COMENTARIU
ASUPRA
Noului Testament
Coloseni
1
Lui Clayton Erb, care este alături de mine
în conducerea adunării noastre, în muzică slăvită şi
închinare, în felul acesta pregătind din belşug inimile lor
pentru predicarea Cuvântului.
2
Cuprins
CAPITOLUL PAGINĂ
Prefaţă ………………………………………………………………..…….. vi
Introducere la Coloseni ………………………………………………..……. 1
1. Adevărul Evangheliei ……………………………………………………... 11
2. Pavel se roagă pentru coloseni – partea 1 …………………………………. 25
3. Pavel se roagă pentru coloseni – partea 2 …………………………….....… 35
4. Proeminenţa lui Isus Hristos ………………………………………….…… 43
5. Împăcaţi cu Dumnezeu ……………………………………………………. 55
6. Perspectiva lui Pavel asupra lucrării …………………………………….... 69
7. Dragostea lui Pavel pentru biserică ……………………………………….. 83
8. Filosofia sau Hristos? …………………………………………………...… 95
9. Desăvârşiţi în Hristos ……………………………………………………. 105
10. Intimidare spirituală ………………………………………………………. 115
11. Cum să trăim viaţa după înviere ………………………………………….. 135
12. Cum să dăm păcatul la moarte ……………………………………………. 147
13. Cum să îmbrăcăm omul cel nou …………………………………………... 163
14. Omul cel nou face o casă nouă …………………………………………… 177
15. Limbajul omului cel nou ………………………………………………….. 189
16. Cu un mic ajutor de la prietenii mei ………………………...…………….. 201
3
.
Prefaţă
4
.
Introducere la Coloseni
Din orice unghi ar privi cineva epoca noastră, Epistola către Coloseni este
la înălţimea zilelor pe care le trăim. Deşi este scrisă cu aproape 2000 de ani în
urmă, mesajul ei nedatat vorbeşte dilemelor cu care ne confruntăm astăzi. Îl
prezintă pe Isus Hristos ca şi răspuns la problemele şi crizele din era noastră.
Era noastră este o eră a ştiinţei. Nouăzeci şi cinci la sută din toţi oamenii
de ştiinţă care au existat vreo dată sunt şi astăzi în viaţă. Secolul trecut a văzut o
creştere uimitoare în cunoştinţă, în toate domeniile ştiinţei şi tehnologiei, de la
microbiologie la astrofizică. Milioane de pagini de literatură ştiinţifică şi
tehnologică sunt publicate anual. Chiar şi specialiştii găsesc că e dificil să ţină
pasul cu fluxul de descoperiri din domeniile lor.
Paşii repezi de avansare a descoperirilor ştiinţifice ne fac să ne întrebăm
cum se raportează Dumnezeu la univers. El este o parte a universului creat, sau
este Creatorul? Universul s-a dezvoltat, sau a fost creat? Epistola către Coloseni
răspunde acestor întrebări: „Pentru că prin El au fost făcute toate lucrurile care
Sunt în ceruri şi pe pământ, cele văzute şi cele nevăzute: fie scaune de domnii,
fie dregătorii, fie domnii, fie stăpâniri. Toate au fost făcute prin El şi pentru El“
(Col.1:16).
Aceasta este, de asemenea, o eră a ecumenismului. Mulţi oameni caută să
unifice religiile lumii. Unii oameni caută o unitate a acţiunilor politice şi sociale,
alţii o unitate bazată pe experienţa comună. Sunt făcute eforturi nu numai să se
unească protestanţii şi catolicii, dar, de asemenea, religii diferite ca şi Islamul,
Hinduismul şi Budismul. O astfel de amestecare religioasă ar fi un trup fără cap.
Nu poate exista unitate separată de adevăr.
Epistola către Coloseni ne dă perspectiva lui Dumnezeu asupra cerinţelor
pentru o biserica universală. Ne spune ca este o singură biserică adevărată, al
cărei cap este Hristos: „El [Hristos] este Capul trupului, al Bisericii“ (1:18).
Unitatea reală poate exista numai între membrii Trupului lui Hristos.
Răzvrătirea împotriva oricărei forme de autoritate marchează, de
asemenea, era noastră. Absoluturile sunt negate. Adevărul, în special cel
religios, este privit ca şi relativ. Toate tradiţiile religioase sunt evaluate a fi de
aceeaşi valoare. A proclama că o religie este adevărată în exclusivitate este
considerată culme a intoleranţei şi fanatism. Într-un astfel de climat religios, Isus
devine doar un alt om înţelept. El nu este nimic mai mult decât un mare
învăţător moral, la acelaşi nivel cu Moise, Mahomed, Confucius şi Buda.
Epistola către Coloseni ne dă adevărata identitate a lui Isus. Departe de a
fi doar un alt conducător religios, El este „chipul Dumnezeului celui nevăzut, cel
întâi-născut din toată zidirea“ (1:15); Cel în care „locuieşte trupeşte toată
5
COLOSENI
6
Introducere la Coloseni .
AUTORUL
Cele două chestiuni ale datei şi locului în care a fost scrisă epistola sunt
strâns legate. Data atribuită scrierii depinde de locul unde era Pavel închis când
a scris Epistola către Coloseni (Coloseni, Filipeni, Efeseni şi Filimon sunt
cunoscute ca epistole ale întemniţării). Trei posibilităţi au fost sugerate pentru
locul acestei întemniţări: Cezarea, Efes şi Roma.
Posibilitatea că Pavel era închis în Cezarea a fost sugerată prima în
secolul XIX-lea. Aceasta nu relatează împrejurările întemniţării lui Pavel aşa
cum sunt consemnate în epistolele întemniţării. În Coloseni 4:2-4, el vorbeşte
7
COLOSENI
8
Introducere la Coloseni .
ORAŞUL COLOSE
Luca ne spune că în timpul celor trei ani de şedere a lui Pavel în Efes, la a
treia lui călătorie misionară, toţi cei care locuiau în Asia au auzit Cuvântul
Domnului. Tot în timpul acesta au luat fiinţă bisericile din Laodicea, Ierapole şi
Colose. Persoana care le-a fondat nu a fost Pavel, deoarece el i-a inclus pe
creştinii din Laodicea şi Colose printre cei care nu l-au văzut niciodată în
9
COLOSENI
EREZIA COLOSESNĂ
10
Introducere la Coloseni .
FILOSOFIA FALSĂ
11
COLOSENI
suficienţa lui Hristos prin afirmaţia: „Voi aveţi totul deplin în El“ (2:10), (în
eng: În El aţi fost făcuţi desăvârşiţi).
LEGALISMUL IUDAIC
12
Introducere la Coloseni .
13
COLOSENI
Schiţa
I. Personal (1:1-14)
A. Salutări (1:1-2).
B. Mulţumiri (1:3-8).
C. Rugăciunea pentru biserică (1:9-14).
II. Doctrinal (1:15-2:23)
A. Persoana şi lucrarea lui Hristos (1:15-23).
B. Lucrarea lui Pavel (1:24-2:7).
C. Suficienţa lui Hristos contra filozofiilor lumeşti (2:8-23).
14
.
1
ADEVĂRUL EVANGHELIEI
Pavel, apostol al lui Isus Hristos, prin voia lui Dumnezeu, şi fratele Timotei,
către sfinţii şi fraţii credincioşi în Hristos, care Sunt în Colose: Har şi pace
de la Dumnezeu, Tatăl nostru, şi de la Domnul Isus Hristos. Mulţămim lui
Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, căci ne rugăm neîncetat
pentru voi, şi am auzit despre credinţa voastră în Hristos Isus, şi despre
dragostea pe care o aveţi faţă de toţi sfinţii, din pricina nădejdii care vă
aşteaptă în ceruri şi despre care aţi auzit mai înainte în cuvântul adevărului
Evangheliei, care a ajuns până la voi şi este în toată lumea, unde dă roade şi
merge crescând, ca şi între voi. Şi aceasta, din ziua în care aţi auzit şi aţi
cunoscut harul lui Dumnezeu, în adevăr, cum aţi învăţat de la Epafra, prea
iubitul nostru tovarăş de slujbă. El este un credincios slujitor al lui Hristos
pentru voi, şi ne-a vorbit despre dragostea voastră în Duhul (1:1-8)
15
COLOSENI
16
Adevărul Evangheliei 1:1-2
SALUTUL
„Pavel, apostol al lui Isus Hristos, prin voia lui Dumnezeu, şi fratele
Timotei, către sfinţii şi fraţii credincioşi în Hristos, care Sunt în Colose: Har
şi pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru, şi de la Domnul Isus Hristos“ (1:1-2)
17
COLOSENI
acelei vremi. De asemenea, el era un cetăţean roman prin naştere (Fapte 22:28),
şi expus culturii greceşti în oraşul său natal, Tars. Astfel de condiţii i-au acordat
lui Pavel, în mod unic, calificarea de a comunica Evanghelia în lumea greco-
romană. Au fost în mare eforturile lui acelea care au transformat creştinismul
dintr-o sectă mică palestiniană, într-o religie cu adepţi în tot cuprinsul Imperiului
Roman. Biserica ar fi binecuvântată să aibă chiar şi numai o scrisoare de la un
astfel de om, ca să nu mai vorbim de treisprezece, pe care le găsim în Noul
Testament.
Ca să nu se îndoiască cineva de autoritatea sa, Pavel se descrie pe sine ca
un apostol al lui Isus Hristos. El nu era doar un mesager, ci un reprezentant
oficial al Celui ce l-a trimis. Ceea ce scrie el în această scrisoare nu este doar
opinia lui, ci Cuvântul autoritar al lui Dumnezeu.
El nu devenise un apostol prin eforturile lui proprii, şi nici nu a fost
desemnat pentru această poziţie de către o organizaţie umană. Pavel era un
apostol prin voia lui Dumnezeu. Dumnezeu, alegându-l pe el cu mult timp
înainte, a adus alegerea Lui suverană la înfăptuirea cu cea mai remarcabilă
convertire de pe drumul Damascului (Fapte 9:1-9). Aceasta culminează cu
punerea lui de-o parte pentru lucrarea misionară, prin Duhul Sfânt (Fapte 13:2).
Pavel, după obiceiul său, menţionează un colaborator care era cu el când
scria: şi fratele Timotei (Timotei este, de asemenea, inclus în introducere la 2
Corinteni, Filipeni, 1, 2 Tesaloniceni şi Filimon, fiind consemnat ca şi tovarăşul
lui Pavel). O astfel de menţionare n indică o coparternitate a acestor epistole.
Petru este absolut sigur că epistolele care poartă numele lui Pavel au fost scrise
de Pavel (2Pet.3:15-16).
Pavel avea o unică şi specială încredere şi dragoste pentru Timotei.
Timotei lucrase pentru el mai mulţi ani, chiar de când s-au întâlnit pentru prima
dată, în a doua călătorie misionară a lui Pavel (Fapte 19:22). Măcar că Pavel era
acum un întemniţat, credinciosul Timotei era încă cu el. Probabil că nici un
pasaj nu exprimă mai clar sentimentele lui Pavel faţă de tânărul său prieten decât
Filipeni 2: „Nădăjduiesc, în Domnul Isus, să vă trimit în curând pe Timotei, ca
să fiu şi eu cu inimă bună când o să am ştiri despre voi. Căci n-am pe nimeni,
care să-mi împărtăşească simţirile ca el, şi să se îngrijească într-adevăr de starea
voastră. Ce-i drept, toţi umblă după foloasele lor, şi nu după ale lui Isus Hristos.
Ştiţi râvna lui încercată; cum, ca un copil cu tatăl lui, a lucrat ca un rob împreună
cu mine pentru înaintarea Evangheliei“ (Fil.2:19-22).
În ciuda numeroaselor puncte tari, Timotei avea o structură delicată, şi era
adesea bolnav (1Tim.5:23). Chiar a avut o experienţă în Efes, când a fost timid,
şovăielnic, probabil ruşinat şi infidel darului şi lucrării sale, şi avea nevoie de
încurajare şi putere (2Tim.1:5-14). Totuşi, nimeni nu i-a slujit lui Pavel cu atâta
18
Adevărul Evangheliei 1:3-4a
19
COLOSENI
DEFINIREA CREDINŢEI
20
Adevărul Evangheliei 1:3-4a
21
COLOSENI
OBIECTUL CREDINŢEI
Cine zice că este în lumină, şi urăşte pe fratele său, este încă în întuneric
până acum. Cine iubeşte pe fratele său, rămâne în lumină, şi în el nu este
nici un prilej de poticnire. Dar cine urăşte pe fratele său, este în întuneric,
umblă în întuneric, şi nu ştie încotro merge, pentru că întunericul i-a orbit
ochii. (1Ioan 2:9-11)
22
Adevărul Evangheliei 1:4b
Noi ştim că am trecut din moarte la viaţă, pentru că iubim pe fraţi. Cine
nu iubeşte pe fratele său, rămâne în moarte. Oricine urăşte pe fratele său,
este un ucigaş; şi ştiţi că nici un ucigaş n-are viaţa veşnică rămânând în
el“ (1Ioan 3:14-15)
Dacă zice cineva: ‹‹Eu iubesc pe Dumnezeu›› şi urăşte pe fratele său, este
un mincinos; căci cine nu iubeşte pe fratele său, pe care-l vede, cum poate
să iubească pe Dumnezeu pe care nu-L vede?“ (1Ioan 4:20);
23
COLOSENI
Din pricina nădejdii care vă aşteaptă în ceruri şi despre care aţi auzit
înainte în cuvântul adevărului Evangheliei. (1:5)
24
Adevărul Evangheliei 1:6a
25
COLOSENI
Isus le-a vorbit din nou şi a zis: ‹‹Eu Sunt Lumina lumii; cine Mă
urmează pe Mine, nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii››.
(Ioan 8:12)
Mai întâi mulţămesc Dumnezeului meu, prin Isus Hristos, pentru voi
toţi, căci credinţa voastră este vestită în toată lumea … Căci mie nu mi-e
ruşine de Evanghelia lui Hristos; fiindcă ea este puterea lui Dumnezeu
pentru mântuirea fiecăruia care crede: întâi a Iudeului, apoi a Grecului
(Rom.1:8,16)
Dar eu întreb: ‹‹N-au auzit ei?›› Ba da; căci ‹‹glasul lor a răsunat prin tot
pământul, şi cuvintele lor au ajuns până la marginile lumii››.
(Rom.10:18)
După aceea m-am uitat, şi iată că era o mare gloată pe care nu putea s-o
numere nimeni, din orice neam, din orice seminţie, din orice norod şi de
orice limbă, care stătea în picioare înaintea scaunului de domnie şi
înaintea Mielului, îmbrăcaţi în haine albe, cu ramuri de finic în mâni; şi
strigau cu glas tare, şi ziceau: ‹‹Mântuirea este a Dumnezeului nostru,
care şade pe scaunul de domnie, şi a Mielului››! (Apoc.7:9-10)
26
Adevărul Evangheliei 1:6b
27
COLOSENI
Harul este chiar inima Evangheliei. Este bunăvoinţa lui Dumnezeu care
ne dă iertare de păcat şi viaţa veşnică pe care noi nu le merităm şi nu le putem
câştiga. Creştinismul contrastează aspru cu alte religii care presupun că omul se
poate mântui pe el însuşi prin faptele lui bune. Nici o învăţătură nu este mai
clară în Scriptură decât adevărul că „prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi
aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se
laude nimeni“ (Efes.2:8-9).
După ascultarea relatării lui Petru despre convertirea lui Corneliu, restul
apostolilor au exclamat: „Dumnezeu a dat, deci, şi Neamurilor pocăinţă, ca să
aibă viaţa“ (Fapte 11:18). Lidia a fost mântuită după ce „Domnul i-a deschis
inima, ca să ia aminte la cele ce spunea Pavel“ (Fapte 16:14). Pavel le spunea
tesalonicenilor că era plin de recunoştinţă „căci de la început Dumnezeu (i-a)
ales pentru mântuire, în sfinţirea Duhului şi credinţa adevărului“ (2Tes.2:13). El
i-a scris lui Tit că „harul lui Dumnezeu, care aduce mântuire pentru toţi oamenii,
a fost arătat, şi ne învaţă s-o rupem cu păgânătatea şi cu poftele lumeşti, şi să
trăim în veacul de acum cu cumpătare, dreptate şi evlavie“ (Tit 2:11-12).
Mântuirea este un dar binevoitor din partea lui Dumnezeu (vezi Fapte 15:11;
18:27; Rom.3:24; 4:1-8).
Pavel descrie harul mântuitor ca şi „harul lui Dumnezeu în adevăr“.
Expresia „în adevăr“ poartă sensul de sinceritate. Este cu adevărat „harul lui
Dumnezeu“ în contrast cu toţi ceilalţi pretendenţi ai adevăratei evanghelii.
Dumnezeu este binevoitor, îndurător în suveranitatea Sa, şi iertător. Nu putem
face nimic pentru a ne determina mântuirea; Dumnezeu mântuieşte de bună voie
prin Harul Său. Cântarea „Isus le-a plătit pe toate“ exprimă acest gând în aceste
cuvinte familiare:
28
Adevărul Evangheliei 1:7-8
„cum aţi învăţat de la Epafra, prea iubitul nostru tovarăş de slujbă. El este
un credincios slujitor al lui Hristos pentru voi, şi ne-a vorbit despre
dragostea voastră în Duhul“ (1:7-8)
Deşi mântuirea este numai prin Harul lui Dumnezeu, El foloseşte oameni
ca şi canale ale acestui Har. Isus le-a spus ucenicilor în Fapte 1:8 că ei, în
puterea Duhului Sfânt, trebuiau să-I fie martori. 1Corinteni 1:21 vorbeşte despre
cei care au crezut prin auzirea mesajului predicat. Dar probabil, nici un pasaj nu
afirmă adevărul acesta cu atâta putere ca în Romani: „Dar cum vor chema pe
Acela în care n-au crezut? Şi cum vor crede în Acela, despre care n-au auzit? Şi
cum vor auzi despre El fără propovăduitor?“ (Rom.10:14).
Dar aşa cum am observat în introducere, Epafra a adus vestea bună a
Harului lui Dumnezeu bisericii din Colose. Au aflat-o de la el. Pavel adesea se
referea la el ca la un doulos (slujitor legat) al lui Hristos (Rom.1:1; Fil.1:1;
Gal.1:10; Tit 1:1). Referindu-se la Epafra ca tovarăşul slujitor legat al lui (sun
doulos), şi numindu-l „un credincios slujitor al lui Hristos pentru voi“, Pavel
leagă lucrarea lui Epafra cu a lui Însuşi. Epafra era reprezentantul lui Pavel la
Colose, mergând înapoi prin autoritatea sa şi cea a Domnului Isus. În timp ce
Pavel era întemniţat fără puterea de a merge la Coloseni, Epafra le slujea în
numele lui Pavel. De asemenea, el l-a informat pe Pavel despre „dragostea
(colosenilor) în Duhul“, un raport care fără îndoială a adus o mare bucurie inimii
lui Pavel. Pavel era recunoscător pentru Evanghelie şi pentru recepţia
colosenilor la ea.
Dumnezeu ne dă privilegiul minunat şi responsabilitatea sobră de a fi
agenţii Săi în proclamarea Evangheliei harului Său. Fie ca noi să fim credincioşi,
să împărtăşim cu alţii Evanghelia care a însemnat atât de mult pentru noi.
29
.
2
PAVEL SE ROAGĂ PENTRU
COLOSENI - partea 1
30
COLOSENI
31
Pavel se roagă pentru coloseni – partea 1 1:9
PETIŢIA
„De aceea şi noi, din ziua când am auzit aceste lucruri, nu încetăm să ne
rugăm pentru voi, şi să cerem să vă umpleţi de cunoştinţa voii Lui, în orice
fel de înţelepciune şi pricepere duhovnicească“ (1:9).
32
COLOSENI
33
Pavel se roagă pentru coloseni – partea 1 1:9
34
COLOSENI
REZULTATELE
35
Pavel se roagă pentru coloseni – partea 1 1:10b
O UMBLARE VREDNICĂ
Noul Testament descrie mai multe trăsături ale unei umblări într-un chip
vrednic. Noi trebuie să umblăm: în smerenie (Efes.4:1-3), în curăţie
(Rom.13:13), într-o stare de mulţumire (1Cor.7:17), prin credinţă (2Cor.5:7), în
36
COLOSENI
O VIAŢĂ RODITOARE
37
Pavel se roagă pentru coloseni – partea 1 1:10c
CREŞTEREA
38
COLOSENI
TĂRIA
RĂBDARE
39
Pavel se roagă pentru coloseni – partea 1 1:11b
rabde încercările bucuros, literal „cu bucurie“ (meta charis). Comentatorii sunt
împărţiţi dacă meta charis ar trebui legat cu „statornicie“ şi „răbdare“ în versetul
11, sau cu „mulţumind“ în versetul 12. Oricum, cel mai bine pare să legăm
expresia cu versetul 11. „Mulţumind“ (v.12) include deja elementul bucuriei.
Cunoaşterea adevărului lui Dumnezeu ne dă abilitatea să răbdăm bucuroşi
încercările, după cum însuşi Pavel a făcut (vezi Fapte 16:24).
Aceasta era rugăciunea constantă a lui Pavel pentru coloseni, ca ei să fie
umpluţi cu cunoştinţa voii lui Dumnezeu. El ştia că numai atunci când
credincioşii sunt stăpâniţi de această cunoştinţă, pot umbla într-un chip vrednic
de Domnul şi să Îi placă. În plus, Pavel ştia că o asemenea cunoştinţă era cerută
pentru o viaţă roditoare, creştere spirituală, tărie şi răbdare cu bucurie a
încercărilor.
40
.
3
Pavel se roagă pentru coloseni – partea 2
Rugăciunea lui Pavel este un model sau un tipar de urmat pentru toţi
credincioşii. Asemenea rugăciunilor lui de aici sau din altă parte, rugăciunile
noastre ar trebui să includă laudă, la fel de bine ca şi cereri. Pavel le-a scris
filipenilor: „Nu vă îngrijoraţi de nimic; ci în orice lucru, aduceţi cererile voastre
la cunoştinţa lui Dumnezeu, prin rugăciuni şi cereri, cu mulţumiri“ (Fil.4:6). În
1Timotei, Pavel i-a îndemnat sa facă: „rugăciuni, cereri, mijlociri, mulţumiri
pentru toţi oamenii“ (1Tim.2:1). Mai târziu, colosenilor le-a spus: „stăruiţi în
rugăciune, vegheaţi în ea cu mulţumiri“ (Col.4:2). Pavel aducea mulţumiri, în
rugăciunile lui, în mod constant (vezi Fapte 27:35; Rom.1:8; 1Tim.1:12).
Mulţumind este prea adesea retrogradat pe un loc secundar în rugăciunile
poporului lui Hristos. Atitudinea noastră în apropierea de Dumnezeu este adesea
amintitoare de feţele lipitorii: „Dă! Dă!“ (Prov.30:15). Suntem grăbiţi să ne
41
COLOSENI
42
Pavel se roagă pentru coloseni – partea 2 1:12-14
pentru apropierea Lui. „Te lăudăm Dumnezeule, Te lăudăm, noi care chemăm
Numele Tău“ (eng. - „căci Numele Tău este aproape“). Pavel aducea mulţumiri
lui Dumnezeu pentru mântuirea lui şi pentru oportunitatea de a-I sluji:
„Mulţămesc lui Hristos Isus, Domnul nostru, care m-a întărit, că m-a socotit
vrednic de încredere, şi m-a pus în slujba Lui, măcar că mai înainte eram un
hulitor, un prigonitor şi batjocoritor. Dar am căpătat îndurare, pentru că
lucram din neştiinţă, în necredinţă!“ (1Tim.1:12-13).
De asemenea, apostolul mulţumea pentru creşterea spirituală a altora:
„Trebuie să mulţumim totdeauna lui Dumnezeu pentru voi, fraţilor, cum se şi
cuvine, pentru că credinţa voastră merge mereu crescând, şi dragostea fiecăruia
din voi toţi faţă de ceilalţi se măreşte tot mai mult“ (2Tes.1:3).
Chiar şi lucrurile pământeşti, ca mâncarea, atrag după ele mulţumiri
(1Tim.4:3-4). 1Tesaloniceni 5:18 rezumă aceasta: „Mulţămiţi lui Dumnezeu
pentru toate lucrurile; căci aceasta este voia lui Dumnezeu, în Hristos Isus, cu
privire la voi“.
Ce îi face pe creştini cel mai mult mulţumitori în lucrarea lui Hristos?
Pavel exclamă în Corinteni: „Mulţămiri fie aduse lui Dumnezeu pentru darul Lui
nespus de mare!“ (2Cor.9:15). El mulţumea pentru rezultatul lucrării lui Hristos,
care este mântuirea noastră (vezi 1Cor.1:4). Aceasta este, de asemenea, tema lui
Coloseni 1:12-14. Pavel rezumă doctrina mântuirii în trei mari adevăruri:
moştenirea, izbăvirea şi transferarea (strămutarea). Deopotrivă, ele sunt o
descriere a mântuirii şi un motiv pentru mulţumire. El dezvăluie specificele
recunoştinţei lui în aceste versete.
MOŞTENIREA
43
COLOSENI
44
Pavel se roagă pentru coloseni – partea 2 1:12
45
COLOSENI
IZBĂVIRE
46
Pavel se roagă pentru coloseni – partea 2 1:13b, 14
STRĂMUTARE
47
COLOSENI
48
.
4
Superioritatea lui Isus Hristos
Biblia este în mod suprem cartea despre Domnul Isus Hristos. Vechiul
Testament relatează pregătirea pentru venirea Lui. Evangheliile Îl prezintă ca
fiind Dumnezeu în trup, venit în lume ca să mântuiască pe păcătoşi. În Faptele
Apostolilor, mesajul mântuirii în Hristos începe să fie răspândit în lume.
Epistolele detaliază teologia lucrării lui Hristos şi a personificării lui Hristos în
Trupul Său, Biserica. În cele din urmă, Apocalipsa Îl prezintă pe Hristos pe tron,
domnind ca Împărat al împăraţilor şi Domn al domnilor.
Fiecare parte din Scriptură adevereşte despre Isus Hristos. Luca 24:27
spune, „Şi a început de la Moise, şi de la toţi proorocii, şi [Isus] le-a tâlcuit, în
toate Scripturile, ce era cu privire la El”. În Ioan 5:39, Isus a spus despre
49
COLOSENI
50
Superioritatea lui Isus Hristos 1:15
El este chipul Dumnezeului celui nevăzut, cel întâi-născut din toată zidirea.
(1:15)
Aşa cum deja am observat, ereticii L-au considerat pe Isus ca unul din
duhurile inferioare care coborau din inferioritatea secvenţială a lui Dumnezeu.
Pavel combate aceasta cu două descrieri puternice a ceea ce este Isus de fapt. În
primul rând, Pavel Îl descrie ca chipul Dumnezeului celui nevăzut. Eikōn
(chip) înseamnă „imagine” sau „asemănare”. Din acesta obţinem cuvântul
nostru românesc icoană, care se referă la o statuie. Este folosit în Matei 22:20
despre chipul lui Cezar de pe o monedă, şi în Apocalipsa 13:14 despre chipul lui
Anticrist.
Chiar dacă şi omul este şi el eikōn-ul lui Dumnezeu (1 Cor.11:7; vezi
Gen.1:26-27), omul nu este o imagine desăvârşită a lui Dumnezeu. Oamenii sunt
făcuţi după chipul lui Dumnezeu prin faptul că au o personalitate raţională. Ca şi
Dumnezeu, ei au intelect, emoţii şi voinţă, prin care pot să gândească, să simtă şi
să aleagă. Totuşi, ca şi oameni, nu suntem după chipul lui Dumnezeu din punct
de vedere moral, pentru că El este sfânt şi noi suntem păcătoşi. Noi nu posedăm
atributele Lui inexprimabile, ca omniscienţa, omnipotenţa, imuabilitatea sau
omniprezenţa. Nu suntem umani, nu divini.
Căderea a deteriorat imaginea originală a lui Dumnezeu în om. Înainte de
cădere, Adam şi Eva erau nevinovaţi, liberi de păcat şi incapabili să moară. Ei
pierdut acesta calităţi atunci când au păcătuit. Totuşi, când cineva îşi pune
încrederea în Hristos, acelei persoane i se făgăduieşte că imaginea lui Hristos va
fi restaurată în el sau ea. „Căci pe aceia pe care i-a cunoscut mai dinainte, i-a şi
Hotărât mai dinainte să fie asemenea chipului Fiului Său” (Rom.8:29; vezi 2
Cor.3:18; Col.3:10). Dumnezeu îi va face pe credincioşi fără păcat asemenea lui
Hristos atunci când vor intra în faza finală a vieţii lor veşnice.
Spre deosebire de om, Isus Hristos este desăvârşit, o imagine absolut
corectă a lui Dumnezeu. El nu a devenit chipul lui Dumnezeu la întrupare, ci a
fost aşa din veşnicie. Evrei 1:3 Îl descrie pe Isus ca ,,oglindirea slavei lui
[Dumnezeu]”. Hristos reflectă atributele lui Dumnezeu, aşa cum lumina soarelui
reflectă soarele. Ulterior, se spune că El este ,,reprezentarea exactă a naturii lui
[Dumnezeu]”. Charaktēr („reprezentare exactă”) se referă la un instrument de
imprimare sau la o stampilă. Isus este asemănarea exactă a lui Dumnezeu. Este
chipul adevărat al lui Dumnezeu (Fil.2:6).De aceea a putut să spună, „Cine M-a
văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl” (Ioan 14:9). În Hristos, Dumnezeul invizibil a
51
devenit vizibil, „Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului
născut din Tatăl” (Ioan 1:14).
COLOSENI
52
născut între mai mulţi fraţi, forma este de plural (vezi Col.1:18; Rom.8:29).
Totuşi, creaţia este unică. În cele din urmă, dacă Pavel a vrut să transmită că
Superioritatea lui Isus Hristos 1:16-17
Pavel dă trei motive pentru întâietatea lui Isus asupra creaţiei. Mai întâi,
El este Creator. Învăţătorii falşi din Colose L-au considerat pe Isus ca primul şi
cel mai important dintre duhurile din Dumnezeu, dar erau convinşi că nu era
altceva decât o altă fiinţă din lanţul care în final avea să creeze universul
53
material. Dar Pavel respinge blasfemia aceea, insistând că prin El au fost create
toate lucrurile. Acel adevăr este confirmat de apostolul Ioan (Ioan 1:3) şi de
COLOSENI
autorul epistolei către Evrei (Evrei 1:2). Pentru că ereticii coloseni considerau
materia ca fiind rea, ei argumentau că nici bunul Dumnezeu, nici duhurile Lui
bune nu ar fi putut-o crea. Dar Pavel susţine că Isus a făcut toate lucrurile, atât
cerurile cât şi pământul, atât vizibilul cât şi invizibilul. Combate dualismul
filosofic fals al ereziei colosene. Isus este Dumnezeu, şi El a creat universul
material.
Prin studierea creaţiei, s-ar putea obţine o licărire a puterii, cunoştinţei şi
înţelepciunii Creatorului. Mărimea absolută a universului te copleşeşte. Soarele,
de exemplu, are un diametru de 864.000 mile (aproximativ 1.383.400 km – n.t.)
(de o sută de ori mai mare decât cea a pământului) şi ar putea ţine 1.3 milioane
de planete de mărimea Pământului în interiorul lui. Totuşi, steaua Betelgeuse are
un diametru de 100 de milioane de mile (aproximativ 160 de milioane de
kilometri – n.t.), care este mai mare decât orbita Pământului în jurul Soarelui. Ia
lumina soarelui, care călătoreşte cu 186.000 de mile pe secundă, aproximativ 8.5
minute pentru a ajunge la pământ. Totuşi, aceeaşi lumină ar lua mi mult de patru
ani pentru a ajunge la steaua cea mai apropiată, Alpha Centauri, la 24 miliarde
de mile de pământ. Galaxia de care aparţine Soarele nostru, Calea Lactee,
conţine sute de miliarde de stele. Şi astronomii estimează că sunt milioane sau
miliarde de galaxii. Ceea ce pot să vadă îi determină să estimeze numărul de
stele din univers la 1025. Acesta este aproximativ numărul tuturor boabelor de
nisip de pe toate ţărmurile lumii.
Universul mărturiseşte de asemenea despre înţelepciunea şi cunoaşterea
extraordinară a Creatorului său. Oamenii de ştiinţă vorbesc acum despre
Principiul antropic, „care afirmă pare să fie proiectat cu atenţie pentru
bunăstarea omenirii” (Donald B. DeYoung, „Design în natură: Principul
antropic”, Impact, nr.149 [Noiembrie 1985]: p.ii). O schimbare în viteza de
rotaţie a Pământului în jurul Soarelui sau în jurul axei lui ar fi catastrofică.
Pământul ar deveni fie prea fierbinte fie prea rece pentru a susţine viaţa. Dacă
luna ar veni mai aproape de Pământ mareele ar inunda continentele. O
schimbare în compoziţia gazelor care alcătuiesc atmosfera noastră ar fi şi ea
fatală vieţii. O schimbare în masa protonului ar avea ca rezultat dizolvarea
atomilor de hidrogen. Aceasta ar avea ca rezultat distrugerea universului, pentru
că hidrogenul este elementul dominant.
Creaţia dă o mărturie tăcută despre inteligenţa Creatorului. Max Planck,
câştigătorul Premiului Nobel şi unul dintre fondatorii fizicii moderne a scris,
„Potrivit cu tot ceea ce învaţă ştiinţele exacte despre domeniul imens al naturii,
are preponderenţă o anumită ordine - una independentă de mintea omenească …
această ordine poate fi formulată în termenii activităţii consecvente. Există
dovada unei ordini inteligente a universului căreia atât omul cât şi natura îi sunt
54
subordonate” (citat în DeYoung, „Design în natură”, p.iii). Nu este de mirare că
Psalmistul a scris, „Cerurile spun slava lui Dumnezeu, şi întinderea lor vesteşte
Superioritatea lui Isus Hristos 1:16-17
Gândiţi-vă la dilema fizicianului nuclear atunci când priveşte în cele din urmă
într-o uimire completă la şablonul pe care l-a extras din nucleul de oxigen …
Pentru că sunt opt protoni încărcaţi pozitiv strânşi uniţi în limitele acestui
nucleu foarte mic. Cu ei sunt opt neutroni – un total de şaisprezece particule –
opt încărcate pozitiv, opt descărcate.
55
nucleul împreună? De ce nu se descompunea? Şi prin urmare, de nu se separau
toţi atomii? ([San Diego: Creation-Science Research Center, 1973], pp.31-33)
COLOSENI
Faptul că trăim într-o lume în care practic fiecare obiect este un potenţial
exploziv din punct de vedere nuclear, fără a fi aruncaţi în bucăţi, este datorită
dificultăţilor extreme care însoţesc începerea unei reacţii nucleare. (citat în
Chesnut, Atomul vorbeşte, p.38)
Karl K.Darrow, un fizician la laboratoarele Bell (AT & T), afirmă şi el:
fie scaune de domnii, fie dregătorii, fie domnii, fie stăpâniri. (1:16b)
56
Superioritatea lui Isus Hristos 1:18
Pavel prezintă patru mari adevăruri în acest verset cu privire la relaţia lui
Hristos cu Biserica.
57
trăită în toate mădularele aduce unitate Trupului (vezi 1 Cor.12:12-20). El dă
energie şi coordonează diversitatea în Trup, o diversitate a darurilor şi lucrărilor
COLOSENI
Întâi născut se traduce din nou din prōtotokos. Dintre toţi cei care au fost
înviaţi din morţi, sau vor fi, Hristos are rangul cel mai înalt.
Ca rezultat al morţii şi învierii Lui, Isus a ajuns să aibă locul cel dintâi în
toate. Pavel rezumă pentru accentuare în versetul 18. El doreşte să facă pe cât
posibil să se înţeleagă ideea că Isus nu este doar un alt duh din Dumnezeu.
Pentru că
S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce … de
aceea şi Dumnezeu L-a înălţat nespus de mult, şi I-a dat Numele, care este mai
presus de orice nume; pentru ca, în Numele lui Isus, să se plece orice genunchi
al celor din ceruri, de pe pământ şi de sub pământ, şi orice limbă să
mărturisească, spre slava lui Dumnezeu Tatăl, că Isus Hristos este Domnul.
(Fil.2:8-11)
Isus domneşte în mod suprem peste lumea vizibilă, peste lumea nevăzută
şi peste Biserică. Pavel rezumă argumentul său în versetul 19: Căci Dumnezeu
a vrut ca toată plinătatea să locuiască în El. Plērōma (plinătate) a fost un
termen folosit de gnosticii de mai târziu pentru a se referi la puterile şi atributele
58
divine, despre care credeau că se împărţeau în diferite emanaţii. Este asemănător
cu sensul în care foloseau ereticii coloseni termenul. Pavel combate învăţătura
Superioritatea lui Isus Hristos 1:19
De aceea merită aceasta cele mai serioase gânduri ale noastre, cele mai bune
meditaţii ale noastre, şi osteneala noastră completă în ele. Pentru că dacă
binecuvântarea noastră viitoare va consta în trăirea acolo unde este , şi în
privirea slavei Lui, ce pregătire mai bună ar putea fi pentru ea decât o
contemplare ulterioară constantă a slavei aşa cum este descoperită în
Evanghelie, ca printr-o vedere a ei să putem fi transformaţi treptat în aceeaşi
slavă? (John Owen, Slava lui Hristos [reprint, Chicago: Moody, 1949], pp.25-
26)
59
.
5
Împăcaţi cu Dumnezeu
şi să împace totul cu Sine prin El, atât ce este pe pământ cât şi ce este în
ceruri, făcând pace, prin sângele crucii Lui. Şi pe voi, care odinioară eraţi
străini şi vrăjmaşi prin gândurile şi prin faptele voastre rele, El v-a împăcat
acum prin trupul Lui de carne, prin moarte, ca să vă facă să vă înfăţişaţi
înaintea Lui sfinţi, fără prihană şi fără vină; negreşit, dacă rămâneţi şi mai
departe întemeiaţi şi neclintiţi în credinţă, fără să vă abateţi de la nădejdea
Evangheliei pe care aţi auzit-o, care a fost propovăduită oricărei făpturi de
sub cer, şi al cărei slujitor am fost făcut eu, Pavel. (1:20-23)
Cuvântul împăcare este unul din cei mai semnificativi şi mai descriptivi
din Scriptură. Este unul din cele cinci cuvinte cheie folosite în Noul Testament
pentru a descrie bogăţiile mântuirii în Hristos, împreună cu îndreptăţire,
răscumpărare, iertare şi înfiere.
60
Prin îndreptăţire, credinciosul stă înaintea lui Dumnezeu vinovat şi
condamnat, dar este declarat neprihănit (Rom.8:33). Prin răscumpărare,
păcătosul stă înaintea lui Dumnezeu ca un rob, dar îi este dăruită libertatea
COLOSENI
PLANUL ÎMPĂCĂRII
şi să împace totul cu Sine prin El, atât ce este pe pământ cât şi ce este în
ceruri, făcând pace, prin sângele crucii Lui. Şi pe voi, care odinioară eraţi
străini şi vrăjmaşi prin gândurile şi prin faptele voastre rele, (1:20-21)
61
Planul fundamental al lui Dumnezeu este să împace totul cu Sine prin
Isus Hristos. Când lucrarea Lui de creaţie a fost terminată, „Dumnezeu S-a uitat
la tot ce făcuse; şi iată că erau foarte bune” (Gen.1:31). Totuşi, creaţia bună a lui
Dumnezeu a fost curând deteriorată de păcatul omului. Căderea a avut ca
Împăcaţi cu Dumnezeu 1:20-21
Lupul şi mielul vor paşte împreună, leul va mânca paie ca boul, şi şarpele se va
hrăni cu ţărână. Nici un rău, nici o vătămare nu se va face pe tot muntele Meu
cel Sfânt, zice Domnul. (Isaia 65:25)
62
Şi lumina lunii va fi ca lumina soarelui, iar lumina soarelui va fi de şapte ori
mai mare (ca lumina a şapte zile), când va lega Domnul vânătăile poporului
Său, şi va tămădui rana loviturilor lui. (Isaia 30:26)
COLOSENI
Nu soarele îţi va mai sluji ca lumină ziua, nici luna nu te va mai lumina cu
lumina ei; ci Domnul va fi Lumina ta pe vecie, şi Dumnezeul tău va fi slava
ta. Soarele tău nu va mai asfinţi, şi luna ta nu se va mai întuneca; căci Domnul
va fi Lumina ta pe vecie, şi zilele suferinţei tale se vor sfârşi. (Isaia 60:19-20)
Dar noi, după făgăduinţa Lui, aşteptăm ceruri noi şi un pământ nou, în care va
locui neprihănirea. (2 Petru 3:13)
Apoi am văzut un cer nou şi un pământ nou; pentru că cerul dintâi şi pământul
dintâi pieriseră, şi marea nu mai era. (Apoc.21:1)
63
Unii şi-au imaginat că totul îi include pe oamenii căzuţi şi pe îngerii
căzuţi, şi pe baza acestui lucru au argumentat în favoarea universalismului, a
mântuirii finale a tuturor. Făcând aşa, ei trec cu vederea o lege fundamentale a
Împăcaţi cu Dumnezeu 1:20-21
Şi diavolul, care-i înşela, a fost aruncat în iazul de foc şi de pucioasă, unde este
fiara şi proorocul mincinos. Şi vor fi munciţi zi şi noapte în vecii vecilor. Apoi
am văzut un scaun de domnie mare şi alb, şi pe Cel ce şedea pe el. Pământul şi
cerul au fugit dinaintea Lui, şi nu s-a mai găsit loc pentru ele. Şi am văzut pe
morţi, mari şi mici, stând în picioare înaintea scaunului de domnie. Nişte cărţi
au fost deschise. Şi a fost deschisă o altă carte, care este cartea vieţii. Şi morţii
au fost judecaţi după faptele lor, după cele ce erau scrise în cărţile
acelea. Marea a dat înapoi pe morţii care erau în ea; Moartea şi Locuinţa
morţilor au dat înapoi pe morţii care erau în ele. Fiecare a fost judecat după
faptele lui. Şi Moartea şi Locuinţa morţilor au fost aruncate în iazul de foc.
Iazul de foc este moartea a doua. Oricine n-a fost găsit scris în cartea vieţii, a
fost aruncat în iazul de foc.
64
putere, de orice dregătorie şi de orice nume, care se poate numi, nu numai în
veacul acesta, ci şi în cel viitor. El I-a pus totul sub picioare” (Efes.1:21-22).
COLOSENI
Deşi prin jertfa lui Hristos, Dumnezeu S-a îngrijit de lume (vezi Ioan
3:16; 1 Ioan 2:2), nu toate persoanele vor fi împăcate cu Dumnezeu în sensul de
mântuire pentru a fi răscumpăraţi. Beneficiile ispăşirii lui Hristos sunt aplicate
doar celor aleşi,c are vor veni la credinţa mântuitoare în El.
De la planul general al lui Dumnezeu de a împăca toate lucrurile cu Sine,
Pavel se întoarce la împăcarea specifică a credincioşilor ca cei coloseni. Faptul
că ei au fost împăcaţi era dovada suficientă că Hristos era suficient pentru a
împăca bărbaţii şi femeile cu Dumnezeu. Împăcarea lor prevestea împăcarea
finală a universului.
Pentru a imprima în ei puterea lui Hristos de a împăca oamenii cu
Dumnezeu, Pavel le aduce aminte colosenilor de felul cum erau ei înainte de
împăcare. Erau străini şi vrăjmaşi prin gândurile şi prin faptele [lor] rele.
Apallotrioō (străini) înseamnă „îndepărtaţi”, „înlăturaţi” sau „separaţi”. Înainte
de împăcarea lor, colosenii erau complet înstrăinaţi de Dumnezeu. Într-un pasaj
asemănător, Pavel scrie, „Eraţi fără Hristos, fără drept de cetăţenie în Israel,
străini de legămintele făgăduinţei, fără nădejde şi fără Dumnezeu în lume. Dar
acum, în Hristos Isus, voi, care odinioară eraţi depărtaţi, aţi fost apropiaţi prin
sângele lui Hristos” (Efes.2:12-13). Necreştinii sunt despărţiţi de Dumnezeu
datorită păcatului; nu există un lucru ca „păgânism nevinovat”. Toţi
necredincioşii suferă despărţirea de Dumnezeu dacă nu primesc împăcarea adusă
prin Isus Hristos.
Colosenii erau şi vrăjmaşi prin gânduri. Echthros (vrăjmaşi) ar putea fi
tradus şi „plini de ură”. Necredincioşii nu sunt doar înstrăinaţi de Dumnezeu
prin condiţie, ci sunt şi plini de ură faţă de Dumnezeu prin atitudine. Îl urăsc şi îi
resping standardele şi poruncile Lui sfinte pentru sunt vrăjmaşi … prin faptele
lor rele. Scriptura învaţă că necredincioşii „au iubit mai mult întunericul decât
lumina, pentru că faptele lor erau rele. Căci oricine face răul, urăşte lumina, şi
nu vine la lumină, ca să nu i se vădească faptele” (Ioan 3:19-20). Problema lor
nu este ignoranţa, ci dragostea voită faţă de păcat.
65
Chiar dacă „ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu, le este descoperit în ei, căci
le-a fost arătat de Dumnezeu” (Rom.1:19), ei „înăduşă adevărul în nelegiuirea
lor” (Rom.1:18). Aşa cum a scris Isaia Israelului îndărătnic, „Nelegiuirile
voastre pun un zid de despărţire între voi şi Dumnezeul vostru; păcatele voastre
Împăcaţi cu Dumnezeu 1:20-21
vă ascund Faţa Lui şi-L împiedecă să vă asculte” (Isaia 59:2). Păcatul este
cauza-rădăcină a înstrăinării omului de Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu nu
poate să aibă părtăşie cu păcatul (vezi Hab.1:13; 1 Ioan 1:16), păcatul este cel
care trebuie să fie tratat înaintea lui Dumnezeu şi omul să poată fi împăcat.
Se ridică întrebarea dacă omul este cel care se împacă cu Dumnezeu, sau
Dumnezeu cu omul. Există un sens în care au loc ambele. Întrucât „umblarea
după lucrurile firii pământeşti este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu”
(Rom.8:7), şi „cei pământeşti nu pot să placă lui Dumnezeu” (Rom.8:8),
împăcarea nu poate să aibă loc până când omul nu este transformat. „Căci, dacă
este cineva în Hristos, este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus: iată că toate
lucrurile s-au făcut noi. Şi toate lucrurile acestea sunt de la Dumnezeu, care ne-a
împăcat cu El prin Isus Hristos” (2 Cor.5:17-18).
Există de asemenea şi o parte a lui Dumnezeu în împăcare. Din
perspectiva Lui sfântă, mânia Lui dreaptă împotriva păcatului trebuie potolită.
Departe de a fi un bunic tolerant, inofensiv aşa cum astăzi îşi imaginează mulţi
că ar fi, Dumnezeu „Se răzbună şi este plin de mânie; Domnul Se răzbună pe
potrivnicii Lui şi ţine mânie pe vrăjmaşii Lui” (Naum 1:2). „Pământul tremură
de mânia Lui, şi neamurile nu pot să sufere urgia lui” (Ier.10:10). Cel care
refuză să se supună Fiului va descoperi că „mânia lui Dumnezeu rămâne peste
el” (Ioan 3:36). Datorită păcatului lor, „vine mânia lui Dumnezeu peste oamenii
neascultători” (Efes.5:6). Omul şi Dumnezeu nu pot fi împăcaţi niciodată dacă
mânia lui Dumnezeu nu este potolită. Promisiunea pentru aceasta avut loc prin
jertfa lui Hristos. „Deci, cu atât mai mult acum, când suntem socotiţi neprihăniţi,
prin sângele Lui, vom fi mântuiţi prin El de mânia lui Dumnezeu” (Rom.5:9).
Este „Isus, care ne izbăveşte de mânia viitoare” (1 Tes.1:10). El a suportat furia
deplină a mâniei lui Dumnezeu împotriva păcatelor noastre (vezi 2 Cor.5:21; 1
Petru 2:24). După toate, „Dumnezeu nu ne-a rânduit la mânie, ci ca să căpătăm
mântuirea, prin Domnul nostru Isus Hristos” (1 Tes.5:9).
Moartea lui Hristos pe cruce ne-a împăcat cu Dumnezeu (Efes.2:16), ceva
ce noi nu am fi putut face niciodată prin noi înşine. În Romani 5:6-10, Pavel ne
dă patru motive pentru aceasta. Mai întâi lipsa de putere: „eram fără putere”
(v.6). În al doilea rând, lipsa de merit: eram „nelegiuiţi” (v.6). În al treilea rând
lipsa de neprihănire: „eram încă păcătoşi” (v.8). În cele din urmă lipsa de pace
cu Dumnezeu: „eram vrăjmaşi” (v.10). Numai prin lucrarea de ispăşire a
Domnului Isus Hristos a putut să primească fiecare împăcarea (v.11).
66
COLOSENI
MIJLOACELE DE ÎMPĂCARE
făcând pace, prin sângele crucii Lui … El v-a împăcat acum prin trupul Lui
de carne, prin moarte (1:20b, 22a)
Cele două fraze rezumă mijloacele specifice prin care Hristos a făcut
împăcarea noastră cu Dumnezeu. Pavel spune mai întâi că Hristos a făcut pace
între Dumnezeu şi om prin sângele crucii Lui. Sângele vorbeşte în mod
metaforic de ispăşirea Lui. Leagă moartea lui Hristos de sistemul de jertfe din
Vechiul Testament (vezi 1 Petru 1:18-19). Este de asemenea un termen care
denotă în mod grafic moartea violentă, ca cea care era suferită de animalele de
jertfă. Miile nenumărate de animale jertfite sub Vechiul Legământ au arătat către
moartea violentă, cu vărsare de sânge pe care avea să o sufere Mielul de jertfă în
final. Autorul Epistolei către Evrei ne informează că „trupurile dobitoacelor, al
căror sânge este adus de marele preot în Locul preasfânt, pentru păcat „Sunt arse
de tot afară din tabără.” De aceea şi Isus, ca să sfinţească norodul cu însuşi
sângele Său, a pătimit dincolo de poartă” (Evrei 13:11-12).
Referirea la sângele lui Hristos accentuează de asemenea legătura dintre
moartea Lui violentă şi morţile violente ale animalelor jertfite sub Vechiul
Legământ. Totuşi, spre deosebire de multe din ele, Isus nu a sângerat până la
moarte (vezi Ioan 19:34). Nu omul i-a luat viaţa. El nu a fost o victimă
neajutorată, ci Şi-a dat viaţa de bunăvoie lui Dumnezeu.
Tatăl Mă iubeşte, pentru că Îmi dau viaţa, ca iarăşi s-o iau. Nimeni nu Mi-o ia
cu sila, ci o dau Eu de la Mine. Am putere s-o dau, şi am putere s-o iau iarăşi:
aceasta este porunca pe care am primit-o de la Tatăl Meu. (Ioan 10:17-18)
Isus a ales momentul morţii Lui: „Când a luat Isus oţetul, a zis: „S-a
isprăvit!” Apoi şi-a plecat capul, şi Şi-a dat duhul” (Ioan 29:30).
Totuşi, nu este nimic mistic cu privire la sângele lui Hristos. Ne
mântuieşte doar în sensul că moartea Lui a fost moartea jertfitoare a Mielului
final. A fost moartea care ne-a împăcat cu Dumnezeu (Rom.5:10).
Învăţătura biblică propriu-zisă cu privire la sângele lui Hristos este că
trupul lui fizic nu are nici o putere mântuitoare magică sau mistică. Nu este vreo
formă a sângelui actual al lui Hristos care să fie păstrată şi care să-i spele în mod
literal pe păcătoşi de păcatul lor. Sângele lui Hristos este aplicat credincioşilor în
67
sens simbolic, prin credinţă, în acelaşi fel în care Îl „vedem” pe Hristos prin
credinţă, şi sunt aşezaţi împreună cu El în locurile cereşti – nu într-un sens fizic.
Cum ar putea să fie aplicaţi credincioşilor pentru mântuire în sens literal
corpusculii roşii şi albi?Trupurilor noastre fizice?Ar putea fi altfel cu sângele
Împăcaţi cu Dumnezeu 1:20b, 22a
literal? Unde ar putea fi păstrat sângele tangibil, literal? Cât de mult ar trebui să
fie aplicat din el, şi de ce nu se sfârşeşte? Într-o măsură sau alta, trebuie să
recunoaştem că există simbolism în ceea ce spune Scriptura despre sânge. Altfel
am sfârşi în mod evident cu o doctrină nebiblică numită transsubstanţiune pentru
a explica cum este aplicat în mod literal sângele tuturor credincioşilor pentru
mântuire. (Am auzit recent că unii cred că sângele lui Isus este păstrat într-o
sticlă în cer pentru a fi folosit în mod literal într-un fel pentru a fi aplicat
sufletului!)
O interpretare stric fizică a ceea ce spune Scriptura despre sângele lui
Hristos nu poate fi aplicată în mod adecvat unor pasaje ca Ioan 6:53-54:
„Adevărat, adevărat, vă spun, că, dacă nu mâncaţi trupul Fiului omului, şi dacă
nu beţi sângele Lui, n-aveţi viaţa în voi înşivă. Cine mănâncă trupul Meu, şi bea
sângele Meu, are viaţa veşnică; şi Eu îl voi învia în ziua de apoi”.
Ar fi la fel de greu de explicat ce vrea să însemne sângele fizic în Matei
23:3-35 („Nu ne-am fi unit cu ei la vărsarea sângelui proorocilor”); 27:24-25
(„Sângele Lui să fie asupra noastră şi asupra copiilor noştri.”); Fapte 5:28 („să
aruncaţi asupra noastră sângele acelui om”); 18:6 („Sângele vostru să cadă
asupra capului vostru”); 20:26, 28 („Sunt curat de sângele tuturor”); şi 1
Corinteni 10:16 („Paharul binecuvântat, pe care-l binecuvântăm, nu este el
împărtăşirea cu sângele lui Hristos?”).
Sângele literal al lui Hristos a căzut în ţărână şi în praf, şi nimic din
Scriptură nu ne arată că ar mai exista acum vreo formă vizibilă sau tangibilă.
Cina Domnului nu schimbă vinul în sânge. Nu există nici o care prin care
sângele real al lui Hristos să ne poată fi aplicat fiecăruia din noi. Trebuie să
recunoaştem într-un oarecare punct că stropirea cu sânge sub legământul cel noi
este simbolică.
„Fără vărsare de sânge, nu este iertare” (Evrei 9:22). Afirm acel adevăr şi
nu l-am negat vreodată. Da „vărsarea de sânge” din Scriptură este o expresie
care înseamnă mult mai mult decât doar sângerare. Se referă la moartea
jertfitoare violentă. Dacă doar vărsarea de sânge ar fi putut să cumpere
mântuirea, de ce nu a sângerat Isus fără să moară? Bineînţeles, El a trebuit să
moară pentru a fi o jertfă desăvârşită, şi fără moartea Lui răscumpărarea noastră
nu ar fi fost dobândită prin sângele Lui.
Însemnătatea Scripturii în această chestiune nu este deloc dificilă. Romani
5:9-10 clarifică ideea; cele două versete puse alături arată că trebuie a fi „socotiţi
neprihăniţi prin sângele Lui” (v.9) este acelaşi lucru cu a fi „împăcaţi cu
Dumnezeu, prin moartea Fiului Său” (v.10). Elementul decisiv în mântuire este
68
moartea jertfitoare a lui Hristos în folosul nostru. Vărsarea sângelui Său a fost
manifestarea vizibilă a vieţii care se scurgea prin jertfă, şi Scriptura foloseşte în
mod consecvent termenul „vărsare de sânge” ca pe o metonimie pentru moarte
COLOSENI
ispăşitoare. (O metonimie este o figură de stil în care partea este folosită pentru
a reprezenta sau a desemna întregul.)
Vărsarea de sânge a fost planul lui Dumnezeu pentru toate jertfele din
Vechiul Testament. Ele sângerau până la moarte, fără să fie sugrumate sau arse.
Dumnezeu a planificat ca moartea jertfitoare să aibă loc cu pierdere de sânge ca
o manifestare vie a vieţii care se scurgea („viaţa trupului este în sânge”). Totuşi,
celor care erau prea săraci ca să aducă animale pentru jertfă li se permitea să
aducă în loc o zecime de efă (aproximativ două sferturi – n.t.) din floarea făinii
(Levitic 5:11). Păcatele lor erau acoperite la fel de sigur ca şi păcatele celor care
îşi permiteau să ofere un miel, un ţap, o turturică sau un porumbel (Lev.5:6-7).
Sângele lui Hristos era preţios – dar era la fel de preţios numai atunci când se
sfârşea în moarte pentru că numai atunci putea să fie plătită pedeapsa pentru
păcat.
Astfel, dacă Hristos ar fi sângerat fără să moară, mântuirea nu ar fi fost
dobândită. În sensul acela, nu sângele, ci moartea este cea care e mântuieşte. Şi
când Scriptura vorbeşte despre vărsare de sânge, ideea nu este de simplă vărsare,
ci de moarte violentă ca jertfă. Aceasta nu este erezie, şi nimic în istoria Bisericii
Protestante nu ar susţine o astfel de noţiune. Singurul grup major care insistă că
aplicarea sângelui este literală este Biserica Catolică.
Hristos a murit nu numai ca jertfă, dar şi ca înlocuitor. El v-a împăcat
acum în trupul Său de carne prin moarte. În Romani 8:3, Pavel ne spune că
„Dumnezeu a osândit păcatul în firea pământească, trimeţând, din pricina
păcatului, pe însuşi Fiul Său într-o fire asemănătoare cu a păcatului”. El a luat
locul păcătoşilor murind o moarte înlocuitoare care a plătit pedeapsa deplină
pentru păcatul tuturor celor care cred. Această moarte a satisfăcut mânia lui
Dumnezeu. Încă o dată Pavel loveşte învăţătura falsă a ereticilor coloseni că
Hristos a fost o simplă fiinţă. Dimpotrivă, Pavel insistă, El a murit ca un om
pentru oameni. Dacă nu ar fi adevărat, nu ar fi împăcare pentru nici o persoană.
SCOPUL ÎMPĂCĂRII
69
Scopul final al lui Dumnezeu în împăcare este acela de a-i înfăţişa pe
aleşii Lui sfinţi şi curaţi înaintea Lui. Pavel a exprimat o dorinţă asemănătoare
pentru Corinteni: „Sunt gelos de voi cu o gelozie după voia lui Dumnezeu,
pentru că v-am logodit cu un bărbat, ca să vă înfăţişez înaintea lui Hristos ca pe
Împăcaţi cu Dumnezeu 1:23
DOVEZILE ÎMPĂCĂRII
70
propovăduită oricărei făpturi de sub cer, şi al cărei slujitor am fost făcut
eu, Pavel. (1:23)
Unul din cele mai sobre adevăruri din Biblie este acela că nu toţi cei care
pretind că sunt creştini sunt de fapt mântuiţi. Domnul nostru a avertizat, „Mulţi
COLOSENI
Îmi vor zice în ziua aceea: „Doamne, Doamne! N-am proorocit noi în Numele
Tău? N-am scos noi draci în Numele Tău? Şi n-am făcut noi multe minuni în
Numele Tău?” Atunci le voi spune curat: „Niciodată nu v-am cunoscut;
depărtaţi-vă de la Mine, voi toţi care lucraţi fărădelege” (Mat.7:22-23).
Dintre toate semnele unui creştin autentic prezentate în Scriptură, nici
unul nu este mai semnificativ ca cel pe care menţionează Pavel aici. Oamenii
dau dovadă de faptul că sunt cu adevărat împăcaţi atunci când [rămân] şi mai
departe întemeiaţi şi neclintiţi în credinţă. Biblia adevereşte în mod repetat că
cei care sunt cu adevărat împăcaţi vor rămâne în credinţă. În Pilda
Semănătorului, Isus a descris pe cei reprezentaţi de pământul stâncos ca „aceia
carie, când aud Cuvântul, îl primesc cu bucurie; dar n-au rădăcină, ci cred până
la o vreme, iar când vine ispita, cad” (Luca 8:13). Prin cădere au dovedit că nu
au fost niciodată mântuiţi cu adevărat. În Ioan 8:31, „[Isus] a zis Iudeilor, care
crezuseră în El: „Dacă rămâneţi în cuvântul Meu, sunteţi într-adevăr ucenicii
Mei”. Vorbind despre apostaţi, apostolul Ioan scrie în 1 Ioan 2:19, „Ei au ieşit
din mijlocul nostru, dar nu erau dintre ai noştri. Căci dacă ar fi fost dintre ai
noştri, ar fi rămas cu noi; ci au ieşit, ca să se arate că nu toţi sunt dintre ai
noştri”.
După ce au auzit o oarecare învăţătură dificilă şi provocatoare de la El,
mulţi dintre aşa-zişii ucenici ai lui Isus „s-au întors înapoi, şi nu mai umblau cu
El” (Ioan 6:66). Făcând aşa, ei au dovedit că nu au fost niciodată cu adevărat
ucenicii Lui. Perseverenţa este pecetea sfântului adevărat. (Discut această
chestiune mai detaliat în cărţile mele Evanghelia după Isus [Grand Rapids:
Zondervan, 1988] şi Mântuit fără îndoială [Wheaton, III.:Victor, 1992].)
Ca nu cumva să există confuzie cu privire la lucrurile în care ar trebui să
rămână, Pavel specifică conţinutul credinţei lor ca Evanghelia pe care aţi
auzit-o, care a fost propovăduită oricărei făpturi de sub cer, şi al cărei
slujitor am fost făcut eu, Pavel.
Colosenii ar trebui să rămână neclintiţi în Evanghelia apostolică pe care
au auzit-o; Evanghelia care trebuia să fie proclamată în toată lumea; Evanghelia
a cărei slujitor era Pavel, însărcinat să o predice. Cei care, asemenea ereticilor
coloseni, propovăduiau o altă Evanghelie erau blestemaţi înaintea lui Dumnezeu
(Gal.1:8).
Poate nici nu pasaj nu accentuează importanţa vitală a împăcării mai mult
decât 2 Corinteni 5:17-21:
71
Căci, dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus: iată
că toate lucrurile s-au făcut noi. Şi toate lucrurile acestea sunt de la Dumnezeu,
care ne-a împăcat cu El prin Isus Hristos, şi ne-a încredinţat slujba împăcării; că
adică, Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine, neţinându-le în
socoteală păcatele lor, şi ne-a încredinţat nouă propovăduirea acestei
Împăcaţi cu Dumnezeu 1:23
72
.
6
Perspectiva lui Pavel asupra lucrării
73
Lucrarea este un subiect care era drag inimii apostolului Pavel, şi este o
temă frecventă în epistolele lui. Niciodată nu a pierdut sentimentul uimirii că
Dumnezeu l-a chemat la lucrare, şi niciodată nu a obosit să vorbească despre ea.
Către sfârşitul vieţii lui, a scris potejatului şi tovarăşului său de lucru, Timotei,
„Mulţămesc lui Hristos Isus, Domnul nostru, care m-a întărit, că m-a socotit
COLOSENI
SURSA LUCRĂRII
74
Evreu din Evrei; în ce priveşte Legea, Fariseu; în ce priveşte râvna, prigonitor al
Bisericii; cu privire la neprihănirea pe care o dă Legea, fără prihană” (Fil.3:5-6).
Deşi născut în Tars, a fost crescut în Ierusalim, a „învăţat la picioarele lui
Gamaliel să [cunoască] cu deamănuntul Legea părinţilor [săi], şi a fost tot atât
de plin de râvnă pentru Dumnezeu” (Fapte 22:3). A spus, „[Eram] înaintat în
Perspectiva lui Pavel asupra lucrării 1:23c, 25a
religiunea Iudeilor decât mulţi din neamul meu, de o vârstă cu mine. Eram
însufleţit de o râvnă nespus de mare pentru datinile strămoşeşti” (Gal:14). Râvna
aceea a fost cea care l-a determinat să devină un prigonitor al creştinilor.
Cititorii Noului Testament l-au întâlnit pentru prima dată pe Pavel sub
numele său evreiesc, Saul, la omorârea lui Ştefan. „L-au târât afară din cetate, şi
l-au ucis cu pietre. Martorii şi-au pus hainele la picioarele unui tânăr, numit
Saul” (Fapte 7:58). Nemulţumit cu un rol de susţinere, a devenit imediat un
prigonitor principal al bisericii: „Dar Saul sufla încă ameninţarea şi uciderea
împotriva ucenicilor Domnului. S-a dus la marele preot, şi i-a cerut scrisori către
sinagogile din Damasc, ca, dacă va găsi pe unii umblând pe Calea credinţei, atât
bărbaţi cât şi femei, să-i aducă legaţi la Ierusalim” (Fapte 9:1-2). A „prigonit
până la moarte această Cale, a legat şi a pus în temniţă bărbaţi şi femei” (Fapte
22:4). Aşa cum a descris în mărturia lui înaintea împăratului Agripa,
Şi eu, ce-i drept, credeam că trebuie să fac multe lucruri împotriva Numelui lui
Isus din Nazaret, şi aşa am şi făcut în Ierusalim. Am aruncat în temniţă pe mulţi
sfinţi, căci am primit puterea aceasta de la preoţii cei mai de seamă; şi, când
erau osândiţi la moarte, îmi dădeam şi eu votul împotriva lor. I-am pedepsit
adesea în toate sinagogile şi îmi dădeam toată silinţa ca să-i fac să hulească. În
pornirea mea nebună împotriva lor, îi prigoneam până şi în cetăţile străine”
(Fapte 26:9-11).
În acest scop, m-am dus la Damasc, cu putere şi învoire de la preoţii cei mai de
seamă. Pe la amiază, împărate, pe drum, am văzut strălucind împrejurul meu şi
împrejurul tovarăşilor mei o lumină din cer, a cărei strălucire întrecea pe a
soarelui. Am căzut cu toţii la pământ; şi eu am auzit un glas, care-mi zicea în
limba evreiască: „Saule, Saule, pentru ce Mă prigoneşti? Îţi este greu să arunci,
cu piciorul înapoi în vârful unui ţepuş.” „Cine eşti, Doamne?” am răspuns eu. Şi
Domnul a zis: „Eu Sunt Isus, pe care-L prigoneşti. Dar scoală-te, şi stai în
picioare; căci M-am arătat ţie, ca să te pun slujitor şi martor atât al lucrurilor pe
care le-ai văzut, cât şi al lucrurilor pe care Mă vei vedea făcându-le. Te-am ales
din mijlocul norodului acestuia şi din mijlocul Neamurilor, la care te trimit, ca
să le deschizi ochii, să se întoarcă de la întuneric la lumină, şi de sub puterea
75
Satanei la Dumnezeu; şi să primească, prin credinţa în Mine, iertare de păcate şi
moştenirea împreună cu cei sfinţiţi.” (Fapte 26:12-18)
Pavel nu s-a înrolat singur să devină un slujitor al lui Isus Hristos; a fost
aleşi de Domnul Însuşi. Orbit şi îngrozit de măreţia arătării slăvite a lui Hristos,
tot ceea ce a putut să spună a fost „Ce să fac, Doamne?”
COLOSENI
76
Efes.3:2, 7-8). Nu există un pasaj mai puternic pentru a arăta sentimentul ferm al
lui Pavel cu privire la chemarea lui divină în viaţă ca cel din 1 Corinteni 9:16-
17. El scrie, „ Dacă vestesc Evanghelia, nu este pentru mine o pricină de laudă,
căci trebuie s-o vestesc; şi vai de mine, dacă nu vestesc Evanghelia! Dacă fac
lucrul acesta de bună voie, am o răsplată. Chiar dacă-l fac de silă, este o
isprăvnicie care mi-a fost încredinţată”. „Trebuie s-o vestesc” este un limbaj
Perspectiva lui Pavel asupra lucrării 1:24a
puternic. „Vai de mine” este şi mai puternic. A operat sub cunoaşterea unui
mandat divin care nu a fost voluntar la început. Toţi care sunt chemaţi să predice
trebuie să simtă obligaţia, teama de judecată şi sentimentul isprăvniciei pe care
le-a simţit Pavel.
Biserica este casa lui Dumnezeu (1 Tim.3:15), şi toţi credincioşii au
responsabilitatea de a se ocupa de lucrările pe care Domnul li le-a dat. Contrar
învăţăturii populare de astăzi, darurile noastre spirituale nu sunt intenţionate
pentru edificarea noastră personală. Ele ne sunt date pentru a ne ajuta să-i slujim
pe alţii. Pavel le-a spus colosenilor că isprăvnicia sa i-a fost dată de Dumnezeu
pentru voi. Petru a repetat acelaşi adevăr când a scris, „Ca nişte buni ispravnici
ai harului felurit al lui Dumnezeu, fiecare din voi să slujească altora după darul
pe care l-a primit” (1 Petru 4:10). Conducătorii au o isprăvnicie specială: „Căci
episcopul, ca econom al lui Dumnezeu, trebuie să fie fără prihană” (Tit 1:7).
Fiecare creştin va da socoteală într-o zi lui Hristos de isprăvnicia lui. Fie ca nici
unul dintre noi să nu fie găsit un sărman ispravnic, ca robul leneş din pilda
talanţilor (Mat.25:24-25).
SPIRITUL LUCRĂRII
77
şi şade la dreapta scaunului de domnie al lui Dumnezeu. Uitaţi-vă, deci, cu luare
aminte la Cel ce a suferit din partea păcătoşilor o împotrivire aşa de mare faţă de
Sine, pentru ca nu cumva să vă pierdeţi inima, şi să cădeţi de oboseală în
sufletele voastre” (Evrei 12:2-3). Isus nu Şi-a pierdut niciodată bucuria slujirii
Lui, chiar atunci când a înfruntat realitatea teribilă a crucii. Şi, spre deosebire de
El, cei mai mulţi credincioşi nu s-au „împotrivit încă până la sânge” (v.4). Un
COLOSENI
creştin care şi-a pierdut bucuria slujirii nu are împrejurări rele, ci legături rele.
Nu vă veţi pierde bucuria slujirii lui Hristos dacă părtăşia cu El nu se va
întrerupe.
Bucuria creştină este interioară. Pavel a fost uneori descurajat de
împrejurările lui, dar şi-a păstrat bucuria. S-a descris pe sine ca ,,încolţit în toate
chipurile, dar nu la strâmtoare; în grea cumpănă, dar nu deznădăjduit; prigonit,
dar nu părăsit; trântit jos, dar nu omorât” (2 Cor.4:8-9). A cunoscut „o mare
întristare, şi am o durere necurmată în inimă” (Rom.9:2) pentru starea Israelului
necredincios. Indiferent de împrejurările lui Pavel, el nu şi-a pierdut niciodată
încrederea profundă că Dumnezeu este în control.
Bucuria este generată de umilinţă. Oamenii îşi pierd bucuria atunci când
devin concentraţi asupra lor, se gândesc că merită împrejurări mai bune sau un
tratament mai bun decât cel pe care îl au. Aceasta nu a fost niciodată o problemă
pentru Pavel. Ca toţi slujitorii mari ai lui Dumnezeu, el a fost conştient de
nevrednicia lui. Închis la Roma, în timp ce alţi predicatori primeau slavă, el a
scris: „Şi chiar dacă va trebui să fiu turnat ca o jertfă de băutură peste jertfa şi
slujba credinţei voastre, eu mă bucur şi mă bucur cu voi toţi” (Fil.2:17). Bătut şi
închis în Filipi, el cânta cântări de laudă lui Dumnezeu (Fapte 16:25). Pentru că
a crezut că nu merita nimic, nici o împrejurare nu a putut să zguduie încrederea
lui plină de bucurie că Dumnezeu era în controlul vieţii lui (vezi Col.2:5; 1
Tes.2:19-20; Filim.17).
Bucuria bisericii primare a fost o mărturie dramatică pentru lume.
Apologistul secolului al doilea, Aristide, a scris împăratului roman Antonius
Pius o descriere a creştinilor care spunea că dacă vreo persoană neprihănită
dintre ei trecea din lumea aceasta, creştinii se bucurau şi Îi mulţumeau lui
Dumnezeu. Când se năştea un copil unor părinţi creştini, ei îl lăudau pe
Dumnezeu. Dacă murea în copilărie, potrivit lui Aristide, părinţii îi mulţumeau
lui Dumnezeu şi mai mult, întrucât copilul a trecut din lume fără să fi întâlnit
păcatul. (Vezi Apologia lui Aristide, trans. Rendel Harris [London: Cambridge,
1893].)
Împrejurările, oamenii şi îngrijorările sunt hoţii care se străduiesc să ne
fure bucuria slujirii. Umilinţa, devotamentul faţă de Hristos şi încrederea în
Dumnezeu protejează bucuria care este moştenirea lui Hristos pentru fiecare
credincios (Vezi Ioan 15:11; 17:13).
78
Perspectiva lui Pavel asupra lucrării 1:24b
SUFERINŢA LUCRĂRII
79
proslăviţi împreună cu El. Eu socotesc că suferinţele din vremea de acum nu
sunt vrednice să fie puse alături cu slava viitoare, care are să fie descoperită faţă
de noi” (Rom.8:17-18). „Căci întristările noastre uşoare de o clipă lucrează
pentru noi tot mai mult o greutate veşnică de slavă” (2 Cor.4:17).
COLOSENI
80
pricinuiască, şi-au îndreptat ura lor către cei care propovăduiau Evanghelia.
În sensul acela împlinea Pavel ceea ce lipsea suferinţelor lui Hristos. În 2
Corinteni 1:5 a scris că „avem parte din belşug de suferinţele lui Hristos”. El a
purtat în trupul său semnele loviturilor intenţionate pentru Hristos, dar şi de
dragul Bisericii (2 Tim.2:10). Cei care doresc să-L reprezinte pe Hristos şi să
slujească Bisericii Lui trebuie să fie gata să sufere pentru Numele Său.
Perspectiva lui Pavel asupra lucrării 1:25b
SCOPUL LUCRĂRII
Pavel a fost silit să-şi împlinească lucrarea. A spus bătrânilor din Efes,
„Dar eu nu ţin numai decât la viaţa mea, ca şi cum mi-ar fi scumpă, ci vreau
numai să-mi sfârşesc cu bucurie calea şi slujba pe care am primit-o de la
Domnul Isus, ca să vestesc Evanghelia harului lui Dumnezeu” (Fapte 20:24).
Acea lucrare consta în primul rând în predicarea Cuvântului lui Dumnezeu, în
„vestirea … întregului plan al lui Dumnezeu” (Fapte 20:27). Şi Pavel a
împlinit lucrarea aceea. Aproape de sfârşitul vieţii lui a exclamat triumfător, „M-
am luptat lupta cea bună, mi-am isprăvit alergarea, am păzit credinţa” (2
Tim.4:7). Economia efortului său, devotamentul său sincer şi concentrarea clară
directă asupra sarcinii pe care i-a dat-o Dumnezeu l-au ajutat să-şi îndeplinească
lucrarea în întregime. Şi-a planificat să facă voia lui Dumnezeu, nimic mai mult
sau mai puţin, şi a rămas în prescripţia aceea îngustă. A dorit să predice planul
lui Dumnezeu în întregime celor la care l-a chemat Dumnezeu, fără să se
eschiveze vreodată de la datoria lui şi fără să diminueze mesajul divin.
Unii în lucrarea Domnului se gândesc că trebuie să câştige întreaga lume.
Ca rezultat, se întind atât de mult încât realizează puţin. Pavel a fost călăuzit de
Duhul Sfânt să facă doar trei călătorii misionare, toate în aceeaşi arie generală.
Totuşi puţini oameni în istorie au afectat lumea aşa cum a făcut-o el. Isus nu a
părăsit niciodată Palestina, şi totuşi nimeni nu a ajuns să aibă un impact
asemănător asupra lumii aşa cum a avut el. Lucrarea lui Isus a fost eficientă
pentru că S-a limitat să facă ceea ce a vrut Dumnezeu.
În primul rând, Isus Şi-a limitat lucrarea la voia lui Dumnezeu. A spus în
Ioan 5:30, „Nu caut să fac voia Mea, ci voia Tatălui, care M-a trimis”. Prea
mulţi oameni în lucrare sunt preocupaţi să-şi construiască propriile imperii, mai
degrabă decât să caute să îndeplinească voia lui Dumnezeu.
În al doilea rând, Isus Şi-a limitat lucrarea la timpul lui Dumnezeu.
Evanghelia după Ioan vorbeşte în mod repetat despre ceasul lui Isus care încă
nu venise (vezi 2:4; 7:30; 8:20; 12:27; 13:1; 17:1). Isus Şi-a împlinit lucrarea
conştient de timpul lui Dumnezeu. A refuzat să facă lucrurile până la vremea
potrivită.
81
În al treilea rând, Isus Şi-a limitat lucrarea la obiectivul lui Dumnezeu. A
ştiut că Dumnezeu nu L-a trimis să atingă întreaga lume prin El Însuşi. În Matei
15:24 a spus, „Eu nu sunt trimis decât la oile pierdute ale casei lui Israel”.
În al patrulea rând, Isus Şi-a limitat lucrarea la împărăţia lui Dumnezeu. A
refuzat să fie atras în controversele politice din zilele Lui. Când adversarii Lui
au încercat să-l amestece într-o asemenea controversă, El a răspuns, „Daţi, deci,
COLOSENI
SUBIECTUL LUCRĂRII
Vreau să zic: taina ţinută ascunsă din veşnicii şi în toate veacurile, dar
descoperită acum sfinţilor Lui, cărora Dumnezeu a voit să le facă cunoscut
care este bogăţia slavei tainei acesteia între Neamuri, şi anume: Hristos în
voi, nădejdea slavei. (1:26-27)
82
fost ascuns din veşnicii şi în toate veacurile, şi anumite în vremea Vechiului
Testament. Acum se referă la vremea scrierii Vechiului Testament. Acest adevăr
recent descoperit include taina Dumnezeului întrupat (Col.2:2-3, 9); a
necredinţei Israelului (Rom.11:25); a fărădelegii (2 Tes.2:7; vezi Apoc.17:5, 7);
a unităţii dintre iudei şi Neamuri în Biserică (Efes.3:3-6); şi a răpirii (1
Cor.15:51). Acest adevăr ascuns este disponibil numai celor care sunt sfinţi –
Perspectiva lui Pavel asupra lucrării 1:28a
STILUL LUCRĂRII
Pasiunea lui Pavel a fost să-l propovăduiască pe El, care a făcut atât de
mult pentru el. Katangellō (propovăduim) înseamnă să declari în public un
adevăr care s-a încheiat sau care se petrece. Este un termen general şi nu este
83
restrâns doar la predicarea oficială. Propovăduirea lui Pavel a inclus două
aspecte, unul negativ şi altul pozitiv.
Sfătuim vine din noutheteō. Vorbeşte despre sfatul de îmbărbătare în
vederea păcatului şi a pedepsei viitoare. Este responsabilitatea conducătorilor
bisericii. În Fapte 20:31, Pavel a descris lucrarea sa la Efes: „Timp de trei ani, zi
şi noapte, n-am încetat să sfătuiesc cu lacrămi pe fiecare din voi”. Dar este de
COLOSENI
REZULTATUL LUCRĂRII
84
în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos, până vom
ajunge toţi la unirea credinţei şi a cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu, la starea de
om mare, la înălţimea staturii plinătăţii lui Hristos”. Scopul a fost împărtăşit de
Epafra, fondatorul bisericii din Colose: „Epafra, care este dintr-ai voştri, vă
trimite sănătate. El, rob al lui Hristos, totdeauna se luptă pentru voi în
rugăciunile sale, pentru ca, desăvârşiţi şi deplin încredinţaţi, să stăruiţi în voia
Perspectiva lui Pavel asupra lucrării 1:29
lui Dumnezeu” (Col.4:12). Scopul nostru este doar acela de a câştiga oameni
pentru Hristos, ci şi de a-i aduce la maturitate spirituală. Atunci vor putea şi ei
să-şi reproducă credinţa lor în alţii. În 2 Timotei 2:2 Pavel l-a însărcinat pe
Timotei, „Şi ce-ai auzit de la mine, în faţa multor martori, încredinţează la
oameni de încredere, care să fie în stare să înveţe şi pe alţii”.
A fi desăvârşit sau matur înseamnă a fi ca Hristos. Deşi toţi creştinii se
luptă pentru acel sfârşit înalt, nimeni pe pământ nu ajuns încă acolo (vezi
Fil.3:12). Totuşi, fiecare credincios va ajunge într-o zi. „Prea iubiţilor, acum
suntem copii ai lui Dumnezeu. Şi ce vom fi, nu s-a arătat încă. Dar ştim că
atunci când Se va arăta El, vom fi ca El; pentru că Îl vom vedea aşa cum este” (1
Ioan 3:2). Creştinii se îndreaptă către maturitate prin hrănirea din Cuvântul lui
Dumnezeu: „Toată Scriptura este însuflată de Dumnezeu şi de folos ca să înveţe,
să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire, pentru ca omul lui
Dumnezeu să fie desăvârşit şi cu totul destoinic pentru orice lucrare bună” (2
Tim.3:16-17).
Ereticii coloseni credeau că desăvârşirea era doar pentru elită, o
perspectivă împărtăşită de mulţi alţii de-a lungul istoriei. Jurnalistul american
Walter Lippmann a scris,
Şi totuşi, nu s-a arătat niciodată vreun învăţător care să fie suficient de înţelept
ca să ştie cum să transmită înţelepciunea lui întregii omeniri. De fapt, marii
învăţători nu au încercat niciodată ceva atât de utopic. Ei au fost pe deplin
conştienţi cât de dificilă este pentru cei mai mulţi oameni înţelepciunea, şi au
afirmat plini de încredere că viaţa desăvârşită este doar pentru puţini selecţi.
PUTEREA LUCRĂRII
Iată la ce lucrez eu, şi mă lupt după lucrarea puterii Lui, care lucrează cu
tărie în mine. (1:29)
85
Kopiaō (lucrez) înseamnă să lucrezi până la epuizare. Uneori oamenii îmi
spun că lucrez prea mult. Dar comparat cu Pavel, nu lucrez suficient de greu. Mă
întristează să aud despre păstori şi studenţi seminarişti care caută un pastorat
uşor. Când eram un tânăr păstor, o doamnă (care nu ştia că eram păstor) m-a
COLOSENI
Sunt ei slujitori ai lui Hristos? Vorbesc ca un ieşit din minţi-eu sunt şi mai mult.
În osteneli şi mai mult; în temniţe, şi mai mult; în lovituri, fără număr; de multe
ori în primejdii de moarte! De cinci ori am căpătat de la Iudei patruzeci de
lovituri fără una; de trei ori am fost bătut cu nuiele; odată am fost împroşcat cu
pietre; de trei ori s-a sfărâmat corabia cu mine; o noapte şi o zi am fost în
adâncul mării. Deseori am fost în călătorii, în primejdii pe râuri, în primejdii din
partea tâlharilor, în primejdii din partea celor din neamul meu, în primejdii din
partea păgânilor, în primejdii în cetăţi, în primejdii în pustie, în primejdii pe
mare, în primejdii între fraţii mincinoşi. În osteneli şi necazuri, în priveghiuri
adesea, în foame şi sete, în posturi adesea, în frig şi lipsă de îmbrăcăminte! Şi,
pe lângă lucrurile de afară, în fiecare zi mă apasă grija pentru toate Bisericile”
(2 Cor.11:23-28).
86
Aceste opt aspecte ale lucrării lui Pavel ar trebui să caracterizeze pe
fiecare credincios. Toţi credincioşii Îl slujesc pe Hristos într-o oarecare măsură.
Mesajul lui Pavel pentru toţi în acest pasaj este, „Ce aţi învăţat, ce aţi primit şi
auzit de la mine, şi ce aţi văzut în mine, faceţi” (Fil.4:9).
7
Dragostea lui Pavel faţă de Biserică
Vreau, în adevăr, să ştiţi cât de mare luptă duc pentru voi, pentru cei din
Laodicea şi pentru toţi cei ce nu mi-au văzut faţa în trup; ca să li se
îmbărbăteze inimile, să fie uniţi în dragoste, şi să capete toate bogăţiile
plinătăţii de pricepere, ca să cunoască taina lui Dumnezeu Tatăl, adică pe
Hristos, în care sunt ascunse toate comorile înţelepciunii şi ale ştiinţei. Spun
lucrul acesta, pentru ca nimeni să nu vă înşele prin vorbiri
amăgitoare. Căci măcar că sunt departe cu trupul, totuşi cu duhul Sunt cu
voi, şi privesc cu bucurie la buna rânduială care domneşte între voi şi la
tăria credinţei voastre în Hristos. Astfel, deci, după cum aţi primit pe
Hristos Isus, Domnul, aşa să şi umblaţi în El, fiind înrădăcinaţi şi zidiţi în
87
El, întăriţi prin credinţă, după învăţăturile care v-au fost date, şi sporind în
ea cu mulţumiri către Dumnezeu. (2:1-7)
Dacă cineva ţi-ar cere să sugerezi cele mai importante calităţi pe care ar
trebui să le posede un lucrător, poate ai argumenta în favoarea inteligenţei,
educaţiei, abilităţii de conducere, curajului, sfinţeniei sau capacităţii de a vorbi.
Deşi toate acestea sunt componente esenţiale, poate ingredientul cel mai necesar
COLOSENI
în viaţa unui lucrător al lui Isus Hristos este dragostea faţă de biserică. Nimeni
nu-L poate sluji cu adevărat pe Dumnezeu în biserică fără motivaţia aceasta.
Isus a iubit Biserica atât de mult încât Şi-a dat viaţa pentru ea. Pavel le-a
cerut bătrânilor din Efes să „[păstorească] Biserica Domnului pe care a câştigat-
o cu însuşi sângele Său” (Fapte 20:28). În Efeseni 5:25 el a spus că soţii ar
trebui să-şi iubească nevestele „cum a iubit şi Hristos Biserica şi S-a dat pe Sine
pentru ea”.
Şi Pavel a avut o dragoste adâncă pentru Biserică şi şi-a dat viaţa în slujba
ei. Şi-a exprimat în mod frecvent dragostea în epistolele lui. Corintenilor le-a
scris, „Voi sunteţi epistola noastră, scrisă în inimile noastre, cunoscută şi citită
de toţi oamenii” (2 Cor.3:2); „Am dat drumul gurii faţă de voi, Corintenilor! Ni
s-a lărgit inima” (2 Cor.6:11); „Şi eu, voi cheltui prea bucuros din ale mele, şi
mă voi cheltui în totul şi pe mine însumi pentru sufletele voastre” (2 Cor.12:15).
A spus filipenilor, „Vă port în inima mea” (Fil.1:7).
Pavel a iubit biserica pentru că L-a iubit pe Hristos. A cunoscut bine
adevărul exprimat în 1 Ioan 4:21, „Şi aceasta este porunca pe care o avem de la
El: cine iubeşte pe Dumnezeu, iubeşte şi pe fratele său”. Dragostea lui pentru
Hristos şi pentru biserică a fost cea care i-a dat putere să îndure suferinţa fizică
prin care a trecut (vezi 2 Cor.11:23-27). I-a îngăduit de asemenea să poarte „în
fiecare zi … grija pentru toate Bisericile” (2 Cor.11:28). Datorită acelei dragoste
a putut să îndure defecţiunile, învăţătorii falşi şi abuzul personal. Într-adevăr, a
putut să „rabde totul pentru cei aleşi, pentru ca şi ei să capete mântuirea care este
în Hristos Isus, împreună cu slava veşnică” (2 Tim.2:10).
Dragostea lui Pavel faţă de biserică l-a determinat să scrie această epistolă
bisericilor din Valea Lycus (vezi 4:15-16). A dorit să cunoască lupta puternică
pe care o avea de dus în folosul lor şi în folosul bisericii surori din Laodicea,
chiar dacă nu l-au văzut cu toţii personal. Dragostea lui Pavel nu a fost selectivă;
a iubit întreaga biserică, nu pe cei pe care i-a cunoscut personal sau au fost
aproape de el. Acest fel de dragoste altruistă ar trebui să caracterizeze pe fiecare
conducător spiritual. Luptă se traduce din agōn, din care obţinem cuvântul
românesc agonie. Este o formă diferită a aceluiaşi cuvânt pe care l-a folosit în
1:29 pentru a vorbi de lupta lui în lucrare. Dragostea lui profundă chiar şi faţă de
88
cei care pe care nu i-a întâlnit niciodată reflectă dragostea lui pentru Hristos,
Capul Bisericii.
Aşa cum părinţii iubitori au scopuri pentru copiii lor, tot aşa şi Pavel a
avut scopuri pentru biserică. El enumără cinci dintre ele pentru care a luptat. A
dorit ca cei din Colose să fie îmbărbătaţi, uniţi în dragoste, plini de toate
bogăţiile priceperii, să umble în Hristos şi să sporească în mulţumiri.
ÎMBĂRBĂTAŢI ÎN INIMĂ
Când Pavel şi-a exprimat dorinţa ca inimile lor să fie întărite, el nu s-a
referit doar la emoţii. Scriitorii biblici au asociat emoţiile cu ceea ce Versiunea
King James numeşte foarte descriptiv „măruntaie” (Ps.22:14; Cânt.cânt.5:4;
Plâng.2:11; 1 Ioan 3:17). Au făcut aceasta pentru că emoţiile puternice produc
reacţii fizice în partea de jos a abdomenului. Chiar şi astăzi cei care sunt
neliniştiţi spun că au fluturaşi la stomac. Conceptul abstract de emoţii a fost
observat în termenii efectelor fizice concrete pe care le-au produs.
Când este folosit în mod figurat în Biblie, cuvântul inimă se referă de
obicei în sens larg şi general la persoana interioară, centrul vieţii. Egalează în
mod specific cu mintea. În Apocalipsa 2:23 Domnul Se descrie ca „Cel ce
cercetez rinichii şi inima”: şi voi răsplăti fiecăruia din voi după faptele lui”.
89
Inima este un sinonim pentru minte. Folosind inima ca un termen general pentru
capacitatea de gândire, Ieremia 17:9 spune, „Inima este nespus de înşelătoare şi
de deznădăjduit de rea; cine poate s-o cunoască?” Apocalipsa 18:7 spune despre
Babilon, „Pentru că zice în inima ei: „Şed ca împărăteasă, nu sunt văduvă, şi nu
voi şti ce este tânguirea!” ”. „Nebunul”, spune Psalmul 53:1, „spune în inima
lui, „Nu este Dumnezeu” ”. Aşa cum arată aceste versete, inima se referă la
minte, unde are loc gândirea (vezi Isa,47:8; Ţef.2:15; Mat.24:48).
Emoţiile răspund la ceea ce se petrece în inimă, la ceea ce percepe mintea.
Aşadar, modul de a controla emoţiile este prin minte. Când mintea este umplută
COLOSENI
90
pe Timotei la Tesaloniceni să întărească credinţa lor (1 Tes.3:2). O parte
importantă a lucrării lui Pavel a fost întărirea credincioşilor. Fapte 15:41
relatează călătoria lui în Siria şi Cilicia ca să întărească bisericile (vezi Fapte
14:21-22;18:23). Dumnezeu foloseşte oameni dăruiţi pentru a învăţa şi a întări
biserica (vezi Efes.4:11-14).
Inimile puternice au ca rezultat o viaţă creştină puternică. Când
credincioşii sunt întăriţi prin Duhul, Hristos va locui în inimile lor, ei vor fi
înrădăcinaţi şi întemeiaţi în dragoste, vor cunoaşte dragostea lui Hristos şi vor fi
umpluţi cu plinătatea lui Dumnezeu (Efes.3:16-19). Apoi Hristos, prin ei, va
face „nespus mai mult decât [cer sau gândesc ei]” (Efes.3:20).
Dragostea lui Pavel faţă de Biserică 2:2b
UNIŢI ÎN DRAGOSTE
Chiar dacă aş vorbi în limbi omeneşti şi îngereşti, şi n-aş avea dragoste, sunt o
aramă sunătoare sau un chimval zângănitor. Şi chiar dacă aş avea darul
proorociei, şi aş cunoaşte toate tainele şi toată ştiinţa; chiar dacă aş avea toată
credinţa aşa încât să mut şi munţii, şi n-aş avea dragoste, nu sunt nimic. Şi chiar
dacă mi-aş împărţi toată averea pentru hrana săracilor, chiar dacă mi-aş da
trupul să fie ars, şi n-aş avea dragoste, nu-mi foloseşte la nimic.
Şi mă rog nu numai pentru ei, ci şi pentru cei ce vor crede în Mine prin
cuvântul lor. Mă rog ca toţi să fie una, cum Tu, Tată, eşti în Mine, şi Eu în Tine;
ca, şi ei să fie una în noi, pentru ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis. Eu le-am
91
dat slava pe care Mi-ai dat-o Tu, pentru ca ei să fie una, cum şi noi suntem
una, Eu în ei, şi Tu în Mine; pentru ca ei să fie în chip desăvârşit una, ca să
cunoască lumea că Tu M-ai trimis, şi că i-ai iubit, cum M-ai iubit pe Mine.
(Ioan 17:20-23)
COLOSENI
În Ioan 13 ideea este că, dacă un creştin individual nu arată dragoste faţă de
ceilalţi creştini adevăraţi, lumea are dreptul de a considera că nu este creştin.
Aici [în Ioan 17:21] Isus afirmă altceva care este mult mai tăios, mult mai
profund: Nu ne putem aştepta ca lumea să creadă că Tatăl l-a trimis pe Fiul, că
pretenţiile lui Isus sunt adevărate, dacă lumea nu vede o oarecare unicitate a
creştinilor adevăraţi.
92
oamenii umili pot iubi. După ce i-a îndemnat pe Filipeni să urmărească unitatea
în Filipeni 2:2, Pavel a continuat să le arate cum în versetele 3-8:
Nu faceţi nimic din duh de ceartă sau din slavă deşartă; ci în smerenie fiecare să
privească pe altul mai presus de el însuşi. Fiecare din voi să se uite nu la
foloasele lui, ci şi la foloasele altora. Să aveţi în voi gândul acesta, care era şi în
Hristos Isus: El, cu toate că avea chipul lui Dumnezeu, totuşi n-a crezut ca un
lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat pe sine însuşi
şi a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor. La înfăţişare a fost
găsit ca un om, S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte
de cruce.
Dragostea lui Pavel faţă de Biserică 2:2c-5
93
Pavel doreşte ca cei din Colose să experimente şi toate bogăţiile care vin
din plinătate. Fără acea plinătate, credincioşii nu se pot bucura de toate
binecuvântările care sunt ale lor în Hristos. De exemplu, nimeni nu poate aştepta
cu nădejde binecuvântările cerului îndoindu-se dacă va ajunge acolo. Din
această cauză Petru spune, „Căutaţi cu atât mai mult să vă întăriţi chemarea şi
alegerea voastră” (2 Petru 1:10). Cum?
94
A fost dovedit neprihănit în Duhul,
A fost văzut de îngeri,
A fost propovăduit printre Neamuri,
A fost crezut în lume,
A fost înălţat în slavă.”
Dar Isus este Cel în care sunt ascunse toate comorile înţelepciunii şi ale
ştiinţei. Doar El este suficient. Ascunse vine din apokruphos, din care obţinem
cuvântul românesc apocrifă. Era folosit de eretici pentru a se referi la scrierile
care conţineau cunoaşterea lor secretă. Dar nu există nici o cunoaştere spirituală
ascunsă necesară mântuirii şi sfinţirii în afară de Hristos. Comorile înţelepciunii
şi ştiinţei sunt ascunse totuşi de toţi, cu excepţia creştinilor.
Pentru că Hristos este suficient, nu este nici o nevoie de scrierile vreunui
cult, vreunei filosofii sau psihologii care să suplimenteze Biblia. Ştiinţa este
crucială şi pentru siguranţă pentru că îndoielile cu privire la suficienţa lui
Hristos aduc îndoieli şi cu privire la capacitatea Lui de a face ceea ce a promis.
Pavel exprimă motivul pentru preocuparea sa cu privire la cunoaşterea lui
Hristos în versetul 4: Spun lucrul acesta, pentru ca nimeni să nu vă înşele
prin vorbiri amăgitoare. Lightfoot parafrazează gândul lui Pavel după cum
urmează: „Doresc să vă avertizez împotriva oricui vă duce departe prin
argumente amăgitoare şi prin retorică persuasivă” (Epistolele Sf. Pavel către
Coloseni şi Filimon [1879; retipărit, Grand Rapids: Zondervan, 1959], p.175).
Atacul de bază al tuturor sistemelor false de-a lungul istoriei a fost să nege fie
Dumnezeirea lui Hristos, fie suficienţa lui a mântui şi de a sfinţi, fie ambele.
Orice grup sau persoană care face aşa este vinovat că învaţă „învăţăturile
dracilor” (1 Tim.4:1). Ca furnizori ai altei evanghelii, sunt blestemaţi (Gal.1:8).
Credincioşii trebuie să aibă o convingere fermă cu privire la Dumnezeirea şi
suficienţa lui Hristos pentru a putea să se împotrivească atacurilor violente ale
unei asemenea învăţături false.
După ce i-a avertizat pe Coloseni să rămână tari, Pavel se bucură că ei fac
aşa. Deşi departe cu trupul datorită închiderii lui, Pavel era prezent cu ei cu
duhul. Buna lor rânduială şi tăria credinţei lor în Hristos l-a determinat să se
bucure. Taxis (bună rânduială) şi stereōma (tărie) sunt doi termeni militari,
sugeraţi poate de Pavel datorită contactului strâns cu soldaţii romani în timpul
închiderii lui (vezi Rom.28:16; Fil1:13). Taxis se referă la o linie de soldaţi
chemaţi la luptă, în timp ce stereōma se referă la rezistenţa formaţiei soldaţilor.
95
Luate împreună, ele exprimă bucuria lui Pavel că atât în mod individual, cât şi
colectiv, colosenii rămâneau tari în faţa atacurilor învăţăturii false. Scopul său
pentru ei era ca ei să rămână tari în priceperea lor prezenţă şi să nu cedeze
îndoielii în faţa acelor atacuri.
COLOSENI
UMBLÂND ÎN HRISTOS
Astfel, deci, după cum aţi primit pe Hristos Isus, Domnul, aşa să şi umblaţi
în El, fiind înrădăcinaţi şi zidiţi în El, întăriţi prin credinţă, după
învăţăturile care v-au fost date, (2:6-7a)
O de-aş fi ca Tine!
Răscumpărătorule binecuvântat,
Acesta este dorul meu şi rugăciunea mea constantă;
Cu bucurie voi părăsi toate comorile pământului,
Ca să îmbrac, Isuse, asemănarea Ta desăvârşită.
O, de-aş fi ca Tine!
O, de-aş fi ca Tine, Răscumpărătorule binecuvântat,
La fel de curat cum eşti Tu!
96
Vino cu mireasma Ta, vino, în plinătatea Ta;
Imprimă adânc chipul Tău pe inima mea.
SPORIND CU MULŢUMIRI
97
moştenirea Lui pentru credincioşi, şi să umble în El. În măsura în care vor umbla
în El, vor creşte în El şi vor deveni tari în credinţa lor. Ca rezultat, vor da laudă
lui Dumnezeu.
8
Filosofia sau Hristos?
98
Din zorii istoriei relatate, omul a meditat la întrebări cu privire la
realitatea primordială. A căutat o explicaţie pentru universul din jurul său şi
însemnătatea existenţei lui. Întrebările „Cine sunt?”, „De ce sunt aici?” şi „Spre
ce mă îndrept?” sunt universale în rasa umană. Filosofiile lumeşti încearcă să
răspundă într-un mod absurd la aceste întrebări.
Cuvântul filozofie vine din două cuvinte greceşti, phileō, „a iubi”, şi
„sophia, „înţelepciune”. Filozofie înseamnă dragoste şi urmărirea înţelepciunii.
Pentru că fiecare are o perspectivă asupra lumii, într-un sens fiecare este un
filosof. De-a lungul istoriei au fost şi oameni care s-au specializat în disciplina
academică a filosofiei. Cugetătorul grec Thales, un contemporan al proorocului
Ieremia, este considerat în general primul filosof în cel de-al doilea sens. Din
COLOSENI
vremea lui până în zilele noastre, au fost mii de filosofi, fiecare cu propria
explicaţie despre univers.
Îmi amintesc că am făcut un curs la colegiu cu privire la filosofia
europeană. Cei mai mulţi dintre filosofii pe care i-am studiat fie negau existenţa
lui Dumnezeu, fie susţineau o perspectivă nebiblică legată de El, aş acum ar fi
deismul sau panteismul. A fost o experienţă frustrantă să studiezi cugetările unor
oameni nenăscuţi din nou, care încearcă cu disperare să determine adevărul
primordial separat de Dumnezeu. Dar aşa cum a subliniat Francis Schaeffer în
generaţia noastră, omul nu poate începe prin el însuşi şi să ajungă la realitatea
primordială (vezi Dumnezeul care este acolo, Evadarea din raţiune, şi El există
şi nu tace). Apostolul Pavel a fost de acord cu afirmaţia aceasta. A scris în 1
Corinteni 2:9 că adevărul primordial nu poate fi descoperit nici de empirism,
nici de raţionalism. „Lucruri pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit
[empirismul], şi la inima omului nu s-au suit [raţionalismul], aşa sunt lucrurile
pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc”.
Os Guinness comentează cu privire la inutilitatea cercetării omului
modern legată de adevăr separat de Dumnezeu:
99
primul rând înfricoşat şi încurcat de singurătatea aceea nenorocită, în care am
fost aşezat prin filosofia mea” (citat în Guinness, Praful morţii, p.22).
Filosoful german din secolul al nouăsprezecelea, Friedrich Nietzsche, a
batjocorit creştinătatea ca pe o religie a slăbănogilor. A fost printre primii care a
proclamat că Dumnezeu este mort. Şi totuşi nu a putut să trăiască prin
implicaţiile filosofiei lui. Guinness scrie, „Pentru ca Nietzsche să fie consecvent,
trebuia să devină propriul lui superman, dar perspectivele lui l-au copleşit chiar
şi pe el. Atunci când a plutit deasupra abisului, s-a cutremurat de groază pentru
că era „responsabil pentru fiecare lucru viu”. În imposibilitatea acestei situaţii,
nebunia a devenit poate singura eliberare posibilă de această libertate
copleşitoare. „Vai, recunoaşteţi-mi nebunia” (Praful morţii, p.24). În mod tragic,
dorinţa lui Nietzsche a fost recunoscută. Şi-a petrecut ultimii şapte ani din viaţă
în nebunia lui.
Filosofia sau Hristos? 2:8-10
Şi cât despre mine însumi … eu sunt prea inutil ... am visat ceva vag despre
omorârea mea, pentru a şterge cel puţin una din aceste existenţe de prisos. Dar
chiar şi moartea mea ar fi fost de prisos. (în Filosofia lui Jean-Paul Sartre,
pp.61-62, caractere italice în original)
100
Oraşul Colose a avut şi el filosofii lui. Biserica de acolo s-a confruntat cu
pericolul de a fi infiltrată de învăţătura falsă, aşa cum ne confruntăm şi noi în
zilele noastre. Biserica s-a luptat de-a lungul istoriei sale să-şi menţină puritatea
ei doctrinală. Şi preocuparea mare a lui Pavel a fost ca şi colosenii să facă aşa, şi
2:8-23 devine astfel inima epistolei. Prin aceasta, secţiunea polemică din
Epistola către Coloseni, el îi atacă frontal pe învăţătorii falşi.
Erezia specifică ce-i ameninţa pe Coloseni este necunoscută, datorită
faptului că Pavel nu o numeşte. Totuşi putem să reconstruim unele teze din 2:8-
23. Conţinea elemente de filozofie (2:8-15), legalism (2:16-17), misticism (2:18-
19) şi ascetism (2:20-23). Pentru că acele credinţe erau împărtăşite de o sectă
evreiască din primul secol cunoscută ca esenienii, am observat în introducere că
este posibil că ei (sau grupul care susţinea credinţe asemănătoare) să fi fost cei
care să fi ameninţat pe credincioşii din Colose. Această erezie avea şi
componente care erau forme ale gnosticismului, credinţa că exista un fel de
cunoaştere transcendentă dincolo de învăţătura creştină cunoscută numai de
iniţiaţii de elită care s-au înălţat până la acel nivel. Totuşi învăţătura care era cea
mai condamnabilă era că Isus nu era nici Dumnezeu, nici sursa întregului
adevăr. Acesta era atacul frontal cu privire la Dumnezeirea şi suficienţa Lui.
În 2:1-7, Pavel îi îndeamnă pe Coloseni să-şi păstreze credinţa lor cu
privire la Dumnezeirea şi suficienţa desăvârşită a lui Isus Hristos. Le reaminteşte
că, prin contrast cu pretenţiile învăţătorilor falşi, în Hristos „sunt ascunse toate
comorile înţelepciunii şi ale ştiinţei” (2:3). Această afirmaţie este o totalizare a
suficienţei Domnului Isus. Această învăţătură pozitivă este contracarată cu
tratamentul negativ din 2:8-23, unde Pavel le spune ce să evite. Făcând aşa,
combate în întregime pretenţiile ereticilor coloseni. Împotriva afirmaţiei lor cu
privire la vreo cunoaştere secretă superioară, el a arătat deja că nu există nici o
cunoaştere secretă în afară de Hristos (2:3). Împotriva învăţăturii lor cu privire la
o serie de fiinţe inferioare emanate din Dumnezeu, Pavel subliniază că „în El
locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii” (2:9). Ei se închinau acelor
emanaţii, pe care Pavel le descrie în 2:15 ca fiinţe demonice pe care Hristos le-a
biruit deja. Vorbeşte împotriva falsităţii legalismului şi misticismului
ceremonial, ritualist în 2:16-19. În cele din urmă în 2:20-23 Pavel respinge
ascetismul, întrucât nu este „de nici un preţ împotriva gâdilării firii pământeşti”
(2:23).
Pavel dă aici un model asupra modului în care să te ocupi de erezie. El nu
acuză erezia pe nume. De fapt, nici măcar nu-i dă numele. Nici nu prezintă
detalii complete în legătură cu ceea ce credeau ereticii. Se ocupă ce erezie prin
sublinierea acelor adevăruri care combat revendicările ei şi revendicările
asemănătoare ale tuturor celorlalte erezii indiferent de numele lor. Comentatorul
Charles R. Erdman a scris, „Când ajunge acum în miezul epistolei sale apostolul
se ocupă atât de elocvent cu privire Dumnezeirea lui Hristos şi de demnitatea şi
desăvârşirea credincioşilor încât cititorul este lăsat într-o oarecare incertitudine
în ceea ce priveşte sistemul exact de eroare de care trebuiau să se păzească cei
101
din Colose” (Epistolele lui Pavel către Coloseni şi Filimon [Philadelphia:
Westminster, 1956], p.73). Orice sistem fals va cădea în faţa adevărului.
În 2:8-10, Pavel începe să atace primul element al ereziei colosene:
filosofia falsă. Pe calea avertizării, el pune în contrast deficienţa filosofiei cu
suficienţa lui Hristos.
COLOSENI
DEFICIENŢA FILOSOFIEI
102
3.2). Petru, de asemenea avertizează cu privire la pericolul
învăţătorilor falşi. El scrie în 2 Petru 3.17, ,, Voi deci, prea iubiţilor,
ştiind mai dinainte aceste lucruri, păziţi-vă ca nu cumva să vă lăsaţi
târâţi de rătăcirea acestor nelegiuiţi, şi să vă pierdeţi tăria”.
Pavel îi avertizează în mod specific să fie atenţi ca nimeni să nu
vă fure. Ca nimeni să nu vă fure (,,să nu vă ia captivi” – n.t.) vine de
la sulagōgeō, un cuvânt rar folosit doar aici în Noul Testament, şi
neîntâlnit niciodată în greaca extrabiblică, decât după un timp
îndelungat după Pavel. Sulagōgeō este un cuvânt compus, format din
sulē, ,,captură” şi ,,agō” ,, a lua”. Literalmente înseamnă ,,a răpi” sau ,,
a lua ca şi captură sau pradă de război”. Acelaşi concept se găseşte în
2 Timotei 3.6, unde Pavel avertizează de ,,unii, care se vâră prin case,
Filosofia sau Hristos? 2:8a
103
şcolile iudaice din oraşele greceşti (Biserica în perioada Noului
Testament [retipărit, Londra: SPCK, 1955], p.150-54).
Istoricul iudeu Iosefus din primul secol a scris, ,,Există trei secte
filosofice printre iudei. Urmaşii celei dintâi sunt numiţi farisei, a celei
de-a doua saduchei, iar a celei de-a treia sectă care pretind a fi o
disciplină severă sunt numiţi esenieni” (Războaiele iudaice 2.8.2.).
Astfel termenul philosophia era destul de larg pentru a cuprinde secte
religioase. Folosirea articolului hotărât cu philosophia arată că Pavel
se referea la crezuri specifice ale ereticilor coloseni. Mai mult decât
probabil, ei îl foloseau pentru a se referi la cunoştinţa transcendentă,
superioară, pe care presupuneau că o atingeau prin experienţă mistică.
Pavel merge mai departe pentru a descrie această filosofie ca
înşelăciune deşartă. Lightfoot a scris, ,,Absenţa deopotrivă a
COLOSENI
104
şi conştient că şi mintea lui este afectată de natura lui păcătoasă. Astfel el este
dispus să fie învăţat de Duhul Sfânt şi recunoaşte că arbitrul final al adevărului
este mai degrabă Cuvântul lui Dumnezeu decât raţiunea lui proprie. (Epistolele
lui Pavel către Coloseni şi Filimon [Grand Rapids: Eerdmans, 1976], p.62).
pentru a rafina sistemul lor, fie pentru a-l respinge. Francis Schaeffer a
remarcat, ,,Un om va desena un cerc şi va spune, ,,Poţi să trăieşti în
interiorul acestui cerc”. Următorul îl va tăia şi va desena un cerc
diferit. Următorul se va alătura şi, ştergând cercul anterior, îl va
desena pe al lui - reclamă la nesfârşit” (Dumnezeul care este acolo”
[Downers Grove, III: InterVarsitiy, 1973], p.17).
Iudaismul primului secol este un alt exemplu al efectelor
tradiţiei. Liderii şi învăţătorii iudei au încrustat Cuvântul lui
Dumnezeu cu atât de multe obiceiuri, ritualuri şi învăţături că nu mai
puteau să-l distingă din tradiţiile oamenilor. Marcu 7 înregistrează un
schimb de cuvinte între cărturari, farisei şi Isus asupra acestui subiect.
În versetul 5 L-au întrebat pe Isus, ,,Pentru ce nu se ţin ucenicii Tăi de
datina bătrânilor?” Isus a răspuns în versetele 8-9, ,,Voi lăsaţi porunca
lui Dumnezeu, şi ţineţi datina aşezată de oameni ... Aţi desfiinţat
frumos porunca lui Dumnezeu, ca să ţineţi datina voastră”.
Neamurile aveau şi ele tradiţii. Petru a folosit acelaşi cuvânt
grecesc într-o formă diferită când a scris Neamurilor în 1 Petru
1.18, ,,Căci ştiţi că nu cu lucruri pieritoare, cu argint sau cu aur, aţi
fost răscumpăraţi din felul deşert de vieţuire, pe care-l moşteniseră-ţi
[primit prin tradiţie] de la părinţii voştri”. În zilele noastre, un
argument obişnuit pentru evoluţie este afirmaţia falsă că aceasta
este ,,ceea ce oamenii de ştiinţă au crezut întotdeauna”. În toate
exemplele de mai sus, tradiţia nu a fost nimic mai mult decât ignoranţă
105
şi falsitate transmisă de la generaţie la generaţie. Aceasta a fost tradiţia
oamenilor, nu tradiţia lui Dumnezeu (2 Tes.3.6), care este singura
sursă de adevăr.
A doua sursă pentru această filosofie falsă sunt ,,învăţăturile
începătoare ale lumii” (principiile elementare ale lumii” – lb.engl..
n.t.). este dificil să reconstruieşti exact înţelesul acestei fraze.
Stoicheia (principii elementare) se referă în primul rând la literele
alfabetului. Literal înseamnă ,,lucruri în şir”. De aici, Pavel ar putea
descrie sistemul crezului fals al ereticilor coloseni ca rudimentar, prea
simplist pentru adulţii maturi spiritual. A accepta învăţătura lor ar
însemna să cobori, să dai înapoi de la învăţătura matură a Scripturii la
învăţăturile copilăreşti ale religiei imature, bazată nu pe gândirea şi
înţelepciunea avansată, ci pe gândurile copilăreşti şi prosteşti. A
COLOSENI
106
le asociau cu stelele şi planetele. Astrologia nu este nouă. Mulţi din
marii oameni ai lumii antice, ca Alexandru cel Mare şi Iulius Caesar
au crezut în ea orbeşte. Oamenii care credeau în astrologie erau prinşi
în strânsoarea determinismului rigid. Influenţa stelelor şi a planetelor
controlau destinul lor, în afară de cazul când avea cunoştinţa secretă
necesară pentru a scăpa de acest control. În mod precis o astfel de
cunoaştere era cea pe care învăţătorii falşi ar fi pretins-o. Pavel i-ar fi
avertizat atunci pe coloseni, dintre care unii fără îndoială că crezuseră
în astrologie înaintea mântuirii lor să evite o astfel de învăţătură falsă.
În orice caz dintre cele două, ceea ce aceşti eretici ofereau nu era un
avans în cunoştinţa spirituală, ci o retragere la pruncia spirituală şi la
învăţăturile dracilor (1 Timotei 4.1).
Acesta este unul dintre pasajele cele mai binecuvântate din toată
Scriptura. Prezintă măreţia slăvită a Persoanei lui Hristos şi suficienţa
Lui desăvârşită. Versetul 9 este probabil afirmaţia cea mai decisivă a
divinităţii lui Hristos în epistole. Este stânca pe care sunt sfărâmate
toate încercările de a nega divinitatea lui Hristos. În mod evident
aceşti eretici spuneau că Hristos nu era Dumnezeu şi acesta era cel
mai osânditor element al ,,satanologiei” lor – aşa cum este încă în
orice sistem fals.
Sistemul fals deja descris era parte a născocirii satanice
propagată între oameni de sistemul religios şi nu era potrivit lui
Hristos şi cu ceea ce Scriptura descoperă despre El. Acesta, ca toate
sistemele religiei false, nu poate mântui. Aceasta este culmea lipsei
Lui de viaţă. Numai în Hristos locuieşte trupeşte toată plinătatea
dumnezeirii. Numai El are puterea să mântuiască. Plērōma (plinătate)
este acelaşi termen folosit în 1.19. După cum am observat în discuţia
despre acel pasaj, era un termeni folosit de ereticii coloseni. Ei
107
credeau că plērōma divină era împărţită în expresiile ei printre
diferitele emanaţii. Fiecare obţinea o parte descrescătoare pe măsură
ce coborau scara de la bine la rău. Oricum, Pavel insistă că toată
plinătatea Dumnezeirii, nu o parte a acesteia, locuieşte în Hristos.
Katoikeō (locuieşte) înseamnă ,,a se stabili, a fi acasă”. Timpul
prezent indică faptul că esenţa divinităţii rămâne acasă în Hristos în
mod continuu. Dumnezeire este un cuvânt este un cuvânt care
accentuează natura divină. Acea natură a lui Dumnezeu care a rămas
în mod continuu în Isus Hristos nu era o lumină divină care L-a
luminat doar pentru un timp, dar nu era a Lui Însuşi. El este întru totul
Dumnezeu pentru totdeauna. Şi ca unul care posedă toată plinătatea
Dumnezeirii, Hristos este Capul oricărei domniri şi stăpâniri. El nu
era unul dintre o serie de fiinţe mai mici emanate de Dumnezeu, după
COLOSENI
108
La mântuire credincioşii devin ,,părtaşi firii dumnezeieşti” (2
Petru 1.4) şi sunt făcuţi desăvârşiţi. Credincioşii sunt făcuţi desăvârşiţi
spiritual, pentru că au părtăşie cu Dumnezeu. Ei sunt făcuţi desăvârşiţi
moral prin aceea că recunosc autoritatea voii lui Dumnezeu. Sunt
desăvârşiţi mental, deoarece cunosc adevărul despre realitatea
primordială. A susţine, aşa cum făceau ereticii coloseni, că cei care au
fost făcuţi desăvârşiţi în Hristos, încă le lipsea ceva, este absurd. Celor
care sunt ,,părtaşi firii dumnezeieşti” le-a fost ,,dăruit prin puterea Lui
divine ... tot ce priveşte viaţa şi evlavia” (2 Petru 1.3). Toţi
credincioşii adevăraţi sunt desăvârşiţi în Hristos şi nu au nevoie de
învăţăturile unui cult sau unui învăţător fals.
Fiecare are de făcut o alegere, să urmeze înţelepciunea umană
sau să vină la Hristos. A urma înţelepciunea umană înseamnă a fi răpit
de emisarii lui Satan şi de sistemul lui fals, care lasă o persoană
Filosofia sau Hristos? 2:8b-10
109
.
9
Desăvârşiţi în Hristos
110
În El aţi fost tăiaţi împrejur, nu cu o tăiere împrejur, făcută de mână, ci cu
tăierea împrejur a lui Hristos, în dezbrăcarea de trupul poftelor firii
noastre pământeşti, fiind îngropaţi împreună cu El, prin botez, şi înviaţi în
El şi împreună cu El, prin credinţa în puterea lui Dumnezeu, care L-a
înviat din morţi. Pe voi, care eraţi morţi în greşelile voastre şi în firea
voastră pământească netăiată împrejur, Dumnezeu v-a adus la viaţă
împreună cu El, după ce ne-a iertat toate greşelile. A şters zapisul cu
poruncile lui, care stătea împotriva noastră şi ne era potrivnic, şi l-a
nimicit, pironindu-l pe cruce. A dezbrăcat domniile şi stăpânirile, şi le-a
făcut de ocară înaintea lumii, după ce a ieşit biruitor asupra lor prin cruce.
(2.11-15)
111
suplimentată de filosofia omenească falsă sau de psihologie, ritualism,
misticism, negarea sinelui sau vreo altă lucrare omenească. În Hristos
noi avem ,,totul deplin” (,,am fost făcuţi desăvârşiţi”) (Col.2.10;
compară 2 Petru 1.3). Când o persoană vine la credinţa mântuitoare în
Isus Hristos ,,este o făptură nouă, cele vechi s-au dus; iată că toate
lucrurile s-au făcut noi” (2 Cor.5.17; compară Gal.5.15).
După ce a afirmat adevărul că creştinii sunt desăvârşiţi în Hristos
în 2.10, Pavel dă trei aspecte ale acestei desăvârşiri în 2.11-15. În
Hristos avem mântuire desăvârşită, iertare desăvârşită şi biruinţă
desăvârşită.
MÂNTUIRE DESĂVÂRŞITĂ
112
Calitatea de membru în comunitatea legământului nu garanta
mântuirea individuală. Pavel scrie în Romani 2.25, 28, ,,Tăierea
împrejur, negreşit, este de folos, dacă împlineşti Legea; dar dacă tu
calci Legea, tăierea ta împrejur ajunge netăiere împrejur ... Iudeu nu
este acela care se arată pe dinafară că este Iudeu; şi tăiere împrejur nu
este aceea care este pe dinafară, în carne.”
Al doilea punct de vedere recunoştea că tăierea împrejur era
numai demonstraţia exterioară că omul născut păcătos şi avea nevoie
de curăţire. Tăierea prepuţului la bărbaţi/mascul a organului
reproducător era un mod grafic de a demonstra că omul avea nevoie
de curăţire la acel mai adânc nivel al fiinţei sale. Nici o altă parte a
anatomiei umane nu demonstrează atât de mult această adâncime a
păcatului, întrucât aceasta este partea omului care produce viaţă – şi
tot ce produce el este păcătos. Acesta este punctul de vedere biblic. De
la început, tăierea împrejur era folosită în mod simbolic pentru a
ilustra nevoia disperată pe care omul o avea de curăţire a inimii. În
Deuteronom 10.16, Moise a poruncit poporului Israel spunând, ,,Să vă
COLOSENI
113
,,Ci Iudeu este acela care este Iudeu înăuntru; şi tăiere împrejur este
aceea a inimii”.
Pentru creştini, ritualul fizic al tăierii împrejur nu este necesar,
pentru că noi deja am fost tăiaţi împrejur nu cu o tăiere împrejur
făcută de mână. Obiectivul tăierii împrejur a lui Hristos este
dezbrăcarea de trupul poftelor firii noastre pământeşti (înlăturarea
trupului cărnii” – lb.engl., n.t.). Trupul cărnii se referă la natura
umană păcătoasă, căzută care domin întru totul pe credincioşi înainte
de mântuire. Creştinii au fost curăţiţi de dominaţia aceea păcătoasă şi
li s-a dat o natură nouă creată în neprihănire, fiind tăiaţi împrejur nu
cu o tăiere împrejur făcută de mână, ceea ce înseamnă, nu fizică, ci
spirituală. La mântuire, ,,omul nostru cel vechi a fost răstignit
împreună cu El, pentru ca trupul păcatului să fie dezbrăcat de puterea
lui, în aşa fel ca să nu mai fim robi ai păcatului” (Rom.6.6). Ca şi
rezultat, ,,dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă. Cele vechi
s-au dus: iată că toate lucrurile s-au făcut noi” (2 Cor.5.17). Nicăieri
nu este exprimat mai bine decât în cuvintele lui Pavel când a scris,
Desăvârşiţi în Hristos 2:11-12
,,Căci cei tăiaţi împrejur suntem noi, care slujim lui Dumnezeu, prin
Duhul lui Dumnezeu, care ne lăudăm în Hristos Isus, şi care nu ne
punem încrederea în lucrurile pământeşti” (,,noi nu ne punem
încrederea în carne” – lb.engl., n.t.) (Fil.3.3). Credincioşii au fost
eliberaţi de sub dominaţia păcatului şi a judecăţii, deşi nu şi din
prezenţa lui.
Întrebarea care se ridică este de ce creştinii încă păcătuiesc dacă
firea lor păcătoasă a murit. Pavel dă răspunsul într-un mod personal în
Romani 7.15-23:
114
Noua dispoziţie care doreşte să facă binele şi să-L asculte pe
Dumnezeu se află încă în firea nerăscumpărată – umanitatea. Această
fire/carne este încă supusă ispitei din ,,lume: pofta firii pământeşti,
pofta ochilor şi lăudăroşia vieţii nu este de la Tatăl, ci din lume”.
Natura nouă a lui Pavel dorea să-L asculte pe Dumnezeu, dar el a spus
,,văd în mădularele mele o altă lege, care se luptă împotriva legii
primite de mintea mea, şi mă ţine rob legii păcatului, care este în
mădularele mele” (Rom.7.23). Noua creaţie este curată şi sfântă. Ca şi
credincioşi, noi aşteptă, doar răscumpărarea trupurilor noastre
(Rom.8.23), care să le pregătească pentru cer. (O abordare mai
completă a acestui adevăr extraordinar este dată în alt comentariu de-
al meu din această serie, Romani 1-8, în secţiunea capitolelor 6-8).
Când este privit ca şi ritual necesar pentru mântuire, botezul este
la fel de inutil ca tăierea împrejur. Unii văd în 2.12, suport pentru
regenerarea prin botez, dar Pavel cu greu ar înlocui un ritual cu
celălalt (compară 1 Cor.1.13-17). Argumentul că schimbarea de la
COLOSENI
moarte spirituală la viaţă spirituală este produsă prin apa botezului l-ar
face pe Pavel la fel de ritualist ca cei pe care îi condamna. Apa
botezului din 2.12 nu este privită mai presus decât tăierea împrejur din
2.11. Ambele versete vorbesc de realităţi spirituale.
Botezul ilustrează unitatea credincioşilor cu Hristos. Ei au fost
îngropaţi cu El în botez, unire spirituală a credinciosului cu Hristos
care are loc la mântuire (compară 1 Cor.12.13). Apa botezului este
doar o imagine a acestei realităţi. Simbolizează identificarea
credinciosului cu moartea, îngroparea şi învierea lui Hristos (compară
Rom.6.3-4).
O asemenea transformare spirituală poate fi realizată numai prin
credinţa în puterea lui Dumnezeu. Puterea se traduce din energeia,
din care obţinem cuvântul nostru românesc energie. Se referă la
puterea activă a lui Dumnezeu – aceeaşi putere care L-a înviat pe Isus
din morţi. Cei care cred că Dumnezeu L-a înviat pe Isus din morţi vor
fi şi ei înviaţi împreună cu El. ,,Dacă mărturiseşti, deci, cu gura ta pe
Isus ca Domn, şi dacă crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat din
morţi, vei fi mântuit” (Rom.10.9).
115
IERTARE DESĂVÂRŞITĂ
116
se cheamă tăiaţi împrejur, şi care sunt tăiaţi împrejur în trup de mâna
omului: aduceţi-vă aminte că în vremea aceea eraţi fără Hristos, fără
drept de cetăţenie în Israel, străini de legămintele făgăduinţei, fără
nădejde şi fără Dumnezeu în lume.” Neamurile erau, prin urmare, într-
o stare mult mai rea decât iudeii necredincioşi, care erau cel puţin o
parte a comunităţii legământului, care poseda Legea lui Dumnezeu.
Nu este de mirare atunci că Pavel îi descrie ca ,,fără nădejde şi fără
Dumnezeu în lume” (Efeseni 2.12).
Din fericire, povestirea nu s-a sfârşit acolo. Deoarece Dumnezeu
este ,,bogat în îndurare” (Efeseni 2.4), El ne-a ,,adus la viaţă împreună
cu El”. Pavel accentuează din nou unirea credinciosului cu Hristos
(compară 2.10, ,,În El”; 2.11, ,,în El”; ,,cu El”). Cei care erau morţi în
păcat fără nădejde au primit viaţă nouă prin această uniune. Dumnezeu
iniţiază procesul mântuirii, pentru că oamenii morţi spiritual nu se pot
învia pe ei înşişi.
Ca şi rezultat al faptului de a fi înviaţi din morţi împreună cu
Hristos, credincioşii au fost iertaţi ,,de toate greşelile” (,,toate
COLOSENI
117
se varsă pentru mulţi, spre iertarea păcatelor” (Mat.26.28). Petru le-a
spus celor adunaţi în casa lui Corneliu că ,,oricine crede în El, capătă,
prin Numele Lui, iertarea păcatelor” (Fapte 10.43). În Faptele
Apostolilor 13.38, 39, Pavel a spus, ,,Să ştiţi, deci, fraţilor, că în El vi
se vesteşte iertarea păcatelor; şi oricine crede, este iertat prin El de
toate lucrurile de care n-aţi putut fi iertaţi prin Legea lui Moise.”
Efesenilor le-a scris, ,,În El avem răscumpărarea, prin sângele Lui,
iertarea păcatelor, după bogăţiile harului Său” (Efes.1.7). În Evrei
8.12, Domnul spune, ,,Pentru că le voi ierta nelegiuirile, şi nu-Mi voi
mai aduce aminte de păcatele şi fărădelegile lor.”
Care sunt caracteristicile iertării lui Dumnezeu? În primul rând
este prin har. Nu este câştigată, ci este un dar gratuit. Romani 3.24
spune că oamenii sunt ,,socotiţi neprihăniţi, fără plată, prin harul Său,
prin răscumpărarea, care este în Hristos Isus.” Pavel repetă acest
adevăr în Tit 3.4-7, ,,Dar, când s-a arătat bunătatea lui Dumnezeu,
mântuitorul nostru, şi dragostea Lui de oameni, El ne-a mântuit, nu
pentru faptele, făcute de noi în neprihănire, ci pentru îndurarea Lui,
Desăvârşiţi în Hristos 2:13-14
prin spălarea naşterii din nou şi prin înnoirea făcută de Duhul Sfânt, pe
care L-a vărsat din belşug peste noi, prin Isus Hristos, mântuitorul
nostru; pentru ca, odată socotiţi neprihăniţi prin harul Lui, să ne
facem, în nădejde, moştenitori ai vieţii veşnice.”
În al doilea rând iertarea lui Dumnezeu este desăvârşită. Efeseni
1.7 ne spune că iertarea este ,,după bogăţiile harului Său”. Harul lui
Dumnezeu va fi întotdeauna mai mare decât păcatul căci ,,unde s-a
înmulţit păcatul, acolo harul s-a înmulţit şi mai mult” (Rom.5.20).
Apostolul Ioan afirmă categoric, ,,Vă scriu, copilaşilor, fiindcă
păcatele vă Sunt iertate pentru Numele Lui” (1 Ioan 2.12).
În al treilea rând, iertarea lui Dumnezeu este
pasionată. ,,Doresc Eu moartea păcătosului? zice Domnul, Dumnezeu.
Nu doresc Eu mai degrabă ca el să se întoarcă de pe căile lui şi să
trăiască?” (Ezechiel 18.23, compară 33.11). ,,Căci Tu eşti bun,
Doamne, gata să ierţi, şi plin de îndurare cu toţi cei ce Te cheamă”
(Ps.86.5). Departe de a acorda iertarea Sa cu rea voinţă, Dumnezeu
este nerăbdător să o dea.
În al patrulea rând, iertarea lui Dumnezeu este o sigură. În
Faptele Apostolilor 26.18, Pavel spune că Dumnezeu l-a trimis la
118
Neamuri, ,,ca să le deschizi ochii, să se întoarcă de la întuneric la
lumină, şi de sub puterea Satanei la Dumnezeu; şi să primească, prin
credinţa în [Isus], iertare de păcate şi moştenirea împreună cu cei
sfinţiţi.” Iertarea este sigură deoarece este fondată pe promisiunea lui
Dumnezeu.
În al cincilea rând, iertarea lui Dumnezeu este neegalată.
Proorocul Mica a spus, ,,Care Dumnezeu este ca Tine, care ierţi
nelegiuirea, şi treci cu vederea păcatele rămăşiţei moştenirii Tale?”
(Mica 7.18). Răspunsul la întrebarea lui este că nu este nici unul. Nici
unul dintre dumnezeii religiei false nu oferă o astfel de iertare.
În al şaselea rând, iertarea lui Dumnezeu motivează. Efeseni
4.32 ne porunceşte să fim ,,buni unii cu alţii, miloşi, şi iertaţi-vă unul
pe altul, cum v-a iertat şi Dumnezeu pe voi în Hristos.” Dumnezeu ne-
a iertat datoria uriaşă, de neplătit pe care o aveam. Cum putem face
ceva mai puţin decât să iertăm datoriile banale pe care alţii ni le
datorează (vezi Mat.18.23-35)? Acel verset este o confirmare în plus a
COLOSENI
119
sau din pergament, care era făcut din piele netăbăcită de animale.
Cerneala folosită atunci nu conţinea acid şi nu pătrundea în materialul
de scris. Întrucât cerneala rămânea la suprafaţa, putea fi ştearsă dacă
scribul dorea să refacă materialul. Pavel spune aici că Dumnezeu a
şters certificatul datoriei, pironindu-l pe cruce. Nici o urmă a
acestuia nu rămâne pentru a fi ţinută împotriva noastră. Iertarea
noastră este desăvârşită.
VICTORIE DESĂVÂRŞITĂ
asupra lor prin cruce”. Imaginea de aici este asemenea unui general
roman triumfător, care mărşăluieşte cu captivii lui înfrânţi pe străzile
Romei. Victoria lui Hristos pe cruce a oprit demonii în încercările lor
de a stopa lucrarea Lui răscumpărătoare şi l-a dezbrăcat pe Satan de
puterile lui. Evrei 2.14-15 spune ,,deoarece copiii sunt părtaşi sângelui
şi cărnii, tot aşa şi El însuşi a fost deopotrivă părtaş la ele, pentru ca,
prin moarte, să nimicească pe cel ce are puterea morţii, adică pe
diavolul, şi să izbăvească pe toţi aceia, care prin frica morţii erau
supuşi robiei toată viaţa lor.”
A te închina unor astfel de fiinţe înfrânte şi umilite, ar fi culmea
nebuniei. Crucea este răspunsul insistenţei ereticilor coloseni pentru
închinarea la fiinţe angelice. Prin Domnul Isus şi lucrarea Lui de pe
cruce (vezi Efes. 1.20-23; 3.10), Dumnezeu a anulat datoria
credincioşilor, biruindu-l pe Satan şi îngerii lui căzuţi. Acesta este
motivul pentru care Pavel poate afirma în Roman 8.37-39, ,, Totuşi în
toate aceste lucruri noi suntem mai mult decât biruitori, prin Acela
care ne-a iubit. Căci sunt bine încredinţat că nici moartea, nici viaţa,
nici îngerii, nici stăpânirile, nici puterile, nici lucrurile de acum, nici
cele viitoare, nici înălţimea, nici adâncimea, nici o altă făptură (Sau:
120
zidire.), nu vor fi în stare să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu,
care este în Isus Hristos, Domnul nostru.” Deşi încă ne luptăm
împotriva forţelor răului (Efes.6.12), ele n pot fi biruitoare. Hristos cel
răstignit, omul înviat al tuturor domneşte suprem în univers. A fi unit
cu El înseamnă a fi liber de sun dominaţia lui Satan.
Moartea lui Hristos aduce transformare, iertare şi victorie.
Acestea se adaugă la mântuire desăvârşită, iertare desăvârşită şi
triumf. Nu e de mirare că Pavel a spus, ,,În ce mă priveşte, departe de
mine gândul să mă laud cu altceva decât cu crucea Domnului nostru
Isus Hristos, prin care lumea este răstignită faţă de mine, şi eu faţă de
lume! (Gal.6.14)”.
10
Intimidare spirituală
121
Nimeni, deci, să nu vă judece cu privire la mâncare sau băutură sau cu
privire la o zi de sărbătoare, cu privire la o lună nouă sau cu privire la o zi
de Sabat, care sunt umbra lucrurilor viitoare, dar trupul este al lui
Hristos. Nimeni să nu vă răpească premiul alergării, făcându-şi voia lui
însuşi printr-o smerenie şi închinare la îngeri, amestecându-se în lucruri pe
care nu le-a văzut, umflat de o mândrie deşartă, prin gândurile firii lui
pământeşti, şi nu se ţine strâns de Capul din care tot trupul, hrănit şi bine
închegat, cu ajutorul încheieturilor şi legăturilor, îşi primeşte creşterea pe
care i-o dă Dumnezeu. Dacă aţi murit împreună cu Hristos faţă de
învăţăturile începătoare ale lumii, de ce, ca şi cum aţi trăi încă în lume, vă
supuneţi la porunci ca acestea: „Nu lua, nu gusta, nu atinge cutare
lucru!” Toate aceste lucruri, care pier odată cu întrebuinţarea lor, şi sunt
întemeiate pe porunci şi învăţături omeneşti, au, în adevăr, o înfăţişare de
înţelepciune, într-o închinare voită, o smerenie şi asprime faţă de trup, dar
nu sunt de nici un preţ împotriva gâdilării firii pământeşti. (2.16-23)
latură, suficienţa lui Hristos este negată în mod deschis, fie implicit.
Filosofia falsă a infiltrat biserica sub masca psihologiei, care este
privită mult prea adesea ca un supliment necesar Cuvântului lui
Dumnezeu. Mulţi înclină spre misticism, pretinzând că primesc
vedenii şi revelaţii extrabiblice. Alţii sunt legalişti, egalând sfinţenia
cu ţinerea unei liste de restricţii culturale. Alţii chiar pretind
practicarea ascetismului, argumentând că sărăcia şi privarea fizică este
cărarea evlaviei. Păstori, prezbiteri şi alţi lideri ai bisericii, care sunt
responsabili să avertizeze biserica împotriva învăţăturii false, sunt
adesea cei care proclamă aceste erori.
Bisericile din Valea Lycus s-au confruntat de asemenea cu
pericolul intimidării spirituale. Învăţătorii falşi le spuneau că Isus
Hristos nu era suficient, aveau nevoie de ceva mai mult. Aceşti
oameni credeau că erau informaţi în privinţa unui nivel superior al
cunoaşterii spirituale şi în privinţa secretelor luminării spirituale.
Acest adevăr superior ascuns era dincolo de Isus Hristos şi de Cuvânt.
Aceşti eretici formau o elită, un grup exclusiv care dispreţuia
creştinii ,,neluminaţi” şi ,,simplişti”. În mod efectiv ei au înşelat unii
creştini şi i-au îndepărtat de încrederea numai în Hristos. Acel ,,ceva
122
mai mult” pe care îl ofereau învăţătorii falşi era un sincretism de
filosofie păgână, legalism iudaic, misticism şi ascetism. După cum am
observat mai devreme, Pavel a scris Epistola către Coloseni, pentru a
respinge învăţătura falsă şi pentru a prezenta suficienţa absolută a lui
Isus Hristos pentru mântuire şi sfinţire. Întrucât colosenii Îl aveau pe
Hristos, şi El este suficient, , nu aveau nevoie să fie intimidaţi de
învăţătorii falşi.
În 2.8-23, Pavel aduce un atac frontal ereziei colosene. El s-a
ocupat deja de filosofie (2.8-10) şi a prezentat suficienţa lui Hristos
(2.11-15). El continuă respingerea ereziei colosene ocupându-se de
legalism (2.16-17), misticism (2.18-19) şi ascetism (2.20-23).
LEGALISMUL
123
Legalismul este inutil pentru că nu poate ţine în frâu carnea. El
poate fi în mod periculos înşelător, deoarece creştinul răzvrătit şi
neascultător pe dinlăuntru, sau chiar necreştinul se poate conforma
unui set de realizări exterioare a standardelor sau ritualurilor. Păstorul
american din secolul al nouăsprezecelea, Gardiner Spring a avertizat:
124
Învăţătorii falşi le spuneau colosenilor că nu era de ajuns să-L
aibă pe Hristos; ei trebuiau de asemenea să ţină legea ceremonială
iudaică. Interdicţiile învăţătorilor falşi cu privire la ,,mâncare”
şi ,,băutură” erau bazate probabil pe legile dietetice ale Vechiului
Testament (vezi Lev.11). Aceste legi au fost date pentru a-l desemna
pe poporul Israel ca şi popor distinct al lui Dumnezeu şi să-i
descurajeze de la a se amesteca cu naţiunile înconjurătoare.
Întrucât colosenii erau sub Legământul cel Nou, legile dietetice
ale Legământului cel Vechi nu mai erau valabile. Isus a făcut clar
aceasta în Marcu 7:
În urmă, a chemat din nou noroadele la Sine, şi le-a zis: „Ascultaţi-Mă toţi şi
înţelegeţi. Afară din om nu este nimic care, intrând în el, să-l poată spurca; dar
ce iese din om, aceea-l spurcă. Dacă are cineva urechi de auzit, să audă.” După
ce a intrat în casă, pe când era departe de norod, ucenicii Lui L-au întrebat
despre pilda aceasta. El le-a zis: „Şi voi sunteţi aşa de nepricepuţi? Nu înţelegeţi
că nimic din ce intră în om de afară, nu-l poate spurca? Fiindcă nu intră în
inima lui, ci în pântece, şi apoi este dat afară în hazna?” A zis astfel, făcând
toate bucatele curate. (v.14-19)
125
În al doilea rând, Noul Testament nu porunceşte nicăieri
creştinilor să ţină Sabatul.
În al treilea rând, în singura noastră licărire asupra unui serviciu
de închinare al bisericii primare în Noul Testament, descoperim că
biserica se întâlnea duminica, prima zi a săptămânii (Fapte 20.7).
În al patrulea rând, nu găsim nici un indiciu în Vechiul
Testament că Dumnezeu S-a aşteptat ca naţiunile dinte Neamuri să
ţină Sabatul, şi nici nu sunt condamnaţi vreodată pentru că au încetat
să-l mai ţină. Ar fi fost cu siguranţă ciudat dacă El S-ar fi aşteptat ca
toate popoarele să ţină Sabatul.
În al cincilea rând, nu există nici o evidenţă a cuiva care să fi
ţinut Sabatul înainte de timpul lui Moise, nici nu există porunci pentru
ţinerea Sabatului înainte de darea legii las muntele Sinai.
În al şaselea rând, Consiliul de la Ierusalim nu a impus ţinerea
Sabatului asupra credincioşilor dintre Neamuri (Fapte 15).
COLOSENI
126
întrucât ,,Hristos, Paştele noastre, a fost jertfit” (1 Cor.5.7). Ce
justificare ar mai putea fi pentru a cere Neamurilor să ţină Sabatul,
când Dumnezeu le-a acordat odihna veşnică (Evrei 4.1-11)? Orice
continuare a preocupării cu umbrele, este fără sens, odată ce a venit
realitatea?
Ideea lui Pavel este simplă: adevărata spiritualitate nu constă
doar în ţinerea regulilor exterioare, ci în a avea o relaţie interioară cu
Isus Hristos.
MSTICISMUL
127
asumau rolul de arbitrii spirituali şi îi descalificau pe coloseni pentru
nerespectarea regulilor lor.
Umilire de sine [,,smerenie” – traducerea Cornilescu – n.t.] se
traduce din tapeinophrosunē, care este redat de obicei ,,umilinţă”.
Traducerea NASB subliniază sensul negativ al termenului în contextul
prezent. Umilinţa ereticilor coloseni era o umilinţă falsă. Lor le plăcea
aceasta [,,plăcea” – NASB, ,,Cornilescu traduce ,,făcându-şi voia” –
n.t.], însemnând că presupus lor umilinţă nu era nimic decât mândrie
hidoasă. Era ca cea a lui Uriah Heep, unul din personajele cele mai
vrednice de dispreţ ale literaturii engleze, care a spus ,,Sunt foarte
conştient că sunt cea mai umilă persoană după mers” (capitolul 16 din
Charles Dickens, David Copperfield).
În orice caz, învăţătorii falşi aveau o problemă mult mai serioasă
decât umilinţa falsă. Ei se angajau de asemenea şi în închinarea la
îngeri, negând astfel că există ,, un singur Mijlocitor între Dumnezeu
şi oameni: Omul Isus Hristos” (1 Tim.2.5).
COLOSENI
128
În anul morţii împăratului Ozia, am văzut pe Domnul şezând pe un scaun de
domnie foarte înalt, şi poalele mantiei Lui umpleau Templul. Serafimii stăteau
deasupra Lui, şi fiecare avea şase aripi: cu două îşi acopereau faţa, cu două îşi
acopereau picioarele, şi cu două zburau. Strigau unul la altul, şi ziceau: „Sfânt,
Sfânt, Sfânt este Domnul oştirilor! Tot pământul este plin de mărirea Lui”! Şi se
zguduiau uşiorii uşii de glasul care răsuna, şi casa s-a umplut de fum. (Isaia 6.1-
4)
129
strâns de Capul, care este Hristos (vezi Coloseni 1.18). El este Cel
din care tot trupul, hrănit şi bine închegat, cu ajutorul
încheieturilor şi legăturilor, îşi primeşte creşterea pe care i-o dă
Dumnezeu. Creşterea spirituală vine din comuniunea cu Hristos. Isus
spune în Ioan 15.4-5, ,,Rămâneţi în Mine, şi Eu voi rămânea în voi.
După cum mlădiţa nu poate aduce roadă de la sine, dacă nu rămâne în
viţă, tot aşa nici voi nu puteţi aduceţi roadă, dacă nu rămâneţi în
Mine. Eu sunt Viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cine rămâne în Mine, şi în
cine rămân Eu, aduce multă roadă; căci despărţiţi de Mine, nu puteţi
face nimic.”
Există o tendinţa umană de a se muta de la obiectivitate la
subiectivitate – a schimba centrul de la Hristos la experienţă. Aceasta
a intimidat întotdeauna credincioşii slabi şi a ameninţat biserica.
Astăzi acest gen de misticism este văzut mai adesea în mişcarea
carismatică – unde Scriptura este distantă, a doua ca importanţă după
vedenii şi revelaţii.
Când a venit o astfel de intimidare de la carismaticii mistici în
secolul al şaisprezecelea, în zilele lui Martin Luther, marele
COLOSENI
ASCETISMUL
130
Dacă aţi murit împreună cu Hristos faţă de învăţăturile începătoare ale
lumii, de ce, ca şi cum aţi trăi încă în lume, vă supuneţi la porunci ca
acestea: „Nu lua, nu gusta, nu atinge cutare lucru!” Toate aceste lucruri,
care pier odată cu întrebuinţarea lor, şi sunt întemeiate pe porunci şi
învăţături omeneşti, au, în adevăr, o înfăţişare de înţelepciune, într-o
închinare voită, o smerenie şi asprime faţă de trup, dar nu sunt de nici un
preţ împotriva gâdilării firii pământeşti. (2.20-23)
131
în a se retrage din lume. De-a lungul istoriei bisericii, călugării i-au
depăşit. Chiar şi Martin Luther, înainte de a descoperi adevărul
îndreptăţirii prin credinţă, aproape că şi-a distrus sănătatea prin
ascetism.
Dumnezeu îi poate chema pe unii la o viaţă de renunţare de sine.
Mulţi misionari, de exemplu, au dus vieţi ascetice din necesitate.
Oricum, ei nu au făcut aceasta în încercarea de a câştiga spiritualitate.
Ascetismul este inutil prin faptul că îşi concentrează atenţia
asupra lucruri[lor] care pier odată cu întrebuinţarea
lor. ,,Mâncările sunt pentru pântece, şi pântecele este pentru mâncări.
Şi Dumnezeu va nimici şi pe unul şi pe celelalte” (1 Cor.6.13). Nu
există valoare spirituală în a ţine porunci şi învăţături omeneşti.
Motivul pentru neputinţa ascetismului este văzut în 2.23. Deşi
acesta are o înfăţişare de înţelepciune într-o închinare voită, o
smerenie şi o asprime faţă de trup, el nu este de nici un preţ
împotriva gâdilării firii pământeşti. Ascetismul poate face o
persoană să pară spirituală, din cauza accentelor puse pe umilinţă şi
sărăcie, dar slujeşte numai pentru a satisface carnea. Este o încercare
în zadar să pari mai sfânt decât alţii. Isus Şi-a avertizat ucenicii
împotriva acestuia: ,, Când postiţi, să nu vă luaţi o înfăţişare
COLOSENI
132
Mesajul lui Pavel către Coloseni este o avertizare şi pentru noi.
Nu trebuie să fim intimidaţi de filosofia omenească falsă, de legalism,
misticism sau ascetism. Acestea nu sunt decât ,,puţuri crăpate, care nu
ţin apă” (Ier.2.13). Trebuie să ne ţinem strâns de Hristos, în care
avem ,,totul deplin” (,,am fost făcuţi desăvârşiţi” – lb.engl., n.t.),
(Col.2.10).
11
Trăind viaţa după înviere
133
Dacă, deci, aţi înviat împreună cu Hristos, să umblaţi după lucrurile de sus,
unde Hristos şade la dreapta lui Dumnezeu. Gândiţi-vă la lucrurile de sus,
nu la cele de pe pământ. Căci voi aţi murit, şi viaţa voastră este ascunsă cu
Hristos în Dumnezeu. Când Se va arăta Hristos, viaţa voastră, atunci vă
veţi arăta şi voi împreună cu El în slavă. (3.1-4)
134
Despre Robert Murray McCheyne, pastorul şi evanghelistul
scoţian devotat din secolul al nouăsprezecelea, un prieten a spus
odată ,,Omul despre care vorbesc părea să se fi ridicat la înălţimea
deplină ... şi să fi intrat în locurile secrete ale sfinţeniei lui
Dumnezeu”. Când McCheyne predica Evanghelia ,,puteai vedea
oameni puternici, tari şi aspri, care se înmuiau ca ceara înaintea
focului. Piepturile lor se umflau ca şi cum ar fi explodat şi tot locul
devenea un loc al bocitorilor”. El a învăţat să trăiască în locurile
cereşti pentru a atinge sufletele oamenilor pe pământ. Împlinea
porunca din Romani 12.2, ,,Să nu vă potriviţi chipului veacului
acestuia, ci să vă prefaceţi, prin înnoirea minţii voastre”.
Numai atunci când ne ridicăm deasupra lumii, putem aprecia
deopotrivă sărăcia spirituală înspăimântătoare în care trăiesc cei mai
mulţi oameni, şi de asemenea putem învăţa să ne concentrăm minţile
la realităţile cereşti. Binecuvântările noastre sunt în cer (Efes.1.3),
îngerii sunt acolo (Efes.3.10); Hristos este acolo (Efes.1.20); şi noi
prin unirea cu El în învierea Lui, suntem în locurile cereşti (Efes.2.6).
Întrucât lucrurile cele mai importante pentru noi sunt în ceruri, nu
trebuie să fim încurcaţi cu această lume prezentă. Toate aceste pasaje
din scriptură oferă fundalul pentru mesajul lui Pavel în 3.1-4, deoarece
se mişcă înspre partea practică a epistolei. El începe prin a chema
cititorii la această preocupare cu realitatea cerească, ce este
caracteristică adevăratei spiritualităţi şi punctul de început al sfinţeniei
REAMINTIREA
135
împreună”. Este un fapt realizat. Din punct de vedere spiritual,
credincioşii au intrat în moartea şi învierea lui Hristos în momentul
mântuirii lor. Galateni 2.20 spune ,,Am fost răstignit împreună cu
Hristos, şi trăiesc... dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Şi
viaţa pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui
Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine.” În
acest verset, apostolul arată unirea credinciosului cu Domnul, astfel că
ei au o viaţă împărtăşită. Romani 6.3-4 ne învaţă acest adevăr: ,, Nu
ştiţi că toţi câţi am fost botezaţi în Isus Hristos, am fost botezaţi în
moartea Lui? Noi deci, prin botezul în moartea Lui, am fost îngropaţi
împreună cu El, pentru ca, după cum Hristos a înviat din morţi, prin
slava Tatălui, tot aşa şi noi să trăim o viaţă nouă”.
COLOSENI
Tot aşa şi voi înşivă, socotiţi-vă morţi faţă de păcat, şi vii pentru Dumnezeu, în
Isus Hristos, Domnul nostru. Deci, păcatul să nu mai domnească în trupul
vostru muritor, şi să nu mai ascultaţi de poftele lui. Să nu mai daţi în stăpânirea
păcatului mădularele voastre, ca nişte unelte ale nelegiuirii; ci daţi-vă pe voi
înşivă lui Dumnezeu, ca vii, din morţi cum eraţi; şi daţi lui Dumnezeu
mădularele voastre, ca pe nişte unelte ale neprihănirii. Căci păcatul nu va mai
stăpâni asupra voastră, pentru că nu sunteţi sub Lege, ci sub har. Ce urmează de
aici? Să păcătuim pentru că nu mai suntem sub Lege ci sub har? Nicidecum. Nu
ştiţi că, dacă vă daţi robi cuiva, ca să-l ascultaţi, sunteţi robii aceluia de care
ascultaţi, fie că este vorba de păcat, care duce la moarte, fie că este vorba de
ascultare, care duce la neprihănire? Dar mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu,
pentru că, după ce aţi fost robi ai păcatului, aţi ascultat acum din inimă de
dreptarul învăţăturii pe care aţi primit-o. Şi prin chiar faptul că aţi fost izbăviţi
de sub păcat, v-aţi făcut robi ai neprihănirii. Vorbesc omeneşte, din pricina
neputinţei firii voastre pământeşti: după cum odinioară v-aţi făcut mădularele
136
voastre roabe ale necurăţiei şi fărădelegii, aşa că săvârşeaţi fărădelegea, tot aşa,
acum trebuie să vă faceţi mădularele voastre roabe ale neprihănirii, ca să
ajungeţi la sfinţirea voastră!”
Această viaţă nouă este reală şi puternică, dar aşa este şi păcatul
care rămâne. Totuşi acesta nu mai este stăpânul nostru, poate încă să
ne biruiască dacă nu ne dăruim pe noi înşine lui Dumnezeu ca slujitori
ai neprihănirii. (Pentru o dezbatere mai completă a acestei învăţături,
vezi comentariile mele la Romani 6-8, în Romani 1-8, Comentariile lui
MacArthur asupra Noului Testament [Chicago: Moody, 1991].)
Spiritualitatea, aşa cum Pavel spune în Filipeni 2.12, înseamnă a
exprima în afară viaţa aceea interioară, este procesul trăirii realităţii
unirii noastre cu Hristos. În El avem toate resursele necesare pentru
trăirea vieţii creştine (vezi 2 Petru 1.3). Pavel subliniază centralitatea
lui Hristos în Coloseni 3.1-4. Folosind expresii ca: împreună cu
Hristos (3.1); unde este Hristos (3.4); cu Hristos (3.3); când Hristos
(3.4); şi cu El (3.4), accentuează din nou suficienţa totală a lui Hristos
(vezi 2.10). Din nefericire, mulţi creştini eşuează în a înţelege şi în a
căuta plinătatea lui Hristos. În consecinţă, din cauza necunoaşterii a
ceea ce spune Scriptura sau neaplicând-o cum trebuie, sunt intimidaţi
să creadă că au nevoie de ceva mai mult decât numai de El pentru a
trăi viaţa creştină. Ei cad pradă filosofiei false, legalismului,
misticismului sau ascetismului.
RESPONSABILTATEA
137
să umblaţi după lucrurile de sus, unde Hristos şade la dreapta lui
Dumnezeu. Gândiţi-vă la lucrurile de sus, nu la cele de pe pământ. (3.1b, 2)
138
În 3.2 Pavel dă instrucţiuni cum să caute lucrurile de sus. El
spune, Gândiţi-vă la lucrurile de sus, nu la cele de pe pământ.
Gândiţi-vă (,,concentraţi-vă mintea” – lb.engl., n.t.) vine de la
phroneō şi s-ar fi putut traduce simplu ,,gândiţi-vă”, sau mai
complet, ,,aveţi această dispoziţie interioară”. Din nou, timpul prezent
indică acţiune continuă. Lightfoot parafrazează gândul lui
Pavel: ,,Trebuie nu doar să căutaţi cerul, trebuie de asemenea să
gândiţi cerul”. (Epistolele Sfântului Pavel către Coloseni şi Filimon
[1879; reprint, Grand Rapids: Zondervan, 1959], p209; caractere
italice în original). Întreaga dispoziţie a credincioşilor ar trebui să se
orienteze spre cer, ,,unde este Hristos” (versiunea în engleză – n.t.),
aşa cum acul unei busole se orientează spre nord.
În mod evident gândurile despre cer care trebuie să umple
mintea credincioşilor trebuie să derive din Scriptură. Biblia este
singura sursă de încredere a cunoştinţei despre caracterul lui
Dumnezeu şi valorile cerului. Pavel descrie această preocupare ca
fiind ,,transformaţi prin înnoirea minţii [voastre]” (Rom.12.2). În
aceasta noi învăţăm ce este adevărat, vrednic de cinste, drept, curat,
vrednic de iubit, vrednic de primit, desăvârşit şi lucrurile vrednice de
laudă în care minţile noastre trebuie să locuiască (vezi Fil.4.8).
Astfel de valori cereşti care domină mintea produc un
comportament produc un comportament evlavios. Păcatul va fi învins
şi vor rezulta umilinţa, un spirit jertfitor şi siguranţa.
RESURSA
139
acuzatorilor la procesul Său că ,,De acum încolo, Fiul omului va şedea
la dreapta puterii lui Dumnezeu.” (Luca 22.69). În predica de la
Cincizecime, Petru a spus mulţimii că Isus fusese ,,înălţat la dreapta
lui Dumnezeu” (Cornilescu traduce ,,înălţat prin dreapta lui
Dumnezeu” – n.t.) (Fapte 2.33). Petru şi ceilalţi apostoli L-au descris
pe Isus Sinedriului ca Cel pe care ,,Dumnezeu L-a înălţat la dreapta
Lui ca Domn şi Mântuitor” (traducerea NASB – n.t.) (Fapte 5.31).
Când era martirizat, Ştefan a strigat ,,Iată, văd cerurile deschise, şi pe
Fiul omului stând în picioare la dreapta lui Dumnezeu” (Fapte 7.56).
Pavel L-a descris pe Isus ca Cel care ,,stă la dreapta lui Dumnezeu şi
mijloceşte pentru noi” (Rom.8.34), pentru că Dumnezeu ,,L-a înviat
din morţi şi L-a pus să şadă la dreapta Sa, în locurile cereşti”.
(Efes.1.20). Scriitorul Evreilor spune despre Hristos, când ,,a făcut
curăţirea păcatelor, şi a şezut la dreapta Măririi în locurile prea înalte”
(Evrei 1.3). Din cauza aceasta, ,,avem un Mare Preot, care S-a aşezat
la dreapta scaunului de domnie al Măririi, în ceruri” (Evrei 8.1). El
este Cel ,,care stă la dreapta lui Dumnezeu, după ce s-a înălţat la cer,
şi Şi-a supus îngerii, stăpânirile şi puterile” (1 Petru 3.22).
Datorită încoronării şi înălţării lui Hristos la dreapta Tatălui, El
este fântâna binecuvântării pentru poporul Său. Isus a spus
ucenicilor, ,,Ori ce veţi cere în Numele Meu, voi face, pentru ca Tatăl
să fie proslăvit în Fiul. Dacă veţi cere ceva în Numele Meu, voi face”
(Ioan 14.13-14; vezi 15.16; 16.23-24, 26). Credincioşii pot fi asiguraţi
că ceea ce caută este acolo, căci ,,făgăduinţele lui Dumnezeu, oricâte
ar fi ele, toate în El sunt „da” ” (2 Cor.1.20).
COLOSENI
MOTIVUL
Căci voi aţi murit, şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu.
(3.3)
140
faţă de lume!” Timpul trecut al lui apothnēskō (aţi murit) indică
faptul că la mântuire a avut loc o moarte. ,,Căci dacă este cineva în
Hristos”, scrie Pavel corintenilor, ,,este o făptură nouă. Cele vechi s-au
dus: iată că toate lucrurile s-au făcut noi” (2 Cor.5.17).
În ce sens a murit credinciosul? În sensul că pedeapsa pentru
păcat a fost plătită. Plata păcatului este moartea, deci noi trebuie să
murim. Prin unirea cu Isus Hristos, noi murim moartea care ni se cere
în El, astfel pedeapsa este plătită şi păcatul nu ne mai poate revendica
niciodată. În felul acesta am murit faţă de păcat în sensul plătirii
acestuia. Prezenţa şi puterea lui încă ne afectează – dar nu poate să ne
condamne.
Nu numai că credincioşii au murit faţă de păcat, dar vieţile lor
sunt de asemenea ascunse cu Hristos în Dumnezeu. Ce înseamnă cu
Hristos în Dumnezeu? În primul rând, credincioşii împărtăşesc o
viaţă comună cu Tatăl şi Fiul. Pavel scrie în 1 Corinteni 6.17 că ,,cine
se lipeşte de Domnul, este un singur duh cu El”. Credincioşii
sunt ,,părtaşi firii dumnezeieşti” (2 Petru 1.4).
În al doilea rând, această viaţă nouă este ascunsă de lume.
Necredincioşii nu pot să priceapă deplina semnificaţie a vieţii noi a
credincioşilor pentru că ,,omul firesc nu primeşte lucrurile Duhului lui
Dumnezeu, căci, pentru el, sunt o nebunie; şi nici nu le poate înţelege,
pentru că trebuiesc judecate duhovniceşte” (1 Cor.2.14). Pavel a scos
în evidenţă că adevărata manifestare a fiilor lui Dumnezeu încă trebuie
să vină în lumea viitoare, aşa că oamenii nu pot vedea cum sunt
credincioşii în realitate (Rom.8.19). Apostolul Ioan a implicat atât de
Trăind viaţa după înviere 3:3
141
Dumnezeu prin El, pentru că trăieşte pururea ca să mijlocească pentru
ei” (Evrei 7.25). Celor cărora Fiul le dă viaţă veşnică, ,,în veac nu vor
pieri, şi nimeni nu le va smulge din mâna Mea” (Ioan 10.28). Ei sunt
ascunşi adânc în scutul Dumnezeului lor.
Nici un pasaj nu afirmă acesta adevăr glorios mai elocvent decât
Romani 8.31-39:
Deci, ce vom zice noi în faţa tuturor acestor lucruri? Dacă Dumnezeu este
pentru noi, cine va fi împotriva noastră? El, care n-a cruţat nici chiar pe Fiul
Său, ci L-a dat pentru noi toţi, cum nu ne va da fără plată, împreună cu El, toate
lucrurile? Cine va ridica pâră împotriva aleşilor lui Dumnezeu? Dumnezeu este
Acela care-i socoteşte neprihăniţi! Cine-i va osândi? Hristos a murit! Ba mai
mult, El a şi înviat, stă la dreapta lui Dumnezeu, şi mijloceşte pentru noi! Cine
ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos? Necazul sau strâmtorarea sau
prigonirea sau foametea sau lipsa de îmbrăcăminte sau primejdia sau
sabia? După cum este scris: „Din pricina Ta suntem daţi morţii toată ziua;
suntem socotiţi ca nişte oi de tăiat.” Totuşi în toate aceste lucruri noi suntem
mai mult decât biruitori, prin Acela care ne-a iubit. Căci sunt bine încredinţat că
nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici puterile, nici lucrurile
de acum, nici cele viitoare, nici înălţimea, nici adâncimea, nici o altă făptură nu
vor fi în stare să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în Isus
Hristos, Domnul nostru.
COLOSENI
REVELAŢIA
Când Se va arăta Hristos, viaţa voastră, atunci vă veţi arăta şi voi împreună
cu El în slavă. (3.4)
,,Când Hristos, care este viaţa noastră, este revelat, atunci şi voi veţi fi
revelaţi cu El în slavă” (3.4 – traducere NASB – n.t.).
142
întotdeauna. Când Hristos ... este descoperit la a doua Lui venire,
vom fi revelaţi şi noi împreună cu El în slavă. Apostolul Ioan descrie
această scenă în Apocalipsa 19.11-13, 15-16:
Apoi am văzut cerul deschis, şi iată că s-a arătat un cal alb! Cel ce sta pe el, se
cheamă „Cel credincios” şi „Cel adevărat” şi El judecă şi Se luptă cu
dreptate. Ochii Lui erau ca para focului; capul îl avea încununat cu multe
cununi împărăteşti, şi purta un nume scris pe care nimeni nu-l ştie, decât numai
El singur. Era îmbrăcat cu o haină muiată în sânge. Numele Lui este: „Cuvântul
lui Dumnezeu.” Din gura Lui ieşea o sabie ascuţită, ca să lovească Neamurile
cu ea pe care le va cârmui cu un toiag din fier. Şi va călca cu picioarele teascul
vinului mâniei aprinse a atotputernicului Dumnezeu. Pe haină şi pe coapsă avea
scris numele acesta: „Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor.”
când Se va arăta El, vom fi ca El; pentru că Îl vom vedea aşa cum
este” (1 Ioan 3.2).
Pavel adaugă un gând explicativ minunat. Îl descrie pe Hristos
ca viaţa noastră. Hristos nu doar dă viaţa, El este viaţa. Pavel a
spus, ,,Am fost răstignit împreună cu Hristos, şi trăiesc... dar nu mai
trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa pe care o trăiesc acum în
trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a
dat pe Sine însuşi pentru mine” (Gal.2.20). El le-a spus Corintenilor că
viaţa lui Isus se arăta în trupul lui (2 Cor.4.10). Când confrunta
143
posibilul martiriu, putea spune, ,,Pentru mine a trăi este Hristos, iar a
muri este un câştig” (Fil.1.21).
Cheia pentru a trăi viaţa nouă este să ai o viaţă centrată asupra
lui Hristos. Fiul, nu lumea aceasta prezentă, este centrul universului
credinciosului.
12
Cum să dai păcatul la moarte
144
De aceea, omorâţi mădularele voastre care sunt pe pământ: curvia,
necurăţia, patima, pofta rea, şi lăcomia, care este o închinare la idoli. Din
pricina acestor lucruri vine mânia lui Dumnezeu peste fiii neascultării. Din
numărul lor eraţi şi voi odinioară, când trăiaţi în aceste păcate. Dar acum
lăsaţi-vă de toate aceste lucruri: de mânie, de vrăjmăşie, de răutate, de
clevetire, de vorbele ruşinoase, care v-ar putea ieşi din gură. Nu vă minţiţi
unii pe alţii, (3.5-9a)
145
este adevărat că cel credincios a murit în sensul plătirii pedepsei
păcatului, fiind unit cu Hristos în moartea Lui. Dar este la fel de
adevărat că păcatul încă atacă umanitatea lui nerăscumpărată (vezi
Rom.8.23) şi trebuie, ca un duşman de moarte, să fie ucis prin puterea
Duhului prin Cuvânt. Deci, în timp ce aşteptăm ,,răscumpărarea
trupului” (Rom.8.23), duhul răscumpărat, împuternicit de Duhul Sfânt,
trebuie să omoare păcatul care atacă firea.
Deci, a da păcatul la moarte nu este un lucru opţional în viaţa
creştină. Puritanul Richard Baxter a scris: ,,Foloseşte păcatul aşa cum
te-ar folosi el; nu-l cruţa, căci nici el nu te va cruţa; el este ucigaşul tău
şi ucigaşul lumii: de aceea foloseşte-l aşa cum ar trebui să fie folosit
un ucigaş. Omoară-l înainte să te omoare el; şi prin aceasta adu-te la
mormânt, aşa cum a făcut şi Capul tău, el nu te va putea ţine acolo”
(citat în I. D. E. Thomas, Comoara de aur a unui puritan [Edinburgh:
Banner of Truth, 1977], pg.281). A fi creştin înseamnă a muri faţă de
sine, faţă de ambiţii şi faţă de mândrie. Înseamnă să te pleci în
supunere umilă domniei lui Hristos. Înseamnă să te supui poruncii
Domnului exprimată în Luca 9.23, ,, Apoi a zis tuturor: „Dacă voieşte
cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea în
fiecare zi, şi să Mă urmeze”. Înseamnă a urma exemplul lui Pavel,
care le-a spus Corintenilor, ,,Eu mor zilnic” (traducere NASB – n.t.)
(1 Cor.15.31).
Consideraţi ... ca moarte (traducerea NASB – n.t.) vine de la
nekroō, şi în mod literal înseamnă ,,omorâţi” sau ,,daţi morţii”.
Credincioşii trebuie să ia o hotărâre decisivă să dea păcatul morţii,
aducând trupul în supunerea noii dispoziţii a plinătăţii Duhului.
Adesea oamenii au interpretat greşit cuvintele lui Pavel de aici,
în acelaşi fel în care au interpretat şi cuvintele lui Isus în Matei 5.29-
Cum să dai păcatul la moarte 3:5-9a
146
constant îi sfâşiau carnea. Simţea că făcând astfel îşi omora firea, şi de
asemenea, suferea pentru a-şi isprăvi păcatele.
Totuşi, Pavel nu susţine tocmai ascetismul pe care l-a condamnat
în capitolul 2. Mai degrabă, el face apel pentru eliminarea oricărui
lucru, care este contrar evlaviei în viaţa credinciosului. El a spus
Romanilor, ,,Dacă trăiţi după îndemnurile ei, veţi muri; dar dacă, prin
Duhul, faceţi să moară faptele trupului, veţi trăi” (Rom.8.13). Numai
atunci experimentează credinciosul plinătate spirituală după cum a
intenţionat Dumnezeu.
Lupta cu păcatul este comună tuturor credincioşilor, chiar şi lui
Pavel (vezi Rom.7.14-25). Dorinţa omului nou interior de a trăi o viaţă
plăcută lui Dumnezeu este reţinută de firea veche, păcătoasă, cu
caracterul ei păcătos. Deşi credincioşii sunt creaturi noi în interior (2
Cor.5.17), creaturile noi trăiesc în trupuri vechi. Astfel trupurile
noastre pot fi, fie instrumente ale neprihănirii, fie ale nelegiuirii. Din
cauza aceasta, Pavel a scris în Romani 12.1-2, ,,Vă îndemn, deci,
fraţilor, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să aduceţi trupurile voastre ca
o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu: aceasta va fi din partea
voastră o slujbă duhovnicească. Să nu vă potriviţi chipului veacului
acestuia, ci să vă prefaceţi, prin înnoirea minţii voastre, ca să puteţi
deosebi bine voia lui Dumnezeu: cea bună, plăcută şi desăvârşită”.
De aceea se referă la adevărul din 3.1-4. În mod constant, Pavel
leagă doctrina şi practica în epistolele lui. Întrucât credincioşii
împărtăşesc moartea şi învierea lui Hristos, au vieţile ascunse cu El, şi
într-o zi se vor arăta în slavă cu El. Trebuie să omoare păcatul. Ca şi
cetăţeni ai cerului, credincioşii trebuie să taie legăturile cu tiparele
păcătoase ale vieţii lor dinainte.
COLOSENI
147
muritor, şi să nu mai ascultaţi de poftele lui. Să nu mai daţi în
stăpânirea păcatului mădularele voastre, ca nişte unelte ale nelegiuirii;
ci daţi-vă pe voi înşivă lui Dumnezeu, ca vii, din morţi cum eraţi; şi
daţi lui Dumnezeu mădularele voastre, ca pe nişte unelte ale
neprihănirii” (Rom.6.11-13).
Deşi umbrit de traducerea NASB, textul grecesc spune să
omorâţi mădularele voastre care sunt pe pământ (nu doar să le
socotim ca moarte). Pavel foloseşte o figură de stil cunoscută ca
metonimie. Când vorbeşte despre omorârea părţilor trupeşti sau a
mădularelor, Pavel se referă de fapt la păcatele asociate cu aceste
mădulare. Ar trebui observat faptul că aceasta face aluzie la dualismul
colosean referitor la trup şi spirit. Pavel spune că trupul ar trebui să fie
sfânt, sub controlul duhului răscumpărat. Trupul face ceea ce îl sileşte
dispoziţia interioară să facă – şi trupul controlat de Duhul trebuie să
facă ceea ce este bine. Aceasta se va întâmpla până în ziua când trupul
va fi răscumpărat (Rom.8.23).
În 3.5-9a, Pavel dă două liste-specimen a păcatelor de omorât.
Listele includ unele din cele mai obişnuite şi mai tulburătoare păcate
pe care le confruntă credincioşii. Oricum, ele nu trebuie să fie
considerate complete. Prima listă, în 3.5, cuprinde păcate ale dragostei
pervertite; a doua, în 3.8-9a conţine pe cele ale urii răutăcioase. Prima
începe cu fapte şi progresează la motivaţii, pe când a doua începe cu
motivaţii şi progresează la fapte. Prima listă implică păcate personale,
a doua pe cele sociale. Prima listă se leagă de sentimente, a doua de
vorbire. Între liste (3.6-7), Pavel dă două motive pentru a da păcatul la
moarte.
148
de la pasiunea pervertită şi dorinţa rea, care la rândul lor vin din
rădăcina păcatului lăcomiei.
Curvia (,,imoralitatea”, NASB – n.t.) se traduce porneia şi se
referă la păcatul sexual. Cuvântul nostru românesc pornografie derivă
de la porneia şi graphē, care înseamnă o scriere. Pornografia este
astfel o scriere (sau imagine) despre păcatul sexual. Porneia s-a referit
la început la prostituţie (cuvântul înrudit pornē este cuvântul grecesc
pentru ,,prostituată”). Totuşi, în Noul Testament, înţelesul lui se
lărgeşte pentru a include orice formă de sex ilicit. În contrast izbitor cu
atitudinea predominantă în lumea antică, Biblia interzice orice
activitate sexuală în afara legăturii maritale dintre un bărbat şi o
femeie. Consiliul de la Ierusalim a poruncit credincioşilor dintre
Neamuri să se ferească de imoralitate (Fapte 15.20, 29; 21.25). Pavel a
fost îngrozit să audă că aceasta ieşise la suprafaţă în biserica din
Corint (1Cor.6.18). Imoralitatea este în capul listei faptelor firii
(Gal.5.19) şi nu este comportamentul potrivit pentru sfinţi (Efes.5.3).
Punctul de vedere biblic asupra imoralităţii este rezumat în 1
Tes.4.3, ,,Voia lui Dumnezeu este sfinţirea voastră: să vă feriţi de
curvie”.
Necurăţia se traduce akatharsia, de la care vine cuvântul
catharsis sau ,,curăţire”. Alpha de la urmă (a) îl face un negativ,
însemnând ,,murdărie” sau ,,necurăţie”. Este un termen mai general
decât imoralitatea, mergând dincolo de act, la gândurile şi intenţiile
rele ale minţii. Isus a spus ,,orişicine se uită la o femeie, ca s-o
poftească, a şi preacurvit cu ea în inima lui” (Matei 5.28), pentru
că ,,dinăuntru, din inima oamenilor, ies gândurile rele, preacurviile,
curviile, uciderile, furtişagurile, lăcomiile, vicleşugurile, înşelăciunile,
faptele de ruşine, ochiul rău, hula, trufia, nebunia” (Marcu 7.21-22).
Necurăţia este de asemenea una din faptele firii (Gal 5.19). Nu trebuie
COLOSENI
149
vrednic de cinste, tot ce este drept, tot ce este curat, tot ce este vrednic
de iubit, tot ce este vrednic de primit, orice faptă bună, şi orice laudă,
aceea să vă însufleţească” (Fil.4.8) şi ,,Cuvântul lui Hristos să
locuiască din belşug în voi” (Col.3.16).
Diferenţa dintre patimă şi poftă rea nu este mare. Pathos
(patimă) se referă la pasiunea sexuală dezlănţuită în trup după cum
indică celelalte două cazuri ale ei în Noul Testament (vezi Rom.1.26;
1 Tes.4.5). În acest context, pofta rea face referire, fără îndoială, de
asemenea, la pofta sexuală creată în minte (Iacov 1.15). Probabil că
diferenţa dintre cei doi termeni este că patima este partea fizică, şi
pofta rea este partea mentală a aceluiaşi viciu. Cei doi termeni apar
împreună în 1 Tesaloniceni 4.5, unde Pavel porunceşte creştinilor să
nu trăiască ,,în aprinderea poftei ca Neamurile care nu cunosc pe
Dumnezeu”. Un asemenea comportament este întrutotul nepotrivit
pentru credincioşi.
Pavel menţionează lăcomia ultima, pentru că este rădăcina rea
din care răsar toate păcatele anterioare. Este menţionată ultima şi în
Cele zece Porunci (vezi Exod 20.17, Deut.5.21). Pleonexia (lăcomia)
vine din două cuvinte greceşti: pleon, ,,mai mult”, şi ēxo, ,,a avea”.
Este dorinţa avidă de a avea mai mult, de a avea ceea ce este interzis.
Este sursa luptelor şi a certelor (Iacov 4.2), ca şi a poftei, patimii şi
păcatului.
Întrucât aşează dorinţa egoistă deasupra ascultării de Dumnezeu,
lăcomia este o închinare la idoli. Lăcomia este cauza-rădăcină a
tuturor păcatelor. William Barclay a scris, ,,De aceea este un păcat cu
un spectru foarte larg. Dacă este dorinţă de bani duce la hoţie. Dacă
este dorinţă de prestigiu, duce la ambiţii rele. Dacă este dorinţă de
putere, duce la tiranie sadică. Dacă este dorinţă pentru o persoană,
150
Tot păcatul este fondat într-un ateism secret ... Toate înclinaţiile rele în inimă ...
sunt scântei din acest foc latent; limbajul fiecăreia dintre acestea este, ,,Mi-aş fi
un domn mie însumi, şi nu aş vrea să am un Dumnezeu superior mie.” ... În
păcatele de omitere, noi stăpânim, nu Dumnezeu, neglijând să realizăm ceea ce
Lui îi place; în păcate de comitere, noi aşezăm nişte pofte în locul lui
Dumnezeu şi acordăm acestora omagiul care este datorat Făcătorului nostru ...
Negăm suveranitatea Lui când violăm legile Lui ... Fiecare păcat invadează
drepturile lui Dumnezeu şi Îl dezbracă de una sau alta din desăvârşirile Lui ...
Fiecare păcat este un fel de a-L blestema pe Dumnezeu în inimă; o ţintă la
distrugerea faptului de a fi al lui Dumnezeu; nu realmente, ci virtualmente ... În
fiecare păcat, un om ţinteşte să-şi stabilească voinţa ca regulă şi slava lui ca
sfârşit al acţiunii sale împotriva voii şi slavei lui Dumnezeu” (Existenţa şi
atributele lui Dumnezeu [retipărit, Grand Rapids: Baker, 1979], 1:93-94).
151
Mulţumirea este opusă lăcomiei. În timp ce persoana pofticioasă,
lacomă se închină ei înşişi, persoana mulţumită se închină lui
Dumnezeu. Puritanul Jeremiah Burroughs a scris,
,,Te închini lui Dumnezeu mai mult prin [mulţumire] decât când vii să auzi o
predică, sau petreci o jumătate de oră sau o oră în rugăciune, sau când vii să
primeşti un sacrament. Acestea sunt acte ale închinării lui Dumnezeu, dar ele
sunt numai acte exterioare de închinare, să auzi, să te rogi şi să primeşti
sacramente. Dar [mulţumirea] este închinarea sufletului, să se supună pe sine
astfel lui Dumnezeu ... în ascultare activă ne închinăm lui Dumnezeu, făcând
ceea ce-i place Lui, dar de asemenea ne închinăm Lui şi prin închinare pasivă
atunci când suntem satisfăcuţi cu ceea ce face Dumnezeu. (Giuvaerul rar al
mulţumirii creştine [retipărit, Edinburgh: Banner of truth, 1979], p120).
Din pricina acestor lucruri vine mânia lui Dumnezeu peste fiii
neascultării. Din numărul lor eraţi şi voi odinioară, când trăiaţi în aceste
păcate. (3.6-7)
Din pricina acestor lucruri vine mânia lui Dumnezeu peste fiii neascultării.
(3.6)
152
păcatului” (Arthur W. Pink, Atributele lui Dumnezeu [Grand Rapids:
Baker, 1975], p.83). Mânia este reacţia constantă, invariabilă a lui
Dumnezeu faţă de păcat.
Necredincioşii vor experimenta forţa deplină a mâniei veşnice a
lui Dumnezeu. Pavel scrie în Romani 1.18, ,,Mânia lui Dumnezeu se
descopere din cer împotriva oricărei necinstiri a lui Dumnezeu şi
împotriva oricărei nelegiuiri a oamenilor, care înăduşă adevărul în
nelegiuirea lor”. Deoarece necredinciosul nu are credinţă în
Hristos, ,,mânia lui Dumnezeu rămâne peste el” (Ioan 3.36; vezi
Rom.2.8). Necredincioşii îşi [adună] o comoară de mânie pentru ziua
mâniei şi a arătării dreptei judecăţi a lui Dumnezeu” (Rom.2.5).
Întrucât mânia vine din pricina acestor lucruri, păcatele pe care Pavel
tocmai le-a menţionat, şi care reprezintă păcatul în general,
credincioşii ar trebui să nu ia parte la ele. Păcatul aduce mânie, nu
binecuvântare. Niciodată nu aduce fericire adevărată. Întrucât
credincioşii au fost izbăviţi ,,de mânia viitoare” (1 Tes.1-10) şi nu vor
experimenta (1 Tes.5.9), Pavel nu ne avertizează că, în cazul în care
păcătuim vom simţi mânia aprigă a lui Dumnezeu. El spune mai
degrabă că cei care sunt ai lui Hristos, care au fost făcuţi una cu El,
care Îl iubesc şi slujesc slavei Lui, cu siguranţă nu vor dori să participe
la astfel de comportamente şi gânduri, care sunt caracteristice celor
care vor simţi mânia lor veşnică. Copiii lui Dumnezeu cu siguranţă nu
vor dori să acţioneze ca şi copiii mâniei.
Deşi credincioşii au fost izbăviţi de mânia lui Dumnezeu (vezi
Rom.5.9), ei sunt supuşi pedepsei Lui. Evrei 12.5,6 ne reaminteşte să
nu uităm ,,sfatul pe care vi-l dă ca unor fii: „Fiule, nu dispreţui
pedeapsa Domnului, şi nu-ţi pierde inima când eşti mustrat de El. Căci
Domnul pedepseşte pe cine-l iubeşte, şi bate cu nuiaua pe orice fiu pe
COLOSENI
Din numărul lor eraţi şi voi odinioară, când trăiaţi în aceste păcate. (3.7)
153
Pavel dă al doilea motiv pentru a da păcatul la moarte, spunând
în consecinţă, ,,Voi cunoaşteţi într-o oarecare măsură cum era să trăiţi
în păcat. Voi l-aţi urât şi acesta este motivul pentru care aţi venit la
Hristos – să fiţi eliberaţi de modul vostru de viaţă. În mod asemănător,
Pavel le-a spus credincioşilor Efeseni,
Voi eraţi morţi în greşelile şi în păcatele voastre, în care trăiaţi odinioară, după
mersul lumii acesteia, după domnul puterii văzduhului, a duhului care lucrează
acum în fiii neascultării. Între ei eram şi noi toţi odinioară, când trăiam în
poftele firii noastre pământeşti, când făceam voile firii pământeşti şi ale
gândurilor noastre, şi eram din fire copii ai mâniei, ca şi ceilalţi. Dar
Dumnezeu, care este bogat în îndurare, pentru dragostea cea mare cu care ne-a
iubit, cu toate că eram morţi în greşelile noastre, ne-a adus la viaţă împreună cu
Hristos (prin har sunteţi mântuiţi). (Efes.2.1-5).
154
PĂCATE ALE URII RĂUTĂCIOASE
155
le administreze. Toate acestea alimentează focul mâniei lor şi-i face
mai predispuşi să explodeze de furie când se intensifică.
Răutatea se traduce kakia, un termen general pentru răul moral.
J. B. Lightfoot defineşte aceasta ca ,,natura vicioasă care este înclinată
să rănească pe alţii” (Epistolele Sfântului Pavel către Coloseni şi
Filimon, [1879; retipărit, Grand Rapids: Zondervan, 1959], p.214). În
acest context, se referă probabil la rănirea cauzată de vorbirea rea.
Mânia, furia şi răutatea rezultă adesea în clevetire. Cuvântul
grecesc tradus ,,clevetire” este blasphēmia, de la care derivă cuvântul
nostru românesc ,,blasfemie”. Când este folosit în relaţie cu
Dumnezeu, este tradus ,,blasfemie”. Când este folosit în relaţie cu
oamenii, ca aici, este tradus ,,clevetire”. Cu toate acestea, a cleveti pe
oameni înseamnă a blasfemia pe Dumnezeu, întrucât El a creat
bărbaţii şi femeile (vezi Iacov 3.9). O astfel de vorbire nechibzuită nu
trebuie să fie tolerată cu uşurătate. Domnul nostru a avertizat solemn
în Matei 5.22 că ,,oricine va zice fratelui său: „Prostule!” va cădea sub
pedeapsa Soborului; iar oricine-i va zice: „Nebunule” va cădea sub
pedeapsa focului gheenei”. Oamenii trebuie trataţi cu demnitate pentru
că sunt făcuţi după chipul lui Dumnezeu. Vorbirea credincioşilor nu
trebuie să fie stricată de insulte sau remarci dispreţuitoare îndreptate
spre alţii. Iacov se plânge că ,,Din aceeaşi gură iese şi binecuvântarea
şi blestemul! Nu trebuie să fie aşa, fraţii mei!” (Iacov 3.10).
Rezultatul mâniei, furiei şi răutăţii este vorbirea abuzivă
(Cornilescu traduce ,,vorbele ruşinoase”). Acest termen se referă la
vorbirea obscenă şi înjositoare menită să rănească şi să jignească pe
cineva. Ar putea fi tradus ,,abuzul gurii nechibzuite” (Lightfoot,
p.214). O astfel de vorbire este interzisă în mod explicit în
Scriptură. ,,Să nu se audă nici cuvinte porcoase, nici vorbe
nechibzuite, nici glume proaste, care nu sunt cuviincioase; ci mai de
grabă cuvinte de
Cum să dai păcatul la moarte 3:8-9a
mulţumire” (Efes.5.4). Isus a spus, ,,Omul bun scoate lucruri bune din
vistieria bună a inimii lui; dar omul rău scoate lucruri rele din vistieria
rea a inimii lui” (Mat.12.35). Domnul nostru a accentuat şi mai mult
seriozitatea vegherii asupra a ceea ce spunem, când a avertizat că ,,în
ziua judecăţii, oamenii vor da socoteală de orice cuvânt nefolositor, pe
care-l vor fi rostit” (Mat.12.36).
156
Pavel avertizează împotriva unui păcat final, sfătuind
credincioşii să nu vă minţiţi unii pe alţii. Ar fi un studiu ajutător (şi
de durată) să începem în Geneza şi să găsim fiecare minciună din
Biblie. Satan a minţit înşelându-i pe Adam şi Eva (Gen.3.4-5). Cain L-
a minţit pe Dumnezeu după ce l-a ucis pe Abel (Gen 4.9). Avraam a
minţit pretinzând că Sara era sora lui, în loc de soţia lui (Gen.12.11-
19; 20.2). Sara a minţit pe cei trei vizitatori angelici (Gen.18.15) şi pe
împăratul din Gherar (Gen.20.5). Isaac a minţit, negând că Rebeca era
soţia lui (Gen.26.7-10). Rebeca şi Iacov au minţit în conspiraţia lor de
a-l deposeda pe Esau de dreptul lui de întâi născut (Gen.27.6-24).
Această listă nu termină nici măcar nu Geneza.
Minciuna îl caracterizează pe Satan (Ioan 8.44), nu pe
Dumnezeu (Tit 1.2). Când credincioşii mint îl imită pe Satan, nu pe
Tatăl lor ceresc. Ei, dintre toţi oamenii, ar trebui să spună adevărul.
Deci nu este inutil ca Pavel să-i îndemne cu toată puterea pe cei
care sunt desăvârşiţi în Hristos şi părtaşi ai vieţii lui să omoare
păcatul. Aceasta este din cauză că lupta pentru sfinţenie încă se
găseşte în viaţa fiecărui creştin. Din cauza acestei lupte, Pavel a
scris, ,,şi noi, care avem cele dintâi roade ale Duhului, suspinăm în
noi, şi aşteptăm înfierea, adică răscumpărarea trupului nostru”
(Rom.8.23). În ziua aceea mare, carnea noastră va fi răscumpărată şi
noi nu vom mai putea fi ispitiţi. Vom avea un om exterior nou
acţionând în sfinţenie care va fi o pereche perfectă cu omul lăuntric
care deja iubeşte sfinţenia.
Cum putem noi fi biruitori în lupta cu păcatul? În primul rând,
înfometându-l până la moarte. Nu hrăniţi mânia sau resentimentul. Nu
vă ocupaţi de pofta sexuală sau de lăcomie. În al doilea rând, prin
înlocuirea lui cu haruri pozitive: ,,tot ce este adevărat, tot ce este
vrednic de cinste, tot ce este drept, tot ce este curat, tot ce este vrednic
de iubit, tot ce este vrednic de primit, orice faptă bună, şi orice laudă,
COLOSENI
157
.
13
158
Cum să îmbrăcăm omul cel nou
,,întrucât v-aţi dezbrăcat de omul cel vechi, cu faptele lui, şi v-aţi îmbrăcat
cu omul cel nou, care se înnoieşte spre cunoştinţă, după chipul Celui ce l-a
făcut. Aici nu mai este nici Grec, nici Iudeu, nici tăiere împrejur, nici
netăiere împrejur, nici Barbar, nici Schit, nici rob, nici slobod, ci Hristos
este totul şi în toţi. Astfel, deci, ca nişte aleşi ai lui Dumnezeu, sfinţi şi prea
iubiţi, îmbrăcaţi-vă cu o inimă plină de îndurare, cu bunătate, cu smerenie,
cu blândeţe, cu îndelungă răbdare. Îngăduiţi-vă unii pe alţii, şi, dacă unul
are pricină să se plângă de altul, iertaţi-vă unul pe altul. Cum v-a iertat
Hristos, aşa iertaţi-vă şi voi. Dar mai presus de toate acestea, îmbrăcaţi-vă
cu dragostea, care este legătura desăvârşirii. Pacea lui Hristos, la care aţi
fost chemaţi, ca să alcătuiţi un singur trup, să stăpânească în inimile
voastre, şi fiţi recunoscători. Cuvântul lui Hristos să locuiască din belşug în
voi în toată înţelepciunea. Învăţaţi-vă şi sfătuiţi-vă unii pe alţii cu psalmi, cu
cântări de laudă şi cu cântări duhovniceşti, cântând lui Dumnezeu cu
mulţumire în inima voastră. Şi orice faceţi, cu cuvântul sau cu fapta, să
faceţi totul în Numele Domnului Isus, şi mulţumiţi, prin El, lui Dumnezeu
Tatăl. (3.9b-17)
COLOSENI
159
profesiei lor. Cine suntem determină ceea purtăm şi, eşuând să ne
îmbrăcăm corespunzător, uneori poate avea consecinţe jenante. Cu
mulţi ani în urmă, un om foarte bogat dintr-un oraş din California de
Sud a fost găsit umblând în jurul clubului local de la ţară purtând
haine zdrenţăroase. El a fost prins cu promptitudine de gărzile de
securitate şi acuzat de vagabondaj – chiar dacă el era proprietarul
clubului ţării. Eşuase să se îmbrace consecvent în acord cu ceea ce era.
Aceasta este cu siguranţă ideea lui Pavel în 3.9b-17. În mod
spiritual, creştinii trebuie să se îmbrace în acord cu noua lor identitate.
Ei au murit cu Hristos şi au înviat la viaţa nouă. În felul acesta,
mântuirea produce o obligaţie bilaterală pentru credincioşi. În mod
negativ, ei trebuie să arunce hainele stilului de viaţă vechi, păcătos,
aşa cum Pavel a arătat în 3.5-9a. În mod pozitiv, ei trebuie să îmbrace
stilul de viaţă al omului cel nou. Pentru a face aceasta, ei trebuie să
înţeleagă poziţia, progresul, parteneriatul, performanţa, perfecţiunea şi
priorităţile omului cel nou.
întrucât v-aţi dezbrăcat de omul cel vechi, cu faptele lui, şi v-aţi îmbrăcat
cu omul cel nou (3.9b-10a)
160
Totuşi, o astfel de perspectivă nu este întocmai consecventă cu
învăţătura biblică. La mântuire, omul cel vechi a fost înlăturat. Pavel
le-a spus corintenilor, ,,Căci, dacă este cineva în Hristos, este o făptură
nouă. Cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile s-au făcut noi” (2
Cor.5.17). Romanilor le-a scris, ,,omul nostru cel vechi a fost răstignit
împreună cu El, pentru ca trupul păcatului să fie dezbrăcat de puterea
lui, în aşa fel ca să nu mai fim robi ai păcatului” (Rom.6.6). Mântuirea
înseamnă transformare – omul vechi s-a dus, înlocuit de omul cel nou.
R. C. H. Lenki scrie, ,,Omul cel vechi nu este convertit, el nu poate fi;
el nu este înnoit, nu poate fi. Poate fi numai înlocuit de omul cel nou”
(Interpretarea Epistolelor Sfântului Pavel către Coloseni,
Tesaloniceni, Timotei, Tit şi Filimon [Minneapolis: Augsburg, 1964],
p.162).
Ce este omul cel vechi? Este omul neregenerat, modul anterior
de existenţă în Adam. Omul vechi, nenorocit, depravat, păcătos ,,se
strică după poftele înşelătoare” (Efes.4.22). Este ceea ce a fost înlocuit
de omul regenerat. A argumenta că cei credincioşi au deopotrivă un
om vechi şi unul nou înseamnă a spune în consecinţă că sufletele
credincioşilor sunt pe jumătate regenerate şi pe jumătate neregenerate.
În Scriptură nu există suport pentru o asemenea semirasă spirituală.
Omul cel nou, în contrast, este omul regenerat. Acesta este ceea
ce sunt credincioşii în Hristos. Omul cel nou este făptura nouă la care
se referă Pavel în 2 Corinteni 5.17. Umblă într-un mod diferit faţă de
lume (Efes.4.17), în dragoste divină (Efes.5.1), în lumina adevărului
lui Dumnezeu (Efes.5.8) şi în înţelepciune (Efes.5.15), iubind legea lui
Dumnezeu şi pe Fiul lui Dumnezeu, urând păcatul şi urmărind
neprihănirea.
Biblia îi priveşte pe toţi oamenii ca fiind în Hristos sau în Adam.
Nu există un teren de mijloc. Puritanul Thomas Goodwin a scris, ,,Nu
sunt decât doi oameni care stau înaintea lui Dumnezeu, Adam şi Isus
Hristos, şi aceşti doi oameni îi au pe toţi ceilalţi oameni atârnând de
cingătorile lor” (citat în William Hendriksen, Comentariul Noului
Testament, Filipeni, Coloseni şi Filimon [Grand Rapids: Baker, 1981],
p150).
COLOSENI
161
Noul Testament. Prin Adam a venit păcatul şi moartea (v.12-14); prin
Hristos a venit harul şi neprihănirea (v.15-18). Prin neascultarea lui
Adam, toţi oamenii au fost făcuţi păcătoşi; prin ascultarea lui Hristos,
oamenii sunt făcuţi neprihăniţi (v.19). Aşa cum este imposibil să fii în
Adam şi în Hristos în acelaşi timp, tot la fel este imposibil să fii sau să
ai un om vechi şi un om nou.
Întrebarea care se ridică este de ce păcătuiesc credincioşii dacă
omul cel vechi s-a dus? Ei fac aceasta pentru că omul cel nou trăieşte
în trupul cel vechi şi trebuie să se lupte cu firea. Pavel arată aceasta în
Romani 7.14-25. El clarifică acolo că păcatul nu este în omul
dinlăuntru, eul care iubeşte ce este sfânt, ci este în carne. ,,'Firea' nu
înseamnă trupul în sine, ci înseamnă trupul aşa cum folosit şi tiranizat
de păcat. Înseamnă trupul în felul în care acesta este posedat de păcat
şi rău; este trupul în starea în care păcatul locuieşte în el în timpul
acestei vieţi pământeşti” (D. Martyn Lloyd-Jones, Romani: Omul cel
nou – Prezentare a capitolului şase [Grand Rapids: Zondervan, 1978],
p.76). Firea include toate dorinţele, pornirile păcătoase şi pasiunile
asociate cu umanitatea noastră. Prezenţa firii nerăscumpărate ne face
să ,,suspinăm în noi, şi aşteptăm înfierea, adică răscumpărarea trupului
nostru” (Rom.8.23).
162
hainele omului cel vechi în faţa omului cel nou şi-l va îndemna cu
stăruinţă să le îmbrace. Lupta împotriva firii va continua pe tot
parcursul acestei vieţi. Omul cel nou este desăvârşit, totuşi are
capacitatea de a creşte, la fel cum un copilaş este născut complet şi
are abilitatea de a creşte. Pavel a scris, ,,omul nostru de afară se trece,
totuşi omul nostru dinăuntru se înnoieşte din zi în zi” (2 Cor.4.16), aşa
că poate face omului stricăcios din afară.
Omul cel nou este înnoit spre o adevărată cunoaştere. Este
înnoit se referă la a fi nou în calitate. Prepoziţia din faţa verbului
(ana) face verbul (kaioō) să aibă sensul de contrast la ceea ce era deja
acolo. Aceasta este o calitate nouă a vieţii care nu a existat niciodată
înainte. Spre deosebire de veşnic stricăcioasa natură depravată, omul
cel nou este înnoit în mod continuu de Dumnezeu. Epignōsis
(adevărata cunoaştere) se referă la o cunoaştere adâncă, profundă
(vezi 1.9). Procesul înnoirii aduce cunoştinţă progresivă. William
Hendriksen scrie, ,,Când un om este condus prin apele mântuirii,
acestea sunt adânci până la glezne la început, dar pe măsură ce
progresează, ele devin adânci până la genunchi, apoi ajung până la
brâu, şi în cele din urmă, sunt de netrecut decât prin înot” (vezi
Ezec.47.3-6) (Filipeni, Coloseni şi Filimon [Grand Rapids: Baker,
1981], p.150). Nu există creştere în viaţa creştină separată de
cunoaştere: ,,Să nu vă potriviţi chipului veacului acestuia, ci să vă
prefaceţi, prin înnoirea minţii voastre, ca să puteţi deosebi bine voia
lui Dumnezeu: cea bună, plăcută şi desăvârşită” (Rom.12.2). ,,Să vă
înnoiţi în duhul minţii voastre” (Efes.4.23). Din cunoaşterea matură,
izvorăşte viaţa sfântă.
Sursa cunoştinţei este Biblia. Pavel i-a scris lui Timotei, ,,Toată
Scriptura este însuflată de Dumnezeu şi de folos ca să înveţe, să
mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire, pentru ca omul
lui Dumnezeu să fie desăvârşit şi cu totul destoinic pentru orice
lucrare bună” (2 Tim.3.16-17). Petru îi sfătuieşte pe credincioşi, ,,ca
nişte prunci născuţi de curând, să doriţi laptele duhovnicesc şi curat,
pentru ca prin el să creşteţi spre mântuire” (1 Petru 2.2). Cuvântul lui
Dumnezeu este hrana care alimentează creşterea omului cel nou. Cât
COLOSENI
163
Ţinta credinciosului este să se conformeze imaginii Celui care l-
a creat. Omul cel nou devine în mod progresiv din ce în ce mai mult
asemenea Domnului Isus Hristos care l-a creat. 1 Corinteni 15.49 ne
spune, ,,Şi după cum am purtat chipul celui pământesc, tot aşa vom
purta şi chipul Celui ceresc”. Este planul lui Dumnezeu să-i facă pe
credincioşi ca Isus Hristos. ,,Căci pe aceia pe care i-a cunoscut mai
dinainte, i-a şi Hotărât mai dinainte să fie asemenea chipului Fiului
Său, pentru ca El să fie cel întâi-născut dintre mai mulţi fraţi”
(Rom.8.29). Omul cel nou va continua să progreseze spre asemănarea
cu Hristos până când Domnul se întoarce sau până când credinciosul
moare. Apostolul Ioan a scris, ,,Prea iubiţilor, acum suntem copii ai lui
Dumnezeu. Şi ce vom fi, nu s-a arătat încă. Dar ştim că atunci când Se
va arăta El, vom fi ca El; pentru că Îl vom vedea aşa cum este” (1 Ioan
3.2).
Aici nu mai este nici Grec, nici Iudeu, nici tăiere împrejur, nici netăiere
împrejur, nici Barbar, nici Schit, nici rob, nici slobod, ci Hristos este totul şi
în toţi. (3.11)
164
cei dintre Neamuri şi nici nu cumpărau carne pregătită de măcelarii
dintre Neamuri. Când se întorceau în Israel, îşi arătau dispreţul,
scuturând praful Neamurilor de pe hainele şi sandalele lor. Până şi
apostolii ezitau să accepte Neamurile ca parteneri egali în biserică
(vezi Fapte 10.11). Nu este nevoie să mai spun că Neamurile le
întorceau aceste sentimente.
Dar Evanghelia a frânt aceste bariere şi iudeul şi Neamurile au
devenit una în Hristos. Pavel a descris acest fenomen în Efeseni 2.13-
16:
,, Dar acum, în Hristos Isus, voi, care odinioară eraţi depărtaţi [de Neamuri], aţi
fost apropiaţi prin sângele lui Hristos. Căci El este pacea noastră, care din doi a
făcut unul, şi a surpat zidul de la mijloc care-i despărţea, şi, în trupul Lui, a
înlăturat vrăjmăşia dintre ei, Legea poruncilor, în orânduirile ei, ca să facă pe
cei doi să fie în El însuşi un singur om nou, făcând astfel pace; şi a împăcat pe
cei doi cu Dumnezeu într-un singur trup, prin cruce, prin care a nimicit
vrăjmăşia.
Au invadat Asia după ce i-au scos pe cimerieni din Europa ... şi s-au făcut
stăpâni ai întregii Asii. De acolo au mărşăluit împotriva Egiptului; şi când erau
în acea parte a Siriei, care este numită Palestina, Psammethicus, împăratul
Egiptului, i-a întâlnit şi, cu daruri şi rugăciuni, i-a convins să nu vină mai
departe ... Au condus Asia timp de douăzeci şi opt de ani, şi teritoriul a fost
pustiit datorită violenţei şi aroganţei lor ... Mulţi dintre ei au fost distraţi şi
COLOSENI
165
ucişi. Aveau cele mai ticăloase obiceiuri şi nu se spălau niciodată cu apă. (4.64,
65, 75)
166
PERFORMANŢA OMULUI CEL NOU
Astfel, deci, ca nişte aleşi ai lui Dumnezeu, sfinţi şi prea iubiţi, îmbrăcaţi-vă
cu o inimă plină de îndurare, cu bunătate, cu smerenie, cu blândeţe, cu
îndelungă răbdare. Îngăduiţi-vă unii pe alţii, şi, dacă unul are pricină să se
plângă de altul, iertaţi-vă unul pe altul. Cum v-a iertat Hristos, aşa iertaţi-
vă şi voi. (3.12-13)
COLOSENI
167
Faptul că credincioşii sunt preaiubiţi de Dumnezeu înseamnă că
ei sunt obiectele dragostei Lui speciale. Alegerea nu este o doctrină
rece, falalistă. Dimpotrivă, se bazează pe dragostea Lui de neînţeles
pentru aleşii Lui: ,,în dragostea Lui, ne-a rânduit mai dinainte să fim
înfiaţi prin Isus Hristos, după buna plăcere a voii Sale” (Efes.1.4-5).
Aleşi (Deut.7.6; 14.2; 1 Cron.16.13; Ps.105.43; 135.4; Isaia
41.8; 44.1; 45.4), sfinţi (Exod 19.6; Lev.19.2; Ierem.2.3) şi preaiubiţi
(1 Împ.10.9; 2 Cron.9.8; Osea 11.1) sunt folosite toate pentru Israel în
Vechiul Testament. În economia lui Dumnezeu a avut loc o
schimbare. Ceea ce era adevărat odată despre naţiunea aleasă, este
adevărat acum pentru toţi cei care vin la credinţa în Hristos. Israel a
fost pus deoparte temporar şi Neamurile au fost altoite (vezi Rom.9-
11). Cei mântuiţi din biserică sunt aleşi de Dumnezeu. Noi suntem
numiţi ,,cei aleşi” (vezi Rom.15.16; Rom.8.33; 2 Tim.2.10; Tit 1.1; 1
Petru 1.1). Fapte 13.46-48 vorbeşte despre cei rânduiţi de Dumnezeu
pentru viaţa veşnică:
Dar Pavel şi Barnaba le-au zis cu îndrăzneală: „Cuvântul lui Dumnezeu trebuia
vestit mai întâi vouă; dar fiindcă voi nu-l primiţi, şi singuri vă judecaţi
nevrednici de viaţa veşnică, iată că ne întoarcem spre Neamuri. Căci aşa ne-a
poruncit Domnul: „Te-am pus ca să fii Lumina Neamurilor, ca să duci
mântuirea până la marginile pământului.” Neamurile se bucurau când au auzit
lucrul acesta şi preamăreau Cuvântul Domnului. Şi toţi cei ce erau rânduiţi să
capete viaţa veşnică, au crezut.
După cum este scris: „Pe Iacov l-am iubit, iar pe Esau l-am urât.” Deci ce vom
zice? Nu cumva este nedreptate în Dumnezeu? Nici de cum! Căci El i-a zis lui
Moise: „Voi avea milă de oricine-Mi va place să am milă; şi Mă voi îndura de
oricine-Mi va place să Mă îndur.” Aşa dar, nu atârnă nici de cine vrea, nici de
cine aleargă, ci de Dumnezeu care are milă.
Dar îmi vei zice: „Atunci de ce mai bagă vină? Căci cine poate sta împotriva
voii Lui?” Dar, mai de grabă, cine eşti tu, omule, ca să răspunzi împotriva lui
Dumnezeu? Nu cumva vasul de lut va zice celui ce l-a făcut: „Pentru ce m-ai
făcut aşa?” Nu este olarul stăpân pe lutul lui, ca din aceeaşi frământătură de lut
să facă un vas pentru o întrebuinţare de cinste, şi un alt vas pentru o
Cum să îmbrăcăm omul cel nou 3:12-13
168
întrebuinţare de ocară? Şi ce putem spune, dacă Dumnezeu, fiindcă voia să-Şi
arate mânia şi să-Şi descopere puterea, a suferit cu multă răbdare nişte vase ale
mâniei, făcute pentru pieire.
169
rezultat, mulţi mureau. Credincioşii nu trebuie să fie indiferenţi faţă de
suferinţă, ci ar trebui să fie preocupaţi să împlinească nevoile
oamenilor.
Bunătatea este strâns legată de îndurare. Termenul grecesc se
referă la harul care pătrunde în întreaga persoană, înmuind tot ce ar
putea să fi aspru. Isus a folosit cuvântul când a spus, ,,Jugul meu este
bun” (Mat.11.30), nu aspru sau greu de purtat. Persoana bună este la
fel de preocupată de binele aproapelui, precum este preocupată de
binele propriu. Dumnezeu este bun chiar şi faţă de oamenii răi şi
nerecunscători (Luca 6.35). De fapt, bunătatea Lui ne-a condus la
pocăinţă (Rom.2.4; vezi Tit 3.4). Bunătatea lui Isus a fost exprimată în
invitaţia Lui. ,,Luaţi jugul Meu asupra voastră, şi învăţaţi de la Mine,
căci Eu sunt blând şi smerit cu inima; şi veţi găsi odihnă pentru
sufletele voastre. Căci jugul Meu este bun, şi sarcina Mea este uşoară”
(Mat.11.29-30). Bunătatea a fost rezumată în Samariteanul cel Bun
(Luca 10.25-37) a cărui exemplu ar trebui să îl urmăm.
Tapeinophrosunē (smerenie) şi cuvintele înrudite acestuia au
întotdeauna o conotaţie negativă în greaca clasică (vezi
H.H.Esser, ,,tapeinos”, în ediţia Colin Brown, Noul Dicţionar
Internaţional al Teologiei Noului Testament [Grand Rapids:
Zondervan, 1977], 2:259). Creştinismul l-a luat şi a ridicat smerenia la
rangul de virtute. Este antidotul pentru dragostea de sine care otrăveşte
relaţiile. Pavel susţine smerenia sinceră în contrast cu umilinţa falsă a
învăţătorilor falşi (vezi 2.18, 23). Smerenia L-a caracterizat pe Isus
(Mat.11.29) şi este cea mai preţuită virtute creştină (Efes.4.2; Fil.2.3;
1 Pet.5.5).
Prautēs (blândeţea) este strâns legată de smerenie. Nu este
slăbiciune sau lipsa coloanei vertebrale, ci mai degrabă bunătatea de a
suferi ofensa, în loc să o cauzeze. Cel blând ştie că este un păcătos
printre păcătoşi şi este dispus să sufere poverile pe care i le-ar impune
păcatele altora. Această blândeţe poate fi produsă numai de Duhul
Sfânt (vezi Gal. 5.22-23) şi ar trebui să caracterizeze conduita creştină
în toate timpurile, chiar şi atunci când trebuie să restaureze un frate
căzut în păcat (Gal.6.1), sau când trebuie să apere credinţa împotriva
atacurilor celor necredincioşi (2 Tim.2.25; 1 Pet.3.15).
Răbdarea se traduce makrothumia. Persoana răbdătoare nu se
mânie pe alţii. William Barclay scrie, ,,Acesta este spiritul care
170
Cum să îmbrăcăm omul cel nou 3:12-13
171
COLOSENI
172
Cum să îmbrăcăm omul cel nou 3:15-17
Pacea lui Hristos, la care aţi fost chemaţi, ca să alcătuiţi un singur trup, să
stăpânească în inimile voastre, şi fiţi recunoscători. Cuvântul lui Hristos să
locuiască din belşug în voi în toată înţelepciunea. Învăţaţi-vă şi sfătuiţi-vă
unii pe alţii cu psalmi, cu cântări de laudă şi cu cântări duhovniceşti,
cântând lui Dumnezeu cu mulţumire în inima voastră. Şi orice faceţi, cu
cuvântul sau cu fapta, să faceţi totul în Numele Domnului Isus, şi
mulţumiţi, prin El, lui Dumnezeu Tatăl. (3.15-17)
Pacea lui Hristos, la care aţi fost chemaţi, ca să alcătuiţi un singur trup, să
stăpânească în inimile voastre, şi fiţi recunoscători. (3.15)
173
COLOSENI
174
Cum să îmbrăcăm omul cel nou 3:16
175
toată înţelepciunea, învăţaţi-vă şi sfătuiţi-vă unii pe alţii.
Învăţătura este împărţirea adevărului pozitiv. Sfătuirea este partea
COLOSENI
176
Cea mai simplă, cea mai fundamentală regulă practică pentru
trăirea vieţii creştine este a face totul, fie cuvânt, fie faptă, în Numele
Cum să îmbrăcăm omul cel nou 3:17
177
umeri, ,,Mă scuzaţi, sunteţi dumneavoastră Acela?” (Depăşind limitele [Fort
Washington, Pa.: Christian Literature Crusade, 1974] p.92-93).
COLOSENI
178
.
14
Omul cel nou face o casă nouă
179
Problema majoră cu care se confruntă societatea omenească este
incapacitatea oamenilor de a trăi în armonie unii cu alţii. De la
rivalităţile gălăgioase dintre copii la destrămarea căsătoriilor, de la
crime şi bătăi până la confruntări internaţionale între puterile majore,
problema este aceeaşi. Motivul pentru care există acestea ar putea fi
COLOSENI
180
Când cineva devine creştin, aceste probleme încetează să mai
existe. Cuvântul lui Dumnezeu conţine un standard moral absolut care
este înrădăcinat în natura lui Dumnezeu. Nu mai este anonim,
credinciosul este un copil al lui Dumnezeu şi moştenitor împreună cu
Isus (Rom.8.17). Credincioşii nu suferă nici de alienare sau
181
păgânii nu o puteau pricepe şi proclamând Vestea Bună – mesajul că Dumnezeu
a oferit un Mântuitor ... Aceşti creştini trăiau în comunităţi mici, legate strâns
împreună în puterea Duhului Sfânt, mici colonii ale cerului. Ei se considerau
călători în drumul spre cetatea cerească, dar erau foarte preocupaţi să manifeste
dragostea lui Hristos în toate relaţiile umane.
COLOSENI
Aceşti creştini primari insistau în a aduce toate lucrurile vieţii sub domnia lui
Hristos ... Bărbaţi şi femei de acest gen, de puritate morală, sunt cei care au
zidit în societate o structură puternică de integritate şi tărie.
Viaţa era ieftină în lumea precreştină; crime, avorturi, copii abandonaţi; război;
oamenii mureau într-un mare număr fără ca cineva să aibă conştiinţa tulburată;
primii creştini au adus o preocupare nouă în societate în aceste puncte”
(,,Preocuparea socială evanghelică”, în Dicţionarul eticii creştine a lui Baker,
ed. Carl F. H. Henry [Grand Rapids: Baker, 1973], p.223-24).
182
Misionarii din Africa au descurajat comerţul cu sclavi şi au construit
şcoli şi spitale.
Aspectul social al omului cel nou nu ar trebui să fie nicăieri mai
evident decât în cămin – cea mai importantă instituţie din lume.
Creştinismul autentic constă deopotrivă în doctrină şi trăire sfântă.
Noul Testament ne reaminteşte în multe locuri că o cunoaştere
intelectuală a credinţei noastre trebuie să fie însoţită de o viaţă care
Omul cel nou face o casă nouă 3:18
183
Nevestelor, fiţi supuse bărbaţilor voştri, cum se cuvine în Domnul.
(3.18)
mântuitorul trupului. Şi după cum Biserica este supusă lui Hristos, tot
aşa şi nevestele să fie supuse bărbaţilor lor în toate lucrurile”
(Efes.5.22-24). În ciuda clarităţii ei directe, porunca simplă a lui Pavel
a fost schimbată în mare parte, chiar de cei care pretind că sunt
evanghelici. Mulţi argumentează că învăţătura lui Pavel pe această
temă nu este inspirată de Duhul, ci reflectă atitudinea lui rabinică,
şovinistă faţă de femei. Astfel de oameni caută să uzurpe rolul lui
Dumnezeu şi să decidă pentru ei înşişi care părţi ale Scripturii sunt
inspirate. Totuşi alţii insistă că Pavel comentează în mod greşit
Geneza 2 în loc de Geneza 1. Geneza 1, spun ei, învaţă egalitatea
sexelor şi este inspirată divin. Geneza 2, care implică conducerea
bărbatului, este privită ca o răstălmăcire rabinică neinspirată, mai
târzie. Totuşi acest argument se bazează pe ipoteza documentară
întrutotul discreditată a alcătuirii Pentateuhului. În cele din urmă, unii
insistă că învăţătura lui Pavel despre autoritate şi supunere era
culturală şi nu se aplică societăţii noastre. Cu toate acestea, nici unul
dintre critici nu ar argumenta că afirmaţia lui Pavel în 3.19 este
culturală şi că bărbaţilor nu li se mai cere să-şi iubească soţiile. Toate
atacurile asupra acestui principiu direct de comportament fac răni
devastatoare căsătoriei. Când o femeie se supune conducerii iubitoare
a soţului ei şi urmează intenţia lui Dumnezeu pentru ea, este împlinită,
şi la fel este şi soţul. Eforturile de a inversa sau de a confunda datoriile
soţiei şi ale soţului distrug binecuvântarea pe care ar trebui să o aducă
unul celuilalt.
Principiul autorităţii şi supunerii în relaţia de căsătorie se găseşte
peste tot în Noul Testament. Pavel scrie în 1 Corinteni 11.3, ,,Hristos
este Capul oricărui bărbat ... bărbatul este capul femeii”. El a scris
acest principiu şi în 1 Corinteni 14. 34-35, ,,Femeile să tacă în adunări,
184
căci lor nu le este îngăduit să ia cuvântul în ele, ci să fie supuse, cum
zice şi Legea. Dacă voiesc să capete învăţătură asupra unui lucru, să
întrebe pe bărbaţii lor acasă; căci este ruşine (,,nepotrivit” – lb.engl.,
n.t.) pentru o femeie să vorbească în Biserică”. Lui Timotei, el i-a
scris, ,,Femeia să înveţe în tăcere, cu toată supunerea. Femeii nu-i dau
voie să înveţe pe alţii, nici să se ridice mai presus de bărbat, ci să stea
în tăcere. Căci întâi a fost
185
Este folositor să observăm câteva concepţii greşite despre
supunere. În primul rând, supunerea nu implică inferioritate. Galateni
3.28 afirmă clar că din punct de vedere spiritual nu există nu există
nici o diferenţă între bărbat şi femeie. Isus S-a supus Tatălui în timpul
vieţii Lui pământeşti şi totuşi nu I-a fost inferior în nici un fel. În al
doilea rând, supunerea nu este absolută. În pasajul acesta, ascultarea
este pentru copii şi slujitori. S-ar putea să fie momente când o soţie
trebuie să refuze să se supună dorinţelor soţului ei (dacă ele violează
Cuvântul lui Dumnezeu). În cele din urmă, autoritatea soţului nu
COLOSENI
186
obiectivul unei promisiuni ce trebuie păstrată. Dragostea pe care o
porunceşte Pavel priveşte soţia ca pe un vas mai slab de care trebuie să
aibă grijă, şi în acelaşi timp un comoştenitor al harului (vezi 1 Petru
3.7), cel mai bun prieten şi un partener de viaţă. O astfel de dragoste a
fost exprimată de Isaac pentru Rebeca, ,,Isaac a dus pe Rebeca în
cortul mamei sale Sara; a luat pe Rebeca, ea a fost nevasta lui şi el a
iubit-o” (Gen.24.67).
Natura acestei iubiri este exprimată frumos în Efeseni 5.22-28:
187
să ,,placă nevestei” şi soţia să urmărească ,,cum să placă bărbatului
ei”. Deşi există autoritate şi supunere prin planul lui Dumnezeu, există
de asemenea egalitate spirituală şi o năzuinţă reciprocă ca fiecare
partener să placă celuilalt. Femeia îi place cel mai mult bărbatului prin
supunere iubitoare, în timp ce el îi place ei prin autoritate iubitoare.
COLOSENI
Copii, ascultaţi de părinţii voştri în toate lucrurile, căci lucrul acesta place
Domnului. (3.20)
188
Neascultarea de părinţi îi caracterizează pe cei
neevlavioşi. ,,Căci oamenii vor fi iubitori de sine, iubitori de bani,
lăudăroşi, trufaşi, hulitori, neascultători de părinţi, nemulţămitori, fără
evlavie” (2 Tim.3.2; vezi Rom.1.30).
Copiii trebuie să asculte de părinţii lor în toate lucrurile.
Singura limită aşezată pentru ascultarea unui copil este atunci când un
părinte îi pretinde ceva contrar legii lui Dumnezeu. Isus ştia că unii
copii vor trebui să-şi sfideze părinţii pentru a veni la credinţa în El. În
Luca 12.51-53, Domnul nostru spune, ,,Credeţi că am venit să aduc
Omul cel nou face o casă nouă 3:21
189
Versetul acesta se intersectează, de asemenea, cu învăţătura
apostolului în Efeseni 6.4: ,, Şi voi, părinţilor, nu întărâtaţi la mânie pe
copiii voştri, ci creşteţi-i, în mustrarea şi învăţătura Domnului”.
Responsabilitatea în această relaţie nu este unilaterală. Şi părinţii au
obligaţii faţă de copiii lor. Pateres (taţi, lb.engl., n.t.) ar trebui să fie
tradus părinţi, aşa cum este în Evrei 11.23. Cuvântul lui Pavel pentru
părinţi este nu vă exasperaţi copiii. Exasperaţi vine de la erethizō şi
înseamnă a agita, a provoca, a irita sau a exaspera. Un alt mod de a
COLOSENI
190
să îi asculte. Copiii care nu sunt ascultaţi pot să renunţe la încercările
de a comunica şi să devină descurajaţi, timizi şi retraşi.
În al patrulea rând, părinţii îşi exasperează copiii, stabilind ţeluri
nerealiste. Părinţii pot face aceasta prin faptul că nu îi răsplătesc
niciodată sau nu permit niciodată să simtă că a avut succes. Nimic nu
este suficient, astfel copiii nu obţin niciodată aprobare deplină.
Asemenea părinţi adesea încearcă să-i facă pe copii ceva ce ei nu au
fost. Rezultatul poate fi tragic. Unii copii devin atât de frustraţi încât
se sinucid.
Omul cel nou face o casă nouă 3:21
191
În cele din urmă, părinţii îşi exasperează copii prin disciplină
excesivă. Acesta este părintele care îşi abuzează copilul, fie verbal,
emoţional sau fizic. Adesea părinţii spun copiilor lor lucruri pe care nu
le-ar spune niciodată altcuiva. Niciodată nu ar trebui să-şi disciplineze
copiii la mânie. Mai degrabă, părinţii ar trebui să-şi disciplineze copiii
cu dragoste, aşa cum face şi Tatăl lor ceresc cu ei.
Influenţa pe care părinţii o au în vieţile copiilor lor, a fost
rezumată într-o lucrare intitulată ,,Copiii învaţă ceea ce trăiesc” de
Dorothy Law Nolte:
COLOSENI
192
(Copyright 1982 de Dorothy Law Nolte. Folosit cu permisiune).
193
stăpânul său, Filimon. Pavel i-a cerut lui Filimon să-şi trateze sclavul
reîntors cu bunătate şi iertare – restaurând relaţia la planul ei divin.
În loc să poruncească sclavilor să se răzvrătească şi să răstoarne
sclavia, Pavel spune, ascultaţi în toate lucrurile pe stăpânii voştri
pământeşti. Este într-adevăr irelevant ce formă socială ar fi, sclavie
sau libertate – dacă relaţia este evlavioasă. Asemenea relaţiilor dintre
soţi şi soţii şi părinţi şi copii, principiul autorităţii şi supunerii este
central gândirii lui Pavel. În toate lucrurile este o frază cuprinzătoare
care se referă deopotrivă la îndatoririle plăcute şi la cele
dezgustătoare. Ascultarea cerută sclavilor nu este un serviciu exterior
COLOSENI
194
recunoscut că sclavul creştin Onisim era responsabil să-i restituie
datoriile lui Filimon (Filimon 18). Slujitorul creştin nu trebuie să fac
uz de creştinătatea lui pentru a justifica neascultarea. Chiar dacă
suntem copiii lui Dumnezeu, vom secera ceea ce semănăm, pentru că
Dumnezeu este nepărtinitor (Vezi Fapte 10.34).
195
.
15
Limbajul omului cel nou
196
Când Domnul nostru le-a spus Fariseilor că ,,din prisosul inimii
vorbeşte gura” (Mat.12.34), El a dat un principiu spiritual important:
vorbirea va reflecta ce fel de persoană este cineva. Întrucât limba
poate vorbi atât de uşor şi este greu de controlat, vorbirea unei
persoane devine cel mai veritabil indicator a stării spirituale a acelei
persoane (vezi Mat.12.37).
Biblia are multe de spus deopotrivă despre vorbirea gurii
răscumpărate şi nerăscumpărate. Gura nerăscumpărată este
caracterizată de rău (Prov.15.28), imoralitate sexuală (Prov.5.3),
înşelăciune (Ier.9.8), blesteme (Ps.10.7), asuprire (Ps.10.7), minciuni
(Prov.12.22), distrugere (Prov.11.11), trufie (2 Pet.2.18), linguşire
COLOSENI
197
trimis donatorului limba. Limba este într-adevăr cea mai bună şi cea
mai rea parte a omului. Iacov este de acord cu evaluarea aceasta:
limba nici un om n-o poate îmblânzi. Ea este un rău, care nu se poate înfrâna,
este plină de o otravă de moarte. Cu ea binecuvântăm pe Domnul, şi Tatăl
nostru, şi tot cu ea blestemăm pe oameni care sunt făcuţi după asemănarea lui
Dumnezeu. Din aceeaşi gură iese şi binecuvântarea şi blestemul! Nu trebuie să
fie aşa, fraţii mei! Oare din aceeaşi vână a izvorului ţâşneşte şi apă dulce şi apă
amară? Fraţii mei, poate oare un smochin să facă măsline sau o viţă să facă
smochine? Nici apa sărată nu poate da apă dulce. (Iac.3.2-12)
LIMBAJUL RUGĂCIUNII
198
mijlocesc unii pentru alţii. Rugăciunea dintr-o inimă curată (Ps.66.18)
trebuie să fie îndreptată spre Dumnezeu (Mat.6.9), consecventă cu
gândirea şi voinţa Duhului Sfânt (Efes.6.18), în Numele lui Hristos şi
spre slava Tatălui (Ioan 14.13).
În 4.2, Pavel atinge un aspect al rugăciunii adesea trecut cu
vederea, acela al perseverenţei. Stăruiţi vine de la proskartereō, un
cuvânt compus din kartereō (,,a fi statornic” sau ,,a răbda”) cu o
prepoziţie adăugată care intensifică înţelesul. Verbul înseamnă ,,a fi
persistent în mod curajos”, ,,a se ţine strâns şi a nu lăsa să plece”.
Pavel face apel cu tărie la credincioşi să persiste în rugăciune. Ei
trebuie să se roage ,,în orice vreme” (Efes.6.18; vezi Luca
18.1), ,,rugaţi-vă neîncetat” (1 Tes.5.17) şi ,,stăruiţi în rugăciune”
COLOSENI
Apoi le-a mai zis: „Dacă unul dintre voi are un prieten, şi se duce la el la miezul
nopţii, şi-i zice: „Prietene, împrumută-mi trei pâini, căci a venit la mine de pe
199
drum un prieten al meu, şi n-am ce-i pune înainte;” şi dacă dinăuntrul casei lui,
prietenul acesta îi răspunde: „Nu mă tulbura; acum uşa este încuiată, copiii mei
sunt cu mine în pat, nu pot să mă scol să-ţi dau pâini” vă spun: chiar dacă nu s-
ar scula să i le dea, pentru că-i este prieten, totuşi, măcar pentru stăruinţa lui
supărătoare, tot se va scula şi-i va da tot ce-i trebuie. De aceea şi Eu vă spun:
Cereţi, şi vi se va da: căutaţi, şi veţi găsi; bateţi şi vi se va deschide. Fiindcă
oricine cere, capătă; cine caută găseşte; şi celui ce bate, i se deschide. (Luca
11.5-10)
Punctul ambelor pilde este acela că, dacă omul păcătos, ostil va
onora perseverenţa, cu cât mai mult o va face Tatăl nostru ceresc sfânt
şi iubitor.
Acesta nu este un ursuleţ teddy cosmic pe care să-l strângem în braţe. După
cum îl descrie unul din copii în Cronicile de la Narnia a lui C.S.Lewis, ,,el nu
este un leu îmblânzit”. [Jacques] Ellul este convins că rugăciunea pentru
persoanele care trăiesc în era tehnologică trebuie să fie duel, şi nu doar duel cu
cel rău, cu societatea, sau chiar cu sinele împărţit, şi deşi este toate acestea; este
duel cu Dumnezeu. Şi noi trebuie să ne luptăm cu El, aşa cum a făcut Iacov la
Peniel, unde şi-a câştigat numele Israel – ,,cel ce luptă cu Dumnezeu”. Şi noi
trebuie să fim pregătiţi să spunem, ,,Nu te voi lăsa să pleci până nu mă vei
binecuvânta”.
Gândiţi-vă la Moise, din nou şi din nou intervenind între israeliţi şi mânia lui
Dumnezeu; la Avraam, rugându-se pentru Sodoma; la văduva care cerea
dreptate de la judecătorul nedrept. Dar în duelul acesta cu Dumnezeu, Ellul
atenţionează, trebuie să fim pregătiţi să suportăm consecinţele. ... ,,Coapsa lui
Iacov a fost scoasă din încheietură şi el a plecat şchiop. Totuşi, experienţa cea
mai obişnuită va fi decizia lui Dumnezeu de a pune la lucru persoana care a
strigat la El ... Oricine se luptă cu Dumnezeu în rugăciune îşi pune întreaga
viaţă în joc”.
200
Lucruri teribile se întâmplă oamenilor care se roagă. Adeseori planurile lor sunt
fărâmiţate. Sfârşesc în locuri ciudate. Avraam ,,a plecat fără să ştie unde se
duce” ... După rugăciunea magnifică a Mariei la buna vestire, ea se descoperă
pe sine ca proscrisă a societăţii Nazaretului. ... Cât de ispititor să schimbi
interesele, făcând rugăciunea un alt produs de consum. Cât de jenant să
trebuiască să admiţi nu numai că rugăciunea te poate duce în închisoare, aşa
cum a făcut-o cu Ieremia, dar de asemenea că în timp ce te ruinezi acolo, într-o
groapă plină de noroi, s-ar putea să ai o listă lungă de plângeri şi întrebări fără
răspuns pe care să I-o prezinţi Domnului tău. Cum să le spunem că s-ar putea să
sfârşească şchiopi şi rătăcitori, dacă se prind de acest Dumnezeu?”
(,,Rugăciunea – În groapa cu lei”, Creştinătatea astăzi, Noiembrie 19, 1976,
p.222-23; caractere italice în original).
COLOSENI
201
ca voia mea să se facă, deoarece caut numai să proslăvesc Numele lui
Dumnezeu”.
Aceste cuvinte sunt şocante pentru noi, dar ele sunt cu siguranţă
din inimă. Deşi Myconius îşi pierduse deja abilitatea de a vorbi, când
a venit scrisoarea de la Luther, s-a recupera complet şi a mai trăit încă
şase ani, trăind mai mult chiar decât însuşi Luther cu două luni.
Există o tensiune între îndrăzneală şi aşteptarea voii lui
Dumnezeu. Această tensiune este rezolvată fiind persistent, totuşi
acceptând răspunsului Dumnezeu, când acesta vine în cele din urmă.
Adevărata rugăciune implică de asemenea veghere. În sensul cel
mai de bază, aceasta înseamnă a sta treaz şi a nu dormi în timpul
rugăciunii. În timp ce era în Ghetsimani, Isus ,,a venit la ucenici, i-a
Limbajul omului cel nou 4:2
găsit dormind şi i-a zis lui Petru: ,,Ce, un ceas n-aţi putut să vegheaţi
împreună cu Mine! Vegheaţi şi rugaţi-vă, ca să nu cădeţi în ispită;
duhul, în adevăr, este plin de râvnă, dar carnea este neputincioasă”
(Mat.28.40-41). Este imposibil să te rogi în timp ce dormi. Creştinii ar
trebui să aleagă momente pentru rugăciune când sunt treji şi vioi.
Totuşi gândul lui Pavel de aici este mai larg decât doar veghere
fizică. El vrea să spună de asemenea că credincioşii ar trebui să caute
acele lucruri pentru care trebuie să se roage. Uneori creştinii se roagă
rugăciuni vagi, generale, cărora lui Dumnezeu Îi este greu să le
răspundă, pentru că nu cer de fapt ceva specific. A fi devotat
rugăciunii cere ceva specific pentru care să te rogi. Nu ne vom ruga
niciodată cu perseverenţă pentru ceva de care nu suntem preocupaţi. Şi
pentru a fi preocupaţi trebuie să fim atenţi la nevoi specifice. Un al
treilea element în rugăciune este o atitudine de mulţumire
(Cornilescu traduce ,,cu mulţumiri”). Aceasta este a cincia oară când
Pavel a menţionat recunoştinţa în această epistolă. Credincioşii trebuie
să fie recunoscători pentru mântuire (1.12), pentru creştere (2.6),
pentru părtăşia cu Hristos în Biserica Lui (3.15), pentru oportunitatea
de a sluji (3.17), şi aici pentru garanţia că Dumnezeu va răspunde
rugăciunii în acord cu scopul Lui. Desigur, aceasta este ceea ce este
cel mai bine pentru bine nostru în timp, şi slava noastră în veşnicie.
Când credincioşii se roagă, pot începe prin a fi mulţumitori
pentru următoarele binecuvântări şi privilegii spirituale. În primul
rând, credincioşii trebuie să fie mulţumitori pentru prezenţa lui
202
Dumnezeu. În Psalmul 75.1, psalmistul scrie, ,,Îţi mulţumim, o,
Dumnezeule, îţi mulţumim, căci Numele Tău este aproape”
(traducerea NASB). În al doilea rând, credincioşii trebuie să fie
mulţumitori pentru alimentele lui Dumnezeu. În derivă pe mare, în
mijlocul unei furtuni furioase, totuşi Pavel a fost recunoscător lui
Dumnezeu pentru mâncarea pe care El o dăruise: ,,A luat pâine, a
mulţumit lui Dumnezeu înaintea tuturor” (Fapte 27.35). În al treilea
rând, credincioşii trebuie să fie mulţumitori pentru iertarea lui
Dumnezeu. Pavel a scris în Romani 6.17, ,,Mulţumiri fie aduse lui
Dumnezeu, pentru că, după ce aţi fost robi ai păcatului, aţi ascultat
acum din inimă de dreptarul învăţăturii pe care aţi primit-o”. Creştinii
ar trebui să fie recunoscători pentru mântuirea lor. În al patrulea rând,
COLOSENI
LIMBAJUL PROCLAMĂRII
203
le dă o cerere specifică, să se roage tot odată şi pentru noi.
Pronumele plural noi include probabil lista prietenilor şi colucrătorilor
lui Pavel care începe cu 4.7. Conţinutul cererii lui Pavel a fost ca
Dumnezeu să ne deschidă o uşă pentru Cuvânt, ca să putem vesti
taina lui Hristos. O uşă în Noul Testament se referă de obicei la o
oportunitate. În 1 Corinteni 16.8-9, Pavel scrie, ,, Voi mai rămânea
totuşi în Efes până la Cincizecime, căci mi s-a deschis aici o uşă mare
şi largă, şi sunt mulţi potrivnici”. Le-a scris mai târziu Corintenilor
despre uşa care se deschisese pentru el la Troa (2 Cor.2.12).
Credincioşii trebuie să se roage pentru uşi deschise pentru că
Dumnezeu este Cel care le deschide. La sfârşitul primei călătorii
misionare a lui Pavel, el şi Barnaba au raportat bisericii, ,,tot ce făcuse
Limbajul omului cel nou 4:3-4
204
timpul căruia a naufragiat după o furtună violentă, a ajuns la Roma.
Cartea Faptelor Apostolilor se încheie cu Pavel într-o casă de arest
acolo (Fapte 28.16, 30).
Întemniţarea Lui Pavel nu a însemnat sfârşitul lucrării lui. De
fapt, în timpul acestei perioade, el a scris Coloseni, Efeseni, Filipeni şi
Filimon. De asemenea, i-a evanghelizat pe cei cu care a venit în
contact, fie gloata în Ierusalim (Fapte 22.1), Felix (Fapte 24.10), Irod
Agripa (Fapte 26.1), soldaţi romani (Fil.1.13), membrii din casa lui
Cezar (Fil.4.22) sau membrii ai comunităţii iudaice din Roma (Fapte
28.17). Activitatea lui Pavel din timpul întemniţării lui în Roma este
rezumată în Fapte 28.30-31: ,,Pavel a rămas doi ani întregi într-o casă
pe care o luase cu chirie. Primea pe toţi care veneau să-l
COLOSENI
205
Sunt trei tipuri de evanghelizare pe care această instrucţiune le
înlătură. În primul rând, evanghelizarea concentrată asupra experienţei
este necorespunzătoare. Nu se concentrează asupra conturării
mesajului Evangheliei din pasajele Scripturii, ci pe mărturia unei
persoane, a sentimentelor şi experienţelor personale. Pericolul evident
în metoda aceasta este că oamenii s-ar putea să nu înţeleagă
Evanghelia deloc, şi totuşi să răspundă emoţional la ceea ce a fost spus
şi să creadă că sunt mântuiţi.
Un al doilea tip de Evanghelizare ce trebuie evitat este
evanghelizarea concentrată asupra eului. Acest fel de evanghelizare Îl
vinde pe Isus ca panaceu pentru toate problemele vieţii şi ca sursă a
confortului pământesc, bunăstării şi prosperităţii. Acesta promite că
Limbajul omului cel nou 4:5
LIMBAJUL REALIZĂRII
206
Purtaţi-vă cu înţelepciune faţă de cei de afară; răscumpăraţi
vremea. (4:5)
207
vor însemna ceva numai prin umblarea în înţelepciune. Biserica
primară nu a avut nici unul din mijloacele moderne de proclamare a
Evangheliei, ca televizorul, radioul, tractate, cărţile, revistele sau
înregistrările – şi mai puţine scandaluri, mai puţini ipocriţi. Totuşi,
prin trăirea adevărului Evangheliei în vieţile lor personale şi comune,
ei au întors lumea lor cu susul în jos. Fie ca lucrul acesta să se spună şi
despre noi.
Trăirea unei vieţi evlavioase înseamnă, de asemenea, să
răscumpăraţi vremea. Moise s-a rugat în Psalmul 90:12, „Învaţă-ne
să ne numărăm bine zilele, ca să căpătăm o inimă înţeleaptă!”
Oportunitatea zboară. Viaţa este scurtă, şi în fiecare zi tot mai mulţi
oameni mor fără Hristos. „Vine noaptea, când nimeni nu mai poate să
Limbajul omului cel nou 4:6
Şi aceasta cu atât mai mult, cu cât ştiţi în ce împrejurări ne aflăm: este ceasul să
vă treziţi în sfârşit din somn; căci acum mântuirea este mai aproape de noi decât
atunci când am crezut. Noaptea aproape a trecut, se apropie ziua. Să ne
dezbrăcăm, deci, de faptele întunericului, şi să ne îmbrăcăm cu armele luminii.
Să trăim frumos, ca în timpul zilei, nu în chefuri şi în beţii; nu în curvii şi în
fapte de ruşine; nu în certuri şi în pizmă; ci îmbrăcaţi-vă în Domnul Isus
Hristos, şi nu purtaţi grijă de firea pământească, ca să-i treziţi poftele .
LIMBAJUL PERFECŢIUNII
208
există loc pentru acele lucruri care caracterizează gura
nerăscumpărată. Indiferent dacă treci prin prigoană, întristare,
dificultăţi sau nedreptate, indiferent dacă este prin soţia ta, prin copii,
prin credincioşi sau necredincioşi – în toate circumstanţele
credincioşii trebuie să facă din vorbirea plină de har un obicei. A vorbi
cu har înseamnă să spui ceea ce este spiritual, folositor, potrivit,
plăcut, sensibil, practic, complimentar, onorabil, adevărat, iubitor şi
profund. Pavel a scris în Efeseni 4:29, „Nici un cuvânt stricat să nu vă
iasă din gură; ci unul bun, pentru zidire, după cum e nevoie, ca să dea
har celor ce-l aud”. Vorbirea omului nou trebuie să fie de asemenea
dreasă... cu sare. Nu trebuie doar să fii plin de har ci să ai şi un efect.
Sarea poate ustura atunci când este presărată pe o rană (vezi Prov.
COLOSENI
209
.
16
Cu un mic ajutor de la prietenii mei
210
Tot ce este cu privire la mine, vă va spune Tihic, fratele prea iubit şi
slujitorul credincios, tovarăşul meu de slujbă în Domnul. Vi l-am trimis
înadins, ca să luaţi cunoştinţă despre starea noastră, şi să vă mângâie
inimile. L-am trimis împreună cu Onisim, fratele credincios şi prea iubit,
care este dintr-ai voştri. Ei vă vor spune tot ce se petrece pe aici. Aristarh,
tovarăşul meu de temniţă, vă trimite sănătate; tot aşa şi Marcu, vărul lui
Barnaba (cu privire la care aţi primit porunci... dacă vine la voi, să-l primiţi
bine), şi Isus, zis Iust: ei sunt din numărul celor tăiaţi împrejur, şi singurii
care au lucrat împreună cu mine pentru Împărăţia lui Dumnezeu, oameni
care mi-au fost de mângâiere. Epafra, care este dintr-ai voştri, vă trimite
sănătate. El, rob al lui Hristos, totdeauna se luptă pentru voi în rugăciunile
COLOSENI
Amalec a venit să bată pe Israel la Refidim. Atunci Moise i-a zis lui Iosua:
„Alege nişte bărbaţi şi ieşi şi luptă împotriva lui Amalec. Iar eu voi sta mâine pe
vârful dealului cu toiagul lui Dumnezeu în mână.” Iosua a făcut ce-i spusese
211
Moise şi a ieşit să lupte împotriva lui Amalec. Iar Moise, Aaron şi Hur s-au suit
pe vârful dealului. Când îşi ridica Moise mâna, era mai tare Israel; şi când îşi
lăsa mână în jos, era mai tare Amalec. Mâinile lui Moise fiind trudite, ei au luat
o piatră, au pus-o sub el şi el a şezut pe ea. Aaron şi Hur îi sprijineau mâinile,
unul deoparte, iar altul de alta; şi mâinile lui au rămas întinse până la asfinţitul
soarelui. Şi Iosua a biruit pe Amalec şi pe poporul lui, cu tăişul săbiei.
Domnul i-a zis lui Moise: „Adună la Mine şaptezeci de bărbaţi, dintre bătrânii
lui Israel, din cei pe care-i cunoşti ca bătrâni ai poporului şi cu putere asupra
lor; adu-i la Cortul Întâlnirii, şi să se înfăţişeze acolo împreună cu tine. Eu Mă
voi pogorî, şi îţi voi vorbi acolo; voi lua din duhul care este peste tine, şi-l voi
pune peste ei ca să poarte împreună cu tine sarcina poporului, şi să n-o porţi tu
singur.(Num.11:16-17)
212
culcă doi împreună, se încălzesc unul pe altul, dar cum are să se
încălzească dacă e singur? Şi dacă se scoală cineva asupra unuia, doi
pot să-i stea împotrivă; şi funia împletită în trei nu se rupe uşor”.
Pavel nu a slujit niciodată singur. El a împărtăşit prima
oportunitate de a conduce în biserica din Antiohia cu alţi patru bărbaţi
şi în tot cursul anilor următori ai călătoriilor misionare, întotdeauna a
avut tovarăşi. Singurul timp când îl găsim singur în Fapte este pentru
perioadă scurtă în Atena (Fapte 17). Deşi este un prizonier, atunci
când scrie Coloseni, el totuşi nu este singur. Cei opt oameni pe care îi
numeşte nu sunt personaje bine cunoscute. Totuşi fiecare era o
persoană specială pentru Pavel. Şi fiecare era pregătit să plătească
preţul de a se asocia cu un întemniţat. În pasajul acesta întâlnim omul
COLOSENI
213
Cor.16:1-9). Făcând astfel, el spera să întărească legătura dintre
bisericile predominant dintre Neamuri din afara Palestinei şi biserica
predominant iudaică de la Ierusalim. El a planificat, de asemenea, să
ia câţiva credincioşi dintre Neamuri din Grecia şi din Asia Mică ca
reprezentanţi au bisericilor lor la biserica din Ierusalim. Printre ei era
Tihic.
Disponibilitatea lui Tihic de a călători la Ierusalim împreună cu
Pavel arată inima lui de slujitor. O astfel de călătorie nu trebuia să fie
luată cu uşurătate. Călătoria în lumea antică era cu mult mai dificilă şi
primejdioasă decât în zilele noastre. Călătoria la Ierusalim avea să fie
foarte grea şi l-ar fi dus pe Tihic departe de familia sa, de prieteni şi de
biserică pentru un timp îndelungat. De-a lungul drumului, Pavel a fost
Cu un mic ajutor de la prieteni 4:7-8
214
numai pe cea către Coloseni, ci şi pe cea către Efeseni (vezi Efes.6.21)
şi probabil şi pe cea către Filimon (vezi 4.9). Călătoria de la Roma
către Colose era un dificilă. Tihic trebuia mai întâi să traverseze o
mare parte din Italia cu piciorul, apoi să călătorească cu vasul de-a
lungul mării Adriatice. După traversarea Greciei pe jos, avea să
călătorească pe Marea Egee până pe coasta Asiei Mici. După toate
acestea, mai avea de înfruntat o călătorie de aproape o sută de mile
până să ajungă la Colose. Faptul că i-au fost încredinţate trei din
cărţile inspirate ale Scripturii arată încă o dată încrederea lui Pavel în
el.
Şi Tihic nu numai că avea să ducă epistola Colosenilor, dar el
avea să le aducă la cunoştinţă starea lui, cu privire la el. Aceasta
COLOSENI
215
L-am trimis împreună cu Onisim, fratele credincios şi prea iubit,
care este dintr-ai voştri. Ei vă vor spune tot ce se petrece pe aici.
(4.9)
216
Aristarh era un credincios evreu (vezi 4.11), chiar dacă
asemenea multor evrei din Diaspora, avea un nume grecesc. Era un
locuitor al oraşului Tesalonic (Fapte 20.4; 27.2). Aristarh apare prima
dată în timpul celor trei ani de slujire a lui Pavel la Efes. A fost apucat
de mulţimea răzvrătită, când a fost recunoscut ca unul din tovarăşii lui
Pavel (Fapte 9.29). El l-a însoţit pe Pavel în călătoria lui de întoarcere
la Ierusalim (Fapte 20.4), şi în călătoria lui spre Roma (Fapte 27.4).
Este posibil că el să fi stat cu Pavel şi în timpul întemniţării lui în
Palestina. Atunci când Pavel scrie Corinteni, Aristarh este încă alături
de apostol.
Tovarăş de temniţă vine de la aichmalōtos, care literal
înseamnă ,,cineva prins cu o suliţă”. Se referă la captivii de război sau
la prizonieri. Este puţin probabil ca Aristarh să fi fost prizonier; Pavel
se referă la el în felul acesta, pentru că el a împărtăşit experienţa lui
COLOSENI
tot aşa şi Marcu, vărul lui Barnaba (cu privire la care aţi primit
porunci... dacă vine la voi, să-l primiţi bine); (4.10b)
217
mai târziu o sursă de neînţelegere între Pavel şi Barnaba. Barnaba voia
să-şi ia vărul cu ei în a doua călătorie misionară, dar Pavel,
neîncrezând-se că Marcu este loial, a refuzat. Aceasta a dus la o
dezacord atât de aspru între Pavel şi Barnaba, încât s-au separat unul
de altul (Fapte 15.37-39).
Din fericire, povestirea nu se termină acolo. În timpul când Pavel
a scris Coloseni, Marcu devenise un om schimbat. El fusese restaurat
la eficienţă, probabil prin lucrarea lui Petru (el însuşi nefiind străin de
eşec) în viaţă sa (vezi 1 Petru 5.13). În Filimon 24, Pavel îl numeşte
printre colucrătorii săi. Omul pe care Pavel l-a respins cândva devine
unul dintre cele mai mari ajutoare ale sale. În 2 Timotei 4.11, Pavel îi
spune lui Timotei, ,,Ia pe Marcu, şi adu-l cu tine; căci el îmi este de
folos pentru slujbă”.
şi Isus, zis Iust: ei sunt din numărul celor tăiaţi împrejur, şi singurii care
au lucrat împreună cu mine pentru Împărăţia lui Dumnezeu, oameni care
mi-au fost de mângâiere. (4.11)
218
dificil la înălţimea căruia să trăieşti, dar numele să latin Iustus
(,,neprihănit”) arată că el a făcut-o într-o oarecare măsură. Isus Iustus,
Marcu şi Aristarh erau din numărul celor tăiaţi împrejur, singurii
care au lucrat împreună cu mine [Pavel] pentru Împărăţia lui
Dumnezeu. Lipsa răspunsului din partea altor iudei trebuie să fi
întristat inima lui Pavel. Conducătorii iudei din Ierusalim au respins
mesajul său, au complotat să îl omoare şi l-au denunţat la autorităţile
romane. O mare parte din opoziţia pe care a primit-o în călătoriile lui
misionare era de compatrioţii lui (vezi 2 Cor.11.26). Chiar cei care
credeau mesajul lui (vezi Fapte 28.24) aparent nu erau dedicaţi faţă de
el. (Mulţi dintre Neamuri care păreau să fi primit mesajul lui îl
părăseau curând, potrivit cu 2 Tim.1.15). Numai aceştia trei au
dovedit a fi o încurajare (traducerea NASB, n.t.) pentru el.
Parēgoria (încurajare) apare numai aici în Noul Testament. Ar fi
COLOSENI
Epafra, care este dintr-ai voştri, vă trimite sănătate. El, rob al lui Hristos,
totdeauna se luptă pentru voi în rugăciunile sale, pentru ca, desăvârşiţi şi
deplin încredinţaţi, să stăruiţi în voia lui Dumnezeu. Căci vă mărturisesc că
are o mare râvnă pentru voi, pentru cei din Laodicea şi pentru cei din
Ierapole. (4.12-13)
219
ameninţa bisericile din Valea Lycus. Ca şi Tihic, şi însuşi Pavel,
Epafra este desemnat un doulos (rob) a lui Isus Hristos. Întrucât el era
unul dintre ai lor, şi-a trimis şi el salutările lui. Deşi era separat de ei.
Epafra încă slujea bisericilor din Valea Lycus. Făcea aceasta luptând-
se totdeauna pentru ei în rugăciunile sale. Luptându-se vine de la
agōnizomai, din care se derivă cuvântul nostru românesc a agoniza.
Este folosit în 1 Corinteni 9.25 pentru a vorbi despre competiţia
istovitoare suportată de atleţi la jocuri. În Ioan 18.36 este tradus
„luptă”. Cuvinte înrudite apar în Romani 15.30, pentru a vorbi despre
lupta în rugăciune, şi în Luca 22.44, referindu-se la agonia lui Isus în
Ghetsimani. Epafra era un exemplu viu a poruncii lui Pavel către
Coloseni din 4.2 de a ,,stărui în rugăciune”.
Ţelul rugăciunilor lui Epafra era ca cei din Colose, să
[stăruiască] desăvârşiţi şi deplin încredinţaţi, în voia lui Dumnezeu.
Cu un mic ajutor de la prieteni 4:14a
220
misionară care l-a convins să-l ia pe Luca în cea de-a doua. Ca şi
Pavel, el era un om educat, cultivat, după cum o dovedeşte calitatea
literaturii din greaca sa în Evanghelia lui şi în cartea Faptele
Apostolilor. Conversaţiile lui Pavel erau, fără îndoială, stimulatoare.
Luca este menţionat pe nume numai de alte două ori în Noul
Testament. De fiecare dată când apare numele său, se întâmplă în
scrierile lui Pavel din temniţă (vezi Filimon 24; 2 Tim.4.11). După ce
a călătorit cu Pavel în a doua lui călătorie misionară, el a fost cu acesta
pentru cea mai mare parte din restul vieţii lui.
Nu este cunoscut nimic clar despre trecutul lui Luca. Potrivit
părinţilor Bisericii, Eusebiu şi Jerome, el s-a născut în Antiohia Siriei.
Unii au speculat că el era fratele lui Tit, că l-a cunoscut pe Pavel când
Pavel era un student la Tars şi că era un sclav era un sclav eliberat din
COLOSENI
şi Dima, (4.14b)
221
Dima în 2 Timotei 4.9-10: ,,Caută de vino curând la mine. Căci Dima,
din dragoste pentru lumea de acum m-a părăsit, şi a plecat la
Tesalonic”. Atracţia sistemului lumesc a devenit irezistibilă în cele din
urmă pentru Dima şi el l-a abandonat pe Pavel şi lucrarea deopotrivă.
Isus l-a avut pe Iuda al Său, şi Pavel l-a avut pe Dima al său. Oricine a
fost suficient de mult timp în lucrare a împărtăşit experienţa inimii
frânte. Totuşi, nu este neapărat o reflecţie a lucrării personale a cuiva.
Este mângâietor să observăm că chiar şi cei mai mari conducători pe
care i-a cunoscut vreodată lumea au avut pe cei care i-au părăsit.
OBSERVAŢII DE ÎNCHEIERE
Spuneţi sănătate fraţilor din Laodicea, şi lui Nimfa, şi Bisericii din casa
lui. După ce va fi citită această epistolă la voi, faceţi aşa ca să fie citită şi în
Biserica Laodicenilor; şi voi, la rândul vostru, să citiţi epistola care vă va
veni din Laodicea. Şi spuneţi lui Arhip: „Ia seama să împlineşti bine slujba
pe care ai primit-o în Domnul.” Urarea de sănătate este cu mâna mea:
Pavel. Aduceţi-vă aminte de lanţurile mele. Harul să fie cu voi! (4.15-18)
222
conţin cuvintele ,,în Efes” în Efeseni 1.1, arătând că aceasta era o
epistolă circulară pentru mai multe biserici. Tihic probabil a dus
Efeseni laodicenilor, astfel că Pavel porunceşte colosenilor şi
laodicenilor să facă schimb de epistole.
Arhip apare numai aici şi în Filimon 2. Lui i se porunceşte să ia
seama să-şi împlinească bine slujba. Exemplele colucrătorilor lui
Pavel în versetele anterioare ar fi un stimulent puternic pentru el să
facă aceasta. A împlini lucrarea noastră este ceea ce Domnul se
aşteaptă de la fiecare dintre noi.
Pavel a folosit în mod obişnuit un copist (secretar care să scrie)
atunci când şi-a scris epistolele, dar în mod frecvent adăuga un salut
scris cu mâna lui (vezi 1 Cor.16.21; 2 Tes.3.17; Filim.19). Le cere să-
şi amintească de lanţurile lui în rugăciunile lor, şi încheie cu salutul
COLOSENI
223