Cruciada a IV-a

1202-1204

Prof. Buduroi Ionel

Proiect realizat de Hriscu Ovidiu Gabriel
INTRODUCERE1
1 Ioan Rămureanu, Istoria Bisericească Universală, Manual pentru Seminariile teologice, Editura Institutului
Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe române, București, 2004, pg. 286
1
 Conceptul de “cruciadă” a apărut în secolul al XI-lea, pornind din țările apusene ale
Europei în secolele XI-XIV, având ca scop eliberarea Locurilor Sfinte de sub stăpânirea
arabilor. Însă, aceste cruciade nu aveau doar rol religios deoarece papa dorea supunerea
orientului sub autoritatea sa, iar conducătorii statelor din Apus doreau să guverneze aceste
zone de confluență a orientului cu lumea occidentală. Astfel, cruciații nu au mai pus în prim
plan motivul religios ci au căutat să se îmbogățească cât mai repede, decurgând la jefuirea și
distrugerea civilizației orientale.

După ce Cruciada a III-a s-a încheiat, Antiohia a rămas un principat redus ca teritoriu,
condus de către Boemund al III-lea. După moartea sultanului Saladin din 1193 s-a ivit o idee
a unei noi cruciade, dorind ca Feudalii Occidentali sa întemeieze state sub stăpânirea lor. Așa
că, pe 31 mai 1195 s-a lansat dieta de la Bari, conducători fiind cancelarul Conrad și contele
Adolf de Holstein în numele împăratului german Henric al IV-lea. Această cruciadă era doar
un plan pe atunci deoarece trebuia aprobarea papei pentru înființarea acesteia.

CRUCIADA ÎNSĂȘI. DESFĂȘURAREA EI

2
 Într-un final, cruciada a fost aprobată de către papa Inocențiu al III-lea (1198-1216).
Așadar, între anii 1202 si 1204, Cruciada a IV-a a fost înființată în zona Apuseană de însuși
papa. Cruciada a avut drept scop eliberarea Ierusalimului din stăpânia musulmanilor.
Aceasta a primit ajutor din partea propagandei cardinalului Pedro de Capua și a lui Foulque
de Neuilly. Aceștia au impus fiecărei biserici să plătească pentru cele materiale 40% din
veniturile ei. Locuitorii italieni au oferit și ei un mijloc de transport.2

În anul 1201, Alexios III Anghelos (1195-1203) a preluat tronul Imperiului Bizantin
după ce l-a detronat pe fratele său Alexios IV. Drept consecință, Alexios IV a fugit în Apus la
soțul surorii sale, Filip de Suabia, cerând ajutor puterii papale în schimbul unei recompese
însemnate și supunerea Bisericii Bizantine autorităților papale. La organizarea și desfășurarea
acestei cruciade a participat dogele Veneției, Enrico Dandolo. De îndată ce Alexios IV a
primit ajutorul cerut, cruciada a fost redirecționată spre Constantinopol. Planul a fost ca mai
întâi să se stabilească ordinea politică, iar mai apoi atacarea orașului Cairo.3

În iunie, cruciații au plecat spre insula Corfu, apoi au pornit spre Constantinopol. În
drumul lor au ocupat cetatea Zara/Zadar de pe coasta Dalmației, fiind primul atac asupra unui
monarh creștin, cucerind astfel portul Galata. Într-un final, cruciada a ajuns la
Constantinopol, unde asedierea a durat 10 zile și misiunea fu îndeplinită cu succes. Isac II
Anghelos a fost reînscăunat la rangul de împărat al Imperiului Bizantin, mâna dreaptă fiind
Alexios IV Anghelos. În scurt timp, împăratul și asociatul său, timp de 20 de ani și-au atras
disprețul tuturor. Grecii i-au considerat dintotdeauna barbari pe catolici, Alexios însă,
mincinos și laș, se lingușea pe lângă latini, socotind drept cea mai plăcută distracție să se
îmbete în compania acestora. Însă, nu după mult timp, cruciații i-au cerut împăratului
recompensa promisă, aceasta constând în 200.000 de mărci. Împăratul, neavând suma
necesară deoarece imperiul era destul de nu o a putut achita și nu a vrut să recunoască
ajutorul primit de cruciați, fapt ce determina o revoluție. Și așa a și fost.

UN NOU EȘEC

2 Emanoil Băbuș, Introducere în Istoria Bisericească Universală, Editura Sofia, București, 2003, pg. 137;
3 Nicolae Chifăr, Istoria Creștinismului, volumul 3, editura Trinitas 2002, pg. 268;
3
 Pe 13 aprilie 1204, în Vinerea Patimilor Mântuitorului, cruciații au luat cu asalt
Constantinopolul încă odată, jefuind tot ce prindeau în cale timp de 3 zile și 3 nopți. La tron
succede Alexie V Ducas Murtzuphlos (Spâncenatul). Alexios IV, tremurând de frică, l-a
implorat pe Murtzuphlos, care-i adusese lui Isac vestea despre rebeliune, să-l salveze.
Murtzuphlos l-a păcălit, spunându-i că nu se va întâmpla nimic. Apoi l-a condus pe jumătate
îmbrăcat, pe coridoarele palatului. La capătul drumului, în loc de refugiu a găsit lanțuri într-o
celulă subterană, acolo găsindu-și sfârșitul la porunca noului rege.4

Auzind papa cele întâmplate a rămas dezamăgit și mâniat pe cruciați deoarece știa că
speranța unității a Bisericii se năruise, ca mai apoi să-l mustre printr-o scrisoare pe Bonifaciu
de Montferrat, unul dintre conducătorii militari.
“Neavând nici dreptul, nici putere asupra Greciei v-ați abătut imprudent și în mod
nechibzuit de la planul vostru, îndreptându-vă privirea spre Constantinopol în loc de
Ierusalim… dar vinovătia voastră se agravează prin faptul că nu ați cruțat absolut nimic și
pe nimeni. Purtarea voastră a făcut ca biserica grecească să nu mai vrea să se supună
tronului apostolic, vâzând din partea latinilor numai fapte diabolice și criminale, ceea ce le
dă dreptul de a-i privi cu dezgust ca pe niște câini.” 5

Datorită revoluției și jefuirii Constantinopolului, acesta a devenit imperiu latin între

anii 1204 și 1261, cuprinzând și fosta Tracie, regatul Salonicului, ducatul Athenei, principatul
Ahea și Moreea în frunte fiind regele Balduin de Flandra. Venețienii au avut și ei de câștigat
noi privilegii comerciale în Răsărit, biserica Sfânta Sofia și dreptul de a fi ales patriarh unul
dintre ei. Așadar, patriarh a fost ales Toma Morosini. Bonifaciu de Montferrat a devenit rege
al regatului Tesalonic cu Macedonia si Tesalia.

Aducând un final trist Constantinopolului, din grupul internațional care trebuia să

elibereze și să apere creștinismul de musulmani, a devenit un grup de jefuitori. (“În fața
violenței acestor barbari nu rămânem decât să constatăm că ei nu aparțin lumii civilizate”6)
Această deturnare a cruciaților se datorează atât scopurilor și intereselor egoiste ale
venețienilor de comercializare în Răsărit, cât și bizantinilor înșiși care nu și-au putut păstra
nici înțelepciunea și nici credința crestină pentru a putea să-și mențină echilibrul politic
necesar.

4 Ioan Rămureanu, Istoria Bisericească Universală, Manual pentru Seminariile teologice, Editura Institutului
Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe române, București, 2004, pg. 288ș
5 Scrisoarea papei Inocențiu al III-lea către ducele de Montferrat, în “Hrestomația pe istorii Srednih vecov”, ed.
De N.P Gratianski, S.D Skazkin, vol. I, Moscova 1953, p. 364.
6 Nichita Choniates
4
 UN NOU ÎNCEPUT?

După aceste împărțiri imperiale, clerul ortodox și aristrocrația bizantină s-a retras în
Asia Mică, unde a înființat Imperiul grec de Niceea între anii 1204 si 1261 iar grecii au plecat
din Constantinopol, unde în Asia Mică au înființat și ei Imperiul grec de
Trebizonda/Trapezund și Epir (1204-1461). Împăratul Imperiului Niceea a fost Teodor
Laskaris, căruia i-a urmat energicul Ioan III, Ducas Vatatzes (1222-1254).7

În aprilie 1205, s-a desfășurat bătălia de la Adrianopole, cruciații fiind zdrobiți,

împăratul Balduin ucis, iar Dandolo moare la scurt timp. Succesorul lui Balduin a fost fratele
său Henric care a obținut ceva victorii, însă a fost și el înfrânt de Ioan Vatatzs. La un moment
dat, imperiul latin a căzut, Ioan ducând o viață grea. Acesta vindea „moaște” pentru a putea
să se mențină financiar și se încălzea cu lemnele din construcția propriului său palat.

Nu foarte târziu, Constantinopolul fiind foarte slăbit, pe 29 mai 1453 a fost cucerit de
către turci. Începând cu anul 1204, între bizantini și occidentali, între catolici și ortodocși a
fost și încă este o prăpastie imensă.

Bibliografie:

- Rămureanu Ioan, Pr. Prof. Dr., Istoria Bisericească Universală, Manual pentru
Seminariile teologice, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii
Ortodoxe române, București, 2004, pg. 286-288.

- Chifăr Nicolae, Pr. Prof., Istoria Creștinismului, volumul 3, editura Trinitas 2002;

- Băbuș Emanoil, Pr., Introducere în Istoria Bisericească Universală, Editura Sofia,

București, 2003, pg. 135-138;

- Muntean V.Vasile, Pr. Prof. Dr., Istoria creștinătății de la Hristos până la

reformă, pg. 202-205;

7 V. Vasile Muntean, Istoria creștinătății de la Hristos până la reformă, pg. 204-205;