Sunteți pe pagina 1din 6

AUTOCEFALIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE

(1866-1918)

COORDONATOR: PROF. IONEL BUDUROI

PROIECT REALIZAT DE: HRISCU OVIDIU-GABRIEL


VIAȚA BISERICEASCĂ DUPĂ ANUL 18661

După înlăturarea lui Alexandru Ioan Cuza de la domnie în 1866, Biserica a continuat
să-și spună punctul de vedere. În 1872, conducerea de stat a creat „legea organică” pentru
alegerea mitropoliților și episcopilor precum și a constituirii Sinodului al Bisericii Autocefale
care era format din șase episcopi de: Râmnic, Buzău, Argeș, Roman, Huși, Galați la care se
adăugau opt arhierei, fiecare având eparhia cu numele unui oraș. Mai marele Sinodului era
mitropolitul Ungrovlahiei care, în 1865 avea titlul de „Primat”, mitropolitul Nifon al Țării
Românești (1865-1875). Sinodul s-a origanizat la București în două sesiuni pe an, primăvara
și toamna, având ca discuții problemele spirituale disciplinare și judecătorești. Mitropolitul
Nifon l-a adus la cunoștință pe patriarhul ecumenic despre această lege trimițându-i un
exemplar, însă nu a primit răspuns înapoi. Alegerea mitropoliților și episcopilor era
încredințată unui colegiu alcătuit din membrii Sinodului și din toți deputații și senatorii în
funcție, adesea nerecunoscători ai problemelor bisericești, astfel încât, alegerea vlădicilor a
stat sub influența intereselor politice ale timpului. Doar arhiereii titulari erau aleși de Sfântul
Sinod și întăriți de senatori. În anii care au urmat s-au întocmit numeroase regulamente care
urmăreau să pună rânduială în diferite sectoare din viața noastră bisericească.

O realizare de seamă a mitropolitului Nifon a fost întemeierea seminarului Nifon din


București din 1972, întemeindu-se din banii săi, fiind administrat de el în timpul vieții lui, iar
după moartea de către epitropie pusă sub conducerea mitropolitului „Primat”. De la 1
octombrie 1874 a început să se publice la București revista B.O.R, organul oficial al Sfântului
Sinod care apare până azi. După moartea mitropolitului Nifon în 1875 în scaunul rămas
vacant, a fost ales mitropolitul Calinic Miclescu al Moldovei în timpul căruia s-au petrecut
alte fapte de seamă.

1 MirceaPăcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Editura Institutului Biblic și de


Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București 2006, pg. 470;
RECUNOAȘTEREA AUTOCEFALIEI ÎN 18852

După dobândirea independenței de stat în 1877 a crescut și prestigiul ei în afara


granițelor sale, totodată a crescut și autoritatea bisericii noastre încât era absolut necesară
dobândirea independenței sau autocefalia. După 1880 a urmat un schimb de scrisori între
mitropolitul Primat Calinic și patriarhul ecumenic de Constantinopol în vederea recunoașterii
acestei Autocefalii, însă, patriarhul ecumenic se opunea acesteia, nemulțumit de unele măsuri
luate în biserica noastră fără consimțământul său. Un exemplu s-a întâmplat la 25 martie
1882 unde s-a sfințit pentru prima dată la noi Sfântul Mir în biserica mitropolitană din
București. Peste câteva zile la 9 martie 1882 s-a depus în Parlamentul României un proiect
pentru reforma legii sinodale prin care se exprima dorința ca mitropolitul Primat să fie ridicat
la treapta de patriarh al României. Lucrurile însă nu s-au schimbat, până în 1885 când a ajuns
patriarh ecumenic Ioachim al IV-lea (1184-1886).

În aprilie 1885, mitropolitul primat Calinic Miclescu a trimis o scrisoare patriarhului


ecumenic Ioachim, însoțită de o scrisoare a ministrului cultelor prin care se cerea
recunoașterea Autocefalia Bisericii noastre, potrivit rânduielilor canonice ale Bisericii
Răsăritului. Patriarhul a răspuns mitropolitului Primat și ministrului la 25 aprilie 1885,
arătând că a luat în considerare împreună cu membrii sinodului său cererea B.O.R pe care o
recunoștea ca Autocefală. S-a dat în aceeași zi actul (Tomusul) de Autocefalie semnat de
Patriarh și de 10 membrii ai Sinodului Patriarhal. Tot atunci s-a comunicat tuturor Bisericii
Ortodox, recunoașterea Autocefaliei B.O.R. În felul acesta după lupte și frământări care au
durat aproape un sfert de veac, biserica noastră a intrat în rândul Bisericilor Autocefale cu
care păstra unitatea dogmatică și canonică, aducându-și contribuția la ridicarea prestigiului
întregii Ortodoxii. În timpul păstoririi mitropolitului Calinic s-a înființat în 1881 Facultatea
de Teologie din București care din lipsă de fonduri peste doi ani s-a închis cursurile reluându-
se în 1884 cu un număr destul de mic de studenți și profesori. La stăruințele mitropolitului
Calinic a luat ființă, în 1882, tipografia cărților bisericești din București care își continuă
activitatea până astăzi (I.B.M). După moartea mitropolitului Calinic în locul său au urmat:
Iosif Gheorghian (1886-1893 și 1896-1909), Ghenadie Petrescu (1893-1896), Atanasie
Mironescu (1909-1911) și Conon Arămescu (1912-1918). Din cauza amestecului partidelor
2 Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Editura Institutului Biblic și de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București 2006, pg. 471-472;
politice toți acești vlădici au fost nevoiți să-și părăsească scaunul mitropolitan Primat și să se
retragă la Cernica și Căldărușani.

LEGEA CLERULUI MIREAN3

Cei 4 mitropoliți au întocmit noi legi privind vița bisericească. Cea mai importantă a
fost Legea clerului mirean și al seminariilor din 1893. Prin această lege s-a simțit și mai
puternic prezența statului în treburile Bisericilor. Preoțimea, încă din cele mai vechi timpuri
s-a ocupat cu munca pământurilor alături de credincioși precum și din bunurile acestora. Prin
legea comună a lui Alexandru Ioan Cuza din 1864, slujitorii Domnului nu primeau nimic de
la stat, astfel încât, aceștia se întrețineau doar cu ce primeau la slujbe. Însă, în 1893 s-au
impus salarii pentru preoți pe baza studiilor și a categoriilor urbani și rurali. Ele se plăteau
din bugetul statului, în parohiile rurale și de primării în comunele urbane. Se prevedea ca la
parohiile de oraș să fie numiți doar preoți cu licență teologică iar la țară doar aceia care au
seminarul complet de 8 clase. Și învățământul seminarial a fost acceptat dar fără a-l lua sub
îndrumarea Bisericii.

RESTAURAREA MONUMENTELOR ISTORICE4


(opțional)

În a doua jumătate a sec. XIX, statul a început o acțiune de restaurare a unor


monumente istorice care ajunseseră în ruină.

*Andre Lecomte du Nouy se trăgea dintr-o familie de nobili, originară din Piemont,


stabilită în Franța în secolul al XIV-lea. El a fost chemat deregele Carol I să restaureze o serie
de monumente din România. Unul din edificiile refăcute a fost biserica Biserica Trei Ierarhi
de la Iași în perioada 1882-1890. Cu această ocazie, a modificat mult din vechea construcție
(fresca interioară, turnul clopotniței, anexele), lăsând totuși neschimbate forma bisericii și
motivele exterioare din piatră. Alte lucrări de renovare au fost biserica Mănăstirii Argeșului,
3 MirceaPăcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Editura Institutului Biblic și de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București 2006, pg. 472;
4 https://ro.wikipedia.org/wiki/Andr%C3%A9_Lecomte_du_No%C3%BCy, accesat pe data de 17.11.2020, ora
13:30
Biserica Domnească „Sf. Nicolae domnesc” din Iași, Biserica Domnească „Sf. Dumitru” din
Craiova și Mitropolia din Târgoviște. Mai târziu, toate aceste trei monumente au fost
dărâmate în întregime, André Lecomte construind monumente noi, inspirându-se din formele
vechi arhitectonice și din motivele lor decorative. Celelalte două monumente, Biserica
Biserica Trei Ierarhi și Biserica Mănăstirii Argeșului, au suferit puține modificări de ordin
arhitectural. Au fost înlăturate zidurile înconjurătoare și clopotnițele, acolo unde existau.
Împodobirea tuturor celor cinci biserici a fost încredințată unor artiști străini, necunoscători
buni ai artei bizantine tradiționale, care au făcut o pictură nouă.

BIBLIOGRAFIE:
- Păcurariu Mircea, Preot Prof., Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Editura Institutului Biblic
și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București 2006;

S-ar putea să vă placă și