera de sus unde ,,stăruiau cu un
cuget în rugăciune” (Fapte 1.14). Biserica primară le-a urmat
exemplul (vezi Fapte 2.42).
Domnul nostru a dat două pilde ilustrând importanţa rugăciunii
perseverente:

 Isus le-a spus o pildă, ca să le arate că trebuie să se roage necurmat, şi să nu se

lase. El le-a zis: „Într-o cetate era un judecător, care de Dumnezeu nu se temea
şi de oameni nu se ruşina. În cetatea aceea era şi o văduvă, care venea des la el,
şi-i zicea: „Fă-mi dreptate în cearta cu pârâşul meu.” Multă vreme n-a voit să-i
facă dreptate. Dar în urmă, şi-a zis: „Măcar că de Dumnezeu nu mă tem şi de
oameni nu mă ruşinez, totuşi, pentru că văduva aceasta mă tot necăjeşte, îi voi
face dreptate, ca să nu tot vină să-mi bată capul.” Domnul a adăogat: „Auziţi ce
zice judecătorul nedrept? Şi Dumnezeu nu va face dreptate aleşilor Lui, care
strigă zi şi noapte către El, cu toate că zăboveşte faţă de ei? Vă spun că le va
face dreptate în curând.” (Luca 18.1-8)

Apoi le-a mai zis: „Dacă unul dintre voi are un prieten, şi se duce la el la miezul
nopţii, şi-i zice: „Prietene, împrumută-mi trei pâini, căci a venit la mine de pe

199
 drum un prieten al meu, şi n-am ce-i pune înainte;” şi dacă dinăuntrul casei lui,
prietenul acesta îi răspunde: „Nu mă tulbura; acum uşa este încuiată, copiii mei
sunt cu mine în pat, nu pot să mă scol să-ţi dau pâini” vă spun: chiar dacă nu s-
ar scula să i le dea, pentru că-i este prieten, totuşi, măcar pentru stăruinţa lui
supărătoare, tot se va scula şi-i va da tot ce-i trebuie. De aceea şi Eu vă spun:
Cereţi, şi vi se va da: căutaţi, şi veţi găsi; bateţi şi vi se va deschide.  Fiindcă
oricine cere, capătă; cine caută găseşte; şi celui ce bate, i se deschide. (Luca
11.5-10)

Punctul ambelor pilde este acela că, dacă omul păcătos, ostil va
onora perseverenţa, cu cât mai mult o va face Tatăl nostru ceresc sfânt
şi iubitor.

Limbajul omului cel nou 4:2

Virginia Stem Owens a scris următoarele despre lupta cu

Dumnezeu în rugăciunea sinceră:

Întotdeauna creştinii au interpretat ruperea perdelei de la Templu din timpul

răstignirii ca fiind simbolică pentru eliberarea lor de prezenţa mediată a lui
Dumnezeu. De aici încolo ei au fost ,,liberi” să se apropie de El în mod direct –
ceea ce este aproape cu a spune cuiva că este ,,liber” să-şi încurce capul în
ghearele leului. Căci odată ce începi să te rogi nu există nici o garanţie că te vei
afla înaintea lui Faraon, naufragiat pe o insulă pustie sau în groapa cu lei.

Acesta nu este un ursuleţ teddy cosmic pe care să-l strângem în braţe. După
cum îl descrie unul din copii în Cronicile de la Narnia a lui C.S.Lewis, ,,el nu
este un leu îmblânzit”. [Jacques] Ellul este convins că rugăciunea pentru
persoanele care trăiesc în era tehnologică trebuie să fie duel, şi nu doar duel cu
cel rău, cu societatea, sau chiar cu sinele împărţit, şi deşi este toate acestea; este
duel cu Dumnezeu. Şi noi trebuie să ne luptăm cu El, aşa cum a făcut Iacov la
Peniel, unde şi-a câştigat numele Israel – ,,cel ce luptă cu Dumnezeu”. Şi noi
trebuie să fim pregătiţi să spunem, ,,Nu te voi lăsa să pleci până nu mă vei
binecuvânta”.

Gândiţi-vă la Moise, din nou şi din nou intervenind între israeliţi şi mânia lui
Dumnezeu; la Avraam, rugându-se pentru Sodoma; la văduva care cerea
dreptate de la judecătorul nedrept. Dar în duelul acesta cu Dumnezeu, Ellul
atenţionează, trebuie să fim pregătiţi să suportăm consecinţele. ... ,,Coapsa lui
Iacov a fost scoasă din încheietură şi el a plecat şchiop. Totuşi, experienţa cea
mai obişnuită va fi decizia lui Dumnezeu de a pune la lucru persoana care a
strigat la El ... Oricine se luptă cu Dumnezeu în rugăciune îşi pune întreaga
viaţă în joc”.

200
 Lucruri teribile se întâmplă oamenilor care se roagă. Adeseori planurile lor sunt
fărâmiţate. Sfârşesc în locuri ciudate. Avraam ,,a plecat fără să ştie unde se
duce” ... După rugăciunea magnifică a Mariei la buna vestire, ea se descoperă
pe sine ca proscrisă a societăţii Nazaretului. ... Cât de ispititor să schimbi
interesele, făcând rugăciunea un alt produs de consum. Cât de jenant să
trebuiască să admiţi nu numai că rugăciunea te poate duce în închisoare, aşa
cum a făcut-o cu Ieremia, dar de asemenea că în timp ce te ruinezi acolo, într-o
groapă plină de noroi, s-ar putea să ai o listă lungă de plângeri şi întrebări fără
răspuns pe care să I-o prezinţi Domnului tău. Cum să le spunem că s-ar putea să
sfârşească şchiopi şi rătăcitori, dacă se prind de acest Dumnezeu?”
(,,Rugăciunea – În groapa cu lei”, Creştinătatea astăzi, Noiembrie 19, 1976,
p.222-23; caractere italice în original).

COLOSENI

Aceasta este în contrast izbitor cu rugăciunea nesinceră, centrată

asupra sinelui, din zilele noastre. O mare parte din Biserica de astăzi
şi-a pierdut reverenţa pentru Dumnezeu. El este privit prea adesea ca
un gen de bancomat cosmic. Dacă formăm codul corect, El este
obligat să dea ceea ce cerem noi. Domnul ar putea să ceară Bisericii
secolului al douăzecilea ceea ce a cerut preoţilor din zilele lui
Maleahi: ,,Un fiu cinsteşte pe tatăl său, şi o slugă pe stăpânul său.
Dacă sunt Tată, unde este cinstea care Mi se cuvine? Dacă sunt
Stăpân, unde este teama de Mine? zice Domnul oştirilor” (Mal.1.6).
Adevărata rugăciune implică luptă şi încleştare cu Dumnezeu,
dovedindu-i cea mai adâncă preocupare a inimii unui om. Rugăciunea
trebuie să fie o luptă persistentă, curajoasă, din care credinciosul ar
putea să plece şchiopătând.
O astfel de rugăciune îi dă credinciosului o îndrăzneală sfântă se
roage cu forţă când este convins de voia lui Dumnezeu, după arată
exemplul care urmează.
În 1540, marele prieten şi asistent al lui Luther, Friedrich
Myconius, s-a îmbolnăvit şi se aştepta să moară într-un timp scurt. În
patul lui i-a scris lui Luther o notă iubitoare de rămas bun, cu o mână
tremurândă. Luther a primit scrisoarea şi i-a trimis înapoi un
răspuns: ,,Îţi poruncesc în Numele lui Dumnezeu să trăieşti, pentru că
încă am nevoie de tine în lucrarea de reformare a bisericii ... Domnul
nu-mi va îngădui să aud că eşti mort, dar îţi va permite să trăieşti mai
mult decât mine. Pentru aceasta mă rog, aceasta este voinţa mea şi fie

201
ca voia mea să se facă, deoarece caut numai să proslăvesc Numele lui
Dumnezeu”.
Aceste cuvinte sunt şocante pentru noi, dar ele sunt cu siguranţă
din inimă. Deşi Myconius îşi pierduse deja abilitatea de a vorbi, când
a venit scrisoarea de la Luther, s-a recupera complet şi a mai trăit încă
şase ani, trăind mai mult chiar decât însuşi Luther cu două luni.
Există o tensiune între îndrăzneală şi aşteptarea voii lui
Dumnezeu. Această tensiune este rezolvată fiind persistent, totuşi
acceptând răspunsului Dumnezeu, când acesta vine în cele din urmă.
Adevărata rugăciune implică de asemenea veghere. În sensul cel
mai de bază, aceasta înseamnă a sta treaz şi a nu dormi în timpul
rugăciunii. În timp ce era în Ghetsimani, Isus ,,a venit la ucenici, i-a
Limbajul omului cel nou 4:2

găsit dormind şi i-a zis lui Petru: ,,Ce, un ceas n-aţi putut să vegheaţi
împreună cu Mine! Vegheaţi şi rugaţi-vă, ca să nu cădeţi în ispită;
duhul, în adevăr, este plin de râvnă, dar carnea este neputincioasă”
(Mat.28.40-41). Este imposibil să te rogi în timp ce dormi. Creştinii ar
trebui să aleagă momente pentru rugăciune când sunt treji şi vioi.
Totuşi gândul lui Pavel de aici este mai larg decât doar veghere
fizică. El vrea să spună de asemenea că credincioşii ar trebui să caute
acele lucruri pentru care trebuie să se roage. Uneori creştinii se roagă
rugăciuni vagi, generale, cărora lui Dumnezeu Îi este greu să le
răspundă, pentru că nu cer de fapt ceva specific. A fi devotat
rugăciunii cere ceva specific pentru care să te rogi. Nu ne vom ruga
niciodată cu perseverenţă pentru ceva de care nu suntem preocupaţi. Şi
pentru a fi preocupaţi trebuie să fim atenţi la nevoi specifice. Un al
treilea element în rugăciune este o atitudine de mulţumire
(Cornilescu traduce ,,cu mulţumiri”). Aceasta este a cincia oară când
Pavel a menţionat recunoştinţa în această epistolă. Credincioşii trebuie
să fie recunoscători pentru mântuire (1.12), pentru creştere (2.6),
pentru părtăşia cu Hristos în Biserica Lui (3.15), pentru oportunitatea
de a sluji (3.17), şi aici pentru garanţia că Dumnezeu va răspunde
rugăciunii în acord cu scopul Lui. Desigur, aceasta este ceea ce este
cel mai bine pentru bine nostru în timp, şi slava noastră în veşnicie.
Când credincioşii se roagă, pot începe prin a fi mulţumitori
pentru următoarele binecuvântări şi privilegii spirituale. În primul
rând, credincioşii trebuie să fie mulţumitori pentru prezenţa lui

202
Dumnezeu. În Psalmul 75.1, psalmistul scrie, ,,Îţi mulţumim, o,
Dumnezeule, îţi mulţumim, căci Numele Tău este aproape”
(traducerea NASB). În al doilea rând, credincioşii trebuie să fie
mulţumitori pentru alimentele lui Dumnezeu. În derivă pe mare, în
mijlocul unei furtuni furioase, totuşi Pavel a fost recunoscător lui
Dumnezeu pentru mâncarea pe care El o dăruise: ,,A luat pâine, a
mulţumit lui Dumnezeu înaintea tuturor” (Fapte 27.35). În al treilea
rând, credincioşii trebuie să fie mulţumitori pentru iertarea lui
Dumnezeu. Pavel a scris în Romani 6.17, ,,Mulţumiri fie aduse lui
Dumnezeu, pentru că, după ce aţi fost robi ai păcatului, aţi ascultat
acum din inimă de dreptarul învăţăturii pe care aţi primit-o”. Creştinii
ar trebui să fie recunoscători pentru mântuirea lor. În al patrulea rând,
COLOSENI

credincioşii trebuie să fie mulţumitori pentru promisiunile lui

Dumnezeu: ,,Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne dă biruinţa
prin Domnul nostru Isus Hristos” (1 Cor.15.57; vezi 2 Cor.2.14). ,,În
adevăr, făgăduinţele lui Dumnezeu, oricâte ar fi ele, toate în El sunt
„da”; de aceea şi „Amin” pe care-l spunem noi, prin El, este spre slava
lui Dumnezeu” (2 Cor.1.20). În cele din urmă, credincioşii trebuie să
fie mulţumitori pentru scopul lui Dumnezeu: ,,Ştim că Dumnezeu
cauzează toate lucrurile să lucreze împreună pentru binele celor ce-L
iubesc pe Dumnezeu, a celor care sunt chemaţi potrivit scopului Său”
(Rom.8.28 – traducerea NASB).

LIMBAJUL PROCLAMĂRII

Rugaţi-vă tot odată şi pentru noi, ca Dumnezeu să ne deschidă o

uşă pentru Cuvânt, ca să putem vesti taina lui Hristos, pentru
care iată, mă găsesc în lanţuri: ca s-o fac cunoscut aşa cum trebuie
să vorbesc despre ea. (4.3-4)

Pavel se întoarce de la rugăciune, care este vorbirea îndreptată

spre Dumnezeu, la proclamarea Evangheliei, care este vorbirea
îndreptată spre oameni. După ce i-a îndemnat pe Coloseni să se roage

203
le dă o cerere specifică, să se roage tot odată şi pentru noi.
Pronumele plural noi include probabil lista prietenilor şi colucrătorilor
lui Pavel care începe cu 4.7. Conţinutul cererii lui Pavel a fost ca
Dumnezeu să ne deschidă o uşă pentru Cuvânt, ca să putem vesti
taina lui Hristos. O uşă în Noul Testament se referă de obicei la o
oportunitate. În 1 Corinteni 16.8-9, Pavel scrie, ,, Voi mai rămânea
totuşi în Efes până la Cincizecime, căci mi s-a deschis aici o uşă mare
şi largă, şi sunt mulţi potrivnici”. Le-a scris mai târziu Corintenilor
despre uşa care se deschisese pentru el la Troa (2 Cor.2.12).
Credincioşii trebuie să se roage pentru uşi deschise pentru că
Dumnezeu este Cel care le deschide. La sfârşitul primei călătorii
misionare a lui Pavel, el şi Barnaba au raportat bisericii, ,,tot ce făcuse
Limbajul omului cel nou 4:3-4

Dumnezeu prin ei, şi cum deschisese Neamurilor uşa credinţei” (Fapte

14.27). În Fapte 16, după ce mai multe uşi fuseseră închise, într-
o ,,vedenie, un om din Macedonia sta în picioare şi i-a făcut
următoarea rugăminte: „Treci în Macedonia, şi ajută-ne!” (v.9). După
vederea vedeniei, Luca scrie, ,,am căutat îndată să ne ducem în
Macedonia, căci înţelegeam că Domnul ne cheamă să le vestim
Evanghelia” (Fapte 16.10). Apocalipsa 3.7 Îl descrie pe Isus ca ,,Cel
ce deschide şi nimeni nu va închide, Cel ce închide şi nimeni nu va
deschide”. Literalmente, acesta a fost cazul când Dumnezeu a deschis
uşile încuiate ale închisorii şi l-a eliberat pe Petru să predice
Evanghelia (Fapte 12.1-11).
Pavel şi-a dori o uşă deschisă ca să poată vesti taina lui Hristos.
După cum am notat deja în discuţia de la 1.26-27, termenul taină se
referă la ceva ascuns în Vechiul Testament, dar vădit în Noul. În
contextul prezent se referă la conţinutul Evangheliei. Pavel le cere
Colosenilor să se roage ca el să aibă o uşă deschisă pentru a vorbi
întregul adevăr al Evangheliei.
De fapt, de dragul Evangheliei Pavel era în lanţuri. În Ierusalim,
la sfârşitul celei de-a treia călătorii misionare a lui a fost acuzat pe
nedrept de aducerea Neamurilor în zona templului, care le era
interzisă. A fost salvat de mulţimea furioasă de către romani, şi în cele
din urmă trimis de ei la Felix, guvernatorul Iudeii. După ce s-a chinuit
în arest timp de doi ani, Pavel şi-a exercitat dreptul de cetăţean roman
şi a recurs cu cazul său la Cezar (Fapte 25.11). După un voiaj aspru în

204
timpul căruia a naufragiat după o furtună violentă, a ajuns la Roma.
Cartea Faptelor Apostolilor se încheie cu Pavel într-o casă de arest
acolo (Fapte 28.16, 30).
Întemniţarea Lui Pavel nu a însemnat sfârşitul lucrării lui. De
fapt, în timpul acestei perioade, el a scris Coloseni, Efeseni, Filipeni şi
Filimon. De asemenea, i-a evanghelizat pe cei cu care a venit în
contact, fie gloata în Ierusalim (Fapte 22.1), Felix (Fapte 24.10), Irod
Agripa (Fapte 26.1), soldaţi romani (Fil.1.13), membrii din casa lui
Cezar (Fil.4.22) sau membrii ai comunităţii iudaice din Roma (Fapte
28.17). Activitatea lui Pavel din timpul întemniţării lui în Roma este
rezumată în Fapte 28.30-31: ,,Pavel a rămas doi ani întregi într-o casă
pe care o luase cu chirie. Primea pe toţi care veneau să-l
COLOSENI

vadă, propovăduia Împărăţia lui Dumnezeu, şi învăţa pe oameni, cu

toată îndrăzneala şi fără nici o piedică, cele privitoare la Domnul Isus
Hristos”. Pentru Pavel, nu existau circumstanţe devastatoare, numai
oportunităţi unice.
Mai departe, Pavel le-a cerut colosenilor să se roage ca atunci
când Dumnezeu a deschis o uşă pentru Evanghelie, s-o fac cunoscut
aşa cum trebuie să vorbesc despre ea. Trebuie poate fi înţeles în
două moduri. În primul se referă la constrângerea pe care o simţea
Pavel de a predica Evanghelia. Aceasta era o povară constantă în viaţa
lui. Romanilor le-a scris, ,,Căci mie nu mi-e ruşine de Evanghelia lui
Hristos; fiindcă ea este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea
fiecăruia care crede: întâi a Iudeului, apoi a Grecului” (Rom.1.16). În
1 Corinteni 9.16 el a spus, ,,Dacă vestesc Evanghelia, nu este pentru
mine o pricină de laudă, căci trebuie s-o vestesc; şi vai de mine, dacă
nu vestesc Evanghelia”.
În al doilea rând, trebuie să vorbesc se referă la mandatul
pentru folosirea metodei poruncite de Dumnezeu de prezentare a
Evangheliei. Pavel a predicat Evanghelia ,,mărturisind solemn iudeilor
şi grecilor deopotrivă pocăinţa faţă de Dumnezeu şi credinţa în
Domnul nostru Isus Hristos” (Fapte 20.21) (traducerea
NASB). ,,Mărturisind solemn” vine de la diamarturomai, care
înseamnă a da o mărturie amănunţită şi completă. Evanghelia ar trebui
să fie proclamată în mod clar, cu îndrăzneală (Efes.6.19), cu
înţelepciune (Prov.25.11) şi cu har (Efes.4.15).

205
 Sunt trei tipuri de evanghelizare pe care această instrucţiune le
înlătură. În primul rând, evanghelizarea concentrată asupra experienţei
este necorespunzătoare. Nu se concentrează asupra conturării
mesajului Evangheliei din pasajele Scripturii, ci pe mărturia unei
persoane, a sentimentelor şi experienţelor personale. Pericolul evident
în metoda aceasta este că oamenii s-ar putea să nu înţeleagă
Evanghelia deloc, şi totuşi să răspundă emoţional la ceea ce a fost spus
şi să creadă că sunt mântuiţi.
Un al doilea tip de Evanghelizare ce trebuie evitat este
evanghelizarea concentrată asupra eului. Acest fel de evanghelizare Îl
vinde pe Isus ca panaceu pentru toate problemele vieţii şi ca sursă a
confortului pământesc, bunăstării şi prosperităţii. Acesta promite că
Limbajul omului cel nou 4:5

prin el sunt disponibile fericirea şi eliberarea continuă din strâmtorare

în viaţa aceasta. Pe scurt, este concentrată asupra omului, nu asupra lui
Dumnezeu. Deşi mântuirea aduce bucurie şi pace, Evanghelia nu
garantează o viaţă fără dificultăţi. Pavel a avertizat că ,,în Împărăţia lui
Dumnezeu trebuie să intrăm prin multe necazuri” (Fapte 14.22). Isus a
spus ucenicilor că „Robul nu este mai mare decât stăpânul său. Dacă
m-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni” (Ioan 15:20; vezi
Matei 5:11, 44; 10:23). De fapt, Isus a promis, „în lume veţi avea
necazuri, dar îndrăzniţi; Eu am biruit lumea” (Ioan 16:33).
O formă finală de evanghelizare, care ar trebui evitată, este
evanghelismul expeditiv. Această metodă greşită de evanghelizare
foloseşte tactici de constrângere, manipulare, ingeniozitate, stimulare
emoţională sau tehnică de a forţa angajamentele. De asemenea, are ca
rezultat mărturisiri false ale credinţei (Mat. 13:19-22; vezi Iac. 2:14-
26). Pavel a dorit ca oamenii să se roage ca el să vorbească aşa cum ar
trebui să o facă, aşa cum Dumnezeu dorea ca el să vorbească. Aceasta
ar trebui să fie rugăciunea noastră pentru oricine Îl proclamă pe
Hristos.

LIMBAJUL REALIZĂRII

206
Purtaţi-vă cu înţelepciune faţă de cei de afară; răscumpăraţi
vremea. (4:5)

Ceea ce credincioşii sunt dă credibilitate la ceea ce spun. Aşa

cum deja am observat în discuţia din 1:9, înţelepciunea implică
evaluarea corectă a circumstanţelor şi luarea deciziilor evlavioase.
Credincioşii ar trebui să manifeste o viaţă creştină neprihănită,
consecventă, planificată cu atenţie.
Dacă cei care spun că sunt credincioşi vor trăi ca cei neînţelepţi,
ca cei de afară sau ca cei necredincioşi (vezi 1Cor. 5:12-13; 1Tes.
4:12; 1Tim. 3:7), vor denigra credinţa şi vor face de ruşine
Evanghelia. Lumea va vedea puterea lui Dumnezeu la lucru în ei doar
COLOSENI

dacă credincioşii vor trăi cu înţelepciune. Luaţi seama: credincioşii pot

trăi ca nişte nebuni. O modalitate de a o face este trăind pentru bani.
Pavel avertizează împotriva acestui lucru în 1 Timotei 6:9: ,,Cei ce vor
să se îmbogăţească, dimpotrivă, cad în ispită, în laţ şi în multe pofte
nesăbuite şi vătămătoare, care cufundă pe oameni în prăpăd, şi
pierzare.”
Un altfel de a trăi nebuneşte este acela de a trăi viaţa creştină
legalist. Pavel a spus galatenilor, „O, Galateni nechibzuiţi! Cine v-a
fermecat, pe voi, înaintea ochilor cărora a fost zugrăvit Isus Hristos ca
răstignit? Sunteţi aşa de nechibzuiţi? După ce aţi început prin Duhul,
vreţi acum să sfârşiţi prin firea pământească?” (Gal. 3:1,3). Gelozia şi
ambiţia egoistă, care sunt opuse înţelepciunii, sunt alte căi prin care
chiar şi credincioşii pot să-şi exprime nebunia (Iac. 3:16).
Pe de altă parte, sunt câteva surse de înţelepciune. Mai întâi,
închinarea: „Începutul înţelepciunii este frica de Domnul; şi ştiinţa
sfinţilor, este priceperea” (Prov. 9:10). În al doilea rând, rugăciunea:
„Dacă vreunuia dintre voi îi lipseşte înţelepciunea, s-o ceară de la
Dumnezeu, care dă tuturor cu mână largă şi fără mustrare, şi ea îi va fi
dată” (Iac. 1:5). În al treilea rând, studiul biblic: „Cuvântul lui Hristos
să locuiască din belşug în voi în toată înţelepciunea. Învăţaţi-vă şi
sfătuiţi-vă unii pe alţii” (Col. 3:16). În al patrulea rând, învăţătura
evlavioasă: „Pe El Îl propovăduim noi, şi sfătuim pe orice om, şi
învăţăm pe orice om în toată înţelepciunea, ca să înfăţişăm pe orice
om, desăvârşit în Hristos Isus” (Col. 1:28). Cuvintele credincioşilor

207
vor însemna ceva numai prin umblarea în înţelepciune. Biserica
primară nu a avut nici unul din mijloacele moderne de proclamare a
Evangheliei, ca televizorul, radioul, tractate, cărţile, revistele sau
înregistrările – şi mai puţine scandaluri, mai puţini ipocriţi. Totuşi,
prin trăirea adevărului Evangheliei în vieţile lor personale şi comune,
ei au întors lumea lor cu susul în jos. Fie ca lucrul acesta să se spună şi
despre noi.
Trăirea unei vieţi evlavioase înseamnă, de asemenea, să
răscumpăraţi vremea. Moise s-a rugat în Psalmul 90:12, „Învaţă-ne
să ne numărăm bine zilele, ca să căpătăm o inimă înţeleaptă!”
Oportunitatea zboară. Viaţa este scurtă, şi în fiecare zi tot mai mulţi
oameni mor fără Hristos. „Vine noaptea, când nimeni nu mai poate să
Limbajul omului cel nou 4:6

lucreze” (Ioan 9:4). Domnul nostru se poate întoarce în fiecare clipă.

Pavel a exprimat nevoia urgentă de răscumpărare a vremii în Romani
13:11-14:

Şi aceasta cu atât mai mult, cu cât ştiţi în ce împrejurări ne aflăm: este ceasul să
vă treziţi în sfârşit din somn; căci acum mântuirea este mai aproape de noi decât
atunci când am crezut.  Noaptea aproape a trecut, se apropie ziua. Să ne
dezbrăcăm, deci, de faptele întunericului, şi să ne îmbrăcăm cu armele luminii.
Să trăim frumos, ca în timpul zilei, nu în chefuri şi în beţii; nu în curvii şi în
fapte de ruşine; nu în certuri şi în pizmă;  ci îmbrăcaţi-vă în Domnul Isus
Hristos, şi nu purtaţi grijă de firea pământească, ca să-i treziţi poftele .

Acum este vremea ca credincioşii să vorbească prin vieţile lor.

LIMBAJUL PERFECŢIUNII

Vorbirea voastră să fie totdeauna cu har, dreasă cu sare, ca să ştiţi

cum trebuie să răspundeţi fiecăruia. (4:6)

Consecvenţa vieţii trebuie să fie urmată de consecvenţa vorbirii.

Pavel nu vorbeşte aici de propovăduirea Evangheliei, ci de
conversaţiile generale. Vorbirea credincioşilor trebuie să fie
întotdeauna cu har, aşa cum a fost cea a lui Hristos (Luca 4:22). Nu

208
există loc pentru acele lucruri care caracterizează gura
nerăscumpărată. Indiferent dacă treci prin prigoană, întristare,
dificultăţi sau nedreptate, indiferent dacă este prin soţia ta, prin copii,
prin credincioşi sau necredincioşi – în toate circumstanţele
credincioşii trebuie să facă din vorbirea plină de har un obicei. A vorbi
cu har înseamnă să spui ceea ce este spiritual, folositor, potrivit,
plăcut, sensibil, practic, complimentar, onorabil, adevărat, iubitor şi
profund. Pavel a scris în Efeseni 4:29, „Nici un cuvânt stricat să nu vă
iasă din gură; ci unul bun, pentru zidire, după cum e nevoie, ca să dea
har celor ce-l aud”. Vorbirea omului nou trebuie să fie de asemenea
dreasă... cu sare. Nu trebuie doar să fii plin de har ci să ai şi un efect.
Sarea poate ustura atunci când este presărată pe o rană (vezi Prov.
COLOSENI

27:6), dar ea previne infecţia. Vorbirea credincioşilor ar trebui să

acţioneze ca o influenţă purificatoare, eliberând conversaţia de
murdăria pe care o înghite adesea. Sarea, de asemenea dă gust şi
vorbirea omului nou ar trebui să adauge farmec şi înţelepciune
conversaţiei.
Credincioşii ar trebui să ştie, de asemenea, cum să răspundă
fiecăruia. Ei trebuie să ştie cum să spună lucrul potrivit la vremea
potrivită. În cuvintele lui Petru ei trebuie să fie „gata să răspundeţi
oricui vă cere socoteală de nădejdea care este în voi; dar cu blândeţe şi
teamă” (1 Petru 3:15).
Vorbirea omului nou este de o importanţă vitală: „Dacă nu
greşeşte cineva în vorbire, este un om desăvârşit, şi poate să-şi ţină în
frâu tot trupul” (Iac. 3:2). Spre deosebire de cei necredincioşi care
spun „suntem tari cu limba noastră, căci buzele noastre sunt cu noi:
cine ar putea să fie stăpân peste noi?” (Ps. 12:4), noi, ca şi credincioşi,
ar trebui să repetăm rugăciunea psalmistului din Psalmul 141:3:
„Pune, Doamne, o strajă înaintea gurii mele, şi păzeşte uşa buzelor
mele!”

209
 .

16
Cu un mic ajutor de la prietenii mei

210
Tot ce este cu privire la mine, vă va spune Tihic, fratele prea iubit şi
slujitorul credincios, tovarăşul meu de slujbă în Domnul.  Vi l-am trimis
înadins, ca să luaţi cunoştinţă despre starea noastră, şi să vă mângâie
inimile. L-am trimis împreună cu Onisim, fratele credincios şi prea iubit,
care este dintr-ai voştri. Ei vă vor spune tot ce se petrece pe aici. Aristarh,
tovarăşul meu de temniţă, vă trimite sănătate; tot aşa şi Marcu, vărul lui
Barnaba (cu privire la care aţi primit porunci... dacă vine la voi, să-l primiţi
bine), şi Isus, zis Iust: ei sunt din numărul celor tăiaţi împrejur, şi singurii
care au lucrat împreună cu mine pentru Împărăţia lui Dumnezeu, oameni
care mi-au fost de mângâiere. Epafra, care este dintr-ai voştri, vă trimite
sănătate. El, rob al lui Hristos, totdeauna se luptă pentru voi în rugăciunile
COLOSENI

sale, pentru ca, desăvârşiţi şi deplin încredinţaţi, să stăruiţi în voia lui

Dumnezeu. Căci vă mărturisesc că are o mare râvnă pentru voi, pentru cei
din Laodicea şi pentru cei din Ierapole. Luca, doctorul prea iubit, şi Dima,
vă trimit sănătate. Spuneţi sănătate fraţilor din Laodicea, şi lui Nimfa, şi
Bisericii din casa lui. Urarea de sănătate este cu mâna mea: Pavel. Aduceţi-
vă aminte de lanţurile mele. Harul să fie cu voi! (4:7-18)

Acum când Pavel sfârşeşte Coloseni, el îşi încheie epistola cu o

fotografie verbală de grup. El include în ea un număr al celor care l-au
ajutat în lucrare în timp ce a fost închis la Roma. Conferă o
recunoaştere a unora dintre eroii care nu sunt cântaţi în Noul
Testament, şi făcând aceasta îi foloseşte ca pe o încurajare pentru cei
care citesc această epistolă. Această secţiune adaugă o atingere
personală, caldă la ceea ce a fost în mare o epistolă doctrinară. Este
asemănătoare cu lista de persoane pe care o adaugă în capitolul 16 din
Romani. Faptul că mulţi dintre cei menţionaţi au rămas cu Pavel timp
de ani indică loialitatea deosebită pe care le-a inspirat-o el.
Pentru Pavel, aceşti oameni erau valori indispensabile lucrării
lui. El ştia bine că nu ar fi putut-o face singur; nimeni nu poate.
Conducătorii lui Dumnezeu au depins întotdeauna de alţii să-i susţină
în lucrarea lor. Exod 17: 8-13 ilustrează acest adevăr:

Amalec a venit să bată pe Israel la Refidim. Atunci Moise i-a zis lui Iosua:
„Alege nişte bărbaţi şi ieşi şi luptă împotriva lui Amalec. Iar eu voi sta mâine pe
vârful dealului cu toiagul lui Dumnezeu în mână.” Iosua a făcut ce-i spusese

211
 Moise şi a ieşit să lupte împotriva lui Amalec. Iar Moise, Aaron şi Hur s-au suit
pe vârful dealului. Când îşi ridica Moise mâna, era mai tare Israel; şi când îşi
lăsa mână în jos, era mai tare Amalec. Mâinile lui Moise fiind trudite, ei au luat
o piatră, au pus-o sub el şi el a şezut pe ea. Aaron şi Hur îi sprijineau mâinile,
unul deoparte, iar altul de alta; şi mâinile lui au rămas întinse până la asfinţitul
soarelui. Şi Iosua a biruit pe Amalec şi pe poporul lui, cu tăişul săbiei.

Cu ajutor din partea lui Aaron şi Hur, Moise a putut să conducă

Israelul la o mare biruinţă.
Moise, ca şi apostolul Pavel, a recunoscut că nu putea să-şi
poarte singur lucrarea. Cu o altă împrejurare, sătul de cârtirea lui
Israel, el a strigat la Dumnezeu,

Cu un mic ajutor de la prieteni 4:7-18

Pentru ce mâhneşti Tu pe robul Tău, şi pentru ce n-am căpătat eu trecere

înaintea Ta, de ai pus peste mine sarcina acestui popor întreg? Oare eu am
zămislit pe poporul acesta? Oare eu l-am născut, ca să-mi zici: „Poartă-l la
sânul tău, cum poartă doica pe copil” până în ţara pe care ai jurat părinţilor lui
că i-o vei da? De unde să iau carne, ca să dau la tot poporul acesta? Căci ei
plâng la mine, zicând: „Dă-ne carne ca să mâncăm!” Eu singur nu pot să port pe
tot poporul acesta, căci este prea greu pentru mine. Decât să Te porţi aşa cu
mine, mai bine omoară-mă, Te rog, dacă mai am vreo trecere înaintea Ta, ca să
nu-mi mai văd nenorocirea.” (Exod 11:11-15)

Domnul a răspuns prin faptul că i-a dat nişte ajutoare:

Domnul i-a zis lui Moise: „Adună la Mine şaptezeci de bărbaţi, dintre bătrânii
lui Israel, din cei pe care-i cunoşti ca bătrâni ai poporului şi cu putere asupra
lor; adu-i la Cortul Întâlnirii, şi să se înfăţişeze acolo împreună cu tine. Eu Mă
voi pogorî, şi îţi voi vorbi acolo; voi lua din duhul care este peste tine, şi-l voi
pune peste ei ca să poarte împreună cu tine sarcina poporului, şi să n-o porţi tu
singur.(Num.11:16-17)

Cu sprijinul lor, Moise a fost împuternicit de Dumnezeu să

înfăptuiască lucruri pe care nu le-ar fi înfăptuit niciodată singur.
Conducătorii sunt făcuţi mai eficienţi prin acei care-i ajută.
Proverbe 27:17 spune, ,,Fierul ascute fierul, la fel omul susţine alt om”
(traducerea NASB, n.t.). Eclesiastul 4:9-12 adaugă, ,,Mai bine doi
decât unul, căci iau o plată cu atât mai bună pentru munca lor. Căci,
dacă se întâmplă să cadă, se ridică unul pe altul; dar vai de cine este
singur, şi cade, fără să aibă pe altul care să-l ridice! Tot aşa, dacă se

212
culcă doi împreună, se încălzesc unul pe altul, dar cum are să se
încălzească dacă e singur? Şi dacă se scoală cineva asupra unuia, doi
pot să-i stea împotrivă; şi funia împletită în trei nu se rupe uşor”.
Pavel nu a slujit niciodată singur. El a împărtăşit prima
oportunitate de a conduce în biserica din Antiohia cu alţi patru bărbaţi
şi în tot cursul anilor următori ai călătoriilor misionare, întotdeauna a
avut tovarăşi. Singurul timp când îl găsim singur în Fapte este pentru
perioadă scurtă în Atena (Fapte 17). Deşi este un prizonier, atunci
când scrie Coloseni, el totuşi nu este singur. Cei opt oameni pe care îi
numeşte nu sunt personaje bine cunoscute. Totuşi fiecare era o
persoană specială pentru Pavel. Şi fiecare era pregătit să plătească
preţul de a se asocia cu un întemniţat. În pasajul acesta întâlnim omul
COLOSENI

cu o inimă de slujitor, omul cu un trecut păcătos, omul cu o inimă

miloasă, omul cu un viitor surprinzător, omul cu un devotament
puternic, omul cu o singură pasiune, omul cu un talent specializat şi
omul cu un viitor trist.

OMUL CU O INIMĂ DE SLUJITOR

Tot ce este cu privire la mine, vă va spune Tihic, fratele prea iubit şi

slujitorul credincios, tovarăşul meu de slujbă în Domnul. Vi l-am trimis
înadins, ca să luaţi cunoştinţă despre starea noastră, şi să vă mângâie
inimile. (4:7-8)

Tihic înseamnă ,,întâmplător” sau ,,norocos”. Într-adevăr, a fost

norocos să fi slujit cu Pavel atât de mulţi ani. El este menţionat de
cinci ori în Noul Testament, deşi referinţele sunt scurte, ne dau o
imagine bogată a acestui om.
Prima dată îl întâlnim pe Tihic în Fapte 20:4. Pavel era în Efes
aproape de sfârşitul celei de-a treia călătorii misionare a lui. El plănuia
să se întoarcă la Ierusalim prin Macedonia, unde intenţiona să
colecteze nişte ajutoare. Împreună cu darurile din Galatia şi Ahaia,
avea să îl ofere credincioşilor nevoiaşi de la Ierusalim (vezi 1

213
Cor.16:1-9). Făcând astfel, el spera să întărească legătura dintre
bisericile predominant dintre Neamuri din afara Palestinei şi biserica
predominant iudaică de la Ierusalim. El a planificat, de asemenea, să
ia câţiva credincioşi dintre Neamuri din Grecia şi din Asia Mică ca
reprezentanţi au bisericilor lor la biserica din Ierusalim. Printre ei era
Tihic.
Disponibilitatea lui Tihic de a călători la Ierusalim împreună cu
Pavel arată inima lui de slujitor. O astfel de călătorie nu trebuia să fie
luată cu uşurătate. Călătoria în lumea antică era cu mult mai dificilă şi
primejdioasă decât în zilele noastre. Călătoria la Ierusalim avea să fie
foarte grea şi l-ar fi dus pe Tihic departe de familia sa, de prieteni şi de
biserică pentru un timp îndelungat. De-a lungul drumului, Pavel a fost
Cu un mic ajutor de la prieteni 4:7-8

avertizat în mod repetat că îl aştepta necazul la Ierusalim. Deşi Tihic

trebuie să fi auzit cu siguranţă aceste avertizări, el a rămas cu Pavel.
Atunci când Pavel a scris Coloseni, trecuseră mai mult de doi ani
de la arestarea lui la Ierusalim. De atunci el a supravieţuit unui
complot făcut de liderii iudei să-l omoare, judecata înaintea lui Felix,
Festus şi Agripa şi o călătorie groaznică la Roma. Tihic ar fi putut să
fie cu Pavel în tot acel timp. Cu siguranţă, că a fost cu el în timpul
întemniţării lui la Roma. După eliberarea lui Pavel, Tihic a rămas cu
el. Când Pavel a avut nevoie de o înlocuire temporară a lui Tit ca şi
păstor al bisericii din Creta, Tihic a fost unul din cei propuşi (Tit
3.12). Tihic, care a început ca şi un mesager, era acum candidat pentru
a-l înlocui pe un om atât de mare ca şi Tit.
La sfârşitul vieţii lui Pavel, în timpul celei de-a doua perioade de
arest, Tihic mai era cu el. Confruntându-se cu execuţia eminentă Pavel
a dorit să-l vadă pe Timotei pentru ultima dată. Pentru că Timotei nu
putea să părăsească adunarea din Efes fără o înlocuire, Pavel l-a trimis
pe Tihic (2 Tim.4.12). Încă o dată, numele lui Tihic vine ca o înlocuire
a unuia dintre asociaţii proeminenţi ai lui Pavel. Aceasta vorbeşte mult
de caracterul lui.
Scrierea către Coloseni îl găseşte pe Tihic la Roma împreună cu
Pavel în timpul primei perioade de arest. În vremea aceasta trecuseră
patru ani de când Tihic i s-a alăturat lui Pavel în Efes. Pentru că este
un om de o loialitate dovedită, Pavel are o sarcină importantă pentru
el: trebuia să ducă epistola către Coloseni. Şi trebuia să o ducă nu

214
numai pe cea către Coloseni, ci şi pe cea către Efeseni (vezi Efes.6.21)
şi probabil şi pe cea către Filimon (vezi 4.9). Călătoria de la Roma
către Colose era un dificilă. Tihic trebuia mai întâi să traverseze o
mare parte din Italia cu piciorul, apoi să călătorească cu vasul de-a
lungul mării Adriatice. După traversarea Greciei pe jos, avea să
călătorească pe Marea Egee până pe coasta Asiei Mici. După toate
acestea, mai avea de înfruntat o călătorie de aproape o sută de mile
până să ajungă la Colose. Faptul că i-au fost încredinţate trei din
cărţile inspirate ale Scripturii arată încă o dată încrederea lui Pavel în
el.
Şi Tihic nu numai că avea să ducă epistola Colosenilor, dar el
avea să le aducă la cunoştinţă starea lui, cu privire la el. Aceasta
COLOSENI

însemna să le aducă informaţii despre sănătatea lui Pavel, nădejdile lui

şi perspectivele lui de viitor. El avea să le mângâie inimile lor,
adăugând o notă personală de încurajare la ceea ce Pavel a scris în
epistolă şi să răspundă la întrebările lor despre condiţia lui Pavel.
Pavel enumără apoi trei atribute pe care Tihic le avea şi care îl
calificau pentru a acţiona ca şi reprezentant al lui Pavel. Mai întâi, era
un frate prea iubit în Domnul. Faptul că Pavel îl numeşte frate arată
că era unul din familia credincioşilor. Caracterul lui personal şi-a
câştigat titlul de preaiubit chiar şi de la apostolul Pavel. În al doilea
rând, Pavel îl descrie ca pe un slujitor credincios. Nu a obţinut
niciodată proeminenţă, dar a slujit la o capacitate importantă ca şi
legătură între Pavel şi biserici. A fost un administrator credincios al
lucrării lui – recomandarea cea mai înaltă pe care ar fi putut Pavel să o
dea (vezi 1 Cor.4.2). În cele din urmă, Pavel îl numeşte tovarăşul lui
de slujbă în Domnul. A fost un diakonos (slujitor) în relaţia lui cu
Pavel, dar un sundoulos (tovarăş de slujbă) cu Pavel în relaţia lui cu
Domnul.

OMUL CU UN TRECUT PĂCĂTOS

215
L-am trimis împreună cu Onisim, fratele credincios şi prea iubit,
care este dintr-ai voştri. Ei vă vor spune tot ce se petrece pe aici.
(4.9)

Onisim, omul cu trecutul păcătos, este sclavul fugar, care se

întoarce la stăpânul său a fost împrejurarea pentru cartea Filimon.
Filimon a fost unul din conducătorii bisericii din Colose, şi probabil că
biserica se întâlnea în casa lui. Onisim a fost un sclav în casa lui
Filimon, până când a fugit şi a călătorit la Roma. Acolo l-a întâlnit pe
apostolul Pavel care l-a condus la Hristos. Acum se întorcea la Colose
şi la stăpânul său. Pavel i-a scris lui Filimon pentru a-l îndemna să-l
ierte pe Onisim pentru că a fugit şi l-a deposedat şi să-l primească bine
pe Onisim ca pe un frate în Hristos.
Cu un mic ajutor de la prieteni 4:10a

Deşi Onisim a fost un sclav fugar, Pavel îl descrie ca pe fratele

credincios şi prea iubit. Când o persoană vine la credinţa în Hristos,
trecutul numai este o problemă. ,, Căci, dacă este cineva în Hristos,
este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile s-au
făcut noi” (2 Cor.5.17). Onisim a fost o mărturie a puterii lui
Dumnezeu de a transforma viaţa. Pavel spune Colosenilor că omul
care a părăsit Colose ca un sclav fugar se întoarce acum ca unul dintr-
ai voştri. Trebuia să fie tratat ca un membru al bisericii, pentru că în
Hristos nu mai era nici sclav, nici om liber (Gal.3.28). Pavel îşi
exprimă punctul de vedere cu privire la el datorită prin faptul că îl
trimite împreună cu Tihic pentru a le spune Colosenilor despre tot ce
se petrece pe aici. Informaţii mai detaliate despre Onisim sunt
prezentate în comentariul meu asupra cărţii Filimon.

OMUL CU O INIMĂ MILOASĂ

 Aristarh, tovarăşul meu de temniţă, vă trimite sănătate; (4.10a)

216
 Aristarh era un credincios evreu (vezi 4.11), chiar dacă
asemenea multor evrei din Diaspora, avea un nume grecesc. Era un
locuitor al oraşului Tesalonic (Fapte 20.4; 27.2). Aristarh apare prima
dată în timpul celor trei ani de slujire a lui Pavel la Efes. A fost apucat
de mulţimea răzvrătită, când a fost recunoscut ca unul din tovarăşii lui
Pavel (Fapte 9.29). El l-a însoţit pe Pavel în călătoria lui de întoarcere
la Ierusalim (Fapte 20.4), şi în călătoria lui spre Roma (Fapte 27.4).
Este posibil că el să fi stat cu Pavel şi în timpul întemniţării lui în
Palestina. Atunci când Pavel scrie Corinteni, Aristarh este încă alături
de apostol.
Tovarăş de temniţă vine de la aichmalōtos, care literal
înseamnă ,,cineva prins cu o suliţă”. Se referă la captivii de război sau
la prizonieri. Este puţin probabil ca Aristarh să fi fost prizonier; Pavel
se referă la el în felul acesta, pentru că el a împărtăşit experienţa lui
COLOSENI

Pavel din temniţă. Faptul că el a ales să-şi însuşească stilul de viaţă a

lui Pavel vorbeşte despre inima lui miloasă şi grijulie. El a renunţat la
libertatea lui pentru a sluji nevoilor lui Pavel. Orice conducător ar fi
îmbogăţit să aibă un Aristarh credincios alături de el în toate
încercările sale. Lucrarea Domnului nu ar fi făcută dacă nu ar fi
oameni ca Aristarh care poartă cu umilinţă greutatea fără faima celor
pe care-i slujesc.

OMUL CU UN VIITOR SUPRINZĂTOR

tot aşa şi Marcu, vărul lui Barnaba (cu privire la care aţi primit
porunci... dacă vine la voi, să-l primiţi bine); (4.10b)

Ioan Marcu a avut o parte foarte diferită în lucrare faţă de Tihic

sau Aristarh. Un tovarăş al lui Pavel şi Barnaba în prima lor călătorie
misionară (Fapte 13.5), i-a părăsit când drumul a fost greu. Fapte
13.13 ne relatează povestirea: ,,Pavel şi tovarăşii lui au pornit cu
corabia din Pafos, şi s-au dus la Perga în Pamfilia. Ioan s-a despărţit
de ei, şi s-a întors la Ierusalim”. Părăsirea lui Marcu avea să devină

217
mai târziu o sursă de neînţelegere între Pavel şi Barnaba. Barnaba voia
să-şi ia vărul cu ei în a doua călătorie misionară, dar Pavel,
neîncrezând-se că Marcu este loial, a refuzat. Aceasta a dus la o
dezacord atât de aspru între Pavel şi Barnaba, încât s-au separat unul
de altul (Fapte 15.37-39).
Din fericire, povestirea nu se termină acolo. În timpul când Pavel
a scris Coloseni, Marcu devenise un om schimbat. El fusese restaurat
la eficienţă, probabil prin lucrarea lui Petru (el însuşi nefiind străin de
eşec) în viaţă sa (vezi 1 Petru 5.13). În Filimon 24, Pavel îl numeşte
printre colucrătorii săi. Omul pe care Pavel l-a respins cândva devine
unul dintre cele mai mari ajutoare ale sale. În 2 Timotei 4.11, Pavel îi
spune lui Timotei, ,,Ia pe Marcu, şi adu-l cu tine; căci el îmi este de
folos pentru slujbă”.

Cu un mic ajutor de la prieteni 4:11

Pavel le-a spus Colosenilor că dacă Marcu avea să vină la ei, ei

trebuiau să asculte de poruncile lor (care s-ar putea să fi venit de la
Pavel, Petru sau Barnaba) şi să-l primească bine. Nu trebuiau să-l
ocolească datorită eşecului său anterior.
Am putea să-l numim pe Marcu şi omul cu a doua şansă. Viaţa
lui era o mărturie a puterii lui Dumnezeu de a folosi eşecurile. De fapt,
el a primit mai târziu un privilegiu împărtăşit numai de alţi trei oameni
în istorie: scrierea unei evanghelii.

OMUL CU UN DEVOTAMENT PUTERNIC

 şi Isus, zis Iust: ei sunt din numărul celor tăiaţi împrejur, şi singurii care
au lucrat împreună cu mine pentru Împărăţia lui Dumnezeu, oameni care
mi-au fost de mângâiere. (4.11)

Nimic nu este cunoscut despre Isus zis Iust în afară de acest

verset. Este posibil ca el să fi fost unul din iudeii romani care să fi
crezut mesajului Pavel (Fapte 28.24). Isus este forma greacă a lui
Iosua, care înseamnă ,,mântuitor”. Cu siguranţă că acesta era un nume

218
dificil la înălţimea căruia să trăieşti, dar numele să latin Iustus
(,,neprihănit”) arată că el a făcut-o într-o oarecare măsură. Isus Iustus,
Marcu şi Aristarh erau din numărul celor tăiaţi împrejur, singurii
care au lucrat împreună cu mine [Pavel] pentru Împărăţia lui
Dumnezeu. Lipsa răspunsului din partea altor iudei trebuie să fi
întristat inima lui Pavel. Conducătorii iudei din Ierusalim au respins
mesajul său, au complotat să îl omoare şi l-au denunţat la autorităţile
romane. O mare parte din opoziţia pe care a primit-o în călătoriile lui
misionare era de compatrioţii lui (vezi 2 Cor.11.26). Chiar cei care
credeau mesajul lui (vezi Fapte 28.24) aparent nu erau dedicaţi faţă de
el. (Mulţi dintre Neamuri care păreau să fi primit mesajul lui îl
părăseau curând, potrivit cu 2 Tim.1.15). Numai aceştia trei au
dovedit a fi o încurajare (traducerea NASB, n.t.) pentru el.
Parēgoria (încurajare) apare numai aici în Noul Testament. Ar fi
COLOSENI

putut, de asemenea, să fie tradus ,,mângâiere”. Isus Iust, alături de

Aristarh şi Marc, au fost o sursă de mângâiere şi încurajare pentru
Pavel.
Faptul că Isus Iust a fost gata să-şi lase poporul pentru a se
identifica cu Pavel dovedeşte devotamentul lui puternic. El a fost
disponibil, de asemenea, să stea în picioare alături de Pavel pentru Isus
Hristos, indiferent care ar fi fost preţul.

OMUL CU O SINGURĂ PASIUNE

 Epafra, care este dintr-ai voştri, vă trimite sănătate. El, rob al lui Hristos,
totdeauna se luptă pentru voi în rugăciunile sale, pentru ca, desăvârşiţi şi
deplin încredinţaţi, să stăruiţi în voia lui Dumnezeu. Căci vă mărturisesc că
are o mare râvnă pentru voi, pentru cei din Laodicea şi pentru cei din
Ierapole. (4.12-13)

După cum am observat în introducere, Epafra era fondatorul

bisericii colosene şi foarte probabil era pastorul actual. A călătorit spre
Roma aducându-i veşti lui Pavel despre erezia periculoasă care

219
ameninţa bisericile din Valea Lycus. Ca şi Tihic, şi însuşi Pavel,
Epafra este desemnat un doulos (rob) a lui Isus Hristos. Întrucât el era
unul dintre ai lor, şi-a trimis şi el salutările lui. Deşi era separat de ei.
Epafra încă slujea bisericilor din Valea Lycus. Făcea aceasta luptând-
se totdeauna pentru ei în rugăciunile sale. Luptându-se vine de la
agōnizomai, din care se derivă cuvântul nostru românesc a agoniza.
Este folosit în 1 Corinteni 9.25 pentru a vorbi despre competiţia
istovitoare suportată de atleţi la jocuri. În Ioan 18.36 este tradus
„luptă”. Cuvinte înrudite apar în Romani 15.30, pentru a vorbi despre
lupta în rugăciune, şi în Luca 22.44, referindu-se la agonia lui Isus în
Ghetsimani. Epafra era un exemplu viu a poruncii lui Pavel către
Coloseni din 4.2 de a ,,stărui în rugăciune”.
Ţelul rugăciunilor lui Epafra era ca cei din Colose, să
[stăruiască] desăvârşiţi şi deplin încredinţaţi, în voia lui Dumnezeu.
Cu un mic ajutor de la prieteni 4:14a

Desăvârşiţi vine de la teleios şi înseamnă ,,desăvârşit”, „matur”

sau ,,deplin dezvoltat”. Epafra, ca şi Pavel (vezi 2.2, unde este folosit
un cuvânt înrudit), dorea ca cei din Colose să fie maturi şi satisfăcuţi
în voia lui Dumnezeu. Numai cei care trăiesc în ascultare de voia lui
Dumnezeu pot să crească la plinătatea lui Hristos şi să fie mulţumiţi
(vezi Efes.4.13-14). După ce l-a observat direct pe Epafra, Pavel a
putut să mărturisească despre râvna lui pentru Coloseni, şi pentru
cei de aproape din Laodicea şi Hierapolis. Rugăciunile lui fierbinţi,
pline de agonie şi pasiunea lui deschisă pentru maturitatea oamenilor,
trebuie să-l fi încurajat mult pe Pavel şi pe colucrătorii lui.

OMUL CU UN TALENT SPECIALIZAT

 Luca, doctorul prea iubit, vă trimite sănătate. (4.14a)

Luca a fost doctorul personal al lui Pavel, la fel ca şi prietenul

lui apropiat. El a fost un credincios dintre Neamuri (vezi 4.11) care a
călătorit cu Pavel în mod frecvent în călătoriile lui misionare. S-ar
putea, de fapt, să fi fost boala repetată a lui Pavel din prima călătorie

220
misionară care l-a convins să-l ia pe Luca în cea de-a doua. Ca şi
Pavel, el era un om educat, cultivat, după cum o dovedeşte calitatea
literaturii din greaca sa în Evanghelia lui şi în cartea Faptele
Apostolilor. Conversaţiile lui Pavel erau, fără îndoială, stimulatoare.
Luca este menţionat pe nume numai de alte două ori în Noul
Testament. De fiecare dată când apare numele său, se întâmplă în
scrierile lui Pavel din temniţă (vezi Filimon 24; 2 Tim.4.11). După ce
a călătorit cu Pavel în a doua lui călătorie misionară, el a fost cu acesta
pentru cea mai mare parte din restul vieţii lui.
Nu este cunoscut nimic clar despre trecutul lui Luca. Potrivit
părinţilor Bisericii, Eusebiu şi Jerome, el s-a născut în Antiohia Siriei.
Unii au speculat că el era fratele lui Tit, că l-a cunoscut pe Pavel când
Pavel era un student la Tars şi că era un sclav era un sclav eliberat din

COLOSENI

casa lui Teofil (menţionat la începutul Faptelor Apostolilor). Totuşi

aceste speculaţii nu pot fi dovedite.
Luca era prototipul medicului misionar. Nu toţi cei din lucrarea
Domnului trebuie să aibă o diplomă teologică. Lucrarea lui Dumnezeu
are nevoie şi de specialişti. Luca a predat talentul lui special lui
Dumnezeu, renunţând la ceea ce ar fi fost o practică privată
avantajoasă. La întoarcere, Dumnezeu i-a dat privilegiul de a scrie o
parte însemnată din Noul Testament, şi de a fi tovarăşul preaiubit al
apostolului Pavel.

OMUL CU UN VIITOR TRIST

şi Dima, (4.14b)

Dima este ultimul om din fotografia de grup a lui Pavel şi cel

care alunecă pe pantă. El a avut un devotament substanţial faţă de
lucrarea Domnului, şi a fost împreună cu Pavel în ambele lui
întemniţări. Cu toate acestea, spre deosebire de ceilalţi tovarăşi ai lui
Pavel, viitorul lui a fost trist. Pavel relatează tragedia părăsirii lui

221
Dima în 2 Timotei 4.9-10: ,,Caută de vino curând la mine. Căci Dima,
din dragoste pentru lumea de acum m-a părăsit, şi a plecat la
Tesalonic”. Atracţia sistemului lumesc a devenit irezistibilă în cele din
urmă pentru Dima şi el l-a abandonat pe Pavel şi lucrarea deopotrivă.
Isus l-a avut pe Iuda al Său, şi Pavel l-a avut pe Dima al său. Oricine a
fost suficient de mult timp în lucrare a împărtăşit experienţa inimii
frânte. Totuşi, nu este neapărat o reflecţie a lucrării personale a cuiva.
Este mângâietor să observăm că chiar şi cei mai mari conducători pe
care i-a cunoscut vreodată lumea au avut pe cei care i-au părăsit.

Cu un mic ajutor de la prieteni 4:15-18

OBSERVAŢII DE ÎNCHEIERE

Spuneţi sănătate fraţilor din Laodicea, şi lui Nimfa, şi Bisericii din casa
lui. După ce va fi citită această epistolă la voi, faceţi aşa ca să fie citită şi în
Biserica Laodicenilor; şi voi, la rândul vostru, să citiţi epistola care vă va
veni din Laodicea. Şi spuneţi lui Arhip: „Ia seama să împlineşti bine slujba
pe care ai primit-o în Domnul.” Urarea de sănătate este cu mâna mea:
Pavel. Aduceţi-vă aminte de lanţurile mele. Harul să fie cu voi! (4.15-18)

Pavel încheie prin a le cere colosenilor să spună sănătate

fraţilor din Laodicea învecinată pentru el. Manuscrisele variază între
Nimfa (feminin) şi Nimfas (masculin), şi în pronumele corespunzător
(,,ei” sau „lui”). Biserica din casa lui s-ar putea să fi fost biserica din
Laodicea sau cea din Hierapolis, care de altfel ar fi trecut fără să fie
numită. Biserica Laodicenilor trebuia să citească Epistola către
Coloseni şi ei trebuiau să citească epistola care va veni din
Laodicea. A fost multă dezbatere asupra identităţii epistolii laodicene.
A fost identificată în mod variat ca o epistolă de la laodiceni pentru
Pavel, o epistolă scrisă de Pavel din Laodicea, Epistola apocrifă către
laodiceni şi o scrisoare autentică a lui Pavel către laodiceni, care s-a
pierdut acum. Totuşi, cu toate probabilităţile, Pavel se referă aici la
epistola către Efeseni. Cele mai vechi manuscrise către Efeseni nu

222
conţin cuvintele ,,în Efes” în Efeseni 1.1, arătând că aceasta era o
epistolă circulară pentru mai multe biserici. Tihic probabil a dus
Efeseni laodicenilor, astfel că Pavel porunceşte colosenilor şi
laodicenilor să facă schimb de epistole.
Arhip apare numai aici şi în Filimon 2. Lui i se porunceşte să ia
seama să-şi împlinească bine slujba. Exemplele colucrătorilor lui
Pavel în versetele anterioare ar fi un stimulent puternic pentru el să
facă aceasta. A împlini lucrarea noastră este ceea ce Domnul se
aşteaptă de la fiecare dintre noi.
Pavel a folosit în mod obişnuit un copist (secretar care să scrie)
atunci când şi-a scris epistolele, dar în mod frecvent adăuga un salut
scris cu mâna lui (vezi 1 Cor.16.21; 2 Tes.3.17; Filim.19). Le cere să-
şi amintească de lanţurile lui în rugăciunile lor, şi încheie cu salutul

COLOSENI

obişnuit, Harul să fie cu voi! (vezi Rom.16.24; 1 Cor.16.23; 2

Cor.13.14; 1 Tes.5.38; 2 Tes.3.18; 1 Tim.6.21; 2 Tim.4.22; Tit 3.15).
Aceasta rezumă mesajul din Coloseni: mântuirea este prin har,
prin credinţa în Hristosul atotsuficient, nu prin fapte omeneşti, cerute
de învăţătorii falşi.

223