ANALIZA SITUAȚIEI FINANCIARE A ENTITĂȚII ECONOMICE

1. ANALIZA DE ANSAMBLU A POZIȚIEI FINANCIARE

Perioada 1999 2000, se identifică cu perioada „marii deschideri” a contabilității

românești, perioadă în care s-a încercat armonizarea sistemului contabil românesc cu
normele sau Standardele Internaționale de Contabilitate (IAS). Din punct de vedere
legislativ, acest proces de compatibilizare a sistemului contabilității românești cu
Standardele
Internaționale de Contabilitate, s-a realizat, până acum, în următoarele etape:
1. prima etapă a constat în elaborarea O.M.F.P. nr. 403/22.04.1999 pentru aprobarea
Reglementărilor contabile armonizate cu Directiva a IV-a a Comunitătii Economice
Europene (CEE) și cu Standardele Internationale de Contabilitate (IAS), aplicat
asupra situațiilor financiare ale anului 1999, pe un eșantion de 12 societăți comerciale,
cotate la Bursa de Valori București.
2. a doua etapă a constat în elaborarea O.M.F.P nr. 94/29.01.2001 (Monitorul Oficial al
României nr. 85/20.02.2001) pentru aprobarea Reglementărilor contabile armonizate
cu Directiva a IV-a a Comunitătii Economice Europene (CEE) și cu Standardele
Internationale de Contabilitate (IAS), care îl abrogă pe cel precedent, dar care se
bazează în mare parte pe acesta. Această reglementare s-a aplicat pe situațiile
financiare ale anului 2000, de un număr mai mare de întreprinderi, și anume:
-societățile comerciale cotate la Bursa de Valori
București; -unele regii autonome, companii și societăți
naționale, alte întreprinderi de interes național;
-unele categorii specifice de societăți care operează pe piața
de capital (piața RASDAQ, în acel moment).
Rămâneau înafara reglementărilor O.M.F.P. nr. 94/29.01.2001 numai întreprinderile care,
potrivit legislației în vigoare la acea dată, se încadrau în categoria întreprinderilor mici și
mijlocii. Aceste întreprinderi aplicau prevederile O.M.F.P. nr. 306/august 2002.
3. a treia etapă a constat în elaborarea O.M.F.P. nr. 175717.11.2005, publicat in
Monitorul Oficial, Partea I nr. 1080 din 30.11.2005 pentru aprobarea reglementărilor
contabile conforme cu directivele europene (Reglementările contabile conforme cu
Directiva a IV-a a Comunitătil Economice Europene și Reglementările contabile
conforme cu Directiva a VII-a a Comunitătil Economice Europene), modificat prin
O.M.E.F. nr. 2374/12.12.2007, publicat în Monitorul Oficial, nr. 25 din 14.01.2008.
4. O.M.F.P. nr. 3055/29.10.2009 publicat in Monitorul Oficial nr. 766 din 10.11.2009
pentru aprobarea reglementărilor contabile conforme cu directivele europene
(Reglementările contabile conforme cu Directiva a IV-a a Comunitătil Economice
 Europene și Reglementările contabile conforme cu Directiva a VII-a a Comunitătil
Economice Europene).
5. ultima modificare s-a realizat prin O.M.F.P. nr. 1802/29.12.2014 pentru aprobarea
reglementărilor contabile privind situațiile financiare anuale individuale și situațiile
financiare anuale consolidate, publicat în Monitorul Oficial al României nr.
963/30.12.2014.
O.M.F.P. nr. 1802/2014 abrogă O.M.F.P. nr. 3055/2009 privind aprobarea
reglementărilor contabile conforme cu directivele europene, și se aplică începând cu 1
ianuarie 2015. Una din modificările semnificative aduse de prezentul ordin, este aceea că,
începând cu 1 ianuarie 2015, depunerea situațiilor financiare se face în funcție de împărțirea
societăților în trei categorii: microentități, entități micii, entități mijlocii și mari, având în
vedere criteriile de mărime, astfel:
Microentitățile sunt societățile care, la data bilanțului, nu depășesc limitele a cel puțin
două dintre următoarele trei criterii:
6. total active: 350.000 euro (1.500.OOO lei);
7. cifra de afaceri netă: 700.000 euro (3.000.000 lei);
— număr mediu de salariati în exercitiul financiar: 10.
Microentitățile întomesc situații financiare anuale în condițiile prevăzute la secțiunea
12.1. ”Scutiri pentru microentități” a prezentului ordin, și anume: microentitățile întocmesc
bilanț prescurtat și cont de profit și pierdere prescurtat, care prezintă separat: cifra de afaceri
netă, alte venituri, costul materiilor prime și al consumabilelor, cheltuieli cu personalul,
ajustări de valoare, alte cheltuieli, impozite, profit sau pierdere. Microentitățile nu au
obligația elaborării notelor explicative la situațiile financiare anuale.
Entitătile mici sunt societătile care, la data bilantului, nu se încadrează la
microentități și nu depășesc limitele a cel puțin două dintre următoarele trei criterii:
- total active: 4.000.000 euro (17.500.000 lei);
8. cifra de afaceri netă: 8.000.000 euro (35.000.000 lei); — număr mediu de salariati în
exercitiul financiar: 50.
Entitățile mici întocmesc situații financiare anuale, care cuprind:
— bilanȚul prescurtat ;
— contul de profit și pierdere;
— notele explicative la situațiile financiare anuale.
Opțional doar, depun situația fluxului de trezorerie și/sau situația modificării
capitalului propriu.
Entitățile mijlocii și mari sunt societățile care, la data bilanțului, depășesc limitele a
cel puțin două dintre următoarele trei criterii: - total active: 4.000.000 euro (17.500.000 lei);
9. cifra de afaceri netă: 8.000.000 euro (35.000.000 lei); — număr mediu de salariati în
exercitiul financiar: 50.
 Entitățile mijlocii și mari întocmesc situații financiare anuale, care
cuprind: - bilant;
10. contul de profit și pierderi;
11. situatia fluxurilor de trezorerie;
12. situația modificării capitalurilor proprii;
13. notele explicative la situațiile financiare anuale
În funcție de criteriile de mărime, grupurile se împart în două categorii: grupuri mici și
mijlocii, respectiv grupuri mari.
Grupurile mici și mijlocii sunt grupurile constituite din societățile-mamă și filialele
care urmează să fie incluse în consolidare, și care, pe bază consolidată nu depășesc limitele a
cel puțin două dintre următoarele trei criterii la data bilanțului societății-mamă:
— total active 24.000.000 euro;
— cifra de afaceri netă 48.000.000 euro;
— număr mediu de salariati în exercitiul financiar 250.
Grupurile mari sunt grupurile constituite din societățile-mamă și filialele care urmează
să fie incluse în consolidare, și care, pe bază consolidată depășesc limitele a cel puțin două
dintre următoarele trei criterii la data bilantului societătii-mamă:
— total active: 24.000.000 euro;
— cifra de afaceri netă: 48.000.000 euro;
— număr mediu de salariati in exercitiul financiar: 250.
Standardele Internaționale de Contabilitate menționează faptul că, într-un raport
separat de „Situațiile financiare", analiza financiară explică și descrie caracteristicile
principale ale performantei și poziției financiare a întreprinderii, precum și
principalele incertitudini cu care se confruntă aceasta. Un astfel de raport poate
include o analiză a:
a).principalilor factori și influente, care determină performanta, inclusiv a mediului în
care întreprinderea își desfășoară activitatea, reacția întreprinderii la modificările
mediului, respectiv efectul acestora, precum și analiza politicii de investiții pentru a
menține și îmbunătăți aceste performante, inclusiv politica de dividende;
b).surselor de finanțare ale întreprinderii, a politicii de îndatorare și gestionare a
riscului;
c).punctelor forte și resurselor întreprinderii a căror valoare nu este reflectată în bilanț,
conform IAS.
În sensul acestor reglementări, considerăm că analiza financiară se înscrie în
problematica analizei pe bază de bilanț și cont de profit și pierdere, evidențiind în același
timp stările parțiale de lichiditate, solvabilitate, echilibru financiar și faliment a
întreprinderii. Un prim aspect urmărit de analiză este poziția financiară reflectată cu ajutorul
bilanțului. Bilanțul este una din situațiile financiare care evidențiază elementele de activ,
capitaluri proprii și datorii ale entității economice la încheierea exercițiului financiar.
Conform prevederilor O.M.F.P. nr. 1802/29.12.2014, structura bilanțului se prezintă sub
forma unei „scheme de bilanț vertical", astfel:
1. ACTIVE IMOBILIZATE
1. Imobilizări necorporale II. Imobilizări corporale
III. Imobilizări financiare
2. ACTIVE CIRCULANTE
1. Stocuri
II. Creanțe
Ill.lnvestitii pe termen scurt
IV.Casa și conturi la bănci
3. CHELTUIELI ÎN AVANS
4. DATORII: SUMELE CARE TREBUIE PLĂTITE ÎNTR-O PERIOADĂ
DE PÂNĂ LA UN AN
5. ACTIVE CIRCULANTE NETE / DATORII CURENTE NETE
6. TOTAL ACTIVE MINUS DATORII CURENTE
7. DATORII: SUMELE CARE TREBUIE PLĂTITE ÎNTR-O PERIOADĂ
MAI MARE DE
UN AN
8. PROVIZIOANE
l. VENITURI ÎN AVANS
J. CAPITAL 91 REZERVE
l. Capital
1. Prime de capital
2. Rezerve din reevaluare
3. Rezerve
4. Profitul sau pierderea reportat(a)
5. Profitul sau pierderea exercitiului financiar
CAPITALURI PROPRII - TOTAL
Patrimoniul public
Patrimoniul privat
CAPITALURI - TOTAL
Elementele de activ sunt grupate după natură, destinatie și lichiditate, iar elementele
de capitaluri proprii și datorii sunt grupate după natură, provenientă și exigibilitate.
1. După natura lor elementele de activ pot fi grupate în:
a). Active imobilizate
 b). Active circulante
c). Cheltuieli în avans
Elementele de datorii și capitaluri proprii pot fi grupate după același criteriu în:
a). Datorii ce trebuie achitate fată de terți
b). Provizioane
c). Venituri în avans
d). Capital și rezerve
2. După destinație, elementele de activ pot fi structurate în:
a). Active utilizate în mai multe cicluri financiare, formate din active
imobilizate
b). Active utilizate într-un singur ciclu financiar, care includ activele circulante
și cheltuielile în avans (sume de reluat într-o perioadă de până la un an)
3. După proveniență, elementele de datorii și capitaluri proprii se grupează în:
a). Datorii fată de terți, în care se includ: datorile totale, provizioanele și
veniturile în avans
b). Datorii fată de acționari, care includ capitalul și rezervele
4. După lichiditate, elementele de activ se clasifică în:
a). Active cu lichiditate redusă, care includ activele imobilizate, a căror
lichiditate este cuprinsă între 20-50%
b). Active cu lichiditate parțială, formate din: stocuri, creanțe și cheltuieli în
avans (sume de reluat într-o perioadă de până la un an), care pot fi transformate
în lichidități în proporție de 50-70%
c). Active lichide care cuprind: investițiile pe termen scurt și casa și conturi la
bănci
5. După termenul de exigibilitate, elementele de datorii și capitaluri proprii se pot grupa
în:
a). Datorii exigibile pe termen scurt, care cuprind: datoriile fată de diferiți terți
(furnizori, clienti-creditori, datorii fată de bugetul de stat și bugetul asigurărilor
sociale, creditori diverși) și de natura sumelor de reluat într-o perioadă de până
la un an (subvenții pentru investiții, venituri înregistrate în avans, venituri în
avans aferente activelor primite prin transfer de la clienți)
b). Datorii exigibile pe termen lung, care includ: datoriile pe termen mediu și
lung, provizioanele, sumele de reluat într-o perioadă mai mare de un an
(subvenții pentru investiții, venituri înregistrate în avans, venituri în avans
aferente activelor primite prin transfer de la clienți)
c). Datorii neexigibile formate din capital și rezerve
 Un activ este cu atât mai lichid, cu cât este mai ușor de transformat în numerar, adică
mai rapid și fără pierdere de valoare, iar caracterul de exigibilitate al unei datorii exprimă
timpul care trebuie să se scurgă până la scadentă.
Activele lichide și cele cu lichiditate parțială reprezintă din punctul de vedere al
ciclului de exploatare, alocări ciclice (temporare) sau active curente, care se transformă
succesiv pe parcursul unui ciclu de exploatare.
Activele cu lichiditate redusă sunt alocări stabile (permanente), întrucât permit
recuperarea investiției financiare pe parcursul mai multor cicluri de exploatare.
Cele mai exigibile elemente ale pasivului sunt datoriile pe termen scurt și sumele de
reluat într-o perioadă de până la un an (subvenții pentru investiții, venituri înregistrate în
avans, venituri în avans aferente activelor primite prin transfer de la clienți), și din această
cauză ele mai sunt denumite și surse ciclice (temporare) sau datorii curente.
Datoriile exigibile pe termen lung, precum și capitalul și rezervele mai sunt numite și
surse stabile (permanente), deoarece aceste surse de finanțare au o scadentă mai îndepărtată
(de exemplu: datoriile pe termen lung, provizioanele și sumele de reluat într-o perioadă mai
mare de un an - subvenții pentru investiții, venituri înregistrate în avans, venituri în avans
aferente activelor primite prin transfer de la clienți), iar unele (capitalul și rezervele), în afara
situației de faliment, nu au o scadentă determinată, deci nu sunt exigibile.

Analiza bilanțului vizează cele trei componente ale acestuia (activul, datoriile și
capitalurile proprii) și se realizează atât în dinamică, cât și static, și anume:
analiza în dinamică se bazează pe calculul indicilor, în care posturile din bilanț se
exprimă sub formă de modificări procentuale fată de valoarea aceleași poziții a unui an de
bază considerat egal cu 100% (pentru indicii cu bază fixă) sau, succesiv, fată de perioada
precedentă (pentru indicii cu bază în lanț) analiza statică se bazează pe calculul de
ponderi, în care fiecare post se exprimă ca o mărime procentuală în totalul activului sau
pasivului bilanțier.

1.1. Analiza evoluției poziției financiare

1.1.1. Analiza evoluției activului (Analiza dinamicii activului)

Activul bilanțier cuprinde, pe de o parte, valoarea netă a mijloacelor materiale și

bănești, iar pe de altă parte, creanțele pe care entitatea economică le are de încasat de la terți.
Valoarea netă a unui activ se obține deducând din valoarea sa de intrare amortismentele și
provizioanele legal constituite. În conformitate cu reglementările în vigoare, activul bilanțier
se structurează în următoarele grupe:
1. Active imobilizate
2. Active circulante
 3. Cheltuieli în avans
Analiza în dinamică a acestor elemente de activ evidențiază evoluția lor.

A. ACTIVELE IMOBILIZATE (Al) sunt formate din bunuri mobile și imobile,

corporale și necorporale, achiziționate de la terți sau produse în cadrul entității, care intră în
patrimoniul acesteia pe diferite căi (investiții, achiziții, donații, aport în natură etc.).
Din punct de vedere financiar, activele imobilizate participă la mai multe cicluri
productive, se uzează treptat, investiția inițială fiind recuperată în mai multe exerciții
financiare, pe calea amortizării.
Din punctul de vedere al conținutului lor material, activele imobilizate se grupează în:
l. Imobilizări necorporale
II. Imobilizări corporale
III. Imobilizări financiare
l. Imobilizările necorporale (ANCP) se structurează în următoarele componente:
1. Cheltuieli de constituire
2. Cheltuieli de dezvoltare
3. Concesiuni, brevete, licențe, mărci comerciale, drepturi și valori similare și alte
imobilizări necorporale
4. Fondul comercial
5. Active necorporale de exploatare și evaluare a resurselor minerale
6. Avansuri
1. Elemente înscrise în Cheltuieli de constituire se vor prezenta detaliat în notele
explicative
(Nota 3 Active imobilizate)
În categoria acestor cheltuieli se includ:
1. taxe pentru înmatricularea societății comerciale;
taxe privind modificările intervenite în jurisdicția societății
comerciale; cheltuieli ocazionate de emiterea și vânzarea de
acțiuni și obligațiuni; cheltuieli de prospectare a pieței și de
publicitate.
În conformitate cu prevederile legale, aceste cheltuieli se recuperează prin amortizare,
pe baza unui scadențar, pe o perioadă de maximum cinci ani.
2. Cheltuielile de dezvoltare se referă la valoarea unor lucrări efectuate de entitatea
economică. În notele explicative se va preciza perioada pentru care valoarea
cheltuielilor este, sau urmează să fie amortizată, și motivele care au determinat
imobilizarea acestor cheltuieli.
3. Concesiunile încorporează valoarea bunurilor preluate cu acest titlu pe bază de
contract de societate comercială, și anume:
 1. exploatarea unei părți a domeniului public; reprezentarea
în termeni de unicitate în comercializarea produselor unei firme.
Cheltuielile ocazionate de această activitate se amortizează pe bază de scadențar pe o
perioadă egală cu durata prevăzută în contractul de concesiune.
Alte imobilizări necorporale reprezintă bunuri necorporale create în cadrul entității sau
achiziționate de la terți, care în contabilitate se înregistrează la cost de producție sau de
achiziție. Din punct de vedere financiar, investiția se recuperează prin amortizare pe o durată
de trei ani. Se asimilează altor imobilizări necorporale programele informatice utilizate de
întreprindere.
4. Fondul comercial este tratat ca un activ, ca urmare a achiziției de către o entitate a
activelor altei entităti.
Fondul comercial pozitiv (goodwill) reprezintă partea din fondul de comerț care nu
figurează în cadrul celorlalte elemente de patrimoniu, dar care contribuie la menținerea
și/sau dezvoltarea potențialului de activități a întreprinderii, fiind reprezentat de: clientelă,
vad comercial, reputație, debușee, poziție geografică etc. Fondul comercial reprezintă un
exces al costului de achiziție peste interesul celui care achiziționează, în valoarea justă a
activelor și datoriilor identificabile, achiziționate la data tranzacției de schimb.
Fondul comercial negativ (negative goodwill) reprezintă orice exces de la data
tranzacției de schimb, al interesului achizitorului în valorile juste ale activelor și datoriilor
identificabile achiziționate, peste costul achiziției.
5. Active necorporale de exploatare și evaluare a resurselor minerale. Cheltuielile
de explorare și evaluare a resurselor minerale sunt cheltuieli generate de entitate
în legătură cu explorarea și evaluarea resurselor minerale, înainte ca
fezabilitatea tehnică și viabilitatea comercială ale extracției resurselor minerale
să fie demonstrate. Sunt considerate drept active necorporale de exploatare și
evaluare a resurselor minerale: achiziționarea drepturilor de a explora; studii
topografice, geologice, geochimice și geofizice; foraje de exploatare; săpături;
eșantionare etc.
6. Avansurile reprezintă sumele avansate furnizorilor pentru achiziționarea de astfel de
active necorporale.
Se remarcă faptul că sumele investite în aceste active se recuperează pe calea
amortizării. În dinamică, de obicei se înregistrează scăderea treptată a valorii acestor
imobilizări IANCP<100% ca urmare a diminuării valorii de achiziție sau de producție, prin
amortizare. De asemenea, aceasta situație poate reflecta și faptul că ritmul intrărilor de
imobilizări necorporale a fost devansat de ritmul ieșirilor acestor imobilizări.
În situația în care se constată o tendință de creștere a valorii imobilizărilor necorporale
IANCP<100%aceasta se explică prin: emisiuni de noi acțiuni și/sau obligațiuni ca urmare a
extinderii portofoliului de afaceri, comercializarea și contabilizarea corectă a mărcilor,
brevetelor, licențelor etc., utilizarea pe scară extinsă a programelor informatice. De
asemenea, această situație poate reflecta și faptul că ritmul intrărilor de imobilizări
necorporale a devansat ritmul ieșirilor acestor imobilizări.

II. Imobilizările corporale (ACP) formează componenta productivă a unei întreprinderi, din
care fac parte următoarele elemente:
1. Terenuri și construcții
2. Instalații tehnice și mașini
3. Alte instalații, utilaje și mobilier
4. Investitii imobiliare
5. Imobilizări corporale în curs de execuție
6. Investitii imobiliare în curs de excutie
7. Active corporale de exploatare și evaluare a resurselor minerale
8. Active biologice productive
9. Avansuri
Terenurile nu sunt supuse amortizării, cu excepția amenajărilor de terenuri, iar din
punct de vedere financiar ele își modifică valoarea cu prilejul acțiunii de reevaluare a
activelor întreprinderii. Valoarea terenurilor a fost stabilită în timp pe baza mai multor
reglementări legale.
Investițiile imobiliare sunt reprezentate de proprietatea deținută de entitate sau de
locatar (în cazul contractului de leasing financiar), mai degrabă pentru a obține venituri din
chirii sau pentru creșterea valorii capitalului, decât pentru:
a fi utilizată în producerea sau furnizarea de bunuri sau servicii, ori în scopuri
administrative sau a fi vândută pe parcursul desfășurării normale a activității.
Sunt considerate drept Active corporale de exploatare și evaluare a resurselor
minerale, vehiculele si instalatiile de forare.
Activele biologice productive sunt orice active, altele decât activele biologice de
natura stocurilor, de exemplu: animalele de lapte, vița-de-vie, pomii fructiferi și copacii din
care se obtine lemn de foc, dar nu sunt tăiati.
Valoarea imobilizărilor corporale, altele decât terenurile, se poate modifica în ambele
sensuri, de creștere sau de scădere a acesteia.
Creșterea valorii acestor active se poate explica prin:
reevaluări pe baza actelor normative; achiziții de
imobilizări; modernizarea celor existente;
producția proprie de imobilizări; investiții;
donații; aport în natură.
Diminuarea valorii imobilizărilor corporale se explică prin: scoaterea din funcțiune a unor
imobilizări corporale; vânzarea unor elemente de imobilizări conform prevederilor
legale; recuperarea investiției financiare, prin amortizare (în afara terenurilor, cu
excepția amenajărilor de terenuri); trecerea unor imobilizări corporale în categoria
obiectelor de inventar; retragerea acționarilor din întreprindere.
Analiza în dinamică a imobilizărilor corporale vizează următoarele aspecte:
a). Analiza în dinamică a valorii rămase a imobilizărilor corporale
> iacp>100% arată că ritmul de creștere a valorii imobilizărilor corporale fabricate,
achiziționate sau reevaluate este superior ritmului de creștere a amortizării, casării și vânzării
unor elemente de imobilizări corporale.
> iacp<100% arată că ritmul de sporire a intrărilor de imobilizări corporale este
inferior ritmului aferent ieșirilor.
> iacp=100% arată o egalizare a ritmului intrărilor și ieșirilor de imobilizări
corporale.
b). Analiza corelativă dintre dinamica imobilizărilor corporale (IACP) și dinamica
indicatorilor de volum (cifra de afaceri netă ICAN, producția exercițiului
IQe„ veniturile din exploatare Ivexpl)
În acest sens deosebim următoarele situații:
> iacp>100% ican>100% IACP>ICAN (IQex, Ivexpl), adică ritmul de dotare cu
imobilizări corporale este superior ritmului de creștere a cifrei de afaceri nete, (a producției
exercițiului sau veniturilor din exploatare), situație care se înregistrează în special în
perioadele neinflationiste, când rata dobânzii aferentă creditului angajat este relativ redusă.
În perioadele inflationiste, această corelație reflectă o situație nefavorabilă pentru
firmă, ea explicându-se prin utilizarea ineficientă a imobilizărilor corporale în procesul
productiv, pe fondul încetinirii vitezei de rotație a imobilizărilor corporale.
Totuși, această corelație se justifică din punct de vedere economic, în aceste perioade
inflaționiste, atunci când, fie are loc reevaluarea imobilizărilor corporale, fie se efectuează
investiții masive în entitatea economică, cu condiția ca în perioada imediat următoare
reevaluării să se modifice raportul între cele două dinamici (IACP<ICAN), sau atunci când
se pun în funcțiune investiții mari ca volum și costisitoare.
> iacp>100% ican>100% IACP<ICAN (IQex, Ivexpl), semnifică O sporire a
eficientei utilizării imobilizărilor corporale în procesul productiv, pe fondul accelerării
vitezei de rotație a acestora.
Dacă IAC* 100%, ICAN>100 evident că IACP<ICAN (IQex, Ivexpl), această
corelație reprezintă cea mai favorabilă situație pentru întreprindere, ea evidențiind faptul că,
întreprinderea, cu un volum valoric mai mic de imobilizări corporale, obține o cifră de
afaceri (producție a exercițiului, venituri din exploatare) mai mare.
 Dar situația este justificată din punct de vedere economic numai dacă întreprinderea
nu-și face un scop din reducerea valorii imobilizărilor corporale, lucru care poate atrage după
sine și scăderea (ICAN, Qex,vexpl < 100%), cifrei de afaceri nete (a producției exercițiului
sau a veniturilor din exploatare).
> IACP=ICAN (IQex, Ivexpl), adică se realizează o egalitate între cele două dinamici,
situație posibilă în cazul unui proces investițional comparabil cu cel precedent, cu o viteză de
rotație a imobilizărilor corporale situată în parametrii anteriori, pe fondul aceluiași volum al
vânzărilor.

III. Imobilizările financiare (AF) cuprind:

1. Acțiuni deținute la filiale
2. Împrumuturi acordate entităților din grup
3. Actiuni detinute la entitătile asociate si la entitătile controlate în comun
4. Împrumuturi acordate entităților asociate și la entitățile controlate în comun
5. Alte titluri imobilizate (investiții deținute ca imobilizări)
6. Alte împrumuturi
Conform O.M.F.P. nr. 1802/2014 pentru aprobarea reglementărilor contabile privind
situațiile financiare anuale individuale și situațiile financiare anuale consolidate
1. societate-mamă înseamnă o entitate care controlează una sau mai multe filiale;
filială înseamnă o entitate controlată de o societate-mamă, inclusiv orice
filială a societătii-mamă care le conduce; grup înseamnă o societate-mamă și
toate filialele acesteia; entități afiliate înseamnă două sau mai multe entități
din cadrul unui grup; entitate asociată înseamnă o entitate în care o altă
entitate are un interes de participare și ale cărei politici de exploatare și
financiare fac obiectul unei influențe semnificative exercitate de cealaltă
entitate; o entitate controlată în comun este o asociere în participație care
presupune fondarea unei corporații, unui parteneriat sau a altei entități în care
fiecare asociat are un interes (de exemplu: două întreprinderi își combină
activitățile lor într-o direcție particulară de afaceri prin transferarea activelor și
datoriilor relevante într-o entitate controlată în comun. Un alt exemplu este
acela al unei întreprinderi care își începe activitatea într-o țară străină
împreuna cu guvernul acelei țări sau cu o agenție din acea țară, formând o
entitate separată care este controlată în comun de întreprindere și de guvern
sau agenție).
Actiunile detinute la entitătile asociate si la entitătile controlate în comun reprezintă
drepturile sub formă de acțiuni și alte titluri cu venit variabil, pe care întreprinderea le deține
ca parte în capitalul social al altei întreprinderi și care dau dreptul întreprinderii care le
deține, să exercite o anumită influentă în activitatea celei de la care le-a achiziționat.
 Actiunile deținute la filiale sunt drepturi deținute sub formă de acțiuni la filialele
societății mamă.
Interesele de participare sunt imobilizări financiare care vizează:
2. interesele de participare în capitalul entităților din afara grupului; interese
strategice în capitalul entităților din afara grupului.
Interesele de participare sunt titluri de participare într-o proporție de 20-50% care
asigură exercitarea unei influente semnificative.
Interesele de participare strategice reprezintă titluri de participare care sunt deținute
într-o proporție de până la 20% și nu asigură posibilitatea exercitării unei influente
semnificative. Titlurile de participare deținute într-o proporție de 10% sunt considerate
interese minoritare.
Împrumuturi acordate entităților din grup reprezintă sumele datorate de filiale și
dobânda aferentă sumelor datorate de filiale.
Împrumuturi acordate entităților asociate și entităților controlate în comun
includ atât creanțele propriu-zise cât și dobânda aferentă acestora.
Interesele de participare reprezintă interesele deținute de o întreprindere în capitalul
social al altei întreprinderi. Interesele de participare sunt deținute pe termen lung în scopul
garantării contribuției la activitatea întreprinderii respective.
Un interes de participare include un interes ce poate fi convertit într-o participare în
acțiuni și o opțiune de a achiziționa acțiuni sau orice fel de astfel de participații, fără a se tine
seama de faptul că acțiunile la care se referă pot fi după conversie sau după exercitarea
opțiunii, neemise. O participare deținută în contul unei alte întreprinderi va fi tratată ca fiind
deținută la acea întreprindere în sine. Interesele de participare cuprind investițiile în
întreprinderile asociate și investițiile strategice. O participare de 10% sau mai mult,
presupune că este o investiție strategică, dacă nu demonstrează contrariul.
Investițiile pot fi directe sau de portofoliu. Investitia directă reprezintă investiția care
se realizează prin aport de fonduri financiare, bunuri mobile și imobile sau orice alte drepturi
de proprietate evaluate în bani, prin crearea sau excluderea unei întreprinderi deținute de
aceasta, a unei filiale, prin achiziționarea integrală a unei întreprinderi existente, prin
participarea parțială într-o întreprindere nouă sau existentă, cu sau fără posibilitatea de a
exercita o influentă directă asupra administrării acesteia.
Investitia de portofoliu reprezintă o altă investiție decât cea directă, care se realizează
prin intermediul următoarelor instrumente: valori mobiliare specifice pieței de capital,
instrumente specifice pieței monetare, instrumente de plasament colectiv, operațiuni în
conturi curente, operațiuni în conturi de depozit.
Alte titluri imobilizate reprezintă drepturile sub formă de acțiuni și alte titluri cu venit
variabil, pe care întreprinderea le deține ca parte în capitalul social al altei întreprinderi, dar
care nu dau dreptul întreprinderii care le deține, să exercite o anumită influentă în activitatea
întreprnderii de la care le-a achiziționat. De asemenea, în cadrul altor titluri imobilizate se
înregistrează și certificatele verzi amânate (pentru producătorii de energie din surse
regenerabile).
Alte împrumuturi sunt reprezentate de garanții, depozite și cauțiuni depuse de
entitate la terti.
În general, o sporire a valorii acestor titluri (IA* 100%), semnifică o angajare a
resurselor întreprinderii în activitatea altei întreprinderi, în timp ce o scădere a valorii
activelor financiare (IA* 100%), semnifică o neimplicare a întreprinderii în operațiuni pe
piața de capital și în activitatea altor întreprinderi.

B. ACTIVELE CIRCULANTE (AC) constituie o componentă a elementelor de activ,

legate nemijlocit de un singur ciclu de exploatare, motiv pentru care și viteza lor de
transformare este mai rapidă decât în cazul activelor corporale. Din punct de vedere
financiar, accelerarea vitezei de rotație a activelor circulante înseamnă, de fapt, crearea
premiselor necesare sporirii capacității de autofinanțare a activelor productive.
Activele circulante sunt formate din:
l. Stocuri
1. Creanțe
2. Investiții pe termen scurt
3. Casa și conturi la bănci

I.Stocurile (S) cuprind:

1. Materii prime și materiale consumabile
2. Producția în curs de execuție
3. Produse finite și mărfuri
4. Avansuri pentru cumpărări de stocuri
1. Stocurile de materii prime și materiale consumabile (SMP). Analiza în dinamică a
acestor stocuri vizează două aspecte, și anume:
a). ritmul modificării stocurilor (ISMP);
b). ritmul corelat al dinamicii stocurilor (ISMP), al cheltuielilor materiale (ICM) și al
cifrei de afaceri nete (ICAN).
a). În privința analizei ritmului de modificare a stocurilor de materii prime și materiale
consumabile, apar trei posibilități:
> creșterea valorii stocurilor de materii prime și materiale consumabile
comparativ cu perioada precedentă ismp>100% se explică prin:
aprovizionare în devans; modificări în structura de fabricație, fie
prin introducerea în fabricație a unor noi sortimente, fie prin creșterea
 ponderii sortimentelor care necesită materii prime mai scumpe; s/
sporirea consumului specific;
aprovizionarea peste necesar; creșterea costului de achiziție a
materiilor prime de la furnizori, fie datorită creșterii nivelului calitativ,
fie datorită creșterii inflației; evaluarea diferită a stocurilor potrivit
metodelor de evaluare FiFO, LIFO, cost mediu ponderat etc.
> menținerea ritmului de evoluție a stocurilor de materii prime și materiale
consumabile în parametrii comparabili cu cei ai perioadei precedente
ISMP=100% în cazul:
unei aprovizionări ritmice; unui consum specific
constant; unor costuri de achiziție constante;
menținerii structurii de fabricație în aceeași parametri.
> diminuarea nivelului stocurilor de materii prime și materiale consumabile
ISMP<100% prin:
s/ ritmul superior al producției în raport cu cel al
aprovizionării; aprovizionarea neritmică; utilizarea
stocului de siguranță în producție; reducerea costului de
achiziție a materiilor prime:
modificări în structura de fabricație, fie prin renunțarea la fabricarea
unor sortimente mai putin rentabile sau pentru care nu mai există cerere
pe piață, fie datorită creșterii ponderii sortimentelor care necesită materii
prime mai ieftine .
b). Analiza în dinamică a celor trei indicatori (stocuri de materii prime și materiale
consumabile, cheltuieli materiale și cifra de afaceri netă), permite evidențierea
următoarelor aspecte mai importante:
> ismp>100% icm>100% ican>100% și ICAN>ICM, înseamnă că are loc o creștere a
valorii stocurilor ca urmare a unor comenzi suplimentare, în condițiile creșterii cheltuielilor
materiale, prin sporirea fie a consumurilor specifice normate, fie a costului de achiziție a
materiilor prime, pe fondul unui grad de valorificare a materiilor prime, în creștere. Corelația
reflectă o situație favorabilă pentru întreprindere, deoarece ritmul de creștere al cifrei de
afaceri nete (efectul obținut) este superior ritmului de creștere a cheltuielilor materiale
(efortul depus).
> ISM* 100%, ICM>100% ICAN>100% și ICAN<ICM, caz în care stocurile cresc
datorită depășirii normelor de consum, în condițiile unui grad scăzut de valorificare a
materiilor prime. Situația se mai poate explica și prin sporirea costului de achiziție, în
condițiile menținerii neschimbate a cantității aprovizionate și a preturilor de vânzare a
produselor fată de perioada precedentă, sau în condițiile creșterii preturilor de vânzare într-
un ritm inferior ritmului de creștere a costurilor de achiziție a materiilor prime. Situația
reflectă o utilizare ineficientă a stocurilor de materii prime și materiale consumabile.
Costul de achizitie al unui bun este egal cu prețul de cumpărare, taxele
nerecuperabile, cheltuielile de transport-aprovizionare și alte cheltuieli accesorii necesare
pentru punerea în stare de utilizare sau intrare în gestiune a bunului respectiv.
> ISM >100%, ICM>100% ICAN>100% și ICA>ICM, situație explicată prin faptul că
stocurile înregistrează o sporire exclusiv valorică, prin creșterea costului de achiziție a
materiilor prime și materialelor, iar preturile de vânzare ale produselor evoluează în același
ritm.
> ISMP>100%, ICM>100% ICAN<100% și evident ICAN<ICM, situație nefavorabilă
pentru
firmă, explicată prin faptul că stocurile au crescut pe seama reducerii vânzărilor, normele de
consum și costurile de achiziție înregistrând o creștere fată de perioada precedentă. Gradul
de valorificare a materiilor prime este în scădere, întreprinderea fiind pusă în situația de a
nuși putea recupera integral cheltuielile cu materiile prime.
> ISMP<100% ICM <100% ICAN>100% și evident ICAN>ICM, situație foarte favorabilă
pentru firmă, deoarece ea se explică prin diminuarea stocurilor, atât prin reducerea
consumurilor de materii prime, cât și prin sporirea gradului de valorificare al acestora,
reflectând o eficientă crescută în ceea ce privește utilizarea stocurilor de materii prime.
Totuși această situație, deși este cea mai favorabilă pentru întreprindere, are până la
un punct justificare economică, adică întreprinderea, pe de o parte, nu trebuie să reducă
stocurile de materii prime, încât să se afle în situația de a apela la stocurile de siguranță, sau
să nu aibă stocurile necesare realizării comenzilor, iar pe de altă parte, nu trebuie să reducă
cheltuielile materiale astfel încât să fie afectat nivelul calitativ al produselor, situații care pot
duce la scăderea cifrei de afaceri, caz reflectat de următoarea corelație ISM< 100%,
ICM<100% ICAN <100% (situație nejustificată din punct de vedere economic).
> ISMP=100% Icm=100%, situație foarte rar întâlnită în cadrul unei
întreprinderi, sau întâmplătoare, care se explică prin faptul că stocurile se mențin constante
în condițiile acelorași vânzări și consumuri specifice comparabile cu cele ale perioadei
precedente.
2. Producția în curs de execuție (SPCE) este de regulă evaluată la cost de producție. Dacă
valoarea realizabilă netă a producției în curs de execuție este mai mică decât costul de
producție, atunci acea valoare realizabilă netă corespunzătoare activului circulant este cea
care trebuie prezentată în situațiile financiare, adică valoarea activului, mai putin provizionul
legal constituit.
 Producția în curs de execuție este influențată de patru factori, și
anume: volumul fizic al producției; durata ciclului de fabricație;
structura sortimentală; costul de producție.
v
/ Din compararea indicelui productiei în curs de executie (ISPCE) cu indicele
productiei finite (ISPF), rezultă următoarele concluzii:
> ISPCE>ISPF, corelația arată că are loc o mărire a duratei ciclului de
fabricație și o sporire a costului de producție;
> ISPCE<ISPF, corelația arată că are loc o reducere a duratei ciclului de
fabricație în paralel cu reducerea costului de productie;.
> IspcE=lspF, valoarea producției în curs de execuție se modifică în același
ritm cu valoarea produselor finite.
/ În cazul sporirii duratei ciclului de fabricatie va rezulta o creștere a imobilizărilor
v

financiare în stocuri și deci o recuperare mai lentă a investiției financiare. Dacă durata
ciclului de fabricație se reduce, atunci se va recupera mai rapid investiția financiară inițială.
Stuctura sortimentală influențează nivelul și dinamica producției în curs de execuție
astfel:
>dacă structura se modifică în favoarea unor sortimente cu un cost de producție
comparabil mai mic, are loc diminuarea în termeni reali a valorii producției în
curs de execuție;
>dacă structura se modifică în favoarea unor sortimente cu un cost de producție
comparabil mai mare, atunci se va înregistra o sporire a valorii producției în
curs de execuție, cu consecințe financiare negative asupra
lichidității întreprinderii.
v
Costul de productie influențează nivelul și dinamica producției în curs de excutie,
astfel:
>în sensul creșterii acesteia, dacă costul de producție înregistrează o majorare
fată de perioada precedentă;
>în sensul scăderii acesteia, dacă costul de producție curent este situat la un
nivel inferior celui comparabil (al perioadei precedente).
Costul de productie al unui bun cuprinde atât costul de achiziție al materiei prime și
materialelor consumabile, celelalte cheltuieli directe de producție, precum și cota
cheltuielilor indirecte de producție alocate rațional ca fiind legate de fabricația acestuia.
Cheltuielile generale de administratie și cele financiare nu se includ în costul de
producție, cu unele excepții. Costurile îndatorării, respectiv cheltuielile financiare cu
dobânzile, diferențele de curs aferente dobânzilor privind împrumuturile care sunt direct
atribuite costului de achiziție, pot fi capitalizate ca parte a costului de producție a unui activ.
Cheltuielile de desfacere nu se includ în costul de producție.
1. Produsele finite și mărfurile (SPF) semnifică imobilizările financiare
temporare, care sunt înregistrate în conturile ce reflectă aceste valori materiale.
1. Factorii de influentă a nivelului stocurilor de produse finite sunt:
1. termenele de livrare și durata ciclului de fabricație; volumul
fizic al producției; structura sortimentală; costul de
producție.
V
În situația în care termenele de livrare ale produselor finite sunt respectate, atunci în
dinamică, stocul înregistrează o scădere.
VÎn cazul în care semifabricatele sunt folosite în procesul productiv, dimensiunea
stocului depinde de durata ciclului de fabricate.
V
Volumul fizic al acestor produse influențează mărimea stocului de produse finite
astfel:
>în situația sporirii volumului fizic, în condițiile evaluării acestuia în costuri
comparabile, se va înregistra o creștere a valorii stocului de produse finite; > în
situația diminuării volumului fizic, dacă costul de producție nu se modifică în
termeni reali, atunci are loc o diminuare a valorii acestor stocuri.
u
Structura sortimentală are un impact asupra modificării stocurilor în următoarele
condiții:
>dacă structura sortimentală se modifică în favoarea unor sortimente cu un cost
de producție comparabil mai mare, se va înregistra o creștere a valorii
stocurilor de produse finite;
>dacă structura sortimentală se modifică în favoarea unor sortimente cu un cost
comparabil mai mic, atunci are loc o diminuare a nivelului valoric al acestor
stocuri.
Costul de productie poate influenta stocurile de produse finite în sensul creșterii sau
scăderii valorii acestora.
2. Efectivele de animale (activele biologice de natura stocurilor) constituie o
componentă a acestor categorii de stocuri care se evaluează în contabilitate la
costuri de producție sau de achiziție și includ:
1. valoarea efectivelor de animale și păsări, respectiv a
animalelor născute, a celor tinere de orice fel, în vederea
creșterii și folosirii lor pentru muncă și reproducție;
 valoarea animalelor și păsărilor la îngrășat pentru
valorificare; valoarea coloniilor de albine:
2. valoarea animalelor pentru producția de carne, lapte, lână,
blană etc. Factorii de influentă a modificării valorii acestor
efective sunt:
3. raportul dintre ritmul intrărilor și cel al ieșirilor de animale în
decursul exercițiului financiar; structura efectivelor de
animale; costul de productie/achizitie a animalelor;
mărimea provizioanelor aferente efrectivelor de animale.
Astfel, în situația în care ritmul livrărilor este superior/inferior ritmului intrărilor de
V

animale, va avea loc o diminuare/creștere a valorii acestor stocuri.

V
Dacă structura efectivelor de animale se modifică în favoarea categoriilor evaluate la
costuri comparabile mai mici/mari, va avea loc diminuarea/creșterea valorii efectivelor.
V
În situația în care efectivele se obtin/achizitionează la un cost de productie/achizjtie
mai mic/mare, atunci va avea loc o scădere/creștere a valorii acestor efective.
V
În cazul în care are loc o creștere/scădere a provizioanelor constituite pentru
efectivele de animale, se înregistrează o scădere/creștere a valorii acestora.
3. Mărfurile și ambalajele vizează aspecte legate de latura comercială a firmei.
Modificarea stocului final de mărfuri și ambalaje depinde de următorii factori:
1. raportul dintre ritmul aprovizionării și cel al desfacerilor de
mărfuri; structura mărfurilor vândute; adaosul comercial
practicat; mărimea provizioanelor constituite; regimul
circulației ambalajelor (ambalaje refolosibile și
nerefolosibile).
Astfel, în cazul în care ritmul desfacerilor este superior/inferior ritmului
u

aprovizionărilor, se înregistrează o diminuare/majorare a valorii stocurilor de mărfuri și

ambalaje.
V
Dacă structura vânzărilor se modifică în favoarea unor grupe de mărfuri cu o cotă de
adaos comercial mai mare/mic, atunci se va înregistra o diminuare/majorare a valorii acestor
stocuri.
V
În situația în care adaosul comercial este în scădere/creștere, atunci se va înregistra o
diminuare/majorare a valorii stocurilor de mărfuri și ambalaje.
V
Diminuarea/majorarea valorii provizioanelor constituite va însemna o
creștere/scădere a valorii mărfurilor și ambalajelor aflate în stoc.
 u
Preluarea/nepreluarea operativă de către furnizori a ambalajelor refolosibile, a căror
pret nu este inclus în cel al mărfii vândute, va determina scăderea/creșterea valorii acestor
stocuri.
2. Avansurile pentru cumpărări de stocuri reprezintă sumele avansate pentru
cumpărarea de stocuri și sunt active nemonetare (adică aceste creanțe asupra
furnizorilor, de natura avansurilor, se vor stinge prin punerea la dispoziția
întreprinderii de către furnizor a materiilor prime pentru care întreprinderea a efectuat
asemenea avansuri, și nu prin încasarea unei sume de bani).

1. Creanțele reprezintă sumele bănești imobilizate temporar la terți. Factorii de

influentă a creanțelor sunt:
1. cifra de afaceri netă;
2. prevederile contractuale privind termenele de livrare; garanții materiale
constituite în cazul insolvabilității clienților (debitorilor diverși); structura
vânzărilor; calitatea produselor/serviciilor vândute/prestate.
V
În general, sporirea cifrei de afaceri determină o creștere a volumului creante/or
comerciale, care pe termen mediu și lung poate crea probleme de lichiditate financiară atunci
când facturile emise nu sunt încasate la termen.
V
O altă categorie de creanțe o reprezintă debitorii diverși. În situația în care debitorii
nu sunt urmăriți operativ în conformitate cu prevederile legale atunci există riscul
nerecuperării sumelor imputate pentru diverse pagube cu consecințe nefavorabile asupra
lichidității financiare a întreprinderii.
'Dacă structura desfacerilor, se modifică în favoarea unor produse cu o valoare mai
mare/mică, atunci are loc o creștere/diminuare a soldului creanțelor. În categoria creanțelor
se includ și alte elemente, cum ar fi:
3. sume de încasat de la entitățile afiliate sume de incasat de la entitățile asociate
și entitățile controlate în comun alte creanțe capitalul subscris și nevărsat
În general, sporirea valorii acestor creanțe poate crea serioase probleme de lichiditate
financiară pentru întreprindere, dacă sumele prevăzute a se încasa nu sunt înscrise în grafice
de recuperare.
În cazul unor produse/servicii de calitate inferioară, sau cu defecte ascunse, pot apărea
probleme de încasare a creanțelor, cauzate de remedierea defectelor. În situația unor
produse/servicii de calitate superioară întreprinderea va avea o putere de negociere mai mare
asupra clienților, cu termene de încasare mai reduse, lucru care va avea influente favorabile
asupra lichidității financiare a acesteia.
 2. Trezoreria întreprinderii cuprinde disponibilitățile bănești, investițiile
financiare pe termen scurt și alte valori aflate temporar în casieria
firmei.
Investițiile pe termen scurt cuprind:
1. acțiuni deținute la entitățile afiliate
2. alte investiții financiare pe termen scurt care pot fi: obligațiuni emise și
răscumpărate, obligațiuni cotate/necotate, actiuni cotate/necotate,alte investiții
financiare pe termen scurt și creanțe asimilate, certificate verzi primite.
La data intrării în patrimoniu, aceste investiții se evaluează la cost de achiziție,
valoare corectată cu provizionul constituit pentru această investiție.
O sporire a valorii acestor investiții semnifică o direcționare a surplusului monetar al
întreprinderri spre piața financiară de capital.
În dinamică, o sporire a trezoreriei ITR>100% determină atât consolidarea stărilor de
lichiditate și solvabilitate financiară, cât și menținerea într-un echilibru monetar a
întreprinderii și, pe această bază, are loc întărirea capacității de plată și autofinanțare a ei.

C. CHELTUIELILE ÎN AVANS (CAV) sunt cheltuieli care urmează să fie incluse în

costuri în perioadele următoare (de exemplu: cheltuieli cu abonamentele, cheltuieli privind
plata chiriilor către un terț, cheltuieli privind reparațiile capitale la utilaje, primele de
asigurare la mijloacele de transport etc.).
În funcție de perioada pentru care sunt angajate acest tip de creanțe, cheltuielile în
avans sunt reprezentate de : Sume de reluat într-o perioadă de până la un an (CAV<1an)
Sume de reluat într-o perioadă mai mare de un an (CAV>1an).
În general, o sporire a acestor cheltuieli reprezintă o direcționare a surplusului
monetar spre beneficii viitoare. Din punctul de vedere al retratării activului, cheltuielile în
avans sunt considerate active nemonetare (adică aceste creanțe de natura cheltuielilor în
avans se vor stinge prin punerea la dispoziția entității de către un terț, a unor bunuri pentru
care entitatea a efectuat asemenea cheltuieli, și nu prin încasarea unei sume de bani).
De asemenea, aceste Cheltuieli în avans de tipul Sumelor de reluat într-o
perioadă de până la un an, împreună cu Activele circulante formează Activele curente
ale entității economice.
Adică = AC + CAV<I an unde: AC* - reprezintă Active
curente
AC - reprezintă Active circulante
CAV<I an - reprezintă Cheltuieli în avans (Sume de reluat într-o perioadă de până la
un an)
1.1.2. Analiza evoluției datoriilor și capitalurilor proprii
(Analiza dinamicii datoriilor și capitalurilor proprii)
 Datoriile și capitalurile proprii formează sursele de finanțare ale entității economice și
sunt grupate în bilanț după gradul lor de exigibilitate. Acestea cuprind următoarele grupe de
posturi:
D. Datorii: Sumele care trebuie plătite într-o perioadă de până la un an
1. Datorii: Sumele care trebuie plătite într-o perioadă mai mare de un an
2. Provizioane
l. Venituri în avans
J. Capital și rezerve
Patrimoniul public
Patrimoniul privat

D.+G. DATORIILE TOTALE (DT) ale întreprinderii, indiferent de perioada de referință, se

structurează în:
1. Împrumuturi din emisiunea de obligațiuni
2. Sume datorate instituțiilor de credit
3. Avansuri încasate în contul comenzilor
4. Datorii comerciale - furnizori
5. Efecte de comerț de plătit
6. Sume datorate entităților din grup
7. Sume datorate entităților asociate și entităților controlate în comun
8. Alte datorii, inclusiv datoriile fiscale și datoriile privind asigurărilor sociale
1. Împrumuturile din emisiunea de obligațiuni reprezintă resurse financiare utilizate
pentru finanțarea unor proiecte de investiții. Obligațiunea este valoarea mobiliară
negociabilă care conferă deținătorului calitatea de creditor. El are dreptul de a încasa
de la emitent dobânzile aferente sumei date cu împrumut.
2. Sumele datorate instituțiilor de credit cuprind creditele bancare pe termen mediu și
lung și dobânzile bancare aferente, creditele bancare pe termen scurt, creditele
bancare pe termen scurt nerambursate la scadentă și dobânzile bancare aferente
acestor credite.
3. Avansurile încasate în contul comenzilor reprezintă resurse temporare de finanțare
constituite din sumele avansate de clienți pentru produsele ce se vor livra, lucrările ce
se vor executa, serviciile ce se vor presta de firmă în perioada următoare. Aceste
avansuri sunt de natura pasivelor nemonetare (se sting prin punerea la dispoziția
clienților, de către întreprindere, a bunurilor pentru care aceștia au plătit avansurile).
Dacă nivelul acestor sume va crește, atunci în perioada viitoare se va înregistra o
sporire a veniturilor din exploatare, cu consecințe favorabile asupra echilibrului
financiar al întreprinderii.
4. Datoriile comerciale - furnizori reprezintă resursele bănești atrase temporar de la terți.
De regulă, acestea nu sunt purtătoare de dobânzi, și asigură o finanțare suplimentară a
firmei.
5. Efectele de comerț de plătit reprezintă angajamentele financiare asumate de
întreprindere fată de terți. Efectele de comerț vizează pe de o parte activitatea curentă,
iar pe de altă parte activitatea investițională.
6. Sumele datorate entităților din grup reprezintă datorii ce privesc obligații financiare
care trebuie achitate entităților din cadrul grupului, dobânzile aferente acestor datorii,
vărsăminte de efectuat referitoare la titluri de participare deținute la filiale din cadrul
grupului, decontări în cadrul grupului și dobânzile aferente decontărilor în cadrul
grupului.
7. Sume datorate entităților asociate și entităților controlate în comun reprezintă datorii
către entitățile care dețin interese de participare în capitalul entității analizate, precum
și dobânzile aferente acestor împrumuturi, vărsăminte de efectuat referitoare la
interesele de participare, decontările privind interesele și dobânzile aferente acestor
decontări.
8. În categoria altor datorii se includ:
1. creditele guvernamentale externe;
2. creditele de la trezoreria statului;
3. alte împrumuturi și datorii asimilate și dobânzile aferente acestora;
4. vărsăminte de efectuat pentru alte imobilizări financiare;
5. obligații fată de personal;
6. datorii fiscale;
7. datorii privind asigurările sociale;
8. dobânzi de plătit pentru creditele contractate pe termen scurt și lung.
O creșterea a valorii datoriilor la sfârșitul exercițiului față de începutul acestuia
semnifică faptul că ritmul contractării diferitelor tipuri de datorii a devansat ritmul plății
acestora IDT>100%Dimpotrivă, dacă valoarea acestora scade față de începutul exercițiului
financiar IDT<100%acest lucru înseamnă, fie că obligațiile față de diferiți terți au fost
onorate, fie ritmul contractării diferitelor tipuri de datorii a fost devansat de ritmul plății acestora.

H. PROVIZIOANELE (PV) vizează, pe de o parte, provizioanele pentru

beneficiile angajaților și provizioanele pentru impozite, iar pe de altă parte, vizează
alte provizioane, și anume:
9. provizioane pentru litigii;
10. provizioane pentru garanții acordate clienților; provizioane pentru
dezafectarea imobilizărilor corporale și alte acțiuni legate de
acestea:
 11. provizioane pentru restructurare;
12. alte provizioane pentru riscuri și cheltuieli.

l. VENITURILE ÎN AVANS (VAV) cuprind, pe de o parte, Subvențiile pentru

investiții (SI) (ct. 475) primite de la finanțatori, iar pe de altă parte, Veniturile înregistrate în
avans (Vav) (ct. 472), pentru produse, lucrări și servicii care vizează exercițiile financiare
viitoare și
Veniturile în avans aferente activelor primite prin transfer de la clienți (Vavc)
(ct.478).

Deci: VAV = SI + Vav+ Vavc unde: VAV — reprezintă Venituri

în avans
SI — reprezintă Subvenții pentru investiții
Vav — reprezintă Venituri înregistrate în avans
Vavc — reprezintă Venituri în avans aferente activelor primite prin transfer de la
clienți
Subvențiile pentru investiții (SI) reprezintă sume pentru acordarea cărora principala
condiție este ca entitatea economică să cumpere, construiască sau achiziționeze active cu
ciclu lung de fabricație (Sume de reluat într-o perioadă mai mare de un an Sl>lan). În acest
caz, subvențiile pentru investiții vizează termenul mediu și lung privind resursele de
finanțare, ele fiind considerate împrumuturi la termen mediu și lung, rambursabile sau
nerambursabile, primite de la stat (subvenții guvernamentale) sau de la alte organisme (de
ex., europene), pentru finanțarea investițiilor. În cazul în care subvențiile vizează termenul
scurt de finanțare ele se recunosc ca venit al perioadelor corespunzătoare de utilizare a
acestora (Sume de reluat într-o perioadă de până la un an Sl<lan).
SI = SI < lan + > lan
unde: SI — reprezintă Sbvenții pentru investiții
SI < lan — reprezintă Sume de reluat într-o perioadă de până la un an
SI > lan— reprezintă Sume de reluat într-o perioadă mai mare de un an
O.M.F.P. nr. 3055/29.10.2009 a adus o modificare în ceea ce privește Veniturile
înregistrate în avans, întroducând două linii în bilanț, și anume: Sume de reluat într-o
perioadă de până la un an (VaV<1an), elemente care vizează termenul scurt al acestui tip de
obligație, respectv Sume de reluat într-o perioadă mai mare de un an (VaV>1an), elemente
care vizează termenul mediu și lung al acestui tip de obligație, astfel că Veniturile
înregistrate în avans sunt formate din cele două elemente.
Vav = Vav < I an + Vav an
unde: Vav — reprezintă Venituri înregistrate în avans
Vav < 1 an — reprezintă Sume de reluat într-o perioadă de până la un an
 Vav > 1 an — reprezintă Sume de reluat într-o perioadă mai mare de un an
Venituri în avans aferente activelor primite prin transfer de la clienți (Vavc) sunt
înregistrate de entitățile care primesc active de la clienții lor, sub formă de imobilizări
corporale sau numerar, care au ca destinație achiziția sau construirea de imobilizări
corporale, pentru a-i conecta la o rețea de electricitate, gaze, apă sau pentru a le furniza
accesul continuu la anumite bunuri sau servicii.
Vavc = Vavc< 1 an + Vavc> 1 an
Veniturile în avans reprezintă pasive nemonetare, deoarece ele se sting prin punerea la
dispoziția unui terț a bunurilor pentru care s-au acordat respectivele avansuri, și nu prin plata
unei sume de bani.
Veniturile în avans de tipul Sume de reluat într-o perioadă de până la un an
împreună cu Datorii: Sumele care trebuie plătite într-o perioadă de până la un an
(adică totalul grupei D din bilanț), formează Datoriile curente ale entității economice.
Adică DTS* = DTS + I an + Vav< I an + Vavc< I an unde: DTS* -
reprezintă Datorii curente
DTS - reprezintă Datorii: Sumele care trebuie plătite într-o perioadă de până la un an
(totalul grupei D din bilanț)
SI < 1 an - reprezintă Subvenții pentru investiții de tipul Sume de reluat într-o
perioadă de până la un an
Vav <1 an reprezintă Venituri înregistrate în avans de tipul Sume de reluat într-o
perioadă de până la un an
Vavc an — reprezintă Venituri în avans aferente activelor primite prin transfer de la
clienți de tipul Sume de reluat într-o perioadă de până la un an

J. CAPITALUL SI REZERVELE (CPR) cuprind fondurile proprii ale unei

întreprinderi, care se structurează în următoarele elemente:
l. Capital
1. Prime de capital
2. Rezerve din reevaluare
3. Rezerve
V.Profitul sau pierderea reportat(ă)
VI. Profitul sau pierderea exercițiului financiar
l. Capitalul unei întreprinderi se structurează în capitalul subscris și/sau vărsat și în
patrimoniul regiei.
Capitalul social (Cs) cuprinde aportul pe care acționarii sau asociații l-au adus în
întreprindere la constituirea acesteia. Capitalul social poate fi subscris și/sau vărsat. Capitalul
social subscris nevărsat este un segment al capitalului social total care nu s-a materializat în
lichidități sau în active materiale. Capitalul social subscris și vărsat reprezintă, de fapt,
materializarea aportului angajat de acționari sau asociati la înființarea întreprinderii.
În conformitate cu prevederile legale (Legea nr. 31/1990 republicată în Monitorul
Oficial al României nr. 33/29.01.1998), capitalul social al societăților cu răspundere ă
(S.R.L.) este de 200 lei, iar al societăților pe acțiuni (S.A.) este de 25.000 de euro,
echivalentul în lei (conform Legii nr. 302/2005 pentru modificarea și completarea Legii nr.
31/1990 privind societățile comerciale publicată in M.O. nr. 953 din data de 27.10.2005).
Capitalul social al entităților economice se poate diviza în părți sociale sau în acțiuni, în
funcție de forma juridică a entității economice și de prevederile contractului de societate.
Capitalul social poate fi modificat prin hotărâri ale Adunării Generale a Acționarilor
(AGA) sau asociaților, modificări care se regăsesc în acte juridice (acte adiționale).
Analiza în dinamică a capitalului social evidențiază modificările intervenite în
mărimea acestuia, astfel:
1. dacă Ics>=100%, înseamnă că a avut loc o sporire/mentinere a capitalului social, cu
consecințe favorabile asupra forței economice a firmei;
2. dacă IcS< 100%, înseamnă că a avut loc o diminuare a capitalului social, prin
retragerea acționarilor.
v
/ Patrimoniul regiei reprezintă capitalul statului la înființarea unei companii naționale
sau regii autonome care administrează o parte din patrimoniul public.
1. Primele de capital (PC) pot fi de emisiune, de aport, de fuziune și de conversie,
rezultând din operații de creștere a capitalului.
Prima de emisiune se determină ca diferență între prețul de emisiune al noilor acțiuni
și valoarea nominală a acțiunilor atribuite investitorilor, cu ocazia creșterii capitalului.
Prima de aport se calculează ca diferență între valoarea activului aportat și valoarea
nominală a acțiunilor atribuite în schimbul acestui aport.
Prima de fuziune se înregistrează ca diferență între valoarea intrinsecă (matematică) și
valoarea nominală a acțiunilor în cazul fuziunii a două sau mai multe societăți comerciale.
Prima de conversie a obligațiunilor în acțiuni se percepe la conversia obligațiunilor în
acțiuni.
În dinamică, analiza primelor de capital vizează două coordonate, și anume:
dacă Ipc>100%, înseamnă că are loc o sporire a capitalului propriu prin majorarea
primelor de capital, respectiv are loc o menținere a capitalului propriu în aceleași
coordonate; dacă IPC<100% înseamnă că are loc o scădere a primelor, și implicit a
capitalului propriu.
2. Rezervele din reevaluare (RREV) vizează, pe de o parte, rezervele aferente bilanțului
de deschidere al primului an de aplicare a ajustării la inflație, iar pe de altă parte,
vizează diferențele din reevaluarea imobilizărilor corporale și financiare și se
 determină ca diferență între valoarea actualizată și valoarea înregistrată în
contabilitate a acestor imobilizări. De regulă, operațiunile de reevaluare sunt efectuate
prin firme specializate și fac obiectul unor hotărâri de guvern sau hotărâri ale
Adunării Generale a Acționarilor.
În conformitate cu reglementările legale, întreprinderile pot proceda la reevaluarea
clădirilor, construcțiilor speciale și a terenurilor, precum și a imobilizărilor corporale în curs,
de natura clădirilor și construcțiilor speciale existente în patrimoniul lor. Potrivit acelorași
reglementări, începând cu anul 1999, diferențele din reevaluarea imobilizărilor corporale și a
imobilizărilor corporale în curs pot fi utilizate pentru majorarea capitalului social, respectiv a
patrimoniului societății comerciale. În dinamică, o sporire a nivelului diferențelor din
reevaluare semnifică efectuarea unei operațiuni de reevaluare
3. Rezervele (R) sunt o parte a capitalurilor proprii constituite din profitul brut sau net
repartizat la sfârșitul exercițiului financiar. Acestea pot fi: rezerve legale, rezerve
statutare sau contractule, alte rezerve si actiuni proprii.
Rezervele legale sunt constituite din profitul brut neimpozitat, într-o cotă de 5%
anual, dar nu mai mult de 20% din capitalul social al firmelor cu capital autohton și 25% a
firmelor cu capital mixt.
Rezervele statutare se constituie din profitul net conform reglementărilor legale în
vigoare.
Alte rezerve sunt constituite prin hotărâri ale AGA pentru acoperirea unor pierderi
neprevăzute, din calamități naturale, din diferențe de curs valutar, deprecieri ale stocurilor
etc.
Acțiunile proprii pot fi răscumpărate de întreprinderea care le-a emis, de la acționari
sau asociați, cu scopul de a fi revândute sau anulate. Cumpărarea pentru revânzare este
determinată de o speculație financiară, pe când cumpărarea în scopul anulării se face în
situația în care întreprinderea constată că volumul capitalului social este prea mare in raport
cu activitatea pe care o desfășoară, situație care ar putea avea ca efect scăderea procentuală a
dividendelor cuvenite, în raport cu alte întreprinderi cu activitate similară. Pentru a nu crea
nemulțumiri în rândul acționarilor se poate hotărî răscumpărarea unui pachet de acțiuni și
anularea lor, astfel încât să se redimensioneze capitalul social la nevoile momentului.
O.M.E.F. nr. 2374/12.12.2007 a adus o modificare la O.M.F.P.
1752/17.11.2005, în ceea ce privește structura situațiilor financiare, iar această
modificare vizează „Acțiunile proprii". Astfel, în bilanț mai sunt introduse încă două
linii (Câștiguri legate de instrumentele de capitaluri proprii respectiv, Pierderi legate
de instrumentele de capitaluri proprii). Bineînțeles, în Planul de conturi, apare o
grupă nouă de conturi care să reflecte aceste operațiuni, și anume Grupa 14:
„Câștiguri sau pierderi legate de emiterea, răscumpărarea, vânzarea, cedarea cu titlul
gratuit sau anularea instrumentelor de capitaluri proprii", care cuprinde două conturi:
contul 141 „Câștiguri legate de vânzarea sau anularea instrumentelor de capitaluri
proprii” (cont de pasiv) și contul 149 ”Pierderi legate de emiterea, răscumpărarea,
vânzarea, cedarea cu titlu gratuit sau anularea instrumentelor de capitaluri proprii”
(cont de activ).
Soldul conturilor reprezintă câștigurile transferate la rezerve (diferența între prețul de
vânzare al instrumentelor de capitaluri proprii și valoarea de răscumpărare, sau diferența
dintre valoarea nominală a instrumentelor de capitaluri proprii anulate și valoarea lor de
răscumpărare), respectiv pierderile acoperite din rezerve (diferența dintre valoarea de
răscumpărare a instrumentelor de capitaluri proprii anulate și prețul lor de vânzare, diferența
dintre valoarea de răscumpărare a instrumentelor de capitaluri proprii anulate și valoarea lor
nominală, valoarea instrumentelor de capitaluri proprii cedate cu titlu gratuit, cheltuieli
legate de emiterea instrumentelor de capitaluri proprii atunci când nu sunt îndeplinite
condițiile pentru recunoașterea lor ca imobilizări necorporale, alte cheltuieli legate de
răscumpărarea instrumentelor de capitaluri proprii).
1. dacă IR>100% are loc consolidarea capitalului propriu a întreprinderii;
2. dacă IR=100% are loc menținerea neschimbată a poziției financiare a rezervelor, a
capitalului propriu;
3. dacă IR<100% semnifică utilizarea unor rezerve pentru acoperirea unor pierderi, o
decapitalizare a întreprinderii și o slăbire a poziției sale financiare.
V.Profitul sau pierderea reportat(ă) se referă fie la pierderea exercițiului precedent, fie la
profitul amânat la repartizare conform hotărârii AGA. Această grupă mai include și rezultate
reportate de tipul: Rezultat reportat provenit din modificarea politicilor contabile, Rezultat
reportat provenit din corectatrea erorilor fundamentale, Rezultat reportat reprezentând
surplusul realizat din rezerva din reevaluare.
În general, o nerepartizare a profitului determină o creștere a capitalului propriu și
întărirea poziției financiare a întreprinderii, iar sporirea pierderii neacoperite determină
slăbirea poziției financiare a întreprinderii.
VI. Profitul sau pierderea exercițiului financiar poate îmbrăca forma profitului net sau
a pierderii.
În situația obținerii unui profit net, o creștere a acestuia comparativ cu perioada
precedentă, contribuie la consolidarea capacității de autofinanțare a întreprinderii. Acest
rezultat net nu este un rezultat monetar, datorită contabilității de angajamente. În cazul
rezultatului exercițiului se deosebesc următoarele situații:
1. dacă IRNE>100% înseamnă creșterea profitului net în perioada curentă fată de
perioada precedentă;
2. dacă RNE=100% înseamnă păstrarea aceluiași nivel a profitului;
3. dacă RNE<100% înseamnă scăderea profitului net;
4. dacă IRNE<0, înseamnă că firma a înregistrat pierdere în perioada curentă fată de
perioada precedentă.
CAPITALURILE PROPRII sunt formate din capitaluri, prime de capital, rezerve
din reevaluare, rezerve, profitul sau pierderea reportat(ă) și profitul sau pierderea
exercițiului.
Capital (C)
+ Prime de capital (PC)
+ Rezerve din reevaluare (RREV)
+ Rezerve (R)
Profitul sau pierderea reportat(ă)
+ Sold creditor reprezintă Profit reportat
Sold debitor reprezintă Pierdere reportată
Profitul sau pierderea exercițiului
+ Sold creditor reprezintă Profit
Sold debitor reprezintă Pierdere
Repartizarea profitului =

CAPITALURI PROPRII (CPR)

PATRIMONIUL PUBLIC este acea parte a domeniului statului aflată în proprietatea unei
regii autonome sau a unei unități administrativ-teritoriale. Bunurile care fac parte din
domeniul public sunt inalienabile (nu pot fi înstrăinate), insesizabile (nu pot fi urmărite de
niciun creditor, nu pot fi supuse executării silite) si imprescriptibile (nu pot fi dobândite de
alte persoane). Acestea sunt scoase din circuitul civil și pot fi date în administrare,
concesiune, folosință sau închiriate regiilor autonome, prefecturilor, autorităților
administrative publice centrale și locale sau altor instituții publice de interes national,
judetean sau local.

PATRIMONIUL PRIVAT este reprezentat de o parte a domeniului privat al statului aflat în

administrarea, proprietatea sau în folosința unei entități. Domeniul privat al statului este
format din bunurile mobile și imobile care, potrivit legii sau prin natura lor, nu sunt de uz
sau de interes public, aflate sau intrate în proprietatea statului sau a unităților
administrativteritoriale prin căile și mijloacele prevăzute de lege. Spre deosebire de
patrimonial public, acest patrimoniu poate fi vândut, închiriat și concesionat, deci sunt
bunuri alienabile și prescriptibile, dar sunt insesizabile.
CAPITALURILE PROPRII împreună cu PATRIMONIUL PUBLIC (PUB) și
PATRIMONIUL
PRIVAT (PRV) formează CAPITALURI - TOTAL.

1.2. Analiza structurii poziției financiare

1.2.1. Analiza structurii activului cu ajutorul ratelor de structură

(Analiza statică a activului)

Analiza structurii elementelor bilanțului se relizează cu ajutorul ratelor calculate ca raport

între un element / o grupă de elemente ale bilanțului și totalul grupei respective, sau totalul
activului / totalul pasivului.
Construirea portofoliului de active și alegerea finanțării lor sunt determinate de
factorii tehnici, în funcție de specificul activității, de factorii economici, financiari și juridici.
Analiza cu ajutorul ratelor de structură vizează următoarele aspecte:
1. Stabilirea și evaluarea raporturilor dintre diferite elemente patrimoniale;
2. Evidențierea principalelor mutații calitative în situația mijloacelor și a surselor
generate de schimbările interne și de interacțiunea cu mediul economico-social;
3. Aprecierea stării patrimoniale și financiare;
4. Fundamentarea politicii și strategiei entității;
5. Caracteristicile sectoriale și gestiunea întreprinderii.
Ratele de structură sunt foarte utile în evaluarea tendințelor înregistrate, în
identificarea sensurilor și intensității abaterilor fată de media ramurii în care funcționează
întreprinderea și a concurenților principali și în alegerea deciziilor corective care decurg.
Ratele de structură ale activului se determină fie ca ponderi ale grupelor de activ în
totalul activului bilanțier, fie ca ponderi ale diferitelor elemente în cadrul fiecărei grupe.
Ratele de structură ale activului se structurează în:
1. Rata generală a imobilizărilor (RI)
2. Rata generală a activului circulant (RAC)
3. Rata cheltuielilor în avans (RCAV)

1. Rata generală a imobilizărilor (RI) se determină ca raport procentual între

valoarea activelor imobilizate și activul bilanțier și evidențiază ponderea pe care activele
imobilizate o dețin în totalul activului bilanțier.
 RI=AI/AB*100
Această rată evidențiază ponderea elementelor stabile care vor produce beneficii
economice într-o perioadă mai mare de un an.
Mărimea acestei rate permite evaluarea riscului asumat de investitori și a flexibilității
financiare a întreprinderii. Cu cât valorile ratei sunt mai ridicate, cu atât nivelul
imobilizărilor de resurse financiare este mai important, adică riscul activității este mai ridicat
și flexibilitatea financiară mai redusă.
Constituirea activului întreprinderii, mai ales în sectoarele productive care implică
imobilizări importante și adaptarea continuă la mutațiile tehnice și tehnologice, presupune o
reflecție strategică importantă.
În vederea efectuării unor comparații în timp la nivelul aceleași întreprinderi sau în
raport cu concurenții și cu media pe ramură, precum și pentru asigurarea unor informații
pertinente, trebuie să se tină cont de politicile contabile și fiscale (metodele de amortizare
utilizate și continuitatea aplicării lor în timp, reevaluarea activelor etc.).
Sporirea ratei generale a imobilizărilor comparativ cu începutul exercițiului financiar,
semnifică o consolidare a infrastructurii entității, și, pe această bază, are loc o creștere a
credibilității entității în fata investitorilor și creditorilor. O diminuare a ratei înseamnă, fie o
recuperare a investiției inițiale, fie o neangajare a firmei în programe de investiții, fie o
creștere mai accentuată a celorlalte elemente de activ (activele circulante și/sau cheltuielile în
avans).
Rata generală a imobilizărilor se descompune în:
1.1. Rata imobilizărilor necorporale (RIN)
1.2. Rata imobilizărilor corporale (RC)
1.3. Rata imobilizărilor financiare (RIF)

1.1. Rata imobilizărilor necorporale (RIN) evidențiază ponderea pe care aceste categorii de
active o dețin în totalul activului imobilizat.
RIN=ANCP/AI*100
Ponderea ridicată a imobilizărilor necorporale arată interesul pentru achiziționarea sau
producția unor asemenea imobilizări și este specifică marilor întreprinderi care dispun de
resurse financiare suficiente pentru a le aloca licențelor, brevetelor, pentru a susține activități
de dezvoltare. Evaluarea eficientei activității de dezvoltare este dificil de făcut, având în
vedere caracterul cercetării (fundamentală, aplicată), aplicarea în producție, etapele de
elaborare sau de aplicare a proiectelor.
Creșterea valorii ratei semnifică fie o expansiune comercială a entității, fie o
perfecționare a sistemului informațional economic, fie o consolidare a activității de cercetare
care se desfășoară în cadrul entității etc.
 Diminuarea ratei imobilizărilor necorporale poate însemna: fie recuperarea prin
amortizare, fie o neimplicare a întreprinderii în activitatea de cercetare sau în operații de
achiziționare a activelor altei întreprinderi, fie faptul că alte elemente ale activelor
imobilizate (respectiv, imobilizările corporale și/sau imobilizările financiare) înregistrează
un ritm de creștere superior ritmului de creștere a imobilizărilor necorporale.

1.2. Rata imobilizărilor corporale (RC) evidențiază ponderea pe care valoarea netă a acestor
active o dețin în totalul activului imobilizat.
RIC=ACP/AI*100
Această rată înregistrează valori diferite în funcție de specificul sectorului de activitate
al întreprinderii analizate, ca urmare a deciziilor de selecție a proiectelor de investiții care
creează valoare. Nivelul ridicat al ratei imobilizărilor corporale trebuie să fie interpretat cu
atenție: pe de o parte, el arată existenta unui risc ridicat asumat de proprietari, ca urmare a
lichidității acestor active, care presupune în contrapartidă speranța de a obține un profit
satisfăcător, iar pe de altă parte, menținerea competitivității tehnologice într-un mediu
dinamic presupune schimbări sistematice ale tehnologiilor utilizate.
Sporirea ratei imobilizărilor corporale constituie principala cale de angajare de noi
credite, iar scăderea ratei poate însemna o restrângere a gajului financiar de care dispune
entitatea, sau creșterea mai accentuată a celorlalte elemente de active imobilizate
(imobilizările necorporale și/sau imobilizările financiare).
Mărimea acestei rate e determinată, în primul rând, de natura activității. În ramurile
industriei grele și în cele care solicită echipamente importante ca volum și costisitoare, rata
înregistrează valori ridicate. Datorită sistemului complex de variabile care au incidentă
asupra acestui indicator, e dificil de stabilit o mărime optimă, o rată de referință.
Totuși, se apreciază că pentru întreprinderile comparabile, rata imobilizărilor
corporale măsoară capacitatea acestora de a rezista în cazul unei crize, de a se adapta la
schimbarea bruscă a tehnicii și cerințelor pieței.
La entitățile cu o pondere ridicată a activelor corporale, operează mai dificil o
conversie a activelor sale în disponibilități, gradul de flexibilitate al entității fiind mai redus.

1.3. Rata imobilizărilor financiare (RIF) se determină ca raport procentual între valoarea
imobilizărilor financiare și totalul activului imobilizat.
RIF=AF/AI*100
Rata pune în evidentă ponderea pe care relațiile financiar-patrimoniale externe o dețin
în totalul activului imobilizat.
Marile întreprinderi având o situație financiară favorabilă (bună), prevăd în strategia
lor investiții importante în titluri financiare ale altor întreprinderi. Logica financiară a acestor
plasamente pe termen lung rezidă din teoria marginală și ia în calcul limitele dezvoltării
interne în condiții de eficientă crescătoare.
În timp ce creșterea ratei arată o expansiune a mecanismelor financiare cu terțe entități
(filiale sau entității din cadrul grupului sau din afara grupului), scăderea ei semnifică
neangajarea companiei în operațiuni pe piața de capital, sau creșterea mai accentuată a
celorlalte elemente de active imobilizate (imobilizări necorporale și/sau corporale).

2. Rata generală a activelor circulante (RAC) arată ponderea pe care activele

circulante o dețin în totalul activului.
RAC= AC/AB*100
Derularea activității întreprinderii, implică constituirea la nivelul întreprinderii a
anumitor categorii de stocuri, a căror conversie în lichidități, în scopul de a recupera
capitalul investit și de a obține profit, presupune transformarea în creanțe și, în final, în
disponibilități.
Importanta mărimii acestei rate în procesul de luare a deciziilor este cu atât de mare,
cu cât capitalul de lucru (fondul de rulment și necesarul de fond de rulment) este finanțat
prin credit la termen scurt.
O creștere a ratei comparativ cu perioada precedentă poate însemna: fie o încetinire a
procesului productiv sau a derulării afacerii prin creșterea stocurilor, fie o accelerare a
vânzărilor prin acordarea unui credit comercial pe termen mai lung partenerilor (clienți,
debitori diverși), fie o consolidare a lichidității imediate a entității economice.
În scopul identificării cauzelor care determină starea acestui indicator, analiza se
detaliază pe trei nivele, și anume:
2.1. Rata stocurilor (Rs)
2.2. Rata creanțelor (RCR)
2.3. Rata trezoreriei (RTR)

2.1. Rata stocurilor (Rs) se calculează ca raport procentual între mărimea stocurilor și
valoarea activelor circulante.

RS=S/AC*100
Asigurarea echilibrului financiar este în mod direct dependentă de decizia de alocare a
capitalului în procesul de investiții și în capitalul de lucru aferent. Gestiunea stocurilor
constituie o variabilă importantă a acestui proces, vizând, în acest context teoretic, aspecte
complexe privind abaterile fată de nivelul optim sau fată de media pe ramură, existenta
stocurilor cu mișcare lentă sau fără mișcare, dificultățile în asigurarea continuității și
ritmicității activității, având incidente importante asupra performantelor și poziției financiare
a întreprinderii.
 Aceste rate pot lua valori diferite în funcție de specificul sectorului de activitate.
Astfel:
în cadrul întreprinderilor producătoare de bunuri se identifică trei categorii importante
de stocuri: stocuri de materii prime și materiale consumabile, stocuri de producție în curs
de execuție, stocuri de produse finite; întreprinderile distribuitoare prezintă întotdeauna
stocuri de mărfuri și ambalaje; întreprinderile prestatoare de servicii înregistrează un
nivel scăzut al acestei rate.
O creștere a ratei stocurilor semnifică fie mărirea duratei ciclului productiv, fie creșterea
producției pe stoc, fie creșterea stocului de mărfuri și ambalaje.
Rata stocurilor se analizează prin prisma componentelor sale:
a). Rata stocurilor de materii prime și materiale consumabile (Rwp)
b). Rata stocurilor de producție în curs de execuție (RSPCE)
c). Rata stocurilor de produse finite și mărfuri (RSPF)
d). Rata avansurilor pentru cumpărări de stocuri (RAVS)

a). Rata stocurilor de materii prime și materiale consumabile (RSMP) pune în evidentă
ponderea pe care aceste stocuri o dețin în totalul stocurilor.
RSMP=SMP/S*100

O creștere a ratei semnifică: fie o aprovizionare peste de necesar, fie o schimbare a

structurii de fabricație, fie o încetinire a vitezei de rotație a stocurilor.
b). Rata stocurilor de productie în curs de executie (RspcE) pune în evidentă ponderea pe
care stocurile de producție în curs de execuție o dețin în totalul stocurilor.
RSPCE=SPCE/S*100
O creștere a ratei poate însemna: o mărire a duratei ciclului de fabricație, o creștere a
valorii producției în curs de execuție ca urmare a schimbării structurii de fabricație, o
creștere a costurilor de producție etc.
c). Rata stocurilor de produse finite și mărfuri (RSPF) pune în evidentă ponderea pe care
stocurile de produse finite și mărfuri o dețin în totalul stocurilor.
RSPF=SPF/S*100

Creșterea ratei sporește nevoia de finanțare a acestor stocuri.

d). Rata avansurilor pentru cumpărări de stocuri (RAVS) evidențiază fluxurile monetare
avansate de firmă pentru cumpărare de stocuri.
RAVS=AVS/S*100
O sporire a ratei semnifică o creștere a imobilizărilor de numerar la terți, pentru
achiziționarea de stocuri.
Rata stocurilor ia valori diferite de la un sector la altul, în funcție de natura activității,
ea fiind mai ridicată la entitățile din sfera producției și distribuției de bunuri materiale.
 Durata ciclului de exploatare se reflectă direct în această rată. La întreprinderile cu
durată a ciclului de fabricație mare, rata stocurilor înregistrează valori ridicate. Totodată,
nivelul stocurilor se modifică sub influenta factorilor conjuncturali și a condițiilor pieței.
Anumite componente speculative pot determina o majorare a stocurilor, respectiv o
diminuare a acestora. Este, în special, cazul unor materii prime la care se înregistrează
frecvent fluctuații de preturi. De asemenea, o creștere a volumului de activitate, generează o
sporire justificată a stocurilor. Încetinirea rotației stocurilor, formarea stocurilor cu mișcare
lentă sau fără mișcare, se apreciază negativ, datorită dificultăților de transformare în
lichidități, cu consecințe negative asupra solvabilității firmei.
2.2. Rata creanțelor (RCR) pune în evidentă ponderea pe care valoarea creanțelor o deține în
totalul activului circulant.
RCR=CR/AC*100

Mărimea acestei rate este determinată de natura relațiilor întreprinderii cu partenerii

externi din aval, de termenele de încasare pe care le acordă clientelei sale. Astfel, un nivel
ridicat al ratei și o evoluție în sensul creșterii acesteia, arată faptul că întreprinderea, fie și-a
extins relațiile cu partenerii externi, fie a acordat un credit comercial pe o perioadă mai
îndelungată clientelei sale, ambele situații însemnând pentru firmă o imobilizare monetară
semnificativă. Pentru evidențierea unor aspecte analitice, dar cu implicații asupra echilibrului
unei entități, este utilă aprofundarea analizei creanțelor, respectiv determinarea unor rate
analitice, având în vedere:
natura creanțelor: - creanțe legate de ciclul de exploatare (creanțe comerciale) - creanțe
diverse (asupra personalului, statului, acționarilor etc.)
certitudinea realizării lor: — creanțe certe
- creanțe incerte (nerealizate la termen și a căror încasare
devine nesigură, apărute ca urmare a încălcării legislației
financiare)
termenul de realizare - creanțe pe termen scurt (până la 10 zile)
creanțe pe termen mediu (10-30 zile)
creanțe pe termen lung (peste 30 de zile)
Datele privind creanțele, detaliate după aceste criterii, pot fi obținute din nota
explicativă „Situația creanțelor".

2.3. Rata trezoreriei (RTR) evidențiază ponderea pe care trezoreria (investițiile financiare pe
termen scurt + Casa și conturi la bănci) o deține în activul circulant.
RTR=TR/AC*100
 Creșterea ratei arată o consolidare a lichidității și solvabilității financiare, precum și o
îmbunătățire a rentabilității monetare a societății comerciale analizate. Informațiile furnizate
de această rată sunt extrem de fragile necesitând o interpretare nuanțată de la caz la caz.
Însăși mărimea (nivelul) disponibilităților poate avea o dublă semnificație.
O valoare ridicată a disponibilităților poate reflecta o situație favorabilă în termeni de
echilibru financiar, dar poate fi și semnul deținerii unor resurse ineficient utilizate, al unor
resurse neproductive. De asemenea, disponibilitățile pot înregistra variații de mare
amplitudine în intervale foarte scurte: în câteva zile încasările pot să crească foarte mult
datorită unor intrări importante de fonduri monetare, ca urmare a încasării unor clienți etc.,
sau dimpotrivă, nivelul disponibilităților poate să scadă ca urmare a unor plăti concentrate în
timp. Pentru o analiză pertinentă, și pentru a evita interpretările eronate, se impune ca această
rată să fie studiată în corelație cu rata creanțelor.
Pe baza experienței practice, se apreciază că disponibilitățile bănești pot satisface
cerințele de plată imediată și au un nivel optim, dacă dețin ponderea de 3-5% din totalul
activului.
Dacă disponibilitățile bănești sunt sub limita minimă necesară, pentru perioadă mai
mare de timp, înseamnă:
1. incapacitate de onorare a plăților imediate; întârzieri în onorarea
obligațiilor, ceea ce duce la penalități și costuri suplimentare; nevoia de a apela la
credite de trezorerie purtătoare de dobânzi.
Dacă disponibilitățile bănești se află pentru perioadă mai mare de timp la un nivel
superior necesarului curent, înseamnă:
2. imobilizări de lichidități, neangajarea lor în afaceri; nefructificarea și
neconservarea lichidităților având în vedere efectele inflației; lipsa unei politici de
plasamente care să asigure, pe de o parte, menținerea valorii banilor, iar pe de altă
parte, realizarea unor venituri suplimentare din dividende sau dobânzi și/sau din
vânzarea titlurilor deținute la preturi mai mari decât cele de achiziție. Printr-o
politică rațională și eficientă de investiții și de plasamente, soldul mijloacelor
bănești, care au cel mai ridicat grad de lichiditate, devine, de multe ori, simbolic.

3. Rata cheltuielilor în avans (RCAV) arată ponderea pe care cheltuielile de repartizat

pe mai multe exerciții o dețin în totalul activului.
RCAV=CAV/AB*100
Sporirea ratei poate însemna utilizarea rezervelor monetare în exercițiul curent pentru
obținerea unor beneficii viitoare.
1.2.2. Analiza structurii datoriilor și a capitalurilor proprii cu ajutorul ratelor de
structură (Analiza statică a datoriilor și a capitalurilor proprii)
 Ratele de structură ale surselor de finanțare evidențiază două aspecte:
1. — ponderea pe care grupele de posturi de datorii și capitaluri proprii o dețin în
totalul datoriilor și capitalurilor proprii
2. — raportul în care se află două grupe/subgrupe de datorii și/sau capitaluri
proprii A. În prima categorie de indicatori se evidențiază următoarele rate:
1. Rata autonomiei financiare totale (RAFT)
2. Rata patrimoniului public (RPUB)
3. Rata patrimoniului privat (RPRV)
4. Rata provizioanelor pentru riscuri și cheltuieli (Rpv)
5. Rata generală a serviciului datoriei (RSD)
6. Rata veniturilor în avans (RVAV)

1. Rata autonomiei financiare totale (RAFT) evidențiază gradul în care entitatea poate face
fată obligațiilor de plată. Rata se determină ca raport procentual între capitalurile proprii
(CPR) și totalul datoriilor și capitalurilor proprii (PB).
RAFT=CPR/PB*100
În conformitate cu O.M.F. nr. 596/1995, acest indicator se mai numește și
„solvabilitate patrimonială". O valoare ridicată a nivelului acestui indicator semnifică o
sporire a capacității de autofinanțare a entității, iar solvabilitatea patrimonială este
considerată bună atunci când valoarea ei depășește 30%.
Autonomia financiară se poate consolida în condițiile creșterii resurselor proprii
reflectate în ratele parțiale ale autonomiei financiare totale, și anume:

1.1. Rata capitalurilor (RC) arată ponderea pe care capitalurile entității o dețin în totalul
capitalurilor proprii.
RC=C/CPR*100
În capitalul entității sunt incluse următoarele elemente: capitalul social subscris și/sau
vărsat și patrimoniul regiei. În situația în care entitatea este privată, capitalul ei coincide cu
capitalul social. O sporire a acestei rate fată de perioada precedentă, semnifică o întărire a
capacității de autofinanțare a întreprinderii, și pe această bază, a autonomiei financiare.
1.2. Rata primelor de capital (RP) arată ponderea pe care primele de capital o dețin în totalul
capitalurilor proprii ale entității.
PC
Rpc= • 100
CPR
În situația în care rata înregistrează o creștere fată de perioada precedentă, înseamnă
că au avut loc noi emisiuni de acțiuni și/sau obligațiuni, care întăresc autonomia financiară și
capacitatea de autofinanțare a firmei.
1.3. Rata rezervelor din reevaluare (RREV) arată ponderea pe care rezervele din reevaluare o
dețin în totalul capitalurilor proprii.

RREV= REV/CPR*100
Sporirea ratei semnifică faptul că entitatea a efectuat operațiuni de reevaluare a
activelor corporale și a celor financiare, ceea ce conduce la întărirea capacității financiare a
entității.

1.4. Rata rezervelor (RR) arată ponderea resurselor de finanțare constituite în conformitate
cu prevederile legale, în totalul capitalurilor proprii.

RR=R/CPR*100

1.5. Rata profitului/pierderii reportat(e) (RRREP) arată ponderea pe care rezultatul reportat o
deține în totalul capitalului propriu.
RREP=RREP/CPR*100
Dacă e vorba de pierdere (sold debitor), atunci o creștere a acestei rate semnifică o
decapitalizare a entității. Dacă e vorba de profit nerepartizat (sold creditor) din exercițiul
precedent, atunci sporirea acestei rate are un impact favorabil asupra finanțării întreprinderii,
din surse proprii.
1.6. Rata profitului/pierderii exercițiului financiar (RRNE) arată ponderea pe care rezultatul
net al exercițiului o deține în totalul capitalului propriu.
RRNE=RNE/CPR*100

Sporirea ratei atunci când rezultatul net al exercițiului îmbracă forma pierderii (sold
debitor), duce la scăderea capacității de autofinanțare prin decapitalizarea entității, iar atunci
când îmbracă forma profitului (sold creditor), duce la sporirea capacității de autofinanțare a
acesteia.

1. Rata patrimoniului public (RPUB) arată ponderea pe care patrimoniul public o deține
în totalul surselor.
PUB
RPUB 100
PB
 O creștere a ratei semnifică o întărire a capacității economice a entității, precum și o
creștere a valorii patrimoniului public încredințat spre administrare întreprinderii.

2. Rata patrimoniului privat (RPRV) arată ponderea pe care patrimoniul privat o deține
în totalul surselor.
RPRV=PRV/PUB*100

O creștere a ratei semnifică o întărire a capacității economice a entității, precum și o

creștere a valorii patrimoniului privat aflat în administrarea sau proprietatea entității
economice.

4. Rata provizioanelor (Rpv) pune în evidentă ponderea rezervelor create de entitate în

scopul evitării unor pierderi cauzate de factori exogeni sau asigurării plătii beneficiilor
angajaților.

Rpv=PV/PB*100
O sporire a ratei semnifică o creștere a capacității de autofinanțare a firmei.
5. Rata generală a serviciului datoriei (RSD) (rata de îndatorare globală) evidențiază
ponderea pe care obligațiile totale fată de terți o dețin în totalul capitalurilor proprii și a
datoriilor.

RSD=DT/PB*100
DT — reprezintă datoriile totale ale firmei (Datorii pe termen scurt (D) și Datorii pe termen
mediu și lung (G))
Cu cât această rată se îndepărtează de 100%, cu atât sporește independenta financiară
a entității. O depășire a limitei de 30% se poate extinde până la maxim 50%, extensia mai
mare însemnând pierderea controlului asupra entității.
Având în vedere modul de împărțire a datoriilor, pe termene de exigibilitate, potrivit
actualelor reglementări (O.M.F.P. nr. 1802/29.12.2014), această rată are următoarele
componente:
rata serviciului datoriei pe termen scurt RSDS=DTS/DT*100
rata serviciului datoriei pe termen mediu și lung RDTMS=DTML/DT*100
Indiferent de perioada de referință, mărimea acestei rate poate fi influențată de
următoarele rate parțiale ale îndatorării globale, și anume:
5.1. Rata datoriilor bancare (financiare) (RDB) reprezintă ponderea pe care împrumuturile fată de
bănci și alte instituții financiare o dețin în totalul datoriilor entității.
RDB=DB/DT*100
unde: DB = Împrumuturi din emisiuni de obligațiuni + Sume datorate instituțiilor de credit
[(1.D.+2.D.) + (1.G.+2.G.)]
Creșterea ratei duce la creșterea îndatorării la termen a întreprinderii, cu implicații
favorabile din punctul de vedere al finanțării activității de investiții, dar care poate crea
probleme de lichiditate financiară, dacă activitatea de exploatare nu este în măsură să
genereze suficient numerar.
Pentru aprecierea incidentei utilizării capitalului împrumutat asupra rezultatelor
entității, e necesar să se analizeze efectul de îndatorare. Prin efect de îndatorare se înțelege
rezultatul financiar pozitiv sau negativ care rezultă ca urmare a folosirii creditului în calitate
de capital.
El se obține comparând rata rentabilității economice (Re=PROFIT BRUT/TOTAL
ACTIV*100) cu costul capitalului împrumutat (d — rata dobânzii).
Efectul de îndatorare este direct proporțional cu structura financiară și cu diferența
dintre rata rentabilității economice (Re) și rata dobânzii (d).
Dacă Re>d rezultă efect de îndatorare pozitiv (situație favorabilă pentru firmă).
Dacă Re<d rezultă efect de îndatorare negativ (situație nefavorabilă pentru firmă).

5.2. Rata datoriilor comerciale (RDC) evidențiază ponderea pe care obligațiile fată de
partenerii comerciali (clienți și furnizori) o dețin în totalul datoriilor entității.
RDC=DC/DT*100

unde: DC = Avansuri încasate în contul comenzilor + Datorii comerciale-furnizori + Efecte

de comerț de plătit [(3.D.+4.D.+5.D.) + (3.G.+4.G.+5.G.)]
O creștere a ratei fată de perioada precedentă reprezintă un aspect pozitiv din punctul
de vedere al finanțării necesarului de fond de rulment, respectiv din punctul de vedere al
finanțării activității de exploatare.
Datoriile comerciale totale sunt resurse bănești atrase temporar de la terți. De regulă,
acestea nu sunt purtătoare de dobânzi, dacă prin clauze contractuale nu se prevăd majorări de
întârziere pentru amânarea la plată a facturilor scadente.
Aceste datorii, fiind surse gratuite de capital, trebuie gestionate eficient, ceea ce
înseamnă, în esență, că este benefic pentru entitate dacă se realizează un volum al decalajelor
de plăti mai mare decât al decalajelor de încasări.

5.3. Rata datoriilor fiscale (RDFC) arată dimensiunile obligațiilor firmei fată de bugetul de
stat, bugetul asigurărilor sociale, bugetele locale etc. Informații detaliate despre aceste datorii
se obțin din Nota explicativă ”Situația datoriilor".

RDFC=DFC/DT*100
unde: DFC — reprezintă datoriile fiscale (o parte din sumele înscrise la 8.D.).
Dacă creșterea ratei semnifică, de regulă, o incapacitate de rambursare a obligațiilor
fată de bugetele respective prin sporirea penalităților și a majorărilor de întârziere, aspectul
este nefavorabil, în prezent aceste penalizări fiind nelimitate. De aceea aceste datorii trebuie
să vizeze termenul scurt de plată.
În schimb, creșterea ratei poate reflecta și aspecte favorabile atunci când aceste datorii
sunt plătite la termen, iar creșterea lor se datorează sporirii volumului de activitate (cifră de
afaceri mai mare, profit mai mare).

5.4. Rata altor datorii (Ad) pune în evidentă ponderea pe care o dețin obligațiile entitătiii fată
de personal și alti creditori, în totalul datoriilor.
RAD=AD/DT*100
unde: Ad = Sume datorate entităților din grup + Sume datorate entităților asociate și entităților
controlate în comun + Alte datorii
[(6.D.+7.D.+ cealaltă parte a sumelor înscrise la 8.D.) + (6.G. +7.G.+ 8.G.)]

6. Rata veniturilor în avans (RVAV) pune în evidentă ponderea pe care veniturile încasate în
exercițiul curent și care pot genera numerar pentru exercițiile viitoare, o dețin în totalul
datoriilor și capitalurilor proprii.
RVAV= VAV/PB*100
B. În a doua categorie de rate ale datoriilor și capitalurilor proprii, evidențiem:
1. Rata stabilității financiare (RSF)
2. Rata autonomiei financiare la termen (RAFT)
3. Rata autonomiei financiare (RAF)
4. Rata îndatorării la termen (RDTL)
5. Rata securității financiare (RSFIN)
6. Gradul de dependentă financiară (GDF)

1. Rata stabilității financiare (RSF) pune în evidentă capacitatea investițională a unei entități.
CPM
.łoo
PB
unde: CPM — reprezintă capitalul permanent,
PB — reprezintă totalul datoriilor și capitalului propriu
CPM = CPR + DTML + PV + Sl>lan + Vav>lan + VaVC>lan+ PUB + PRV
CPM = CPR (Capital propriu — grupa J) + DTML (Datorii pe termen mediu și lung
— grupa
G) + PV (Provizioane - grupa H) + Sl>lan (Subvenții pentru investiții - Sume de reluat într-o
perioadă mai mare de un an — grupa I/rd. 71) + VaV>1an (Venituri înregistrate în avans
Sume de reluat într-o perioadă mai mare de un an — grupa I/rd. 74) + VaVC>1an (Venituri
în avans aferente activelor primite prin transfer de la clienți - Sume de reluat într-o perioadă
mai mare de un an — grupa I/rd. 77) + PUB (Patrimoniu public) + PRV (Patrimoniu privat)
sau poziția F „Total active minus datorii curente” din Bilanț (rd. 55).

2. Rata autonomiei financiare Ia termen (RAFTM) arată contribuția capitalului propriu la

formarea capitalului permanent.
RAFTM=CPR/CPM*100
În vederea asigurării autonomiei financiare la termen, ponderea capitalului propriu
trebuie să reprezinte minim 50% din capitalul permanent.
O legătură între rata stabilității financiare (RSF), rata autonomiei financiare la termen
(RAFTM) și rata autonomiei financiare totale (RAFT), poate fi stabilită astfel:
RAFT=RSF*RAFTM/100
Din relația de mai sus se observă că rata autonomiei totale se află în relație directă cu
rata stabilității financiare și cu rata autonomiei financiare la termen. Cuantificarea influentei
celor două rate asupra ratei autonomiei financiare totale se poate realiza cu ajutorul
procedeului substituțiilor înlănțuite, astfel:

3. Rata autonomiei financiare (RAF) (rata solvabilității generale) evidențiază proporția între
capitalurile împrumutate (CÎMP) și capitalul propriu (CPR), și anume:
RAF/CIMP/CPR*100
CÎMP = (1+2)D + (1+2)G
O sporire a nivelului acestui indicator reflectă o diminuare a independentei financiare a
entitățiii, iar intervalul de siguranță al acestei rate este RAF [0—50%].

7. Rata îndatorării Ia termen (RDTL) se determină ca raport procentual între

împrumuturile financiare pe termen mediu și lung (CT L) și capitalurile proprii
(CPR), și anume:

RDTL=CTL/CPR*100

CTL = (1+2)G, adică împrumuturi financiare pe termen mediu și lung de la bancă și de pe

piața de capital (Împrumuturi din emisiuni de obligațiuni G. 1. + Sume datorate instituțiilor
de credit G.2.)
O creștere a nivelului indicatorului semnifică o dependentă financiară la termen ridicată.
5. Rata securității financiare (RSFIN) reflectă gradul în care capitalurile proprii asigură
finanțarea activității. Se determină ca raport procentual între capitalul propriu (CPR) și
împrumuturile financiare pe termen mediu și lung (CT L).

Securitatea financiară este asigurată atunci când nivelul ratei este peste 250%.

6. Gradul de dependentă financiară (GDF) evidențiază proporția finanțării datoriilor totale

(DT) ale entității din capitalurile proprii (CPR).
GDF=DT/CPR*100
DT = DTS (grupa D) + DTML (grupa G)
O creștere/diminuare a nivelului indicatorului reflectă o slăbire/întărire a capacității de
autofinanțare a întreprinderii pe termen scurt, mediu și lung. Se apreciază că dependenta
financiară a entității poate să atingă, maxim, pragul de 200%.

3. ANALIZA PERFORMANTELOR FINANCIARE

Menținerea și dezvoltarea în afaceri a entităților economice sunt condiționate de desfășurarea

de către acestea a unei activități raționale, eficiente. În economia de piață, activitatea
economică rațională este activitatea care generează profit. Profitul sau beneficiul este
expresia bănească a câștigului obținut în urma unei operațiuni, acțiuni sau activități, iar
condiția generală a obținerii profitului este activitatea economică rentabilă.
Nivelul rezultatelor obținute reprezintă, pentru orice manager, măsura eficientei activității
desfășurate. Rezultatele sunt reflectate în contul de profit și pierdere, situație care prezintă
modul de obținere al acestora pe tipuri de activități și servește adoptării deciziilor la nivelul
managementului, în vederea coordonarll Intregii activități a entității.
Aspectele esențiale ale analizei performantei (rentabilitatll) financiare sunt următoarele:
1 . Analiza de ansamblu a performantei financiare pe baza contului de profit și
pierdere
2. Analiza performantei financiare cu ajutorul ratelor.

3.1. Analiza de ansamblu a performanței financiare pe baza contului

de profit și pierdere
Contul de profit și pierdere permite urmărirea activității desfășurate de întreprindere pe tipuri
de activități, pe o perioadă de timp determinată, de obicei durata exercițiului financiar.
Desfășurarea activității pentru atingerea scopului întreprinderii, nu este altceva decât o
înlănțuire continuă de operațiuni de achiziții, plăti, producție, vânzări și încasări care
influențează contul de rezultate. Fiecare dintre aceste operațiuni este subordonată obținerii
unui rezultat net, prin realizarea unui surplus financiar la fiecare nivel de activitate. Contul
de profit și pierdere grupează veniturile și cheltuielile unei întreprinderi pe tipuri de
activitate, și anume:
activitatea de exploatare activitatea
financiară
Contul de profit și pierdere este una din situațiile financiare care permite atât evidențierea
rezultatelor parțiale ale celor două activități, cât și a rezultatelor globale. Cu ajutorul acestei
situații se explică modul de constituire a rezultatului exercițiului în diferite etape, permițând
desprinderea unor concluzii legate de nivelul performantelor financiare ale activitatll
desfășurate de o întreprindere, într-o anumită perioadă de timp.
Pentru calculul și analiza formării progresive a rezultatului exercițiului se folosesc „soldurile
intermediare de gestiune” (S.I.G.), care reprezintă indicatori ce pun în evidentă etapele
formării rezultatului exercițiului.
Un prim aspect urmărit în cadrul analizei de ansamblu a performantelor financiare, vizează
modul de formare al fiecărui indicator în parte, pe nivele de activitate, astfel:

a). Nivelul de exploatare

În acest segment de activitate sunt prezentați indicatorii care permit evaluarea
performantelor la nivelul activității principale (de bază), adică activitatea de exploatare.
Mărimea absolută a rentabilității activității de exploatare este reprezentată de rezultatul
exploatării.
REZULTATUL EXPLOATĂRII (RExpl) apare ca urmare a derulării fluxurilor de
exploatare, care cuprind operațiuni economice cu caracter specific, obișnuit și repetitiv.
Aceste operațiuni vizează activitatea normală și curentă a unei întreprinderi, excluzând
influenta unor factori cu caracter financiar.

RExpl = Venituri din exploatare (VExpI) — Cheltuieli de exploatare (CExpl)

Formarea rezultatului exploatării are la bază contribuția diferitelor componente (solduri

intermediare de gestiune) din activitatea de exploatare la constituirea veniturilor, astfel:
Cifra de afaceri netă (CAN) evidențiază dimensiunea portofoliului de afaceri realizate de o
întreprindere în relațiile cu diferiți parteneri. Fiind un indicator de volum al activitatll unei
întreprinderi, cifra de afaceri netă cuprinde „sumele provenind din vânzarea de bunuri și
prestarea de servicii ce intră în categoria activităților curente ale persoanei juridice, după
scăderea reducerilor comerciale, a taxei pe valoarea adăugată și a altor impozite și taxe
aferente".
Ca și modalitate de calcul, CAN se determină prin însumarea veniturilor rezultate din
livrările de bunuri, executarea de lucrări și prestarea de servicii și altor venituri realizate din
relațiile cu terții, mai putin rabaturile, remizele și alte reduceri acordate clienților.
CAN = Qv + VVM — Ra + VSE

unde: Qv — producția vândută (venituri din vânzarea produselor finite, a semifabricatelor, a

produselor reziduale, din lucrări executate și servicii prestate, din studii și
cercetări, din redevențe, locații de gestiune și chirii, din activități diverse:
comisioane, servicii prestate în interesul personalului, punerea la dispoziția
terților a personalului unității, din valorificarea ambalajelor, alte venituri
realizate din relațiile cu terții);
VVM — venituri din vânzarea mărfurilor,
Ra — reduceri comerciale acordate;
VSE — venituri din subvenții de exploatare aferente cifrei de
afaceri nete.

Producția exercițiului (Qex) evidențiază dimensiunea activității comerciale a unei

întreprinderi productive atât în relația cu terții (clienții) prin producția vândută și variația
producției stocate, pe de o parte, cât și în relația cu sine însăși prin producția imobilizată, pe
de altă parte. Producția exercițiului este un indicator specific unităților industriale, măsurând
volumul global al activității desfășurate. Ea include valoarea bunurilor și serviciilor
„realizate” de întreprindere pentru a fi vândute, stocate sau utilizate pentru nevoile proprii.
Qex= Qv ± delta qs + Q

unde: Qv — producția vândută (venituri din vânzarea produselor finite, a semifabricatelor, a

produselor reziduale, din lucrări executate și servicii prestate, din studii și
cercetări, din redevențe, locații de gestiune și chirii, din activități diverse:
comisioane, servicii prestate în interesul personalului, punerea la dispoziția
terților a personalului unitatll, din valorificarea ambalajelor, alte venituri
realizate din relațiile cu terții);
Qs — reprezintă variația în plus (caz de stocaj — sold creditor) sau în minus
(caz de destocaj — sold debitor) între valoarea la cost de producție efectiv a
 stocurilor de produse și producția în curs de execuție de la finele perioadei și
valoarea stocurilor inițiale a produselor și producției în curs;
Q — reprezintă producția exercițiului ce este conservată de întreprinderi sub
forma imobilizărilor utilizate în scopuri proprii. Atât în cazul imobilizărilor
corporale, cât și a celor necorporale evaluarea se face la nivelul costului de
producție.
În cazul întreprinderilor industriale, producția exercițiului este formată din cifra de afaceri la
care se adaugă producția stocată, respectiv imobilizată. Dacă la nivelul întreprinderilor
industriale există decalaje între momentul fabricării și cel al facturării, precum și valori
semnificative ale producției stocate și imobiliazte, atunci producția exercițiului oferă o
imagine mai fidelă a activității întreprinderii decât cifra de afaceri.
Cu toate acestea, datorită faptului că producția exercițiului este formată din elemente
eterogene (unele evaluate în pret de vânzare, altele la cost de producție), iar metoda de
evaluare a stocurilor poate modifica rezultatul, producția exercițiului, ca indicator de volum,
necesită interpretări detaliate și nuanțate.

Marja comercială (MC) determină performantele entitățilorr care funcționează în sfera

distribuției și comercializării iar, în cazul întreprinderilor din alte domenii, performantele
rezultate din activitatea de comerț prin magazinele proprii. Activitatea comercială presupune
cumpărarea și revânzarea mărfurilor, acestea fiind considerate bunuri cumpărate pentru a fi
revândute în aceeași stare. De obicei mărfurile sunt vândute în aceeași stare în care au fost
achiziționate sau pot suferi unele mici transformări (ambalare, divizare, sortare etc.).

MC = vvm - ca

unde: VVM — venituri din vânzarea mărfurilor,

Ca—costul de achiziție al mărfurilor vândute (cheltuieli privind
mărfurile).
Ca = Prețul mărfii + Cheltuielile accesorii
Cheltuielile accesorii se referă la taxe vamale, prime de asigurare, comisioane, onorarii
aferente, cheltuielile de transport.
Marja comercială trebuie tratată nuanțat în funcție de tipul politicii de vânzare
promovată de întreprindere și tipul activității comerciale (cu amănuntul, en gros, produse de
larg consum, produse industriale etc.). În general, entitățile specializate în comerțul cu
mărfuri de lux fată de cele care comercializează mărfuri prin autoservire, vor avea o marjă
comercială mai ridicată.
Marja industrială (Ml) reprezintă valoarea nou creată în activitatea productivă desfășurată de
o entitatee într-o perioadă determinată de timp, respectiv durata exercițiului financiar.
Ml = Qex — Consumul intermediar

Consumul intermediar = Cumpărări de materii prime (CM) + Alte cheltuilei și

cumpărări externe (Cheltuieli privind prestațiile externe sau Lucrări și servicii
executate de terți (Lt))

Valoarea adăugată (VA) exprimă creșterea sau plusul de valoare realizat de entitate prin
utilizarea factorilor de producție într-o perioadă de gestiune. Această creștere de valoare,
peste valoarea bunurilor și serviciilor provenind de la terți, este generată de activități de
producție și comercializare (calcul prin metoda deductivă).
VA = MC + Ml

Valoarea adăugată reprezintă pentru întreprinderi sursa de acumulări bănești care este
utilizată pentru remunerarea participanților directi și indirecti la activitatea sa.
Valoarea adăugată va reveni:
personalului și organismelor sociale, sub forma cheltuielilor cu personalul
statului, sub formă de impozite, taxe, vărsăminte asimilate și impozit pe
profit acționarilor și băncilor, sub forma dividendelor și cheltuielilor
financiare entitatll, sub formă de autofinanțare (amortizare și profit net
nerepartizat).
Pornind de la această modalitate de repartizare a valorii adăugate, putem utiliza pentru
calculul indicatorului o altă metodă, numită metoda aditivă, care presupune însumarea
elementelor componente a acestuia:

VA = S + I + Db+ Pn+ Am
sau
VA=S + I + + Div + Af
unde: S — salarii; Am — amortizarea
anuală;
Db — dobânzi;
I — impozite, taxe și vărsăminte asimilate;
Pn — profit net;
Div — dividende;
Af — autofinanțarea (amortizarea + profitul nerepartizat).
În ultima perioadă, valoarea adăugată este descompusă în funcție de structura producției în
valoare adăugată vândută, corespunzătoare producției vândute și valoare adăugată produsă,
aferentă producției stocate și imobilizate.
Utilizarea acestor noțiuni obigă întreprinderea producătoare să separe costurile de producție
în costuri externe și costuri interne sau costuri adăugate.
Valoarea adăugată este un instrument de analiză foarte util, deoarece permite:
măsurarea contribuției fiecărui factor de producție
la crearea bogăției întreprinderii, cu ajutorul metodei
ratelor,
Ratele utilizate în aprecierea contributiei fiecărui element component la realizarea valorii
adăugate (numite și rate de remunerare a valorii adăugate) sunt: pentru personal:
Cheltuieli cu salariile / Valoarea adăugată
pentru stat:
Impozite, taxe, vărsăminte /
Valoarea adăugată pentru creditori:
Cheltuieli cu dobânzile / Valoarea adăugată
pentru acționari:
Dividende / Valoarea
adăugată pentru
întreprindere:
Autofinantare / Valoarea adăugată compararea
întreprinderilor în vederea măsurării contribuției lor într-un
anumit sector. Dacă se compară două întreprinderi cu o cifră de afaceri comparabilă, una
limitându-se la vânzarea de mărfuri, cealaltă la realizarea de produse, atunci și contribuția
fiecăreia la activitatea economică a sectorului este diferită. Valoarea adăugată are o
semnificație mult mai mare decât cifra de afaceri, deoarece cifra de afaceri însumează toate
cifrele de afaceri situate în amonte de întreprindere, pe când valoarea adăugată indică exact
care este rolul întreprinderii în realizarea producției sale; aprecierea creșterii întreprinderii
în mod real, comparativ cu rata creșterii cifrei de afaceri; măsurarea gradului de
integrare a întreprinderii, pe baza raportului VALOAREA ADĂUGATĂ /
CIFRA DE AFACERI NETĂ. Pentru două întreprinderi cu
aceeași cifră de afaceri, cu cât rezultatul raportului este mai mare, cu atât întreprinderea este
mai integrată. Prin integrare înțelegem o întreprindere care a asimilat un număr mare de faze
de fabricație, fără a recurge la serviciile altor întreprinderi (pentru executarea unor lucrări sau
furnizarea unor subansamble).
Rata valorii adăugate (VA / CAN) arată structura producției întreprinderii care va avea o
influentă asupra nevoilor de finanțare. Această rată este de 12-20% în sectorul comercial,
mai mare de 30% în sectorul industrial și de 40% în sectorul tipografiei și sticlăriei. (Peyrard,
Josette, Analyse financiere, Ed. Vuibert, Paris, 1996, pag. 23) aprecierea gradului de
utilizare a factorilor de producție. Pentru două întreprinderi cu același nivel al valorii
adăugate și cu structuri de exploatare identice, utilizarea factorilor de producție poate fi
diferită. Dacă pornim de la relația productivității muncii exprimată cu ajutorul valorii
adăgate, avem:

Valoarea adăugată/Număr de personal = (Active imobilizate I Număr de personal) * (Valoarea adăgată I

Active imobilizate)

Productivitatea muncii = Gradul de înzestrare tehnică a muncii Randamentul activelor imobilizate

Se observă că productivitatea muncii va fi cu atât mai mare cu cât gradul de înzestrare

tehnică (dotări cu echipamente moderne, cu grad înalt de modernizare) și randamentul
activelor imobilizate este mai mare.
Analiza valorii adăugate trebuie efectuată cu prudentă deoarece creșterea sa nu este neapărat
un semn al prosperității entității, putându-se înregistra în același timp o scădere a rezultatelor
comerciale și o înrăutățire a trezoreriei. Astfel, dacă are loc majorarea cheltuielilor cu
personalul și a preturilor produselor finite fără ca vânzările să urmeze aceeași tendință,
rezultatul și rentabilitatea întreprinderii se pot reduce brusc. În concluzie, în ceea ce privește
importanta analizei valoarii adăugate, putem aprecia faptul că:
valoarea adăugată reprezintă sursa principală de autofinanțare a rezultatului
din exploatare și a rezultatului net al exercițiului;
valoarea adăugată reprezintă sursa principală de autofinanțare a activității
entității; valoarea adăugată exprimă gradul de integrare economică a
unei entității; valoarea adăugată reprezintă sursa de remunerare a personalului;
valoarea adăugată constituie sursa de finanțare a obligațiilor bugetare;
valoarea adăugată reprezintă sursa de sporire a rezervelor entității;
valoarea adăugată reprezintă sursa de remunerare a capitalurilor proprii;
valoarea adăugată reprezintă sursa de remunerare a capitalului străin
(împrumutat); valoarea adăugată măsoară contribuția entității la
obținerea PIB al unei țări.

Excedentul brut al exploatării (EBE), Rezultatul brut din

exploatare (RBExpl) sau insuficiența brută de exploatare, reflectă rezultatul
economic brut al entității degajat de activitatea de exploatare, fiind considerat primul sold
intermediar de gestiune cu semnificație în termeni de rentabilitate. Acest indicator reflectă
rezultatul obținut de o întreprindere din activitatea de exploatare, rezultat neinfluențat de
volumul altor venituri din exploatare, respectiv de volumul amortizărilor și provizioanelor.
Cu alte cuvinte, indicatorul nu este influențat de politica economică internă a întreprinderii
reflectată în amortizări și provizioane, pe de o parte, iar pe de altă parte, excluderea altor
venituri și cheltuieli din exploatare se justifică prin faptul că acești indicatori se referă la
perioade de activitate, altele decât cele ale exercițiului financiar curent.
Ca indicator care evidențiază performantele economice ale unei întreprinderi legate de
activitatea de exploatare (operații legate de producție, de activitatea comercială sau prestări
de servicii), excedentul brut al exploatării este resursa principală a entității care influențează
atât indicatorii de eficientă cât și capacitatea de autofinanțare a acesteia. Din acest motiv se
consideră că excedentul brut al exploatării reflectă contribuția capitalului la crearea bogăției
întreprinderii.
Pe de altă parte, se consideră că indicatorul constituie un rezultat parțial, în sensul că nu tine
cont de toate cheltuielile suportate de entitate în activitatea sa de exploatare
(neluând în calcul cheltuielile cu amortizarea și nici provizioanele din exploatare).
Relația de calcul a excedentului brut al exploatării este:

EBE = VA + vse - (It* CP)

unde: VA — valoarea adăugată;
VSE — venituri din subvenții de exploatare (reprezintă subvențiile primite de
întreprindere pentru acoperirea pierderilor, pentru diferențele de pret la
produsele subvenționate și alte subvenții din partea statului sau a altor unități
patrimoniale) ;
It — cheltuieli privind impozite, taxe și vărsăminte asimilate (cuprind
cheltuielile cu impozitele, taxele și vărsămintele suportate de către
întreprindere, cu excepția impozitului pe profit, cum ar fi: impozitul pe
clădiri, taxa pentru folosirea terenurilor, taxa asupra mijloacelor de
transport);
CP — cheltuieli cu personalul (reprezintă cheltuielile cu salariile cuvenite
personalului cât și alte cheltuieli cu personalul suportate de entitate).
Excedentul brut al exploatării obținut prin deducerea remunerării statului și a personalului
din valoarea adăugată reprezintă de fapt contribuția capitalului la crearea bogăției
întreprinderii, permițând menținerea și dezvoltarea capitalului tehnic și remunerarea
capitalurilor investite.
Dacă EBE se calculează prin metoda aditivă atunci se pornește de la rezultatul exploatării:
Rezultatul exploatării
+ Amortizări și provizioane
 + Alte cheltuieli de exploatare
(Cheltuieli privind despăgubiri, donații și activele cedate) -
Venituri din provizioane privind exploatarea
- Alte venituri din exploatare
= Excedentul brut al exploatării

O altă modalitate se bazează pe diferența dintre veniturile din exploatare încasabile (venituri
monetare) și cheltuielile de exploatare plătibile (cheltuieli monetare):

EBE = Venituri monetare — Cheltuieli monetare

Veniturile monetare îmbracă forma intrărilor de disponibilități (imediat sau la termen) și sunt
aferente vânzărilor de mărfuri, producției exercițiului și subvențiilor pentru exploatare.
Cheltuielile monetare constituie ieșiri de numerar (imediat sau la termen) și se concretizează
în costul de achiziție al mărfurilor vândute, consumurile intermediare provenite de la terți,
cheltuielile de personal, precum și impozite, taxe și vărsăminte asimilate.
În acest caz, excedentul brut al exploatării este o rezultantă a fluxului potențial de
disponibilități aferent ciclului de exploatare, deoarece momentul înregistrării veniturilor nu
coincide cu momentul încasării, iar momentul înregistrării unor cheltuieli nu coincide cu
momentul plătii.
Relația de mai sus devine:

Excedentul Excedentul de Venituri din Cheltuieli de

brut al trezorerie exploatare exploatare de
exploatării al exploatării (ETE) de încasat plătit
Veniturile și cheltuielile realizabile în exercițiul următor au o influentă directă asupra
variației nevoii de fond de rulment pentru exploatare (ANFRE).

Excedentul Excedentul de Producția VariațiaVariația brut al trezorerie

Variația + imobilizată creanțelor datoriilor exploatări al exploatării (ETE)
stocurilor de exploatare de exploatare

De unde rezultă că:

EBE = ETE + ANFRE

Când indicatorul EBE are valoare negativă el se numește Insuficiență brută sau
Deficit brut al exploatării.
Ca și destinație, EBE este utilizat pentru:
1. remunerarea capitalurilor investite, proprii sau împrumutate (plata
dividendelor și plata dobânzilor către creditori); plata impozitului pe profit;
rambursarea împrumuturilor; menținerea echipamentului pe baza amortizării;
dezvoltarea entității prin sumele repartizate din profitul net.
Ratele utilizate în aprecierea eficienței utilizării (destinației, repartiției) EBE sunt:
rata marjei brute a exploatării, determinată ca raport între excedentul brut al exploatării și
cifra de afaceri netă;
RMB= EBE*100
CAN
-rata rentabilității economice calculată ca raport între excedentul brut al exploatării și
capitalul investit;
Analiza excedentului brut al exploatării evidențiază rolul pe care acest indicator îl deține
în cadrul entității:
2. permite măsurarea performanțelor economice ale întreprinderii prin
calculul indicatorilor relativi ai rentabilității (rata marjei brute a exploatării, rata
rentabilității economice) permite acoperirea obligațiilor întreprinderii, dacă nivelul
indicatorului este suficient de mare. În acest caz se vor putea rambursa împrumuturile
și plăti dobânzile aferente, se vor putea reînnoi imobilizările pe seama amortizării și se
vor acoperi riscurile din provizioanele constituite. Diferența va fi distribuită: statului
(impozit pe profit), acționarilor (dividende) și entității (autofinanțare)
3. excedentul brut al exploatării este independent de de politica financiară
a entității (nu este influențat de structura financiară a întreprinderii care modifică
nivelul cheltuielilor și veniturilor financiare), de politica de investitii (reflectată în
amortizare), de politica de provizioane (nu ia în considerare provizioanele), de politica
de dividend (reflectată în repartizarea profitului net), de politica fiscală (nu ia în
considerare modul de calcul al impozitului pe profit). Cu alte cuvinte, EBE reflectă
rezultatul exploatării obținut doar din efortul propriu al întreprinderii.

Astfel, rezultă că:

Rezultatul exploatării = Excedentul brut + Alte venituri din exploatare, Alte cheltuieli din exploatare,
( Rexpl) al exploatării (EBE) Venituri din provizioane privind
Cheltuieli cu amortizarea și exploatarea
provizioanele din exploatare
Alte venituri din exploatare cuprind veniturile din creanțe recuperate de la clienți și debitori diverși și alte
venituri din exploatare, altele decât cele enumerate la categoriile anterioare.
 Veniturile din provizioane privind exploatarea constituie venituri care provin din diminuarea sau anularea
provizioanelor pentru riscuri și cheltuieli, pentru deprecierea activelor imobilizate și a activelor circulante.
Alte cheltuieli de exploatare se referă la pierderile de creanțe provenind de la clienții în litigiu sau incerți.
Amortizările și provizioanele reprezintă cheltuieli de exploatare privind amortizările imobilizărilor corporale și
necorporale, precum și provizioanele constituite pentru deprecierea activelor imobilizate și circulante.

b). Nivelul financiar

Acest nivel evidențiază operațiunile economice care se referă la activitatea financiară și care
au un caracter obișnuit, repetitiv și specific. Derularea acestor operațiuni stă la baza
determinării REZULTATULUI FINANCIAR (RF). Rezultatul financiar ar trebui să exprime
eficienta operațiunilor financiare ale întreprinderii ca: plasamentele financiare sau
participațiile întreprinderii, datoriile și împrumuturile.

RF = Venituri financiare (VF) — Cheltuieli financiare (CF)

În sfera activității financiare, rezultatul care reflectă efortul propriu al
întreprinderii în ceea ce privește această activitate este Rezultatul brut financiar
(RBF).

RBF = Venituri financiare brute (VFB) — Cheltuieli financiare brute (CFB)

unde: RBF — rezultatul brut financiar;
VFB venituri financiare brute calculate ca diferență între veniturile financiare
totale și veniturile financiare privind provizioanele;
CFB — cheltuieli financiare brute calculate ca diferență între cheltuielile
financiare totale și cheltuielile privind amortizările și provizioanele.
Sau:
RBF = [Veniturile financiare — (Alte venituri financiare + Venituri privind provizioanele)] - [Cheltuieli
financiare — (Alte cheltuieli financiare + Cheltuieli privind provizioanele și amortizarea)]

Sau:
RBF = Rezultatul Alte venituri financiare, Alte cheltuieli financiare, financiar (RF) Venituri
privind provizioanele Cheltuieli privind provizioanele și amortizarea
c). Nivelul global

1. Rezultatul brut total (RBT)

RBT = RBExpl + RBF
2. Rezultatul brut al exercițiului (RBE)
 RBE = RExpl + RF
1. Rezultatul brut înainte de deducerea dobânzilor și
impozitelor (RBDI)
RBDI = RBE + CHD
unde:
RBE — reprezintă rezultatul brut al exercițiului;
CH — reprezintă cheltuieli privind dobânzile.
Acest indicator evidențiază capacitatea entitatll de a finanța din resurse proprii serviciul
datoriei fată de banca finanțatoare.
2. Rezultatul net al exercițiului (RNE)
RNE = RBE - IP
1. Rezultatul net comparabil al exercițiului (RNEC)
RNE
RNEC
IR unde: RNE
— reprezintă rezultatul net al exercițiului; IR — reprezintă rata
anuală a inflației.
2. Capacitatea de autofinanțare (CAF)
Capacitatea de autofinanțare este indicatorul care reflectă potențialul financiar determinat de
activitatea rentabilă a unei entități la sfârșitul unei perioade, destinat să remunereze
capitalurile proprii (prin dividende), să finanteze dezvoltarea viitoare (prin partea din profit
repartizată pentru constituirea rezervelor) precum și să mentină și să reînnoiască activele
corporale (prin amortizări).
Capacitatea de autofinanțare nu reprezintă propriu-zis un sold intermediar de gestiune.
Astfel, spre deosebire de Rezultatul brut al exploatării (RBExpl) sau de Excedentul brut al
exploatării (EBE), care se referă la numai la activitatea de exploatare, CAF ține cont de toate
laturile activității întreprinderii (activitatea de exploatare și financiară). Înseamnă că fată de
EBE, capacitatea de autofinanțare constituie un indicator mult mai global al performantelor
entității.
CAF reprezintă surplusul monetar net global, efectiv sau potențial, degajat de ansamblul
operațiunilor de gestiune în cadrul unei anumite perioade, care rămâne la dispoziția entității
pe termen lung. Caracterul net se explică prin determinarea acestui indicator după deducerea
impozitului pe profit, iar caracterul global prin faptul că este degajat de întreaga activitate a
întreprinderii.
Capacitatea de autofinanțare reprezintă un indicator monetar privind rezultatul
exercițiului care rezultă din confruntarea veniturilor monetare cu cheltuielile monetare
(inclusiv impozitul pe profit).
 Capacitatea de autofinatare se poate determina prin două metode:
a). Metoda deductivă
b). Metoda aditivă
a). Prin metoda deductivă CAF este calculată ca diferență între veniturile monetare
(încasabile, corespunzătoare unor încasări efective sau viitoare) și cheltuielile monetare
(plătibile, corespunzătoare unor plăti efective sau viitoare). Punctul de plecare în
determinarea capacității de autofinanțare este excedentul brut din exploatare (EBE) la care se
adaugă toate veniturile susceptibile de a fi încasate (din activitatea de exploatare și
financiară) și se scad toate cheltuielile susceptibile de a fi plătite (din activitatea de
exploatare și financiară). Adică:
EBE
+ Alte venituri din exploatare
1. Alte cheltuieli din exploatare
+ Venituri financiare (cu excepția veniturilor din provizioane)
2. Cheltuieli financiare (cu excepția cheltuielilor financiare privind
amortizarea și provizioanele)
3. Impozitul pe profit
= CAPACITATEA DE AUTOFINANȚARE A EXERCIȚIULUI

b). Prin metoda aditivă, calculul CAF pune în evidentă elementele contabile
negeneratoare de fluxuri monetare. În acest caz se pornește de la rezultatul net al
exercițiului la care se adaugă cheltuielile calculate (amortizări și provizioane),
neplătibile la o anumită scadentă și se scad veniturile calculate (reluări asupra
provizioanelor).
Adică:
Rezultatul net al exercițiului (RNE)
+ Amortizări și provizioane calculate
(din activitatea de exploatare și financiară)
- Venituri din provizioane
(din activitatea de exploatare și financiară)
= CAPACITATEA DE AUTOFINANȚARE A EXERCIȚIULUI

Indiferent de modul de calcul, CAF este un indicator care reflectă performantele entitatll,
punând în evidentă capacitatea acesteia de a degaja resurse interne de finanțare din propria
activitate. Ca și resursă, CAF permite finanțarea totală sau parțială a noilor investiții,
finanțarea unor nevoi ale activității curente, creșterea fondului de rulment, rambursarea
împrumuturilor și remunerarea capitalurilor investite.
În concluzie, CAF este un indicator al esenței financiare a entității, reflectând un flux de
trezorerie real sau potențial (pentru că se transformă treptat în disponibilități pe măsura
încasărilor efective), modificarea sa fiind rezultatul politicii de amortizare, a politicii fiscale
și a acțiunii întreprinderii pe linia creșterii rentabilității.
Astfel, factorii care determină creșterea CAF se referă la:
> creșterea veniturilor pe seama: creșterii cantității vândute; creșterii ponderii produselor
cu un grad ridicat de prelucrare; creșterii preturilor ca urmare a creșterii nivelului
calitativ; creșterii productivității muncii; diversificarea portofoliului de produse (a
gamei sortimentale) prin asimilarea unor produse care asigură o marjă mai mare a
profitului; plasarea eficientă a surplusului de disponibilități.
> optimizarea cheltuielilor de exploatare și financiare, prin: îmbunătățirea tehnicilor de
fabricație; modernizarea tehnologiilor; controlul riguros al cheltuielilor; obținerea
unor dobânzi acceptabile la credite, în corespondentă cu rentabilitatea întreprinderii;
practicarea unor politici salariale coerente.
Pe baza CAF se pot determina următoarele mărimi:
> CAF / Investiții -redă posibilitatea entitatll de a-și finanța investițiile
> Datorii financiare / CAF -indică numărul de ani necesari pentru a asigura
rambursarea datoriilor pe baza CAF degajată de entitate
> EBE / CAF -reflectă participarea fluxului potențial de disponibilități
rezultate din activitatea de exploatare la formarea fluxului
de disponibilități aferente activității totale a
entității

> RNE / CAF 1. -reflectă participarea rezultatului net la formarea CAF

2.
7. Autofinanțarea sau Capacitatea de autofinanțare netă
(CAFN)
Capacitatea de autofinanțare reflectă surplusul financiar degajat în cursul exercițiului
de activitățile industriale, comerciale și financiare. Din acest surplus financiar numai o
parte va fi destinată finanțării dezvoltării entității. Cealaltă parte va fi destinată
remunerării aportului acționarilor sub forma dividendelor. Capacitatea de
autofinanțare rămasă după distribuirea dividendelor este reprezentată de Autofinanțare
sau de Capacitatea de autofinanțare netă (CAFN) care pune în evidentă aptitudinea
reală a întreprinderii de a se finanța din resurse proprii.

Capacitatea de autofinanțare (CAFN) Capacitatea de autofinanțare Dividende

Autofinanțarea (CAF) - vărsate(DlV)
Dacă resursele degajate prin autofinanțare nu sunt suficiente pentru a susține dezvoltarea
entitatll prin investiții, atunci se poate recurge la finanțări externe. Astfel, autofinanțarea
desemnează resursele financiare degajate de activitate în scopul finanțării creșterii viitoare,
iar recurgerea la finanțările externe adiționale are loc atunci când autofinanțarea este
insuficientă în raport cu amploarea proiectelor de investiții.
Avantajele pe care le oferă autofinanțarea întreprinderii se regăsesc în:
constituie resursa internă, proprie esențială, destinată finanțării, în totalitate sau
parțial, investiților, necesarului de fond de rulment și de asemenea creșterii
lichiditatll Intreprinderii. Autofinanțarea este o sursă permanentă de finanțare la
dispoziția întreprinderii; asigură entității libertatea totală în alegerea investițiilor
(de menținere, de dezvoltare);
permite, pe de o parte reducerea cheltuielilor financiare, iar pe de altă parte,
condiționează recurgerea la noi împrumuturi, adică în condițiile obținerii unui
nivel ridicat al autofinanțării, entitatea nu are nevoie să apeleze la resurse de
finanțare externe (acestea presupunând costuri), lucru care contribuie la creșterea
autonomiei fată de bănci care impun anumite restricții în a acorda credite.
Astfel, autofinanțarea mărește independenta financiară a întreprinderii și consolidează
capacitatea ei de îndatorare. De asemenea, ea permite o strategie de preț mai competitivă,
precum și creșterea valorii bursiere a acțiunilor.
Creșterea CAFN se poate realiza fie prin creșterea CAF, fie prin reducerea dividendelor. În
schimb, privilegierea autofinanțării prin înlocuirea plătii imediate a dividendelor, cu speranța
unui câștig mai important, dar incert, în viitor, poate genera neîncrederea acționarilor.
De asemenea, sporirea CAF și a CAFN printr-o politică de sporire a preturilor nejustificată
sau nesusținută pe baze economice (competitivitate, creșterea nivelului calitativ al
produselor) poate avea consecințe nefavorabile asupra rezultatelor și rentabilitatll comerciale
a întreprinderii.
În analiza financiară, pe lângă evoluția autofinanțării în mărimi absolute, se urmăresc și
ratele autofinanțării (în mărimi relative):
> Rata autofinanțării imobilizărilor corporale CAFN / ACP
> Rata autofinanțării imobilizărilor corporale și financiare CAFN / (ACP + AF)
> Rata de autofinanțare
a nevoilor globale - CAFN / Nevoia de
finanțare
CAFN / (ACP +ANFR)
unde CAFN —reprezintă capacitatea de autofinanțare netă (autofinanțarea);
ACP — reprezintă imobilizările corporale;
AF — reprezintă imobilizările financiare;
ANFR — reprezintă variația nevoii de fond de rulment.
 3.2. Analiza performanțelor financiare cu ajutorul ratelor de rentabilitate

Analiza performanței financiare cu ajutorul ratelor de rentabilitate urmărește să

evidențieze raportul de eficiență dintre efectele de natura profitului și eforturile
ocazionate de obținerea acestor efecte. Fiind un raport între efectele totale și efortul
depus, se poate considera că ratele de rentabilitate sunt o formă de măsurare sintetică a
eficienței activitatll economice. Ratele de rentabilitate reprezintă, în general, un raport
în care sunt „așezate fată în fată” rezultate (efecte) de natura profitului, cu fluxuri de
activitate, stocuri, capitaluri avansate (eforturi), urmărind să caracterizeze cât mai
bine, în mărimi relative, performanta entității.
În funcție de mărimile utilizate în construcția ratelor de rentabilitate, performanta se poate
reflecta prin următorul sistem de rate, și anume:
a). Ratele rentabilității economice;
b). Ratele rentabilității capitalurilor proprii;
c). Ratele de randament bursier (Ratele rentabilitatll investițiilor de capital).
Ratele utilizate au putere informativă diferită, oglindind eficienta diferitelor laturi ale
activitatll desfășurate de întreprindere. Ratele reprezintă instrumente utile de analiză care
sintetizează un volum mare de date într-o formă mai ușor de înțeles, de interpretat și
comparat, dar ele prezintă și anumite limite de care trebuie să se tină seama, pentru fiecare
caz în parte. Astfel, atunci când se compară rate din perioade diferite trebuie avute în vedere:
condițiile în care își desfășoară activitatea întreprinderea, modificarea condițiilor
economice, a procesului productiv, a diferitelor linii de
producție sau a piețelor geografice deservite.
Interpretarea ratelor trebuie să aibă în vedere, pe de o parte, atât natura
activității întreprinderii, gradul de maturitate și poziția întreprinderii în cadrul
sectorului, iar pe de altă parte, strategia adoptată de întreprindere pe piață. De
asemenea, analiza separată a unei singure rate sau
interpretarea ratelor de rentabilitate fără o analiză
corelată cu alte informații privind condițiile economice concrete în care întreprinderea
își desfășoară activitatea, poate conduce la concluzii eronate în ceea ce privește
situația performanței acesteia. De aceea, în analiza ratelor de rentabilitate trebuie ținut
cont de toți factorii enumerați pentru a putea stabili schimbările ce pot interveni în
funcționarea entitatll și posibilul impact pe care aceste schimbări îl pot produce asupra
echilibrului financiar al întreprinderii.
a). RATELE RENTABILITĂȚII ECONOMICE
Ratele rentabilității economice măsoară, pe de o parte, performanța activului total al entitatll
fără a tine seama de modul de procurare a capitalurilor (proprii sau împrumutate) alocate
pentru constituirea acestui activ, iar pe de altă parte, eficiența politicii comerciale (a
procesului de aprovizionare, stocare și vânzare) precum și eficiența resurselor consumate. În
cadrul acestei grupe de rate, deosebim:

1. Rata rentabilității economice se determină ca raport procentual între rezultatul

brut al exercițiului și activele totale și pune în evidentă contribuția elementelor
patrimoniale la obținerea rezultatelor
RE=RBE/AB*100

unde: RBE — reprezintă rezultatul brut al exercițiului;

AB - reprezintă activul bilanțier (activul total).

2. Rata rentabilității exploatării exprimă contribuția activelor totale la obținerea

rezultatelor din exploatare și măsoară eficienta cu care sunt utilizate activele entității
în activitatea operațională.
RREXP=REXPL/AB*100

unde: RExpl — reprezintă rezultatul exploatării.

În opinia altor specialiști, indicatorul este denumit Rata rentabilității activelor, se determină
ca un raport procentual între profitul net și valoarea activelor totale ale întreprinderii și
măsoară gradul de rentabilitate a întregului capital investit în entitate. În literatura anglo-
americană, indicatorul mai poartă denumirea de Rata rentabilității activelor totale (Return on
Total Assets — ROA) sau Rata rentabilității investiției
(Return on Investment — ROI).
RNE
ROA(ROI) -

1. Rata profitului activelor calculată ca un raport procentual între profitul

înainte de plata dobânzilor și impozitelor și totalul activelor.
RBDI unde: RBDI — reprezintă

rezultatul brut înainte de plata impozitelor și dobânzilor.

2. Rata rentabilității brute/nete (Rata marjei brute/nete a exercițiului sau

Rata rentabilității comerciale) indică eficienta globală a întreprinderii, adică arată
capacitatea entității de a degaja profit (nivelul brut reflectat de indicator), respectiv
eficienta globală a întreprinderii dar influențată de nivelul impozitului pe profit
(nivelul net reflectat de indicator).
 RBE,RNE
.łoo
CAN
unde: RNE- reprezintă rezultatul net al exercițiului;
CAN — reprezintă cifra de afaceri netă.

5. Rata rentabilității generale exprimă eficienta consumului de resurse.

RNE
RRG — • 100
CTE unde: CTE — reprezintă cheltuielile totale
ale exercițiului (mai putin cheltuielile cu impozitul pe profit).

b). RATELE RENTABILITĂȚII CAPITALURILOR PROPRII

1. Rata rentabilității capitalului propriu evidențiază eficienta capitalului
investit într-o afacere.
RBE
R —.łoo
RCPR

CPR unde:
CPR — reprezintă capitalurile proprii.

2. Rentabilitatea capitalului propriu mai poate fi pusă în evidentă cu

ajutorul unei alte rate care se exprimă prin raportul procentual dintre rezultatul net al
exercițiului și capitalul propriu, numită Rata rentabilității financiare..
RNE
RRF (ROE) -— • 100
CPR

În literatura de specialitate străină indicatorul este întâlnit sub denumirea de Return on

Equity — ROE și măsoară gradul de rentabilitate a investițiilor făcute de acționari atât în
activitatea de exploatare cât și în activitatea financiară.
Importanta acestui indicator rezultă din următoarele considerente:
1. indicatorul pune în evidentă gradul de alocare a fondurilor acționarilor în
activitatea curentă, precum și eficienta cu care entitatea angajează capitalul
acționarilor;
2. indicatorul reflectă rentabilitatea capitalului acționarilor constituind o măsură a
capacitații Intreprinderii de a plăti dividendele cuvenite acestora; indicatorul
permite estimarea câștigurilor pe o unitate de capital investit în acțiuni sau profitul
care revine proprietarilor pentru investițiile făcute în entitate.
Rentabilitatea financiară este influențată de trei factori, și anume: marja profitabilitatll (rata
rentabilității comerciale), viteza de rotație a activelor și levierul financiar.
RNE CAN AB
RRF (ROE) • 100 = RR • Nr .Lf CAN AB CPR
unde: RR— reprezintă marja netă a exercițiului (Rata rentabilitatll comerciale);
Nr— reprezintă viteza de rotație a activelor (număr de rotatii); Lf — reprezintă
levierul financiar.
Ca urmare a competiției, rentabilitatea financiară se egalizează la nivelul întreprinderilor.
Atingerea unui grad ridicat al rentabilitatll financiare de către o întreprindere atrage
competitori dornici să atingă și ei o astfel de performantă. În timp, această competiție acerbă
va redirija spre medie, rentabilitatea capitalului propriu obținută de entitatea prosperă.
Marja netă a exercitiului arată capacitatea întreprinderii de a obține profit, ea reprezentând
un indicator specific al performantei financiare, fiind funcție atât a levierului de exploatare,
cât și a valorii adăugate, sintetizând câștigurile obținute de fiecare unitate monetară rezultată
din vânzări.
Viteza de rotatie a activelor, ca factor de influentă al ratei rentabilității financiare, pune în
evidentă eficienta cu care sunt utilizate activele, reflectând vânzările realizate de fiecare
unitate monetare a activelor utilizate.
Levierul financiar (Factorul de multiplicare a capitalului propriu): reflectă dimensiunea
fondurilor utilizate de întreprindere pentru finanțarea activelor, prezintă în mod sintetic
datoriile întreprinderii, constituie o funcție a structurii activelor și reprezintă o măsură a
încrederii creditorilor în capacitatea entității de a genera suficient numerar și echivalente ale
numerarului necesar pentru rambursarea datoriilor.
Levierul financiar exprimă de fapt, atitudinea întreprinderii fată de risc și rentabilitate,
deoarece entitatea utilizează atât resurse atrase și împrumutate, cât și sursele acționarilor.
Înseamnă că rata rentabilității financiare este influențată de trei politici ale întreprinderii:
1. politica ratei rentabilitătii comerciale, care exprimă comportamentul comercial al
întreprinderii. Maximizarea ratei rentabilității financiare se poate realiza prin creșterea
rezultatului net al exercițiului pe seama sporirii volumului de activitate și a ameliorării
marjelor;
2. politica vitezei de rotatie a capitalului investit. În acest caz, maximizarea ratei
rentabilitatll financiare se poate obține prin creșterea randamentului activelor totale
prin utilizări a imobilizărilor corporale și reducerea nevoii de fond de rulment;
3. politica îndatorării, care joacă rolul de amplificator a deciziilor comerciale și
industriale, care contribuie la maximizarea ratei rentabilitatll financiare prin
îmbunătățirea structurii financiare, fie pe calea creșterii capitalurilor proprii, fie pe
calea creșterii îndatorării, cu condiția ca rata rentabilitatll economice să fie mai mare
decât rata dobânzii.
Între primii trei factori și rata rentabilității financiare există o relație directă, în timp ce
influenta levierului financiar depinde de raportul existent între între rata rentabilitătii
economice și rata dobânzii practicate pe piată. În funcție de corelația dintre rata rentabilitatll
economice și rata dobânzii, entitatea se poate afla în una din următoarele situații:
4. dobânzile de pe piață sunt mai mici decât rata rentabilității economice. Apelarea
la resurse externe pentru finanțare va determina creșterea pasivului, care se va
PB
reflecta și în creșterea raportului (PB — reprezintă pasivul bilanțier, iar PB=AB),
CPR
efectul regăsindu-se în creșterea ratei rentabilității financiare; dobânzile de pe piață
sunt mai mari decât rata rentabilității economice. Riscul nerambursării resurselor
împrumutate limitează accesul entitatll la contractarea de credite și determină rambursarea
creditelor contractate anterior, condiție care va
PB
conduce la reducerea pasivului, respectiv a raportului efectul fiind de micșorare CPR a
ratei rentabilității financiare.
Pentru a constitui un stimulent pentru potențialii investitori, rata rentabilității financiare a
entitatll trebuie să fie superioară ratei medii a dobânzii de pe piața financiară. În scopul
evidențierii contribuției capitalului investit în active imobilizate, la obținerea profitului
financiar, modelul ratei rentabilității financiare se poate descompune astfel:
Al CAN
RRF (ROE) -
CPR Al CAN

unde: GF— reprezintă gradul de acoperire a activelor imobilizate din capitalul propriu;
Nr — viteza de rotație a activelor imobilizate (ca număr de rotatii);
RR — reprezintă rata marjei nete a exercițiului (rata rentabilitatll comerciale);
Din analiza indicatorului se desprind următoarele concluzii:
1. în cazul în care investiția în imobilizări finanțată din capitalul propriu crește, sporește
rentabilitatea financiară a entității;
2. în situația în care numărul de rotații a activelor imobilizate este mai mare fată de
exercițiul financiar precedent, atunci se înregistrează o creștere a rentabilității
financiare;
3. dacă rata marjei nete a exercițiului este în creștere în comparație cu perioada
precedentă, atunci se va înrergistra o sporire a ratei rentabilitatll financiare.

3. Rata de acoperire a dobânzilor reflectă capacitatea profitului rezultat din activitatea

entității de a acoperi dobânzile bancare.
RBDI
 ADOB .łoo

CHI) unde: RBDI — reprezintă

rezultatul brut înainte de plata impozitelor și dobânzilor;
CHD — reprezintă cheltuieli privind dobânzile.

Indiferent de modul de analiză utilizat, căile de sporire a rentabilității trebuie să urmărească

două direcții: minimizarea eforturilor și maximizarea efectelor, sau devansarea ritmului de
creștere a cheltuielilor de către ritmul de creștere a veniturilor.
Având în vedere ratele de rentabilitate prezentate anterior, putem evidenția următoarele căi
de creștere a performanței financiare:
> Reducerea costurilor bazată pe diminuarea cheltuielilor materiale și a celor cu munca vie
prin:
1. utilizarea cât mai completă și mai eficientă a capacitații de producție existentă; -
automatizarea, mecanizarea și modernizarea utilajelor și instalațiilor existente;
2. introducerea de noi utilaje și tehnologii, cu randamente superioare;
3. sporirea fondului de timp efectiv utilizat prin eliminarea pierderilor de timp de orice
natură;
4. scurtarea duratei de timp de efectuare a reviziilor și reparațiilor;
5. perfecționarea tehnologiilor de fabricație;
6. aprovizionarea la timp cu materii prime și materiale într-o cantitate și calitate
corespunzătoare procesului de producție;
7. dimensionarea optimă a stocurilor de materii prime, produse în curs de execuție și
produse finite;
8. ridicarea nivelului calificării forței de muncă;
9. reducerea tipului normat pe unitate de produs, prin măsuri de creștere a productivității
muncii.
> Creșterea volumului producției constituie o cale indirectă de creștere a ratei rentabilitatll
activitatll, deoarece ea acționează indirect, prin reducerea costurilor, deoarece costurile fixe
și cele lent variabile nu cresc sau cresc într-un ritm inferior creșterii volumului producției.
> Realizarea unei structuri eficiente a producției trebuie să fie corelată cu cerințele pieței și
să urmărească asimilarea de produse noi, cu performante superioare, precum și îmbunătățirea
structurii pe calități a producției. O structură eficientă a producției se reflectă în nivelul ratei
medii a rentabilității, deoarece creșterea ponderii produselor cu o rată a rentabilității mai
mare decât rata rata medie a perioadei de bază va conduce la creșterea ratei medii a
rentabilității în perioada analizată.
> Accelerarea vitezei de rotație a resurselor, respectiv scurtarea duratei unui circuit are, de
asemenea, efecte pozitive asupra ratelor de rentabilitate, ca urmare a faptului că se obține un
volum mai mare a profitului, fără a fi necesară sporirea volumului resurselor.
>Folosirea pârghiei de prețuri stimulează întreprinderile în vederea asigurării și creșterii
rentabilitatll, dar aceasta se poate face doar în corelație cu creșterea nivelului calitativ și a
complexitatll produselor.

c). RATELE DE RANDAMENT BURSIER (RATELE RANDAMENTULUI

INVESTIȚIILOR DE CAPITAL)
Ratele de randament bursier, numite și rate ale acțiunilor și dividendelor, exprimă
rentabilitatea prin prisma remunerării investitorilor în acțiuni, prezentând interes, în primul
rând, pentru acționari. Importanta acestor rate a crescut în ultima perioadă deoarece,
finanțarea de pe piața de capital este o alternativă a finanțării de pe piața monetară.
Acționarii sau investitorii care achiziționează acțiuni ale entitatll urmăresc un scop dublu:
1. să încaseze un dividend mai mare decât în cazul în care își investesc capitalul
întro altă afacere sau dacă își constituie un depozit bancar, asumându-și în acest
caz riscul neîncasării dividendelor prognozate;
2. să speculeze valoarea titlului la bursă, asumându-și riscul scăderii cursului
acțiunilor cotate la bursă.
Analiza ratelor de randament bursier se poate efectua pe baza profitului net sau pe baza
dividendelor repartizate, informațiile fiind destinate acționarilor care manifestă interese
diferite în funcție de opțiunea de investiții a fiecăruia.
În acest sens, idicatorii de interes major pentru acționari/investitori sunt:
1. Câștigul pe acțiune (Earning per Share — EPS) evidențiază
randamentul intern al unei acțiuni și se determină ca raport între rezultatul net
al exercițiului și numărul de acțiuni emise și aflate în circulație.
RNE
EPS
NA
unde: RNE — reprezintă rezultatul net al
exercițiului; NA — reprezintă numărul de acțiuni.

2. Rata capitălizării profitului arată profitul net generat de capitalul

investit într-o acțiune.
EPS
PPA
RNE RIVE
Rcp .łoo .łoo
Capitalizare bursieră PPA.NA unde:
EPS— reprezintă câștigul pe acțiune;
 PPA — reprezintă prețul de piață al unei acțiuni (cursul acțiunii).
Capitalizare bursieră = Ultimul curs bursier la încheierea exercițiului (PPA)
x Numărul de acțiuni emise (NA)

3. Coeficientul de capitalizare bursieră (Price to Earning Ratio -

PER) este forma inversă a ratei capitălizării profitului care arată de câte ori
investitorii sunt dispuși să plătească nivelul profitului net pe o acțiune.
PPA
PER .łoo
EPS
Capitalizarea bursieră PPA.NA
PER • 100 .łoo
RNE RNE
4. Raportul dintre valoarea de piață și valoarea contabilă a unei
acțiuni (Market to Book Ratio — MTBR) indică valoarea pe care piețele
financiare o conferă echipei manageriale și structurii entității în
funcțiune.
PPA
MTBR
VCA unde:
VCA — reprezintă valoarea contabilă a unei acțiuni.

5. Rata distribuirii dividendelor arată proporția din rezultatul net al

exercițiului care este repartizată pentru remunerarea acționarilor.
— • 100
RIME unde:
DIV — reprezintă dividende totale anuale repartizate.

6. Rata capitalizării dividendului (Randamentul dividendelor) se

determină ca raport procentual între dividendul pe o acțiune și prețul de piață al
unei acțiuni (cursul acțiunii).
DIVA
.łoo .łoo
PPA Capitalizare bursieră

DIVA
 NA
unde: DIVA — reprezintă dividendul net pe o acțiune.

7. Rata de acoperire a dividendelor (Capacitatea de acoperire a

dividendelor) se determină ca un raport procentual între rezultatul net al
exercițiului și dividendele care se cuvin acționarilor.
RNE

ADIV .łoo

Indicatorul măsoară proporția în care profitul net al exercițiului este distribuit acționarilor
sub formă de dividende. În cazul în care entitatea repartizează întregul profit sub formă de
dividende, piața nu permite obținerea unor profituri suplimentare cu același capital investit și
atunci este de așteptat ca profitul să rămână constant, iar acțiunile întreprinderii să fie cotate
la același preț. Indicatorul oferă un indiciu despre politica entității în ceea ce privește
reinvestirea profitului și plata dividendelor.

4. ANALIZA RISCULUI

Analiza performantei constituie, fără îndoială, un aspect esențial al diagnosticului

financiar, dar concluziile sunt adesea incomplete dacă nu se ia în considerare celălalt aspect
al analizei financiare — riscul.
Într-o accepțiune sintetică, riscul — inerent oricărei activități — reprezintă
variabilitatea rezultatului sub presiunea mediului.
Delimitarea analizei riscului de analiza rentabilității nu trebuie să ducă la concluzia că
cele două aspecte sunt independente. Rentabilitatea nu poate fi apreciată decât în funcție de
risc, și invers. Diferiți agenți economici nu-și asumă un risc decât în funcție de rentabilitatea
pe care ei o așteaptă.
 De altfel, în teoria economică este tot mai frecvent acreditată ideea că echilibrul
financiar este respectat dacă rentabilitatea unei entități economice compensează riscul
asumat, risc dependent în mod egal de factori economici și de politica financiară a acesteia.
În concordantă cu formele pe care le îmbracă riscul, problematica analizei poate fi
structurată astfel:
analiza riscului economic (de exploatare)
analiza riscului financiar analiza riscului
de faliment
În teoria economică, noțiunea de risc este substituită cu alte noțiuni, cel mai adesea cu
cea de „flexibilitate", care înseamnă capacitatea firmei de a se adapta și a răspunde eficient la
schimbările de mediu.

Analiza riscului de faliment

Pentru ca o întreprindere să reziste condițiilor impuse de piață, aceasta va trebui să fie

solvabilă, adică să aibă capacitatea de a face fată obligațiilor scadente la un moment dat.
Deci, întreprinderea este obligată să lucreze în echilibru, orice dereglare a acestuia
conducând inevitabil la dificultăți în desfășurarea activității, și în ultimă instanță la
falimentul acesteia. Criteriile principale care stau la baza identificării întreprinderilor în
dificultate sunt:
1. insolvabilitatea, adică activul nu este suficient pentru achitarea datoriilor
2. supraîndatorarea, caz în care gradul de îndatorare este atât de mare încât
compromite capacitatea întreprinderii de a face fată datoriilor scadente
existenta unor fapte de natură să compromită continuarea activității
Uniunea Europeană a Experților Contabili a reținut următoarele semne ale unei situații
dificile, reale sau potențiale:
3. existenta unui fond de rulment negativ și a pierderilor utilizarea unor
credite curente pentru finanțarea investițiilor imposibilitatea rambursării
creditelor la scadenta normală imposibilitatea reînnoirii creditelor
falimentul unor furnizori și/sau clienți dispariția sau indisponibilitatea
unui manager persistenta unor greve
Întreprinderile în dificultate financiară se caracterizează prin:
4. scăderea volumului activității și a rentabilității utilizarea unor tehnici și
instrumente de conducere neperformante situație financiară dificilă
grad scăzut de utilizare a capacităților de producție
Din punct de vedere juridic, o întreprindere este în dificultate atunci când se află în
stare de încetare a plăților, adică atunci când nu poate face fată datoriilor sale exigibile cu
sumele de bani disponibile. În acest caz, legea prevede deschiderea procedurii de
reorganizare sau lichidare judiciară. Derularea procedurii juridice, conform legislației noastre
începe pe baza unei cereri introduse la tribunal de către debitor, de către creditori sau de către
Camera de Comerț și Industrie Teritorială. Cererea debitorului este însoțită, printre alte
anexe de: bilanțul contabil și copii de pe registrele contabile, contul de profit și pierdere din
anul anterior depunerii cererii, situația creanțelor și datoriilor firmei, o declarație a
debitorului în care arată intenția de a-și reorganiza activitatea sau de a-și lichida averea.
În economia românească principalele cauze ale falimentului unor întreprinderi sunt:
5. dotarea tehnică neperformantă lipsa cererii pe piață a produselor fabricate
apariția produselor de substituție realizate cu costuri mai mici sau
provenite din import reducerea activității unor sectoare importante
(industria cărbunelui, transporturi etc.) productivitatea scăzută și costul
ridicat al produselor politica de protecție socială existentă
6. gradul redus de competitivitate al produselor blocajul financiar existent în
economie management defectuos falimentarea unor bănci
În urma unui studiu efectuat în Franța, referitor la cauzele falimentelor, s-au identificat
următoarele 10 cauze principale (cu proporția pe care o dețin în totalul cauzelor):
Falimentul unor clienți 21%
Stocuri prea mari 11%
Reducerea creditelor 11%
Cheltuieli cu personalul prea mari

Decesul sau boala managerului

Contabilitatea deficitară și necunoașterea costului complet 9%

Deturnarea de fonduri 8%
Exproprieri 8%
Scăderea conjuncturală a cifrei de afaceri 8%
Organizarea deficitară a întreprinderii 6%
4.1. Analiza riscului de faliment prin metode statistice
4.1.1. Modele statistice străine

Evaluarea riscului intrării și menținerii în afaceri a firmei pe o piață concurențială

presupune utilizarea unor metode statistice, între care pe termen scurt menționăm metoda
scorurilor sau „credit-scoring”. Scopul acestei metode este de a stabili pentru fiecare firmă
un indicator numit „scor", care să permită estimarea stării de faliment a firmei.între modelele
cele mai cunoscute amintim: Modelul Altman, Modelul Conan-Holder, Modelul Centralei
Bilanțurilor Băncii Franței.
 Modelul „Z” este un model statistico-matematic de prognoză a stării de faliment a
firmelor, fiind dezvoltat în SUA, în anul 1968, de profesorul Altman. Modelul „Z” cuprinde
cinci variabile considerate a fi cele mai reprezentative stări financiare parțiale ale unei
companii. Cu ajutorul acestui model, profesorul Altman a reușit să prevadă circa 75% din
falimentele unor firme, cu aproximativ doi ani înainte de producerea acestora.
Coeficienții variabilelor selectate au fost stabiliți în urma analizei stării
economicofinanciare a unui număr de 66 de firme, dintre care unele au dat faliment, iar 33 au
avut dificultăți financiare.
Modelul „Z” Altman se prezintă astfel:

1. flexibilitatea firmei
Capital circulant(Cc) Fond de rulment(FRN)
Activ total(AB) Activ total(AB)

Fondul de rulment net (FRN), Capitalul de lucru sau Lichiditatea curentă (generală) în
formă absolută reprezintă echivalentul grupei E (Active circulante, respectiv datorii
curente nete) din bilanț (rd. 54).
2. rata autofinanțării activelor totale
Pr ofit reinvesti(PRI)
Activ total(AB)
PRI = Rezultatul net al exercițiului (RNE) — Dividende de plată (Contul 457)
RNE = Rezultatul brut al exercițiului (RBE) — Impozitul pe profit (IP)
IP = RBE x cota impozitului pe profit
3. rata rentabilității economice
Re zultatul brut ina int e de plata dobanzilor si impozitelor (RBDIT)
Activ total(AB)

RBDIT = Rezultatul brut al exercițiului (RBE) + Cheltuielile privind dobânzile (CHD)

4. capacitatea de îndatorare a firmei
Capital social(Cs) (Valoarea de piata a actiunilor)(VP)
Datorii totale (DT)
5. randamentul activelor
Cifra de afaceri neta(CAN)
Activ total(AB)

În funcție de scorul obținut, firmele se ierarhizează pe trei nivele, și anume:

nivelul l: firme solvabile Z > 3 sau 2,7
nivelul II: firme cu dificultăți financiare temporare, care pot fi remediate dacă
se
aplică strategia adecvată situației 1,8 < Z < 3 sau 2,7
 nivelul III: firme falimentare Z < 1,8
Modelul Altman putea fi folosit cu rezultate bune pentru firmele cotate la Bursa de valori.
Modelul J. Conan și M. Holder se aplică întreprinderilor industriale mici și mijlocii și
se bazează pe analiza „lichiditate-exigibilitate”. Modelul a fost construit în anul 1978 în
urma observării unui număr de 31 de rate, pe un eșantion de 190 de întreprinderi mici și
mijlocii, din care jumătate au dat faliment în perioada 1970-1975.
Modelul Conan-Holder se bazează tot pe o funcție „Z” scor, cu următoarea
structură:
Z = 16Xl + - - +
1. rata lichidității intermediare
Active circulante* — Stocuri(AC* — S)
Datorii pe termen scurt* (DTS* )
2. rata stabilității financiare
Capital permanent(CPM)
Pasiv total(PB)
CPM = Capital propriu (CPR) + Provizioane (PV) + Datorii pe termen mediu și lung
(DTML) +
Subvenții pentru investiții (Sl>l an) + Venituri înregistrate în avans (VaV>1an) + Venituri în
avans aferente activelor primite prin transfer de la clienți (VaVC>1an) + Patrimoniul public
(PUB) +
Patrimoniul privat (PRV)
Capitalul permanent (CPM) sau Capitalul angajat este echivalentul grupei F (Active
totale minus datorii curente) din bilanț (rd. 55).
3. gradul de finanțare a vânzărilor din surse externe
Cheltuieli financiarăCfin)
Cifra de afaceri neta(CAN)
4. gradul de remunerare a personalului
Cheltuieli cu personalul(Cpers)
Valoarea adaugata(VA)

Valoarea adăugata (VA) = Marja comercială (MC) + Marja industrială(Ml)

Marja comercială (MC) = Venituri din vânzarea mărfurilor (VVM) — Cheltuieli privind
mărfurile

Marja industrială (Ml) = Producția exercițiului (Qex) — [Cheltuieli materiale totale (CM) +
Cheltuieli privind prestațiile externe (Lt)]
Producția exercițiului (Qex) = Producția vândută (Qv) ± Variația stocurilor (AQs) +
Producția imobilizată (Q)
Dacă Variația stocurilor (AQs) apare în Contul de Profit și Pierdere cu Sold creditor, atunci
se adună, iar dacă apare cu Sold debitor, se scade.
5. ponderea rezultatului exploatării în valoarea adăugată
Rezultatul exploatarii(RExp1)
Valoarea adaugata(VA)

RExpl = Venituri din exploatare (VExpI) — Cheltuieli din exploatare (CExpl)

Gruparea firmelor în funcție de scorul ”Z” Conan-Holder se face astfel:
nivelul l: firme solvabile (Z > 9)
nivelul II: firme cu dificultăți financiare temporare, care pot fi
remediate dacă se aplică strategia adecvată situației (4 < Z
< 9)
nivelul III: firme falimentare (Z < 4)
Între dezavantajele aplicării acestui model menționăm următoarele:
6. indicatorii utilizați vizează numai o parte din remunerarea capitalului
stabilitatea financiară poate crește și pe seama unui grad de îndatorare mai mare a
firmei lichiditatea intermediară se poate realiza prin creșterea creditului comercial
acordat clienților

Modelul Centralei Bilanțurilor Băncii Franței . În Franța se utilizează funcția scor Z

stabilită de Centrala Bilanțurilor a Băncii Franței, compusă din opt variabile și anume:

Z = -1,255Xl + - + - - + + 85,544

- rata de prelevare a cheltuielilor financiare

Cheltuieli financiare(CF)
Re zultatul din exp loatare (RE)
1. rata de acoperire a capitalului investit sau rata stabilității financiare Capital
permanent(CPM) Capital permanent(CPM) Activ total(AT) Pasiv total(PT)

2. rata capacității de rambursare a datoriilor din resurse proprii

Capacitataz de autofinantare (CAF) Datorii
totale (DT)
3. rata rentabilității vânzărilor
Re zultatul din exp loatare (RE)
Cifra de afaceri neta (CAN)
 4. viteza de rotație a obligațiilor fată de furnizori
Soldul mediu mediu al datoriilor comerciale(DC)
Stocuri (S)
DC - soldul mediu al datoriilor comerciale, calculat între două momente succesive (inițial și
DCI + DCF
final) ale perioadei DC —
2
1. abaterea relativă a valorii adăugate
AVA
VAO

2. viteza de rotație a creanțelor (durată în zile)

Soldul mediu al creantelor(CR)
3. 360 Cifra de afaceri neta (CAN)

CR- soldul mediu al creanțelor, calculat între două momente succesive inițial și final ale
CRI + CRF
perioadei CR — 2
4. rata investițiilor fizice din resurse proprii
unde Al — reprezintă valoarea activelor imobilizate
VA

În funcție de valoarea scorului Z, firmele se grupează în trei categorii și anume:

1. nivelul l: firme cu o situație financiară corespunzătoare (Z >
2. nivelul II: 0,125 ) firme cu o situație financiară incertă (- 0,25
< Z < 0,125) firme aflate în dificultate financiară (Z
3. nivelul
< - 0,25)
III:
Între dezavantajele aplicării acestui model menționăm următoarele:
4. minimizarea importantei capacității de autofinanțare a datoriilor dinamizarea
accentuată a afacerilor, care mărește riscul de lichiditate financiară luarea în
considerare ca variabilă negativă a valorii adăugate existenta unei valori reziduale
foarte mari (- 85,544)
Modelul Taffler este reprezentat de o funcție liniară complexă de forma:
Z = + CIXI + + + unde:
XI — reprezintă rata rentabilității activelor curente și se calculează ca un raport între
rezultatul brut al exercițiului și activele curente (53%)
 — reprezintă rata lichidității generale și se calculează ca un raport între activele curente și
datoriile curente (13%) reprezintă rata dependentei financiare curente și se calculează ca
un raport între datoriile curente și activele totale (18%)
— reprezintă intervalul de timp în care compania își poate finanța activitatea de producție
cu ajutorul activelor proprii fără să încaseze facturile emise (16%)
Co, Cl, c2, c3, c4 reprezintă coeficienții de ponderare care se determină prin analiza
regresională, iar valorile procentuale din paranteze reprezintă contribuția indicatorilor la
reprezentativitatea modelului. Punctul de inflexiune dintre success și insucces este 0,2. astfel,
firmele care înregistrează un scor peste 0,2 au o situație financiară corespunzătoare, în timp
ce firmele cu un scor mai mic decât 0,2 vor înregistra un eșec în viitorul apropiat.
Taffler a adaptat tehnica scorului Z pentru dezvoltarea scorului PAS (performance
analysis score). Cu ajutorul PAS sunt evaluate performantele companiei prin raportarea la
alte companii din industrie și generalizarea rezultatelor în întreaga economie. Scorul PAS
grupează toate scorurile Z ale companiilor în termeni procentuali, măsurând performata
relativă pe o scară cuprinsă între 0 și 100. Un scor PAS al variabilei X înseamnă faptul că
100 - X% din companii au înregistrat un scor mai mare decât scorurile Z. Astfel, un scor
PAS de 80 înseamnă că numai 20% din companiile analizate au înregistrat un scor superior
scorurilor
Z. Scorul PAS evidențiază în mărimi procentuale trendul performantei unei companii de-a
lungul timpului.

Modelul Robertson. Profesorul Robertson a identificat patru elemente care produc

modificări ale sănătății financiare ale firmei și anume: stabilitatea pe piață, scăderea
profitului, scăderea capitalului de lucru, creșterea împrumuturilor. Funcția scor a prof.
Robertson are următoarea formă:

În care:
XI = (Cifra de afaceri netă — Active totale) / Cifra de afaceri netă
k = Rezultatul brut al exercițiului / Active totale
- (Active curente — Datorii totale) / Datorii totale
(Capitaluri proprii — Împrumuturi) / Datorii totale
- (Active lichide — Descoperirea de cont) / Împrumuturi
Funcția Z vizează modificările care intervin în situația financiară a firmei de la o
perioadă la alta. Dacă scorul Z se depreciază cu 40% sau mai mult de 40%, într-un an, în
mod automat analiza trebuie să identifice cauzele reducerii scorului Z. Dacă reducerea
scorului Z este de 40% sau peste 40% în doi ani consecutivi, atunci compania nu poate
supraviețui din cauza instabilității sale financiare.
 O variantă a metodei scorurilor practicată în special de bănci este „comparația
normativă” a bonității agenților economici care apelează la credite, tratată în continuare.

4.1.2. Modele statistice românești

Modelul „Anghel” (276 întreprinderi, perioada 1994-1998)

A = 5,667 + 6,371 RI + 5,3932R2 - 5,1427R3 - O,00205R4
Profit net CashFlow Datorii Datorii
Venituri totale Active totale Active totale Cifra de afaceri neta
Dacă : A < 0 riscul este iminent
0 < A < 2,05 situație incertă
1. > 2,05 situație financiară bună

Modelul „Băileșteanu”
2. = 0,444Gl + 0,909G2 + 0,052G3 + 0,0333G4 - 1,414
Active curente Pr ofit net + Amortizare
Pasive curente Rata de rambursare la creditul pe termen mediu si lung + Dobanda

Vanzari(Cifra de afaceri) Profit

(33
Clienti Cost
Dacă : B < 0,5 faliment iminent 0,5
< B < 1,1 risc ridicat
1,1 < B < 2 risc mic
B > 2 risc aproape nul
Modelul „Ivoniciu” (50 întreprinderi)
I = 0,333Rl + 5,555R2 + 0,0333R3 + 0,71429R4 + 1,333R5 + 4R6
Venituri totale incasate si incasabile Capacitatcł de autofinantare
Active totale (mai putin cheltuielile in avans) Venituri totale incasate si incasabile

Venituri totale incasate si incasabile. Capacitatea de autofinantłre

Creante corectate Datorii totale

Creante corectate+ Disponibil . Fondul de rulment

6
Datorii pe termen scurt Active totale (mai putin cheltuielile in avans)
Dacă .• os I risc ridicat de faliment (64% - 85%)

s l,5
1,5 ś l ś stare de incertitudine (46% - 64%) risc mediu
probabilitate scăzută de apariție a riscului (12% - 29%)
3

1>6 risc aproape nul (< 12%)

Modelul „Statev” (2006)
Mst = 0,872Vl + 0,360V2 + 0,257Vll + 0,467V15 - 0,592V28 + + 0,526V47
Nevoia de fond de rulment Re zerve Cheltuieli cu personalul
Active totale Active totale Valoarea adaugata
Cifra de afaceri neta Active circulante Valoarea adaugata
28 32
11

15 ¯ Active totale Active totale Active totale

Datorii pe termen scurt 42 ¯ Pasiv total

Dacă : M 1,25 stare de faliment

M > 1,25 situație financiară bună
4.2.. Limitele aplicării modelelor bazate pe funcția scor în condițiile
economiei românești

Importanta predicției falimentului și înțelegerea cauzelor eșecului economic este în

cele din urmă o chestiune pragmatică. Costurile directe ale insolventei sau ale falimentului
(taxe legale, onorariile contabililor, ale cenzorilor și avocaților etc.) sunt scăzute în
comparație cu pierderile pe care le pot înregistra acționarii/creditorii ca urmare a scăderii
valorii firmei. De asemenea, costurile indirecte cum ar fi pierderile pentru manageri,
parteneri de afaceri, instituții financiare, stat etc. sunt considerabile.
Toate acestea au fost simțite din plin pe piața românească în ultimii ani. Orice progres
în identificarea cauzelor și în predicția falimentului poate minimiza costurile discutate.
Ținând seama de contextul economic actual este o adevărată provocare să încerci
construirea unei funcții scor pentru previziunea falimentului întreprinderilor românești,
aceasta în primul rând datorită faptului că procesul de faliment are cu totul alte coordonate în
România comparativ cu majoritatea țărilor pentru care există dezvoltate metodologii Z Scor.
Principala limită a aplicării de către firmele românești a modelelor de diagnosticare
bazate pe funcția scor dezvoltate în alte țări este legată de caracterul național al acestor
modele. Taffler arăta în 1980 că « fiecare tară necesită un model propriu ». În practică, este
acceptată în mod larg ideea de limitare a concluziilor și aplicabilității unei funcții scor doar la
spațiul economic pentru care a fost construită, chiar dacă s-a dovedit că unele modele au un
grad ridicat de universalitate (funcția scor Altman a fost aplicată cu succes atât în economii
cu grad ridicat de dezvoltare — SUA , Japonia, Canada — cât și în tări în curs de dezvoltare
— Brazilia). Acest lucru se datorează faptului că modelele recunoscute pe plan mondial
(Altman, Banca Franței) au fost construite în condițiile unei economii stabile în timp ce, ca
un caz particular, economia românească se confruntă cu o prelungită perioadă de tranziție,
caracterizată printr-o accentuată instabilitate economică. Această situație face ca firmele
românești să nu poată folosi, în condiții acceptabile ale riscului erorii de predictibilitate,
modele recunoscute pe plan mondial.
În ceea ce privește principalele limite ale aplicării modelelor bazate pe funcția scor
dezvoltate în tară, acestea sunt date de următoarele coordonate
1. selectarea eșantionului care stă la baza construirii funcțiilor scor nu se
bazează pe o populație relevantă statistic, respectiv eșantionul selectat pentru analiză
nu reflectă neapărat situația falimentar — non falimentar din economia românească.
Acest lucru se datorează faptului că în România există un număr ridicat de falimente
de facto, dar un număr relativ redus de falimente de jure și de aceea, luarea sau
neluarea în calcul a acelor firme care sunt falimentare (incapacitatea de plată, pierderi
consecutive pe o perioadă mai mare de timp etc.), dar care nu au fost declarate ca atare
poate avea un impact direct asupra acurateței predictibilității modelului de sine.
2. lipsa unei perioade mai lungi de analiză înainte de faliment — poate să
fie o cauză a unei eventuale reduceri a abilității predictive fată de cea declarată de
către autorii respectivelor modele. Acest lucru se datorează atât perioadei scurte de la
data trecerii la principiile economiei de piață, cât și gradului ridicat de instabilitate
economică ce caracterizează economia romanescă.
3. caracterul general al funcțiilor scor dezvoltate ultimele preocupări pe
această temă au scos la iveală încercările de constituire a unei funcții care să fie
aplicabilă la nivelul întregii economii românești însă, dincolo de meritele acestor
încercări, este unanim recunoscut faptul că, în general, un model de predicție a
falimentului se limitează la industria sau industriile pe baza căruia a fost construit;
4. neluarea în calcul a indicatorilor «non-financiari» în procesul de
fundamentare a funcției scor — rezultatele cercetărilor efectuate în țările dezvoltate
arată că includerea indicatorilor non-financiari în modelele Z - scor în România
trebuie avut în vedere faptul, că nu întotdeauna încetarea activității unei companii este
 rezultatul managementului defectuos, ci în multe cazuri se poate datora, mediului
economic și social în care activează firma ceea ce implică luarea în calcul a altor
variabile decât ratele financiare. Limita care trebuie să fie avută în vedere este ca
includerea unor asemenea variabile (care exprimă caracteristicile industriei și ale
mediului economic) generează modele cu o limitare geografica, dar si temporală mult
mai pronunțată comparativ cu modelele bazate exclusiv pe rate financiare.
O condiție esențială în construirea cu succes în România a unor modele de predicție a
falimentului o reprezintă întărirea disciplinei privind legislația falimentului, fapt care s-a și
întâmplat în luna aprilie 2006, când legea falimentului a fost abrogată și înlocuită cu legea
insolventei (Legea nr. 85/2006 privind procedura insolventei, publicată în Monitorul Oficial
al României, Partea l, nr. 359/21 aprilie 2006, republicată), creându-se astfel, acele
instrumente care la nivelul statului, dau posibilitatea luării mai rapide a acelor măsuri care să
impună procedura declanșării insolventei și implicit a falimentului, considerată ca o practica
obligatorie pentru cei aflați într-o astfel de situație.
De asemenea, în constituirea unor astfel de modele trebuie să se plece de la ideea
includerii și a unor indicatori non-financiari reprezentativi pentru industria sau industriile
respective, astfel încât să se ia în considerare principalii factorii cu caracter economic și
social din mediul firmei, care pot influenta rezultatele acesteia, mărind astfel acuratețea
predictibilității.
Nu în ultimul rând, se impune folosirea unor limite maxim — minim în stabilirea
valorii indicatorilor folositi în determinarea funcției scor astfel încât să se contrabalanseze
efectul negativ indus de specificul perioadei de tranziție și de absenta unor informații
credibile și relevante pe o perioadă mai mare de timp.