Curs managementul mediului partea I

CAPITOLUL 1 Conceptul de management. Evoluţia teoriei managementului

A. Conceptul de management
Toţi trăim sub influenţa managementului. Fiecare dintre noi este influenţat de acţiunile unui
manager aproape în fiecare zi pentru că intrăm în contact cu organizaţii. Toate organizaţiile sunt
orientate şi ghidate de deciziile unuia sau a mai multor indivizi care conduc organizaţia respectivă.

1.1. Diferite înţelesuri ale conceptului de management

În Dicţionarul Explicativ al limbii române managementul este:

• activitatea şi arta de a conduce;

• ansamblul activităţilor de organizare şi de conducere în scopul adoptării deciziilor optime în

proiectarea şi reglarea proceselor microeconomice; ştiinţa organizării şi conducerii firmei,
întreprinderii.

1.1.1. Managementul ca proces

Definindul ca proces spunem că managementul implică anumite funcţii şi activităţi pe care managerii
trebuie să le efectueze şi să le facă performante.

1.1.2. Managementul ca disciplină

Ca disciplină managementul este un volum de cunoştinţe acumulate ce poate fi învăţat de către un
viitor manager.

1.1.3. Organizaţie
Ca organizaţie managerii sunt acele persoane care iau decizii şi conduc, aceştia fiind aparatul de
management dintr-o organizaţie.

1.1.3. Carieră
Putem spune că pentru unele persoane care îndeplinesc mai mult timp funcţii de conducere,
managementul este o profesie.
1.2. O definiţie a managementului
În acest curs vom înţelege prin management şi manageri acei oameni care fac carieră de manageri,
studiază disciplina de management pentru a practica procesul de management. În consecinţă vom
pune accentul pe management ca proces.

Managementul este definit ca procesul întreprins de una sau mai multe persoane pentru a coordona
activitatea altor persoane în vederea atingerii unor rezultate ce nu pot fi realizate de către
persoanele avute în vedere anterior, dacă ar acţiona singure.

1.3. Procesul de management

Managementul este procesul care integrează într-un tot unitar mai multe funcţii. Pentru o mai
uşoară înţelegere acest tot unitar este divizat în câteva funcţii ale managementului. În viziunea
anglo-saxonă funcţiile managementului sunt :

• previziunea;

• organizarea;
• conducerea oamenilor; - controlul.

Şcoala franceză propune funcţiile:

• previziunea; - organizarea;

• comanda (antrenare-motivare); - coordonarea; - controlul.

1.3.1. Previziunea
În funcţia de previziune se prognozează rezultatul care se va atinge de organizaţii, iar ca şi activitate
este cheia de boltă a managementului. Activităţile de previziune stabilesc obiectele organizaţiei
precum şi strategiile adecvate pentru atingerea acestor obiective. 1.3.2. Organizarea

Organizarea specifică modul în care organizaţia va atinge obiectivele specificate. Pentru a realiza
obiectivele prevăzute, o organizaţie trebuie să fie astfel concepută şi dezvoltată încât să fie capabilă
să le realizeze. Scopul funcţiei de organizare este acela de a crea structuri, sarcini de muncă şi relaţii
de autoritate care să servească acestui scop.

Organizarea transformă planurile în acţiuni.

1.3.3. Conducerea oamenilor

Managerii trebuie să conducă sau să ‘mişte’ organizaţia în direcţia realizării obiectivelor. Funcţia de
conducere a oamenilor pune accentul pe folosirea
comportamentului oamenilor din organizaţie. Un bun manager trebuie să ştie să utilizeze
comportamentul uman pentru a atinge obiectele planificate. Un bun lider trebuie să fie capabil să
înţeleagă sarcinile ce revin dar să aibă şi abilitatea de a comunica şi de a-i motiva pe oamenii din
subordine. 1.3.4. Controlul
Controlul este necesar pentru a fi siguri că rezultatele obţinute sunt conforme cu cele prevăzute.
Controlul reclamă trei elemente : - stabilirea standardelor si normelor de performanţă;

- informaţii care să indice diferenţa dintre performantele reale şi cele stabilite de norme; - acţiuni de
corectare a performanţelor care nu corespund standardelor.

Este puţin probabil ca învăţând doar din cărţi să poţi deveni un bun manager. Totuşi pot fi învăţate
anumite principii, reguli, pot fi desprinse anumite atitudini şi se poate obţine o anumită pricepere cu
ajutorul cărţilor, care sa fie apoi aplicată alături de experienţa personală. Nu există un bun manager
numai în practică. Cunoştinţele de management cumulate cu experienţa practică pot duce la apariţia
unui manager eficient.

B. Evoluţia teoriei managementului

Cunoştinţele despre management provin din mai multe surse. Managerii practicieni şiau adus
contribuţia prezentând acele lucruri pe care le-au găsit importante în activitatea lor de conducere.
Oamenii de ştiinţă consideră managementul un important fenomen social şi au adus o bună parte de
informaţii de pe poziţia ştiinţelor lor. Alte profesii (ingineri, jurişti, matematicieni) au adus si ei
contribuţii majore la dezvoltarea teoriei managementului. Din toate aceste perspective de studiu ale
managementului s-a cristalizat ştiinţa managementului.

Cunoştinţele actuale de management sunt produsul a trei abordări fundamentale :

• abordarea clasică;

• abordarea comportistă ;

• abordarea cantitativă ( prin ştiinţa managementului).

1.4. Abordarea clasică

Aceasta abordare a izvorât din necesitatea apărută la începutul acestui secol de a creşte eficienţa şi
productivitatea forţei de muncă. Abordarea are la baza două perspective separate :

• perspectiva managementului ştiinţific ;

• perspectiva teoriei organizaţionale clasice.

a) Perspectiva managementului ştiinţific

Managementul ştiinţific s-a ocupat de îmbunătăţirea productivităţii muncii utilizând mai eficient
forţa de muncă. Multe din lucrări ii sunt datorate lui Fr. Taylor. El a susţinut că orice lucru se poate
face în mai multe moduri dar există unul care e cel mai bun. Conform teoriei lui, cheia creşterii
productivităţii muncii era aceea de a găsi ‘the best way’ (metoda cea mai bună) .

Taylor a susţinut că prin găsirea celei mai bune căi s-ar putea obţine o productivitate maximă la locul
de muncă iar între manageri şi angajaţi nu ar mai exista conflicte ci armonie. În acest mod oamenii ar
fi instruiţi să-şi facă lucrul conform celei mai bune căi iar performanţele deosebite trebuie să fie
recompensate printr-un sistem de plata stimulativ. În această etapă apare noţiunea de ‘om
economic’.
b) Teoria organizaţională clasică
Această teorie se concentrează asupra problemelor managementului de vârf dintr-o mare
organizaţie. Această teorie a avut două scopuri:

• de a elabora principiile fundamentale ce ar putea să ghideze proiectarea, dezvoltarea şi

menţinerea unei mari organizaţii;

• de a identifica funcţiile de bază ale conducerii organizaţiei.

Cele mai mari contribuţii la această teorie au fost aduse de H. Fayol. El susţine ca arta de a conduce
poate fi descrisa printr-un set de principii si funcţii. El considera importante pentru management
următoarele 14 principii:

• principiul diviziunii muncii; - principiul autorităţii;

• principiul disciplinei in muncă;

• principiul unităţii de conducere;

• principiul unităţii de direcţie sau orientare;

• principiul subordonării interesului individual binelui comun; - principiul remunerării personalului;

• principiul centralizării;

• principiul ierarhizării autorităţii;

• principiul de comandă;

• principiul echităţii;

• principiul stabilităţii personalului;

• principiul iniţiativei;

• principiul spiritului de grup.

Fayol menţionează 5 funcţii ale managementului:

• previziunea;

• organizarea;

• comanda;

• coordonarea;

• controlul.

c) Contribuţii si limite ale abordării clasice

Cea mai importantă contribuţie a fost aceea de a identifica în management, unul din elementele
principale ale unei societăţi organizate. Abordarea clasică identifică funcţiile managementului şi
susţine practicarea acestuia conform câtorva principii pe care managerii le pot învăţa.
Cea mai importantă limită a acestei abordări este că cele mai multe dintre viziunile asupra acestui
fenomen si proces sunt prea simpliste pentru organizaţiile complexe ale zilelor noastre.

1.5 Abordarea comportistă

Abordarea comportistă apare deoarece chiar aplicându-se toate principiile abordării clasice nu s-a
ajuns la acea ‘armonie’ gândită de Taylor. Subordonaţii nu se comportă întotdeauna aşa cum ar fi de
presupus sa o facă.

Există două ramuri ale abordării comportiste:

• abordarea prin prisma relaţiilor umane;

• abordarea cu ajutorul ştiinţelor comportamentului uman.

a) Abordarea prin prisma relaţiilor umane

Abordarea prin prisma relaţiilor umane devine foarte populară în SUA între 19401950. Conform
acestei abordări managerii trebuie să cunoască de ce subordonaţii lor se comportă aşa cum se
comportă şi ce factori psihologici şi sociali îi influenţează. Abordarea prin prisma relaţiilor umane
pune accent pe importanţa grupului de muncă. Abordarea susţine că grupul de oameni poate fi
considerat forţa pozitivă ce poate fi utilizată productiv şi de mare importanţă este talentul
managerilor de a comunica cu oamenii pe care îi conduc.

b) Abordarea cu ajutorul ştiinţelor comportamentului uman

Această abordare este dezvoltată după 1950 si încă se mai bucură de atenţie.

Ea este iniţiata de cercetători în domeniul ştiinţelor comportamentului uman, psihologi şi sociologi,

care încep să studieze modul de comportare al omului la locul de muncă. Cercetătorii din domenii
diferite ale ştiinţelor comportamentului uman susţin că omul e mult mai complex decât ‘omul
economic’ motivat numai de câştiguri materiale propus de şcoala clasică şi este mult mai complex
chiar decât ‘omul social’ propus de şcoala relaţiilor umane. Această abordare s-a ocupat de natura
muncii în sine şi de gradul în care aceasta poate satisface nevoile şi aspiraţiile umane de a-şi folosi
talentele şi capacităţile.

Oamenii de ştiinţă consideră că un individ este motivat să lucreze din mult mai multe motive decât
acelea de a câştiga bani şi de a-şi face relaţii sociale.

c) Contribuţii si limite ale abordării comportiste

Abordarea comportistă a contribuit cu idei şi rezultate ale cercetării la lămurirea mai multor aspecte
referitoare la comportamentul oamenilor dintr-o organizaţie. Datorită faptului că managerii trebuie
să facă în aşa fel încât munca propriu-zisa s-o execute alţii, e de la sine înţeles că în management se
aplica realmente ştiinţele comportamentului uman.

O primă deficienţă a abordării constă în aceea că rezultatele cercetării, ideile acestei şcoli nu şi-au
găsit aplicarea in practica manageriala mai ales din cauză că nu au fost comunicate în forme
inteligibile pentru managerul practician. Deoarece omul e foarte complex iar comportamentul
omului a fost studiat din diferite puncte de vedere s-a ajuns ca sugestiile făcute pentru practica
managerului să varieze de la un cercetător la altul şi să fie la un moment dat chiar contradictorii.

1.6 Abordarea cantitativă (prin ştiinţa managementului)

Constă, în esenţă, în utilizarea matematicii şi statisticii ca mijloace de rezolvare a problemelor de
managementul producţiei şi managementul operaţional. Aceasta abordare a problemelor de
management este axată în principal pe soluţionarea problemelor tehnice şi mai puţin pe rezolvarea
problemelor de comportament. Acest tip de abordare a fost utilizat pentru prima dată de către
britanici în cel de-al doilea război mondial. Au fost constituite echipe de ‘cercetare operaţională’
formate din cercetători din domenii diferite care au elaborat strategii de luptă. Aceste strategii de
luptă au fost de o calitate foarte bună deoarece la elaborarea lor au fost combinate calităţi de
experţi ale cercetătorilor din domenii diferite.

Principiile care au stat la baza abordării unor astfel de probleme complexe cum sunt cele de strategii
de război s-au dovedit a fi aplicabile la problemele complexe de management din marile firme.
Aplicarea se materializează într-o reprezentare matematică a problemelor. Modelele matematice au
permis simularea efectelor schimbării oricăruia dintre factorii cu impact asupra problemelor de
rezolvat. Unul din obiectivele fundamentale ale abordării cantitative este de a furniza
managementului o bază cantitativă pentru problemele de decizie.

Contribuţii si limite
Cea mai importantă contribuţie adusă prin abordarea cantitativă este în domeniul managementului
producţiei, mai ales în tehnologiile de fabricaţie precum şi în managementul operaţional cum ar fi
activităţi comerciale, servicii, transport. În managementul producţiei abordarea cantitativă a oferit
soluţii pentru problemele de programare a producţiei, de planificare a activităţilor de întreţinere a
utilajelor etc.

În domeniul managementului operaţional a contribuit prin tehnici de planificare a forţei de muncă,

de formare a cadrelor şi de programare calendaristică a transportului. Tot în managementul
operaţional a mai contribuit prin tehnici pentru rezolvarea problemelor bugetare şi programarea
zborurilor avioanelor. Limita importantă a acestei abordări este că, deşi aplicabilă în multe domenii
nu tratează aspectul privind oamenii din organizaţie.

1.7 Încercări de integrare a celor trei abordări fundamentale

Există două importante încercări de integrare a celor trei abordări fundamentale ale
managementului prezentate anterior şi anume :

- abordarea sistemică; - abordarea contextuală.

1.7.1 Abordarea sistemică

Abordarea sistemică subliniază faptul că organizaţia trebuie să fie un sistem unitar în care fiecare
componentă este legată şi interacţionează cu fiecare din celelalte părţi componente.
O astfel de perspectivă implică managementul în rezolvarea problemelor din cadrul fiecărei
componente organizatorice subliniind înţelegerea faptului că acţiunile întreprinse în una din părţile
organizaţiei afectează toate celelalte părţi.

Abordarea sistemică priveşte organizaţia ca pe un sistem deschis, adică un sistem care

interacţionează în mod activ cu mediul înconjurător.

Orice sistem deschis va avea intrări din mediu sub formă de resurse (materii prime, materiale,
informaţii, forţa de muncă) şi va avea ieşiri către mediu în urma procesului de transformare sub
formă de produse, lucrări şi/sau servicii.

1.7.2. Abordarea contextuală

O asemenea abordare adoptă o poziţie de mijloc între două puncte de vedere extreme şi anume:

• punctul de vedere situaţionist - care presupune că în fiecare organizaţie se poate găsi o cale
mai bună de a executa o anumită operaţie sau proces de management dar această cale nu
poate fi aplicată în altă parte. Deci în acest caz managerii ar începe întotdeauna de la zero în
situaţii nou create.

• punctul de vedere universalist - propus de şcoala clasică susţine că, dacă am găsi cea mai
bună cale această cale va putea fi aplicată oriunde altundeva.

Abordarea contextuală “aruncă o punte peste prăpastie” susţinând că situaţiile concrete de

management diferă într-o oarecare măsură încât să nu poată fi vorba de a generaliza conceptul de
cale unică, adică cea mai bună pentru a fi aplicată, dar situaţiile sunt, de asemenea, adesea similare
pentru a admite că unele principii de management pot fi aplicate eficient trecând de la o situaţie la
alta. Care anume dintre principii vor fi trecute de la o situaţie la alta se stabileşte în funcţie de
context, de exemplu: mărimea firmei, complexitatea acesteia, caracteristicile forţei de muncă.

Ambele încercări de integrare, şi cea sistemică şi cea contextuală, au permis aprofundări valoroase
pentru studiul fenomenelor şi proceselor de management.

CAPITOLUL 2
Funcţia de previziune

1. Nevoia de previziune
Deşi nevoia de previziune este evidentă pentru mulţi oameni, mai există manageri care mai cred încă
în aşa numita ‘abordare pompieristică’ a problemelor de management. Acest mod de abordare a
problemelor de management nu va duce la îndeplinirea cu succes a celorlalte funcţii ale
managementului.

Există patru factori specifici care fac ca previziunea, mai ales cea pe termen lung să devină tot mai
importantă şi anume:

2.1.1. Creşterea intervalului de timp între luarea deciziei şi îndeplinirea obiectivului.

Intervalul de timp ce separă începutul unui proiect de ducerea lui la îndeplinire este în continuă
creştere în cele mai multe organizaţii. Această afirmaţie este valabilă şi pentru proiectele din
geologie şi minerit. Managerii trebuie să încerce sa ia în considerare ce se va întâmpla in viitor şi care
din evenimentele viitoare ar putea afecta obiectivele prevăzute.

Previziunea este un instrument care îl ajută pe manager să trateze incertitudinea pe intervale mari
de timp.

2.1.2. Creşterea complexităţii organizaţiei

Pe măsura ce organizaţiile se extind şi devin mai complexe sarcinile managerilor devin mai
importante şi mai complicate datorită interdependentelor dintre diferitele părţi componente ale
organizaţiei. Previziunea permite ca fiecare componentă organizatorică să-şi definească sarcinile
care trebuie îndeplinite şi căile de parcurs pentru realizarea acestora.

Asemenea aspecte puse sub forma unor documente scrise (proiecte, planuri, programe) diminueaz ă
probabilitatea schimbărilor necontrolate de direcţie, a improvizaţiilor costisitoare şi a comiterii de
greşeli.

2.1.3. Creşterea numărului de schimbări din mediul extern.

Mediul extern al organizaţiei este în continuă schimbare iar în lumea de astăzi de complexitate
mereu crescândă ritmul schimbărilor este în creştere. Schimbările rapide ale mediului extern obligă
managerii să se concentreze asupra unor probleme şi aspecte situate undeva în mediul extern în loc
să se concentreze numai asupra rezolvării problemelor interne. Răspunsuri, soluţii adecvate la
schimbări se obţin prin elaborarea unor strategii bine gândite.

2.1.4. Legătura dintre previziune şi celelalte funcţii ale managementului.

Înainte ca un manager sa poată trece la funcţia de organizare pentru a proceda la conducerea

oamenilor şi pentru a controla rezultatele el trebuie sa aibă un plan. Planificarea dă, deci, scop si
direcţie celorlalte funcţii ale managementului. De ex.: funcţia de control cere în orice situaţie o
comparaţie între rezultatele obţinute şi cele planificate. Deci dacă nu ar exista un plan nu ar exista
nimic cu care să se poată compara rezultatele obţinute.

2.2. Elementele previziunii

Funcţia de previziune cere managerilor să ia decizii referitoare la patru elemente fundamentale şi
anume :

• Obiective;

• Acţiuni;

• Resurse; - Implementare.

A. Obiectivele Obiectivele sunt părţi componente ale planurilor prin care se specifica rezultatele
viitoare ale organizaţiei pe care cel ce face previziunea le socoteşte satisfăcătoare. De ex. : realizarea
unei rate de revenire la capitalul investit de 10% la sfârşitul anului 2022.
B. Acţiunile
Acţiunile sunt căile specifice preferate pentru a atinge obiectivele. Acţiunile înseamnă tot ceea ce
ţine de realizarea obiectivelor.

C. Resursele
Resursele sunt considerate restricţii în adaptarea modului de acţiune preferat. De regulă resursele se
refera la capital, forţă de muncă, adică tot ceea ce este necesar pentru a întreprinde acţiunile alese.
Prin bugetare se identifică nivelul acestor resurse ce pot fi alocate în acţiunile planificate.

D. Implementarea
Deciziile de implementare implică repartizarea de sarcini şi orientări subunităţilor şi personalului
pentru a se putea angaja la îndeplinirea obiectivului. Sunt necesare prognoze pentru a face anumite
proiecţii asupra modului în care ar arăta activităţile firmei în viitor. Un manager nu poate face
planuri fără a face consideraţii explicite asupra evenimentelor şi conjuncturilor care ar putea afecta
rezultatele propuse.

În concluzie planurile şi planificarea implică în mod inerent obiective, acţiuni, resurse şi

implementare toate orientate în direcţia îmbunătăţirii sau realizării unor performanţe remarcabile.

2.2.1. Stabilirea obiectivelor

Funcţia de previziune începe prin formularea obiectivelor, obiective care trebuie să satisfacă
aşteptările organizaţiei si ale mediului extern. Mediul furnizează organizaţiei resurse sub formă de
informaţii, forţă de muncă, materii prime, materiale iar organizaţia trebuie să furnizeze mediului
bunuri şi servicii la preţuri şi calităţi acceptabile.

În stabilirea obiectivelor managerii trebuie să stabilească priorităţile şi orizonturile de timp ale

obiectivelor, în plus mai trebuie să rezolve conflictele dintre obiective şi să prevadă cuantificări ale
obiectivelor aşa încât să poată fi evaluate.

1) Prioritatea obiectivelor presupune faptul că la un moment dat realizarea unui obiectiv este mai
importantă decât realizarea oricărui alt obiectiv. Managerii trebuie să stabilească priorităţi pentru a
face aprovizionarea cu resurse în mod raţional. Obiectivele alternative trebuie evaluate şi ordonate
după anumite criterii. Această ordonare este în mod inerent o decizie raţională şi în acelaşi timp
dificilă.

2) Orizonturile de timp ale obiectivelor

Orizonturile de timp ale obiectivelor pot fi diferite şi de aceea pentru perioade diferite de timp se
stabilesc planuri diferite.

De exemplu, pe termen lung obiectivele unei firme economice se pot stabili în termenii ratei de
revenire la capital. Pe termen mediu obiectivele se pot formula prin indicatorul de limitare a
capitalului imobilizat în stocuri iar pe termen scurt, sub forma profitului brut ce ar urma să fie
realizat. Definirea a ceea ce înseamnă termen lung sau scurt depinde de natura ramurii în care
fiinţează organizaţia şi de scopul planului.
3) Conflictele între obiective
În activitatea oricărei organizaţii sunt implicate şi interesate diferite grupuri cum ar fi : acţionarii,
angajaţii, managerii, creditorii, clienţii, furnizorii, competitorii şi publicul larg reprezentat prin guvern
şi organizaţiile locale. Obiectivele stabilite pentru organizaţie, performanţele acestora trebuie să
satisfacă aşteptările şi interesele grupurilor menţionate. De regulă interesele şi aşteptările acestor
grupuri, preferinţele lor sunt diferite şi ca urmare se ajunge frecvent la conflicte între obiective.

Cele mai uzuale compromisuri de planificare la nivel de organizaţie cu care managerii se confruntă
sunt :

• obiectivul profit pe termen scurt si obiectivul creştere sau dezvoltare pe termen lung;

• marja profitului faţă de poziţia competiţională;

• efortul direct de vânzare faţă de efortul de dezvoltare;

• obiective cu profit faţă de obiective nonprofit; - creştere, dezvoltare, comparativ cu

stabilitatea; - mediu cu risc ridicat faţă de mediu cu risc scăzut.

Aşa cum am putut observa nu poate fi vorba de a găsi cea mai bună soluţie de rezolvare a acestor
conflicte, totuşi practica şi cercetările sugerează că managerii firmelor care încorporează acţiunile
prin care se realizează profit şi care maximizează bunăstarea proprietarilor sunt manageri de succes.

4) Cuantificarea obiectivelor
Obiectivele se formulează pentru a traduce scopuri largi, sociale şi economice ale organizaţiei în
indicatori măsurabili. Există cel puţin patru categorii de indicatori prin care organizaţia îşi exprimă
obiectivele şi anume : profitabilitatea, competitivitatea, eficienţa şi flexibilitatea.

Profitabilitatea. Obiectivul profitabilităţii se poate exprima prin indicatori care, în general, reflectă
revenirile la capitalul investit ( profit net, profit de dividend ). Pentru a conduce cu succes o firmă din
punct de vedere al capitalului firma respectivă trebuie sa câştige o revenire la capitalul investit
echivalent cu riscul desfăşurării acţiunilor economice respective.

Competitivitatea se axează pe prospectarea profitabilităţii pe termen lung. Competitivitatea se

exprimă prin indicatori care se referă la ritmuri de creştere a cifrei de afaceri şi ritmuri de creştere a
ponderii pe piaţă. Profitabilitatea prezentă nu indică în mod obligatoriu succesul pe termen lung.

Eficienţa. Indicatorii eficientei îşi propun să arate modul în care sunt utilizate resursele organizaţiei.
Indicatorii de tipul revenire la activele firmei ( profit net raportat la total active ) dau managerului
posibilitatea să se compare cu organizaţiile similare arătând cât de eficientă este în plan intern
organizaţia în ce priveşte managementul activelor sale. Indicatorii eficienţei se pot referi şi la
resursele umane, în acest caz numindu-se indicatori ai productivităţii muncii.

Alţi indicatori cum ar fi şomajul, fluctuaţia personalului, schimbările de conducere pot arăta eficienţa
unei organizaţii sau societăţi.

Flexibilitatea. Obiectivele flexibilităţii se referă la capacitatea firmei de a se adapta schimbărilor de

mediu. O firmă care fabrică un singur produs şi este comercializat pe o singură piaţă, la orice
schimbare de pe aceasta piaţă, firma poate fi pusă în pericol ajungându-se la punerea în discuţie
chiar a existenţei firmei. Extinzând activitatea acestei firme la mai multe produse firma îşi poate
asigura flexibilitatea prin programe de producţie şi comercializare. Se pot fixa obiective importante şi
în domeniile ce nu vizează profitabilitatea adică se referă la responsabilitatea socială şi atitudinea
faţă de angajaţi. De exemplu cantitatea de elemente poluante emise în atmosferă poate deveni un
obiectiv de responsabilitate socială. Se pot practica sondaje de opinie pentru a măsura atitudinea
angajaţilor şi pentru a putea stabili măsurile care să îmbunătăţească această atitudine.

2.2.2. Elaborarea direcţiilor de acţiune

Acţiunile întreprinse în vederea îndeplinirii obiectivelor pot reprezenta în ultimă instanţă elementul
determinant al succesului sau eşecului. Definirea acţiunilor, a căilor de urmat se numesc strategii si
tactici. Strategiile, în mod tipic, au implicaţii pe termen lung şi la nivelul întregii organizaţii. Tacticile
au implicaţii pe termen scurt la nivel de compartimente.

Modurile de acţiune nu sunt întotdeauna evidente de la început, totuşi dacă există deja un obiectiv
specificat şi se parcurge în mod logic acest program al previziunii, se simplifică problema elaborării
direcţiilor de acţiune. În asemenea cazuri, managerii trebuie să aleagă alternativa cea mai bună în
raport cu obiectivele vizate. Modul de acţiune ales poate duce la îndeplinirea obiectivelor sau poate
cauza eşecul. În planificare un manager trebuie să ştie nu numai ce alte variante pot duce la
îndeplinirea unui obiectiv, dar şi care din acestea este cea mai bună. Există situaţii in care managerul
poate testa efectul unui anumit mod de acţiune, simulând acţiunea pentru a prognoza rezultatele.

Prognozarea este un proces de utilizare a informaţiilor din trecut, pentru a prezice evenimentele
viitoare.

2.2.3. Prognozarea vânzărilor

Cel mai important obiectiv al unei întreprinderi, este desfacerea. Vânzările trebuie prognozate în
previziune. În mod obişnuit se utilizează patru metode de prognozare a vânzărilor, şi anume :

• extrapolarea;

• sondajele de piaţă; - analiza seriilor dinamice; - modelele econometrice.

Extrapolarea estimează volumul vânzărilor viitoare pe baza datelor din trecut privind volumul
vânzărilor, date care sunt interpretate de managerii de marketing şi de clienţi pe baza unor reacţii
instinctive privind situaţia generală a afacerilor. Aplicarea metodei are costuri reduse şi dă rezultate
bune pentru firme care acţionează pe pieţe stabile sau pe pieţe care cunosc rare schimbări
previzibile.

Sondajele de piaţă – practică sondarea clienţilor sub aspectul comportării lor probabile. Se pot folosi
anumite tehnici şi prelucrări statistice de sondaj asigurând de această dată o informaţie mai rafinată.

Analiza seriilor dinamice – se utilizează la estimarea vânzărilor pe baza relaţiilor ce există între
vânzări şi timp. O serie dinamică se poate reprezenta grafic.

În timp indicatorul variază datorită unor factori sezonieri sau ca răspuns la ciclurile comune pe
ansamblul economiei şi respectiv al tendinţelor de lungă durată.

Modelele econometrice – permit evaluarea sistematică a impactului unui anumit număr de variabile
asupra vânzărilor. Estimaţiile vânzărilor viitoare se bazează pe relaţiile dintre vânzările din trecut în
raport cu anumite variabile independente.
Modelele econometrice deşi sunt cele mai sigure metode de prognozare nu reuşesc să elimine în
totalitate incertitudinea.

2.2.4. Resursele

Resursele sunt considerate drept restricţii în raport cu modul de acţiune. Prognozarea vânzărilor s-a
făcut cu scopul de a determina cantităţile de produse, de lucrări pe care firma le-ar putea vinde.
Având asemenea informaţii firma va şti de ce resurse are nevoie pentru a produce ceea ce dore şte
să vândă.

Managerii trebuie să prognozeze necesarul şi disponibilităţile de resurse (materii prime, energia,

capitalul, resurse umane) şi având deja o asigurare adecvată de resurse, sarcina viitoare a
managerilor este de a aloca aceste resurse pentru a putea implementa planurile. Tehnica de baz ă
utilizată în aceasta fază este cunoscută sub denumirea de tehnica bugetării.

2.2.5. Elaborarea bugetelor

Bugetele sunt utilizate pe scară largă în activitatea economică şi în organizaţiile publice. Bugetele
indică rezultatele planificate în corelaţie cu resursele utilizate, de regulă pe termen de un an. Ele se
exprimă în unităţi monetare şi se constituie ca bază de comparare în cazul funcţiei de control a
managementului.

Bugetarea financiară este un proces de implementare a obiectivelor de profitabilitate şi de eficienţă

ale firmei şi de integrare a diferitelor activităţi în cadrul firmei. În acest proces de bugetare
prognozele privind vânzările se utilizează la stabilirea bugetului vânzărilor iar celelalte bugete (al
producţiei, al administraţiei generale, al aprovizionării) sunt direct sau indirect legate de bugetul
financiar.

Deoarece mediul în care funcţionează firma este în continuă mişcare, elaborarea bugetelor
realmente utile trebuie să fie corelată cu asemenea schimbări. Există două cai prin care se poate
asigura această flexibilitate bugetară, şi anume : - bugetarea variabilă; - bugetarea glisantă.

Bugetarea variabilă - asigură posibilitatea de corectare după anumite reguli a valorilor din buget în
eventualitatea că producţia reală va fi diferită de cea planificată. Acest lucru este posibil deoarece
anumite costuri sunt direct corelate cu volumul vânzărilor (costuri variabile) în timp ce alte costuri
nu sunt corelate cu acest volum al vânzărilor (costuri fixe).

În asemenea situaţii profiturile vor fluctua cu schimbarea volumului vânzărilor însă nu proporţional.
Bugetele variabile prezic nivelul costurilor şi al profitabilităţii la câteva nivele sau volume diferite ale
producţiei sau vânzărilor.

Bugetara glisantă -constă în elaborarea unui buget pe o perioadă de un an care se actualizează la

intervale de o lună. Bugetul glisant permite utilizarea celor mai recente informaţii în procesul de
bugetare dar se poate dovedi costisitor de menţinut.

2.2.6. Implementarea planurilor

Indiferent câte planuri se fac şi cât de bune sunt, acestea nu vor ajuta o organizaţie săşi realizeze
obiectivele dacă ele nu vor fi implementate. În cele mai multe cazuri implementarea unui plan este
făcută de un manager prin subordonaţii acestuia, motivândui pe aceştia să accepte şi să se angajeze
la îndeplinirea planului. Mijloacele prin care un manager implementează planurile sunt :
- autoritatea; - persuasiunea; - politica.

1) Autoritatea
Autoritatea este o formă legitima a puterii care însoţeşte poziţia sau postul ocupat în ierarhie.
Aceasta înseamnă că prin natura ei autoritatea în cadrul unei organizaţii este dreptul de a lua decizii
si de a aştepta ca cei implicaţi să se supună acestor decizii. Deşi autoritatea este frecvent tot ceea ce
este necesar pentru a implementa un plan în cazul în care planul este mai complex sau necesită
recurgerea la o mai mare angajare, o cale mai bună de implementare ar fi persuasiunea.

2) Persuasiunea
Persuasiunea este un proces de transmitere a planurilor către cei care le implementează nu prin
ordin ci prin capacitatea de determinare a acceptului. Persuasiunea presupune ca managerul s ă-i
convingă pe subordonaţi să-şi bazeze acceptarea planului pe calitatea şi valoarea acestuia şi mai
puţin pe autoritatea managerului.

Dacă persuasiunea a fost încercată şi nu dă rezultate devine necesară folosirea autorităţii. Însă o
asemenea situaţie ar putea exclude posibilitatea de utilizare a persuasiunii în cazurile viitoare.

3) Politica
Politica este adesea utilizată atunci când prevederile din plan au intenţia de a deveni nişte constante
cu caracter permanent în organizaţie. Politicile sunt de regulă declaraţii scrise care reflectă
obiectivele de bază ale planului şi acţionează asupra orientării de selectare a acţiunilor pentru
atingerea obiectului. Ex. politica unei firme poate statua ca toate terenurile şi clădirile necesare
pentru desfăşurarea acţiunilor din şantier să fie închiriate. Această politică va minimiza necesarul de
capital pe termen lung şi va creşte flexibilitatea firmei. Politicile eficace au câteva caracteristici :

• sunt flexibile admiţând că schimbarea condiţiilor determină schimbarea în mod

corespunzător a politicilor;

• sunt atotcuprinzătoare, adică trebuie să acopere întreaga gama de probleme şi să asigure

îndeplinirea obiectivelor;

• sunt coordonate;

• sunt etice deoarece activitatea economică de succes trebuie să urmeze canoanele

comportării etice;

• sunt clare adică ele trebuie să fie înţelese de cei care le utilizează;

• definesc metodele şi acţiunile adecvate;

• stabilesc limitele de libertăţi permise celor cărora le sunt dictate acţiunile prin aceste politici.

Ultimul examen al eficacităţii unei politici este atingerea obiectivului.

CAPITOLUL 3

MANAGEMENT, SISTEME DE MANAGEMENT, MANAGEMENTUL

MEDIULUI
Asistǎm la o preocupare crescândǎ a omenirii faţǎ de problemele tot mai complexe ale protecţiei
mediului. Preocupǎrile sunt justificate de agravarea fenomenelor de poluare având adeseori
tendinţa de globalizare (transformǎri vizibile ale regimului climatic, deteriorarea stratului de ozon,
despǎduriri cu amploare fǎrǎ precedent, fenomene de deşertificare şi aridizare, grave eroziuni ale
solului şi instabilitatea terenurilor, reducerea resurselor naturale, creşterea nivelului poluǎrii şi
antropizǎrii unor importante ecosisteme), implicaţii economice şi sociale deosebite, rezonanţe
politice reflectate în doctrina unor partide etc.

În acest context, asistǎm adesea la vehicularea unor termeni cum ar fi ecologie, protecţia mediului,
dezvoltare durabilǎ, managementul calitǎţii, managementul mediului în contextul atribuirii unor
înţelesuri evident eronate.

Se confundǎ adesea ecologia cu protecţia mediului sau sensurile atribuite termenului de “dezvoltare
durabilǎ” dovedesc o abordare restrictivǎ. Însuşi termenul de dezvoltare durabilǎ este contestat fiind
preferat cel de dezvoltare sustenabilǎ sau dezvoltare viabilǎ. Este util a preciza de la început ce
inseamnǎ fiecare dintre termenii de mai sus.

1. Definiţii
De la început trebuie diferenţiaţi clar termenii de ecologie, respectiv protecţia mediului.

Ecologia este o ştiinţǎ biologicǎ de sintezǎ ce studiazǎ prin excelenţǎ conexiunile ce apar între
organisme şi mediul lor de viaţǎ, alcǎtuit din ansamblul factorilor de mediu (abiotic şi biotic), precum
şi structura, funcţia şi productivitatea sistemelor biologice şi supraindividuale (populaţii, biocenoze)
şi a sistemelor mixte (ecosisteme).

De subliniat faptul cǎ, dacǎ ecologia este o ştiinţǎ, protecţia mediului este mai degrabǎ un concept
care trebuie sǎ se regǎseascǎ în fiecare domeniu de activitate (industrialǎ, agricolǎ, comercialǎ, de
transport).

În sensul dat de legea mediului, protecţia mediului este ansamblul acţiunilor de ocrotire şi
îmbunǎtǎţire a mediului înconjurǎtor, de protejare şi gospodǎrire judicioasǎ a resurselor naturale,
inclusiv aerul, apa, solul, flora, fauna şi eşantioanele reprezentative ale ecosistemelor naturale.

Îmbinarea şi corelarea aspectelor economice şi de protecţie a mediului cu cele sociale, culturale,

tradiţionale şi de conservare a patrimoniului istoric, combinatǎ cu dezvoltarea unor mecanisme de
producţie similare mecanismelor ce dominǎ ciclurile naturale urmate de resursele naturale
regenerabile (cicluri închise) conduc la un model de dezvoltare durabilǎ. Dezvoltarea durabilǎ este
acea dezvoltare care corespunde necesitǎţilor prezentului, fǎrǎ a compromite posibilitǎţile
generaţiilor viitoare de a le satisface pe ale lor. Conceptul a fost promovat şi a reprezentat rezultatul
activitǎţii “Comisiei Brundtland” numitǎ astfel dupǎ numele celei ce a condus comisia, d-na Bo
Harley Brundtland, ulterior devenitǎ si Prim Ministru al Norvegiei.
Sensul de “durabil” care aparent este contrar “dezvoltǎrii” trebuie interpretat ca o dezvoltare
rationalǎ facutǎ astfel încât sǎ poatǎ fi menţinutǎ pe timp îndelungat, chiar permanent, continuu,
deci durabil.

Conceptul de “dezvoltare durabilǎ” este strâns legat de utilizarea durabilǎ a resurselor naturale
regenerabile. Aşa cum ciclurile apei sau vegetaţiei (ambele reprezentând resurse regenerabile) sunt
permanente cu pǎstrarea şi conservareaa cantitativǎ, la fel modelul de dezvoltare durabilǎ încearcǎ
sǎ transpunǎ ciclurile închise, naturale în cadrul unor activitǎţi umane, inclusiv în utilizarea durabilǎ a
resurselor naturale regenerabile.

Prin utilizare durabilǎ se înţelege folosirea resurselor regenerabile într-un mod şi o ratǎ care sǎ nu
conducǎ la declinul pe termen lung al acestora, menţinând potenţialul lor în acord cu necesitǎţile şi
aspiraţiile generaţiilor prezente şi viitoare.

Desigur cǎ realizarea acestor obiective nu este posibilǎ fǎrǎ promovarea unui management de mediu
adecvat, componentǎ integratǎ în managementul general al unei organizaţii.

Managementul este definit ca procesul întreprins de una sau mai multe persoane pentru a coordona
activitatea altor persoane în vederea obţinerii unor rezultate ce nu pot fi realizate de cǎtre
persoanele avute în vedere anterior, dacǎ ar acţiona singure.

Deci managementul este activitatea sau arta de a conduce.

Desigur, dacǎ avem în vedere necesitatea existenţei la un conducǎtor a unor calitǎţi native cum ar fi
capacitatea organizatoricǎ sau de decizie, managementul are si elemente specifice unor arte.

Pentru cǎ în definiţiile formulate mai sus am utilizat şi noţiunea de “ecosistem” este bine sa o
definim.

Ecosistemul este un fragment mai mare sau mai mic al biosferei, alcǎtuit dintr-o componentǎ vie,
reprezentatǎ de plante şi animale (biocenoza) şi una nevie (biotop) formând un ansamblu integrat, în
permanentǎ interacţiune. Totalitatea ecosistemelor formeazǎ biosfera.

Biosfera mai poate fi definitǎ ca totalitatea ecosistemelor şi a vieţuitoarelor din geosferele care
conţin viaţǎ (hidrosfera, litosfera si atmosfera, unde hidrosfera reprezintǎ componenta lichidǎ a
geosferei, litosfera-componenta solidǎ iar atmosfera componenta gazoasǎ).

2. Cadrul instituţional specific protecţiei mediului şi conservǎrii naturii

Pentru a putea vorbi despre managementul mediului în cunoştinţǎ de cauzǎ trebuie sǎ cunoaştem
principalele organisme cu atribuţii în domeniul protecţiei mediului cu rol de a elabora politici,
strategii, reglementǎri, organisme de care trebuie sǎ ţinǎ seama toate unitǎţile economice cu impact
asupra mediului.

O serie de organisme din domeniul protecţiei mediului sunt constituite pe lângǎ Organizaţia
Naţiunilor Unite.

Un organism important îl constituie:

• Comisia Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare Durabilǎ (CNUDD). Aceastǎ comisie s-a constituit dupa
Conferinţa O.N.U. pentru mediu şi dezvoltare (UNCED). Comisia are rolul de a urmǎri progresele
înregistrate pe plan mondial privind transpunerea în practicǎ a obiectivelor “Agendei 21”.
“Agenda 21” este un document strategic sintetizând principalele obiective în diverse domenii ce
trebuie realizate în scopul tranziţiei spre o dezvoltare durabilǎ. “Agenda 21” a fost adoptatǎ de şefii
de state şi guverne cu ocazia participǎrii la Conferinţa Mondialǎ Mediul si Dezvoltarea, care a avut
loc la Rio de Janeiro în iunie 1992. Cu aceastǎ ocazie fiecare ţarǎ participantǎ a pregǎtit un Raport
Naţional privind Mediul şi Dezvoltarea (România a prezentat şi ea un astfel de raport) cu
evidenţierea evoluţiilor privind economia şi mediul realizate dupǎ Conferinţa “Omul si Mediul” de la
Stockholm din 1972.

La Rio s-au adoptat şi alte documente importante şi anume:

• Declaraţia şefilor de state şi guverne participante;

• Semnarea convenţiei cadru a ONU privind prevenirea modificǎrilor climatice; • Semnarea

convenţiei cadru a ONU privind conservarea biodiversitǎţii; • Adoptarea unui document
referitor la despǎduriri.

Desigur cǎ un document extrem de important a fost şi Agenda 21, chiar dacǎ dupǎ unele pǎreri acest
document a fixat unele termene nerealiste (de exemplu eradicarea sǎrǎciei pânǎ în anul 2000-2005 ).

CNUDD se reuneşte în fiecare an la New-York la nivel de miniştri ai economiei, mediului, finanţelor

etc. Cu aceastǎ ocazie se analizeazǎ şi rapoartele anuale întocmite de fiecare ţarǎ. Existǎ încǎ multe
discuţii asupra obiectului de activitate al acestei comisii şi al evitǎrii suprapunerilor cu alte instituţii
ale ONU. Datele analizate indicǎ progrese modeste în ceea ce priveşte promovarea obiectivelor
Agendei 21.

• Programul Naţiunilor Unite pentru Mediu (prescurtat in limba engleza UNEP sau

PNUE în francezǎ). Acest organism a luat fiinâǎ la scurt timp dupǎ conferinţa mondialǎ “Omul şi
mediul” din 1972. UNEP a avut ca scop promovarea cu precǎdere a unor proiecte de mediu menite
sǎ vinǎ în sprijinul ţǎrilor în curs de dezvoltare. Nu întâmplǎtor sediul acestuia se aflǎ în Africa, la
Nairobi, capitala Kenyei. Este de altfel singurul sediu ONU aflat pe teritoriul african.

Printre proiectele prioritare finanţate de UNEP sunt cele privind sprijinirea promovǎrii legislaţiei de
mediu, protecţia mǎrilor şi oceanelor inclusiv a marilor fluvii, crearea unui sistem mondial de
supraveghere a mediului, promovarea unor moduri de producţie ecologicǎ etc.

O atenţie specialǎ s-a acordat în ultimul timp Dunǎrii şi Mǎrii Negre prin susţinerea corelǎrii dintre
douǎ programe de mediu importante (programul privind protecţia mediului în bazinul Dunǎrii şi cel
privind protecţia mediului în bazinul Mǎrii Negre).

• Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD)

Deşi acest program nu este dedicat direct problematicii mediului, totuşi el acordǎ o prioritate
aspectelor de mediu în contextul unor activitǎţi economice. Un important program PNUD în
domeniul mediului s-a derulat şi in Romǎnia în perioada 1991-1994 privind controlul poluǎrii şi al
riscului industrial, în judeţul Bacǎu.

• Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare Industrialǎ (ONUDI) se implicǎ şi ea în susţinerea

unor proiecte de mediu. Organizaţia este interesatǎ în facilitarea transferului de tehnologie, crearea
unor centre regionale care sǎ faciliteze transferul de tehnologii etc..

În acest context ONUDI se implicǎ în promovarea unor proiecte de transfer tehnologic în cadrul unor
convenţii internaţionale din domeniul mediului. Astfel, în România a finanţat crearea secretariatului
permanent al Convenţiei de la Viena şi a Protocolului de la Montreal privind controlul substanţelor
ce distrug stratul de ozon. Totodatǎ, ONUDI a finanţat proiecte de introducere în România a unor
tehnologii alternative faţǎ de cele actuale (care utilizeazǎ clorofluorcarbonii ce contribuie la
deteriorarea stratului de ozon). Astfel de proiecte s-au derulat la “Arctic” Gaieşti, “Tehnofrig” Cluj,
“Bicapa” Târnǎveni etc.

Secretariatele Convenţiilor Internaţionale din domeniul mediului.

Toate convenţiile internaţionale din domeniul mediului, dispun de secretariate tehnice permanente,
care au rolul de a corela toate acţiunile întreprinse de diferitele ţǎri în cadrul obligaţiilor ce revin prin
semnarea şi ratificarea acestor convenţii de cǎtre ţǎrile respective.

• Fondul Mondial pentru Mediu (GEF) este gestionat prin Banca Mondialǎ şi este constituit din
donaţii ale unor organizaţii internaţionale pentru acordarea unor fonduri nerambursabile ţǎrilor ce
promoveazǎ proiecte de mediu ce intrǎ în sfera de preocupare a GEF. Deciziile sunt luate de un
Consiliu al GEF format din reprezentanţi ai diferitelor ţǎri din lume.

În afara organismelor de mai sus existǎ o serie de instituţii finanţatoare internaţionale care se
implicǎ în susţinerea financiarǎ a proiectelor de mediu, precum şi importante organizaţii
neguvernamentale internaţionale.

Un astfel de exemplu este:

• Uniunea Internaţionalǎ pentru Conservarea Naturii (UICN) organism ce are menirea de a

coordona pe plan internaţional eforturile destinate protejǎrii diversitǎţii biologice. Printre membrii
UICN se numǎrǎ şi tara noastrǎ prin implicarea în mod deosebit a unor specialişti de prestigiu de la
Facultatea de Biologie a Univesitǎţii din Bucuresti.

2.1 Instituţii europene în domeniul protecţiei mediului

La nivel european se disting urmǎtoarele organisme importante:

• Comisia Uniunii Europene. Acest adevǎrat guvern european exercitǎ atribuţii în domeniul
mediului prin Directia Generalǎ XI-Mediu, Control Nuclear şi Protecţie Civilǎ (DGXI). Dacǎ Comisia UE
poate fi asimilatǎ cu un ,,guvern” european, DGXI reprezintǎ un adevǎrat ,,minister” al mediului
european. Alǎturi de DGXI este implicatǎ în promovarea proiectelor de asistenţǎ externǎ inclusiv cele
privind protecţia mediului (PHARE, LIFE etc.) şi Direcţia Generalǎ I care coordoneazǎ politica externǎ
a Uniunii.

• Agenţia Europeanǎ de Mediu de la Copenhaga.

Acest organism a fost creat în 1995 având rolul de a asigura cooperarea în domeniul mediului între
ţǎrile U.E. cu precǎdere în domeniul monitorizǎrii mediului. Una dintre acţiunile şi sarcinile cele mai
importante ale Agenţiei, aşa cum aminteam mai sus este realizarea unui sistem unitar european
pentru monitorizarea mediului. În acest context s-au realizat rapoartele privind starea mediului în
Europa componentǎ importantǎ a procesului “mediu pentru Europa”. Sub aceastǎ denumire se
deruleazǎ acţiunile decise de miniştrii mediului din Europa, care se intâlnesc periodic pentru a
analiza şi a decide asupra mǎsurilor ce trebuiesc întreprinse în continuare.

Bazele acestor reuniuni s-au pus la Dobris în Cehia în anul 1991. Ulterior au avut loc reuniuni ale
miniştrilor europeni ai mediului la Lucerna (1993), Sofia (1995), Arhus (1998) etc.
Reuniunea de la Dobris a fost precedatǎ de alte douǎ reuniuni în 1990 la Bergen (Norvegia) şi Dublin
(Irlanda). Rapoartele europene privind starea mediului au menirea evidenţiereii dinamicii calitǎţii
mediului european. S-a pus la punct o reţea internaţionalǎ informaticǎ (EIONET) la care este
racordatǎ şi ţara noastrǎ prin Institutul de Cercetǎri şi Ingineria Mediului Bucureşti.

• Consiliul Europei

Alǎturi de Comisia Uniunii Europene, Consiliul Europei are atribuţii în domeniul mediului legate strict
de conservarea naturii, ariile protejate, biodiversitate, organizarea reţelei Europene de arii protejate
etc.

• Comisia Economicǎ pentru Europa (CEE).

Acest organism a cǎrui preocupǎri iniţiale erau de naturǎ economicǎ s-a orientat din ce în ce mai
mult spre abordarea problemelor de mediu prin Comisia pentru Politica de Mediu. CEE s-a implicat
în mod deosebit şi în acţiunile legate de procesul “Mediul pentru Europa”, corelarea acţiunilor legate
de promovarea unor Convenţii internaţionale (Convenţia privind accesul populaţiei la informaţia de
mediu). Pe lângǎ Comisie funcţioneazǎ şi Secretariatul Permanent pentru Calamitǎţi şi Accidente
Industriale. Acest secretariat asigurǎ coordonarea acţiunilor de ajutoare derulate de diverse state pe
bazǎ de voluntariat. Totodatǎ secretariatul asigurǎ mobilizarea potenţialilor voluntari în cazul unor
accidente cu impact semnificativ asupra mediului.

Un organism care meritǎ a fi menţionat este Centrul Regional pentru Mediu de la Budapesta (REC).
Acesta este un organism neguvernamental, creat cu participarea SUA, Japoniei, Comisiei U.E şi a
Ungariei. Principiile care stau la baza activitǎţii acestei organizaţii sunt cuprinse în “Carta REC”
semnatǎ şi de România. REC sprijinǎ şi finanţeazǎ programe de mediu propuse de organizaţiile
neguvernamentale (ONG) din ţǎrile asociate la UE. Şi ONGurile din România au participat la proiecte
finantate de REC.

2.2. Cadrul instituţional în domeniul protecţiei mediului în România

Marea majoritate a acestor instituţii s-au creat dupǎ 1989. Înainte de 1989 erau bine reglementate,
dispunând şi de un cadru instituţional adecvat activitǎţile de gospodǎrire a apelor şi a pǎdurilor. La
nivel central activitatea de gospodǎrire a apelor era condusǎ de Consiliul Naţional al Apelor iar cea
de gospodǎrire a pǎdurilor de cǎtre Ministerul

Silviculturii.

În domeniul protecţiei mediului nu a existat un minister. Activitatea era coordonatǎ de Consiliul

Naţional pentru Protecţia Mediului, care reunea în rândurile sale specialişti în domeniu, fǎrǎ însǎ a
avea o activitate permanentǎ. Existau numai doi, trei specialişti cu activitate permanentǎ în cadrul
fostului Consilului Naţional al Apelor care gira şi unele aspecte de protecţia mediului. Pentru prima
oarǎ s-a format un departament al mediului în decembrie 1989 dupa crearea Ministerului Apelor,
Pǎdurilor şi Mediului Înconjurǎtor (MAPMI) prin reunirea Ministerului Silviculturii, Consiliului
Naţional al Apelor şi crearea unui nou departament, cel al mediului înconjurǎtor. Ulterior ministerul
s-a numit Ministerul Mediului în perioada iunie 1990 noiembrie 1992 şi Ministerul Apelor, Pǎdurilor
şi Protecţiei Mediului (MAPPM) începand cu noiembrie 1992. Astǎzi, ministerul care se ocupǎ cu
protecţia mediului se numeşte Ministerul Mediului și Schimbărilor Climatice. Concomitent sau
dezvoltat şi o serie de organisme în teritoriu sau la nivelul altor instituţii care sǎ reflecte
corespunzǎtor noua activitate. În cele ce urmeazǎ vom prezenta câteva din ele.
• Parlamentul României.

La nivelul Parlamentului activitǎţile de protectie a mediului sunt reprezentate la nivelul unei comisii
de specialitate atat in Camera Deputatilor, cat si in Senatul Romaniei

Cele douǎ comisii analizeazǎ şi activeazǎ toate proiectele de lege în domeniul mediului care sunt
transmise Parlamentului înainte ca acestea sǎ fie dezbatute în plen.

• Ministerul Mediului și Schimbărilor Climatice are rolul de a reglementa şi controla toate

activitǎţile cu impact asupra mediului.

Apa şi pǎdurea sunt factori de mediu şi ar trebui sǎ se regǎseascǎ în denumirea genericǎ de Protecţie
a Mediului. În realitate atât apa cât şi pǎdurea pe lângǎ calitatea de factori de mediu au şi calitatea
de resurse, care trebuie gestionate asa cum sunt gestionate şi resursele minerale (cǎrbunele,
petrolul, gazul metan etc.). Ca resurse, apele şi pǎdurile sunt gospodǎrite şi sunt aducǎtoare de
venituri. Departamentele existente în cadrul ministerului sunt departamentul Schimbǎri Climatice şi
departamentul Dezvoltare Durabilǎ.

• Comisia Naţionalǎ pentru Controlul Activitǎţilor Nucleare (C.N.C.A.N.) Aceastǎ comisie are ca
sarcinǎ principalǎ reglementarea şi controlarea activitǎţilor nucleare, începând de la aparatura de
laborator care utilizeazǎ surse radioactive, pânǎ la Centrala Nuclearǎ de la Cernavoda.

• Comisia Naţionalǎ pentru Dezvoltare Durabilǎ. Comisia a avut ca scop corelarea eforturilor şi
acţiunilor între componenta economicǎ, socialǎ şi de mediu, promovarea unei strategii a dezvoltǎrii
durabile în ţara noastrǎ şi oferirea unui cadru adecvat pentru monitorizarea promovǎrii unor
obiective ale “Agendei 21” adoptatǎ la Rio. în acelaşi timp aceasta comisie transformatǎ în
departament ce ţine de Ministerul Mediului şi şchimbǎrilor limatice trebuie sǎ îndeplineascǎ rolul de
corespondent naţional al Comisiei ONU pentru Dezvoltare Durabilǎ, fiind una din sarcinile
preconizate de Conferinţa Mondialǎ de la Rio.

Pe lângǎ instituţiile prezentate mai sus, în cadrul diverselor ministere existǎ compartimente
specializate în domeniul protecţiei mediului. De altfel în accepţiunea actualǎ problemele de
protecţie a mediului trebuie sǎ fie rezolvate în fiecare domeniu de activitate, prin înţelegerea
importanţei soluţionǎrii problemelor de mediu şi nu ca urmare a conflictului cu autoritǎţile de mediu.
Astfel de compartimente specializate în domeniul mediului existǎ şi la nivelul autoritǎţilor locale
(primǎrii, consilii judeţene, municipale, orǎşeneşti etc.).

Ministerul Mediului şi Schimbǎrilor Climatice are o serie de organisme descentralizate în teritoriu.

Pentru reglementarea şi controlul activitǎţilor cu impact asupra mediului în teritoriu existǎ 42 de
Agenţii pentru Protectia Mediului (APM) în fiecare judeţ şi în municipiul Bucureşti.

• Agenţiile pentru Protecţia Mediului (APM) emit acorduri şi autorizaţii de mediu, controleazǎ
respectarea acestora şi a legislaţiei de mediu de cǎtre firme şi monitorizeazǎ calitatea factorilor de
mediu.

În afara APM-urilor, Ministerul Mediului mai are în subordine Administraţia Rezervaţiei Biosferei
Delta Dunǎrii (A.R.B.D.D.) cu sediul în Tulcea. A.R.B.D.D. administreazǎ din punct de vedere ecologic
pe baza unei legi speciale şi a unui program special de management o suprafaţǎ de cca 600.000 ha
incluzând Delta Dunǎrii, sistemul lagunar Razim-Sinoe, Dunǎrea pânǎ la Cotul Pisicii şi zona costierǎ
pânǎ la izobata de 20 m. Atat APM-urile cât şi A.R.B.D.D. sunt instituţii publice finanţate de la
bugetul de stat.
• Compania Naţionalǎ Apele Române (C.N.A.R.) are sarcina de a administra unitar din punct de
vedere cantitativ şi calitativ apele de suprafaţǎ (ape curgǎtoare şi lacuri) cât şi cele subterane. Limita
de administrare a C.N.A.R. se opreşte la porţile localitǎţilor. În acest sens nu trebuie confundat
C.N.A.R cu regiile Generale de Apǎ şi Canal din cadrul localitǎţilor, care cumpǎrǎ apa de la C.N.A.R şi
apoi se ocupǎ cu tratarea, distribuirea şi epurarea apei în cadrul localitǎţilor. Preţul apei brute
cumparate de la C.N.A.R se justificǎ prin cheltuielile C.N.A.R pentru amenajarea cursurilor de apǎ în
vederea asigurǎrii constanţei debitelor (prin regularizǎri adeseori costisitoare) pe întreg timpul
anului.

În teritoriu C.N.A.R are filiale organizate pe bazine hidrografice. Instrumentul de conducere este
Schema Cadru de Amenajare a bazinului hidrografic care asigurǎ corelarea între toţi utilizatorii de
apǎ din bazin (industrie, transporturi, energie, utilizatori orǎşeneşti şi industriali de apǎ, agriculturǎ
etc.).

Pentru a asigura integrarea cu autoritǎţile locale la nivelul judeţelor existǎ Secţii sau Exploatǎri de
Gospodǎrire a Apelor. Aceastǎ corelare cu autoritǎţile locale este deosebit de importantǎ, în special,
în organizarea activitǎţilor de apǎrare împotriva inundaţiilor şi a fenomenelor meteorologice
periculoase.

• Regia Naţionalǎ a Pǎdurilor (ROMSILVA). Coordonarea activitǎţilor de gospodǎrire a pǎdurilor la

nivel naţional este asiguratǎ de ROMSILVA. Întreaga activitate de gospodǎrire a pǎdurilor are la baza
amenajǎrile silvice elaborate pentru întreaga ţarǎ.

În teritoriu Romsilva are în fiecare judeţ Direcţii Silvice şi Ocoale Silvice. În prezent se preconizeazǎ
reducerea numǎrului de Direcţii Silvice prin comasarea celor care gestioneazǎ suprafeţe mai reduse
de pǎdure. Totodatǎ autoritǎţile silvice gestioneazǎ şi fondul cinegetic în limitele suprafeţelor silvice
precum şi flora specificǎ ecosistemelor forestiere.

Pentru a-şi exercita atribuţiile MAPPM dispune de o serie de institute de cercetare şi proiectare.
Astfel, în domeniul protecţiei mediului MAPPM este asistat în luarea deciziilor de Institutul de
Cercetǎri şi Ingineria Mediului Bucureşti (ICIM). Pentru problemele specifice Mǎrii Negre este
specializat Institutul Român de Cercetǎri Marine (IRCM Constanţa) iar pentru aspectele specifice
Deltei Dunǎrii şi Rezervaţiei Biosferei Delta Dunǎrii, Institutul de Cercetǎri şi Proiectǎri Delta Dunǎrii
(I.C.P.D.D. Tulcea). Deciziile tehnice ale MAPPM în domeniul gospodǎririi apelor sunt asigurate de
ICIM-Bucuresti şi AQUAPROIECT-Bucureşti specializat în elaborarea schemelor cadru pentru
amenajarea bazinelor hidrografice şi proiectarea lucrǎrilor hidrotehnice.

De asemenea în subordinea Departamentului Apelor se aflǎ şi Compania Naţionalǎ de Meteorologie,

Hidrologie şi Gospodǎrirea Apelor (INMH). Pentru elaborarea amenajǎrilor silvice a politicilor şi
strategiilor de gospodǎrire a pǎdurilor, Departamentul Pǎdurilor din MAPPM are în subordine
Institutul de Cercetǎri pentru Amenajǎri Silvice (ICASBucuresti). La nivelul agenţilor economici existǎ
compartimente specializate cu protectia mediului, cu precǎdere acolo unde s-a introdus un sistem
de management al mediului. Desigur, cǎ existǎ şi alte institute de cercetǎri sau instituţii
descentralizate locale care sunt strâns implicate în protectia mediului. Am aminti Institutul de
Cercetǎri Pedologice şi Agrochimice Bucuresti (ICPA) implicat în monitorizarea solurilor, Institutul de
Igienǎ şi Sǎnǎtate Publicǎ care urmǎreşte impactul poluǎrii asupra sǎnǎtǎţii oamenilor.

În teritoriu sunt şi alte unitǎţi cu legǎturi strânse cu problemele de mediu (Direcţiile Agricole
Judeţene, Inspectoratele Poliţiei Sanitare, Oficiile pentru Protecţia Consumatorilor etc.).
Un rol ştiintific aparte revine Academiei Române, în special legat de ariile protejate, de
fundamentarea ştiinţificǎ a creǎrii acestora etc.

3. SISTEM DE MANAGEMENT INTEGRAT

3.1. Ce sunt sistemele de management integrat?

Prin definiţe sistemele de management reprezintă ansambluri de elemente corelate sau în
interacţiune prin care se stabilesc politica şi obiectivele şi prin care se realizează obiectivele
oraganizaţiei.

Totul a început în Marea Britanie cu standardul BS 5750, dedicat calităţii. Evoluţia a condus la
apariţia standardului internaţional ISO 9001 pentru sistemele de management al calităţii. La nivel
internaţional peste jumatate de milion de organizaţii au adoptat acest standard implementându-l
şi ulterior accesând servicii de certificare. Succesul de care s-a bucurat acest standard a condus la
diversificarea standardelor aferente sistemelor de management atât în domeniul calităţii, de
exemplu ISO/TS 16949 pentru industria auto, cât şi în alte domenii cum ar fi managementul
mediului – ISO 14001, al sănătǎţii şi securităţii ocupaţionale – OHSAS 18001, al siguranţei
alimentare – ISO 22000, al siguranţei informatiei – ISO/IEC 27001 şi exemplele pot continua.

Sistem integrat (combinat) înseamnǎ sǎ aduni toate practicile de management într-un sistem unic,
dar nu ca şi componente separate. Pentru ca aceste subsisteme sǎ fie pǎrţi integrate în sistemul de
management al companiei trebuie sǎ fie interconectate astfel încât graniţele dintre procese sǎ nu fie
sesizabile, practic sǎ nu existe.

Un sistem este de fapt o interconexiune a componentelor sale, pentru a se ajunge la obiectivul

stabilit iniţial. Componentele sistemului includ organizarea, resursele şi procesele.

3.2. De ce un sistem de management integrat?

Un sistem de management integrat (SMI) este un sistem de management care integreazǎ toate
componentele unei afaceri într-un sistem coerent, astfel încât sǎ permitǎ realizarea scopului şi
misiunii sale. Şi mai mult, orice are un efect asupra rezultatelor afacerii, ar trebui integrat în sistemul
de management.

Sistemele de management trebuie sǎ fie integrate din mai multe motive. De exemplu, un bun
manager ar trebui sǎ dezvolte sistemul de management integrat propriu organizaţiei (companiei)
sale pentru cǎ:

• Reduce duplicǎrile şi, prin urmare, costurile asociate;

• Reduce riscurile şi, prin urmare, creşte profitul;

• Aduce un echilibru necesar în definirea obiectivelor;

• Eliminǎ acele responsabilitǎţi şi relaţii interne necorespunzǎtoare;

• Creşte puterea sistemului;

• Concentreazǎ atenţia pe obiectivele afacerii organizaţiei (companiei);

• Formalizeazǎ sistemele informale ale organizaţiei (companiei);

• Armonizeazǎ şi optimizeazǎ practicile interne, specifice organizaţiei (companiei);

• Creazǎ consistenţa necesarǎ managementului;

• Îmbunǎtǎţeşte comunicarea internǎ şi externǎ;

• Faciliteazǎ instruirea personalului, formarea acestuia şi dezvoltarea.

3.3. Este necesar un sistem de management integrat?

În orice organizaţie sau companie, necesitatea de a dezvolta un sistem integrat va veni din interior şi
nu din exterior.

Este foarte puţin probabil ca un client sau un furnizor sǎ vǎ solicite existenţa SMI în cadrul companiei.
De asemenea, nu existǎ nici o reglementare internǎ sau internaţionalǎ, şi nici un standard care sǎ se
refere la sistemul de management integrat.

Dacǎ o organizaţie sau companie are un sistem de management la calitǎţii (SMC) certificat, se poate
realiza acel sistem sistem integrat care sǎ convinǎorganizaţiei respective, prin suprapunere, prin
adǎugarea proceselor necesare sistemelor de management de mediu şi/sau sǎnǎtate şi securitate
ocupaţionalǎ. Urmǎtoarele procese ar trebui sǎ fie comune tuturor sistemelor, şi anume:

• Controlul documentelor;

• Instruirea şi formarea personalului;

• Audit intern;

• Analiza managementului;

• Acţiuni corective; Acţiuni preventive.

Chiar dacǎ o organizaţie are un sistem de management, chiar dacǎ nu are nici unul, poate adopta o
cale de acces la tehnologia de sistem, pentru a dezvolta sistemul propriu de management, cu alte
cuvinte poate proiecta un sistem pe toate nivelele acestuia (de la vârf la bazǎ) pentru a îndeplini un
obiectiv specific organizaţiei (companiei).

3.4. Variante de sistem de management integrat

Se poate obţine un sistem de management integrat (SMI) în orice combinaţie, în funcţie de
necesitǎţile interne ale organizaţiei sau firmei. Putem avea astfel:

• Sistem de Management Integrat Calitate – Mediu (ISO 9001 – ISO 14001);

• Sistem de Management Integrat Calitate – Sǎnǎtate şi Securitate Ocupaţionalǎ (ISO 9001 –

OHSAS 18001);

• Sistem de Management Integrat Mediu - Sǎnǎtate şi Securitate Ocupaţionalǎ (ISO 14001 –

OHSAS 18001);

• Sistem de Management Integrat Calitate – Mediu - Sǎnǎtate şi Securitate Ocupaţionalǎ (ISO

9001 – ISO 14001 – OHSAS 18001).
CAPITOLUL 4

SISTEMUL DE MANAGEMENT AL MEDIULUI

1 Introducere
În prezentul capitol vom lua contact cu o serie de aspecte definitorii pentru un sistem de
management al mediului inclusiv prezentarea terminologiei specifice, definirea înţelesului acesteia, a
domeniului de aplicare şi a cerinţelor unui sistem de management.

Toate instituţiile şi organizaţiile sunt preocupate din ce în ce mai mult de atingerea unor
performanţe de mediu prin controlul impactului produs de propria lor activitate asupra mediului şi în
acelaşi timp de dezvoltarea capacitǎţii lor de a demonstra altora aceste performanţe. Aceste
preocupări se înscriu în contextul unei legislaţii din ce în ce mai stricte, a dezvoltării unor politici
economice şi a unor măsuri destinate să încurajeze protecţia mediului, al creşterii preocupării
părţilor interesate faţă de problemele lagate de mediu şi dezvoltǎrii durabile. În scopul atingerii
dezideratelor de mai sus nu sunt suficiente ,,analizele” şi ,,auditurile de mediu”. Pentru a avea
certitudinea că performanţele sale satisfac şi vor satisface cerinţele legale cât şi propriile obiective în
domeniul mediului, o înteprindere trebuie să realizeze aceste analize în cadrul unui sistem structurat
de management (dedicat unor aspecte de mediu) integrat în ansamblul activităţilor de management.

Acest sistem structurat de management al mediului face obiectivul unor standarde internaţionale
cuprinse în seria ISO 14000 standarde care sintetizează pentru toţi cei interesaţi elementele specifice
unui sistem de management al mediului. Este remarcabil faptul că prevederile unui astfel de sistem
de management pot fi integrate şi în structura altor cerinţe de management, pentru atingerea
obiectivelor de mediu sau economice fixate.

Un alt element remarcabil este gradul de generalitate al sistemului prezentat, aplicabil tuturor
organizaţiilor, de orice tip şi mărime, adaptabil diverselor condiţii geografice, culturale şi sociale.

Cheia succesului unui astfel de sistem constă în asumarea responsabilitaţilor la toate nivelurile şi
funcţiile existente în cadrul organizaţiei, cu precădere la nivelul cel mai ridicat al conducerii
organizaţiei. Scopul principal al unui sistem de management al mediului este de a asigura ocrotirea
mediului, de a preveni poluarea şi de a asigura un echilibru între aceste elemente şi necesităţile
sociale şi economice. Aplicarea unui astfel de sistem permite organizaţiei respective să stabilească şi
evalueze eficienţa procedurilor utilizate pentru elaborarea politicii sale de mediu, să se conformeze
acestora şi să demonstreze această conformitate. Aplicarea de către o organizaţie a unui sistem de
mediu nu conduce automat la obţinerea performanţelor pe care şi le-a propus organizaţia. Este
necesar ca organizaţia să apeleze la ,, cea mai bună tehnologie posibilă”, (desigur dacă şi economic
acest lucru este posibil) cu evidenţierea tuturor costurilor şi beneficiilor aduse de o astfel de
tehnologie.

2 Domeniul de aplicare a unui sistem de management de mediu. Organizaţii interesate în aplicare.

Un astfel de sistem de management al mediului poate fi aplicat acelor activităţi şi ,,aspecte de mediu”
pe care organizaţia le poate controla şi influenţa. Un astfel de sistem de management trebuie să
îndeplinească o serie de cerinţe astfel încât el să permită organizaţiei care-l aplică să-şi formuleze
politica şi obiectivele de mediu în contextul respectării prevederilor legislative şi ţinând seama de
datele referitoare la impactele semnificative ,,ale activitţii sale‘’ asupra mediului. Un astfel de sistem
de management al mediului este aplicabil oricărei organizaţii care doreste:

a. să transpună în practicǎ, să menţină şi să îmbunătăţească un sistem de management

de mediu;

b. să se asigure de conformitate cu politica de mediu pe care a declarat-o;

c. să demonstreze această conformitate altora;

d. certificarea / înregistrarea sistemului de management de mediu de către un organism

exterior;

e. să realizeze o autoevaluare şi o declarare a conformităţii cu Standardul Internaţional ISO 14000.

3. Definirea unor noţiuni şi termeni specifici unui sistem de management al mediului.

În cuprinsul prezentei lucrări, vom utiliza o serie de termeni, a caror definiţie o precizăm mai jos:

Îmbunătăţire continuă
Proces de dezvoltare, extindere a sistemului de management al mediului pentru obţinerea
îmbunătăţirii performanţei globale în domeniul mediului, în acord cu politica de mediu a organizaţiei.

NOTA - Nu este necesar ca procesul să aibă loc simultan în toate sectoarele de activitate.

Mediu
Mediul înconjurător în care funcţionează o organizaţie, care include aerul, apa, pământul, resursele
naturale, flora, fauna, fiinţele umane şi relaţiile între acestea.

NOTA - In acest context, mediul înconjurător se extinde din interiorul organizaţiei până la sistemul
global.

Aspect de mediu
Acel element al activităţilor, produselor sau serviciilor unei organizaţii care poate interacţiona cu
mediul.

NOTǍ - Un aspect de mediu semnificativ este acel aspect de mediu care poate avea un impact
semnificativ asupra mediului.

Impact asupra mediului

Orice modificare a mediului, dăunǎtoare sau benefică, totală sau parţială, care rezultă din activităţile,
produsele sau serviciile unei organizaţii.
Sistem de management de mediu
Componenta sistemului de management general care include structura organizatorică, activităţile de
planificare, responsabilităţile, practicile, procedurile, procesele şi resursele necesare pentru
elaborarea, transpunerea în practică, realizarea, analizarea şi menţinerea politicii de mediu.

Auditul sistemului de management de mediu

Proces de verificare sistematic şi documentat, ce permite obţinerea şi evaluarea dovezilor obiective
necesare pentru a evidenţia dacă sistemul de management de mediu al unei organizaţii este în
conformitate cu criteriile sistemului de management de mediu stabilite de această organizaţie
inclusiv comunicarea rezultatelor acestui proces conducerii organizatiei.

Obiectiv de mediu
Ţelul general de mediu, rezultat din politica de mediu, pe care o organizaţie îşi propune să-l atingă şi
care este cuantificat acolo unde acest lucru este posibil.

Performanţa de mediu
Rezultate măsurabile ale sistemului de management de mediu, legat de controlul organizaţiei asupra
aspectelor sale de mediu, bazate pe politică, obiectivele şi tintele de mediu ale acesteia.

Politica de mediu
Totalitatea intenţiilor şi principiilor declarate de către organizaţie referitoare la performanţa globală
de mediu şi care constituie cadrul de acţiune şi de stabilire a obiectivelor şi ţintelor de mediu ale
organizaţiei respective.

Ţinta de mediu
Cerinţa detaliată de performanţă, cuantificată dacă este posibil, aplicabilă ansamblului sau unei parţi
a organizaţiei, ce rezultă din obiectivele de mediu şi care trebuie să fie stabilită şi indeplinită pentru
atingerea acestor obiective.

Parte interesată
Individ sau grup preocupat sau afectat de performanţa de mediu a unei organizaţii.

Organizaţie
Companie, societate comercială, firmă, întreprindere, autoritate sau instituţie, parte sau combinaţie
a acestora, publică sau particulară, cu răspundere limitată sau orice alt statut juridic, cu propria sa
structură funcţională şi administrativă.
NOTǍ - pentru organizaţiile cu mai multe unităţi operaţionale, o unitate separată poate fi definită ca
o organizaţie.

Prevenirea poluării
Utilizarea unor procese, practici, materiale sau produse ce impiedică, reduc sau controlează
poluarea, care pot include reciclarea, tratarea, modificarea proceselor, mecanismele de control,
utilizarea eficientă a resurselor şi înlocuirea materialelor.

NOTǍ - Beneficiile potenţiale ale prevenirii poluării includ reducerea impactului dăunǎtor asupra
mediului, îmbunătăţirea eficienţei şi reducerea costurilor.

4 Cerinţe ale sistemului de management al mediului

4.1 Cerinţe generale

Orice organizaţie interesată în introducerea unui sistem de management al mediului trebuie să
îndeplineascǎ un set de cerinţe pe care le vom prezenta în continuare.

Implementarea unui sistem de management de mediu are ca obiectiv îmbunătăţirea performanţei

de mediu. Este necesar ca organizaţia să analizeze periodic şi să evalueze sistemul de management
de mediu pentru a identifica oportunităţile de imbunătăţiri suplimentare ale performanţei de mediu.
Sistemul de management de mediu furnizează un mecanism structurat pentru obţinerea unei
îmbunătăţiri continue al crui ritm şi întindere se determină de către organizaţie în funcţie de
contextul economic şi de alte circumstanţe. Deşi este posibilă o îmbunătăţire a performanţei de
mediu ca urmare a abordării sistematice, ar trebui să se înţeleagă că sistemul de management de
mediu este un instrument de lucru care permite organizaţiei să atingă şi să controleze sistematic
nivelul performanţei de mediu pe care şi-l fixează. Stabilirea şi funcţionarea unui sistem de
management al mediului nu determină în mod necesar prin el însuşi o reducere imediată a unui
impact asupra mediului. O organizaţie are libertatea şi flexibilitatea să definească limitele de aplicare
şi poate opta pentru implementarea sistemului în întreaga organizaţie sau în anumite unităţi
operaţionale ale sale, sau în activităţi specifice.

În cele ce urmează vom prezenta cerinţele pentru un sistem de management de mediu bazate pe
procesul ciclic şi dinamic “planificare , implementare, verificare şi analiză “.

Sistemul permite unei organizaţii:

a. să stabilească o politicǎ de mediu corespunzătoare;

b. să identifice aspectele de mediu care rezultă din activităţile, produsele sau serviciile sale,
existente, anterioare sau planificate, pentru a determina impactul semnificativ asupra mediului;

c. să identifice prevederile relevante de ordin legislativ şi reglementar;

d. să identifice priorităţile şi să fixeze obiective şi ţinte de mediu corespunzatoare;

e. să stabilească o structurǎ şi unul sau mai multe programe pentru a pune în practică

politica şi pentru a-şi atinge obiectivele şi tintele fixate;

f. să faciliteze activităţile de planificare, control, monitorizare, acţiuni corective, audit şi analizǎ
pentru a se asigura cǎ politica de mediu este respectată şi sistemul de management de mediu
rămâne corespunzător;

g. să fie capabilă să se adapteze la schimbări.

4.2 Politica de mediu

Politica de mediu a unei organizaţii trebuie să fie definită de conducerea organizaţiei la cel mai înalt
nivel. Ea trebuie să precizeze clar obiectivele şi priorităţile organizaţiei respective în domeniul
mediului. Pentru a fi eficientă politica stabilită trebuie sa îndeplinească o serie de cerinţe şi anume:

a. să corespundă naturii, dimensiunilor şi impactului asupra mediului al activităţilor,

produselor sau serviciilor organizaţiei;

b. să includă un angajament de îmbunătăţire continuă şi de prevenire a poluării;

c. să includă un angajament de conformitate cu legislaţia şi cu reglementările de mediu

existente, precum şi cu alte cerinţe pe care organizaţia le-a adoptat.

d. să ofere cadrul pentru stabilirea şi analizarea obiectivelor şi ţintelor de mediu;

e. este transpusă în practică, menţinută şi comunicată şi dispune de o bază de

documente corespunzând întregului personal;

f. este disponibilă pentru public.

Politica de mediu este elementul motor al implementării şi al îmbunătăţirii sistemului de

management de mediu al unei organizaţii, în aşa fel încât să poată menţine şi îmbunătăţi
performanţa de mediu. În consecinţǎ, politica de mediu ar trebui să reflecte angajamentul
conducerii organizaţiei la cel mai înalt nivel de a se conforma legilor în vigoare şi de a urmări
îmbunătăţirea continuă. Politica reprezintă baza pe care se sprijină organizaţia pentru a-şi fixa
obiectivele şi ţintele de mediu. Se recomandă ca politica de mediu să fie suficient de clară pentru a fi
înţeleasă de părtile interesate, atât în cadrul organizaţiei cât şi în exterior, şi ar trebui să fie analizată
şi revizuită periodic pentru a reflecta modificarea condiţiilor şi a informaţiilor. Se recomandă ca
domeniul său de aplicare să fie clar identificat. Conducerea organizaţiei, la cel mai înalt nivel, ar
trebui să definească şi să documenteze politica sa de mediu în contextul politicii de mediu al oricărui
ansamblu organizaţional căruia îi aparţine şi cu aprobarea acestuia, dacǎ el există.

4.3 Planificarea
În scopul atingerii obiectivelor stabilite prin politica de mediu este necesar ca organizaţia să
identifice aspectele de mediu, prevederile legale existente, obiectivele şi ţintele, precum şi
responsabilităţile şi termenele de realizare.
4.3.1 Aspectele de mediu
În vederea evidenţierii „aspectelor de mediu” organizaţia trebuie să stabilească şi să aplice
permanent proceduri care să permită identificarea „aspectelor de mediu” legate atât de activităţile
cât şi de produsele sau serviciile care pot fi controlate şi influenţate de organizaţia respectivă. Prin
aplicarea acestor proceduri se urmăreşte identificarea acelor “aspecte de mediu” care au un impact
semnificativ şi care trebuie luate în considerare la stabilirea politicilor şi obiectivelor de mediu ale
organizatiei.

Toate aceste elemente trebuie să fie permanent actualizate. În continuare vom prezenta câteva
aspecte legate de procesul de identificare a aspectelor de mediu semnificative care ar trebui luate în
considerare cu prioritate de către sistemul de management de mediu al unei organizaţii. Se
recomandă ca în acest proces să se ţină seama de costul şi timpul necesar efectuării analizelor şi de
disponibilitatea datelor sigure. Informaţiile furnizate deja în scopuri de reglementare sau în alte
scopuri se pot utiliza în cadrul acestui proces. De asemenea, organizaţiile pot lua în considerare
gradul efectiv de control asupra aspectelor de mediu considerate. Se recomandă ca organizaţiile să
determine aspectele de mediu în funcţie de intrǎrile şi ieşirile asociate cu activităţile, produsele
şi/sau serviciile lor relevante, actuale şi anterioare. Se recomandă ca o organizaţie în care nu există
un sistem de management de mediu să stabilească, într-o primǎ etapă, situaţia sa în raport cu
mediul printr-o analiză de mediu preliminarǎ. Scopul acestei analize este de a lua în considerare
toate aspectele de mediu ale organizaţiei ca bază pentru stabilirea sistemului de management de
mediu.

Organizaţiile care au pus în practicǎ un sistem de management de mediu funcţional nu trebuie să

mai întreprindă o asemenea analiză.

Se recomandă că această analiză să acopere patru domenii principale: a) prevederile legislative şi

reglementare;

1. identificarea aspectelor de mediu semnificative;

2. examinarea tuturor procedurilor şi practicilor de management de mediu existente;

3. evaluarea acţiunilor înteprinse în urma investigării incidentelor anterioare.

În toate cazurile, se recomandă să fie luate în considerare condiţiile normale şi anormale de

funcţionare din cadrul organizaţiei, precum şi situaţiile de urgenţă posibile.

O abordare corespunzătoare pentru aceastǎ analiză de mediu preliminară poate include liste de
verificare, interviuri, măsuratori şi inspecţii directe, rezultate ale auditurilor anterioare sau alte
analize care depind de natura activităţilor organizaţiei.

Se recomandă ca procesul de identificare a aspectelor de mediu semnificative asociate activităţilor

din unităţile operaţionale ale organizaţiei să ia în considerare, dacă este necesar, următorii factori :

1. emisii în aer;

2. deversări în apă;

3. gestionarea deşeurilor;

4. contaminarea solului;

5. alte probleme referitoare la comunitate şi la mediul local.

Se recomandă ca acest proces să ia în considerare condiţiile normale de funcţionare, condiţiile de
oprire şi de pornire, precum şi impacturile semnificative potenţiale asociate situaţiilor previzibile în
mod normal sau situaţiilor de urgenţă.

Procesul are drept scop identificarea aspectelor semnificative de mediu asociate activităţilor,
produselor sau serviciilor, şi nu evaluarea detaliatǎ a ciclului de viaţă.

Organizaţiile nu trebuie să evalueze fiecare intrare de produs, componentǎ sau materie primă. Ele
pot selecta categorii de activităţi, produse sau servicii pentru a identifica acele aspecte susceptibile
de a avea un impact semnificativ. Controlul şi influenţa asupra aspectelor de mediu asociate
produselor diferă semnificativ în funcţie de poziţia pe piaţǎ a organizaţiei. Un contractant sau un
furnizor al organizaţiei poate avea o influenţă relativ scăzută, în timp ce organizaţia responsabilă de
proiectarea produsului poate modifica sensibil aspectele de mediu prin schimbarea, de exemplu, a
unui singur material de intrare. Deşi organizaţiile pot avea un control limitat al utilizării şi al eliminării
produselor lor, se recomandă, totuşi, dacă este posibil, ca acestea să aibǎ în vedere mecanisme de
manipulare şi de eliminare corespunzătoare. Această prevedere nu are drept scop modificarea sau
creşterea obligaţiilor legale ale unei organizaţii.

4.3.2 Prevederi legale

Pentru realizarea unei planificări corespunzătoare, organizaţia care introduce un sistem de
management de mediu, trebuie să stabilească şi menţină o procedură care să identifice şi să permită
accesul tuturor celor interesaţi la prevederile legale existente şi la alte cerinţe adoptate de
organizaţie, aplicabile ,,aspectelor de mediu‘’ legate de activităţile , produsele şi serviciile sale.

Iată câteva cerinţe pe care organizaţia le poate adopta: a) coduri de bună practică în industrie ;

b) acorduri încheiate cu autorităţile publice ;

d) ghiduri fără caracter de reglementare.

4.3.3 Obiective şi ţinte

În cadrul procesului de planificare, organizaţia trebuie să detalieze obiective şi ţinte bine
documentate pentru fiecare nivel şi functie relevantă din cadrul organizaţiei. Cu ocazia stabilirii şi
analizării obiectivelor sale, o organizaţie trebuie să ia în considerare prevederile legale şi alte
cerinţe, ,,aspectele de mediu” semnificative, opţiunile sale tehnologice şi cerinţele sale financiare,
operaţionale, comerciale, precum şi punctele de vedere ale părţilor interesate. Toate obiectivele şi
tintele de mediu trebuie să fie coerente cu politica de mediu, inclusiv cu angajamentul de a preveni
poluarea. Se recomandă ca obiectivele să fie specificate şi să se stabilească ţinte măsurabile oriunde
este realizabil, şi unde este cazul, să se ţină cont de măsurile preventive.

La stabilirea opţiunilor tehnologice, o organizaţie poate lua în considerare utilizarea celei mai bune
tehnologii disponibile, dacă este viabilă din punct de vedere economic, rentabilă şi adecvată.
Referirea la cerinţele financiare ale organizaţiei nu implică obligativitatea utilizării metodologiilor de
contabilitate analitică şi pentru aspectele de mediu.
4.3.4 Programe de management de mediu
Pentru atingerea obiectivelor şi ţintelor de mediu, o organizaţie trebuie să stabilească şi să aplice
permanent unul sau mai multe programe care trebuie să includă:

a. desemnarea responsabilităţilor la fiecare funcţie şi nivel relevant ale organizaţiei

pentru atingerea obiectivelor şi ţintelor;

b. mijloacele şi termenele privind realizarea acestora.

În cazul unor proiecte care se referă la noi dezvoltări, precum şi la activităţi, produse sau servicii noi
sau modificate, programele trebuie schimbate astfel încât să se asigure aplicarea managementului
de mediu pentru aceste proiecte. Crearea şi utilizarea unuia sau a mai multor programe constituie
un element cheie al succesului implementării unui sistem de management de mediu. Se recomandă
ca programul să descrie modul în care vor fi atinse obiectivele şi tintele fixate de către organizaţie şi
să indice termenele şi personalul responsabil de punere în practică a politicii de mediu a organizaţiei.
Se recomandă ca programul să cuprindă o analiză de mediu pentru activităţile noi. Programul poate
include, atunci când este adecvat şi realizabil, consideraţii asupra etapelor de planificare, proiectare,
producţie, comercializare şi eliminare. Această analiză poate fi întreprinsă atât pentru produsele,
serviciile şi activităţile existente, cât şi pentru cele noi. Pentru produse, acest program poate aborda
proiectarea, materiile prime, procesul de producţie, utilizarea şi eliminarea. Pentru instalaţii sau în
cazul modificărilor importante ale proceselor, programul poate aborda planificarea, proiectarea,
construcţia, punerea în funcţiune, exploatarea şi, la momentul corespunzător determinat de
organizaţie, scoaterea din uz a instalaţiei.

4.4 Transpunerea în practică şi asigurarea derulării S.M.M

4.4.1 Structura necesară şi responsabilităţi

Pentru a asigura eficienţa managementului de mediu, atribuţiile, responsabilităţile şi nivelurile de
decizie (autoritatea) trebuie să fie definite, să dispună de o documentaţie corespunzătoare şi să fie
comunicate celor interesaţi.

Conducerea organizaţiei trebuie să furnizeze resursele necesare pentru implementarea şi controlul

sistemului de management de mediu. Aceste resurse cuprind resurse umane şi calificări
corespunzatoare, resurse tehnologice şi financiare.

Conducerea organizaţiei de la cel mai înalt nivel trebuie să numească unul sau mai mulţi
reprezentanţi care, în afara altor responsabilităţi, trebuie să aibă definite atribuţiile,
responsabilităţile şi autoritatea pentru:

a. a asigura ca cerinţele referitoare la sistemul de management al mediului sunt

stabilite, transpuse şi menţinute conform standardului internaţional ISO 14000;

b. a raporta conducerii organizaţiei la cel mai înalt nivel, performanţa sistemului de management
de mediu, pentru cele analizate şi ca bază pentru îmbunătăţirea acestui sistem. Succesul
implementării unui sistem de management de mediu presupune angajamentul întregului personal al
organizaţiei. În consecinţă se recomandă ca responsabilităţile în domeniul mediului să nu fie lăsate
numai responsabililor de mediu, ele putând fi atribuite şi altor structuri ale organizaţiei, cum este
conducerea operaţională sau altor funcţii implicate în probleme de mediu.

Se recomandă ca acest angajament să porneasă de la nivelul cel mai înalt al conducerii. În consecinţă,
conducerea organizaţiei la cel mai înalt nivel ar trebui să stabilească politica de mediu a organizaţiei
şi să asigure implementarea sistemului de management de mediu. În cadrul acestui angajament, se
recomandă desemnarea unuia sau mai multor reprezentanţi cu responsabilitaţi şi autorităţi definite
pentru implementarea sistemului de management de mediu. În organizaţiile mari sau complexe pot
fi desemnaţi mai mulţi reprezentanti. În întreprinderile mici şi mijlocii aceste responsabilitǎţi pot
reveni unei singure persoane. De asemenea, conducerea organizaţiei la cel mai înalt nivel ar trebui
să asigure alocarea resurselor la un nivel corespunzător pentru ca sistemul de managemant de
mediu să-şi poată începe activitatea şi să poată fi menţinut. Este important de asemenea ca
responsabilităţile cheie ale sistemului de management de mediu să fie bine definite şi comunicate
personalului implicat.

4.4.2 Instruire, conştientizare şi competenţă

O primă cerinţă pentru a asigura transpunerea în practică şi funcţionarea unui sistem de
management de mediu este identificarea necesităţilor de instruire. Întregul personal a cărui muncă
poate avea un impact semnificativ asupra mediului trebuie instruit în mod corespunzător. Trebuie
totodată să se stabilească şi să se menţină proceduri pentru ca personalul de la toate nivelurile şi din
toate funcţiile relevante să fie conştientizat de:

a. importanta conformităţii cu politica de mediu, cu procedurile şi cerinţele sistemului

de management de mediu;

b. impacturile semnificative asupra mediului, reale sau posibile, ale activităţilor lor şi

de efectele benefice aduse mediului prin îmbunătăţirea performanţei lor individuale;

c. atribuţiile şi responsabilităţile lor în realizarea conformităţii cu politica de mediu, cu procedurile

şi cerinţele sistemului de management de mediu, inclusiv cu cerinţele referitoare la pregǎtirea
situaţiilor de urgenţă şi a capacităţii de răspuns;

d. consecinţele posibile ale abaterilor de la procedurile operaţionale specificate.

Personalul ce îndeplineşte sarcini care pot avea impact semnificativ asupra mediului trebuie să aibă
competenţa necesară, fie prin educaţie, fie prin instruire corespunzătoare sau prin experienţa
profesională.

Se recomandă ca organizaţia să stabilească şi să menţină proceduri de identificare a necesităţilor de

instruire. De asemenea, se recomandă ca organizaţia să solicite subcontractanţilor care lucrează în
numele său să demonstreze că angajaţii lor au instruirea necesară. Conducerea organizaţiei ar trebui
să determine nivelul de experienţă, competenţă şi instruire necesare pentru a asigura pregătirea
necesară a personalului, în special a celor însărcinaţi cu funcţii specializate în managementul de
mediu.
4.4.3 Comunicarea
Organizaţia trebuie să pună la punct o procedură de primire, de documentare şi de răspuns la
informaţiile şi cererile pertinente ale părţilor interesate. Aceste proceduri pot să se refere la modul
în care se desfǎşoară dialogul cu părţile interesate şi sunt luate în considerare preocupǎrile acestora.
De exemplu, în anumite situaţii, răspunsurile la preocupările părţilor interesate pot include o
informare corespunzătoare privind impactul semnificativ asupra mediului produs de activitatea
organizaţiei în cauză. De asemenea se recomandă ca aceste proceduri să stipuleze modul în care se
realizează comunicarea necesară cu autorităţile publice în cazul unor situaţii de urgenţă sau a
apariţiei unor probleme relevante.

În concluzie, organizaţia trebuie să stabilească şi să aplice în permanenţă o serie de proceduri

(referitoare la “aspectele de mediu” şi la sistemul de management al mediului) pentru a asigura:

1. comunicarea internă între diferitele niveluri şi funcţii ale organizaţiei;

2. primirea, asigurarea activităţii de documentare şi transmiterea răspunsurilor

corespunzătoare la solicitările pertinente ale părţilor interesate din exteriorul organizaţiei.

4.4.4 Documentaţia necesară în cadrul unui sistem de management

al mediului
În cadrul promovării unui sistem de management al mediului este necesară punerea la punct a unor
documente care pot cuprinde printre altele:

• informaţii despre proces;

• diferite organigrame;

• standarde interne şi proceduri de operare;

• planuri locale de urgenţă sau intervenţie.

Aceste documentaţii (informaţii) pot fi realizate pe suport de hârtie sau electronic, ele urmând a fi
folosite pentru:

• descrierea elementelor esenţiale ale sistemului de management de mediu şi

interacţiunea, legǎturile existenţei intre aceste elemente;

• descrierea (indicarea) modului în care poate fi accesată documentaţia conexă.

4.4.5 Controlul documentelor

În vederea verificării modului în care o organizaţie interesată în introducerea managementului de
mediu elaborează şi păstrează documentele într-un mod adecvat, este necesară instituirea unui
sistem de control al evidenţei documentelor. Acest control nu reprezintă un scop în sine.
Preocuparea principală a organizaţiei trebuie să fie transpunerea în practică a sistemului de
management al mediului, de obţinere a performanţei de mediu şi nu crearea unui sistem complicat
de control al documentelor.
Scopul realizării unui astfel de sistem de control al documentelor de către o organizatie este acela de
a se asigura că:

a. acestea pot fi localizate;

b. sunt analizate periodic, revizuite atunci când este necesar şi aprobate de persoane

autorizate;

c. versiunile actualizate ale documentelor sunt disponibile în toate locurile unde se efectuează
operaţii esenţiale pentru funcţionarea eficientă a sistemului de management de mediu;

d. documentele depăşite sunt retrase prompt din toate punctele de difuzare şi utilizare

sau sunt protejate în alt mod împotriva unei utilizări neintenţionate;

e. orice document depăşit, păstrat în scopuri juridice şi/sau pentru informare este

corect identificat.

Documentaţia trebuie să îndeplinească o serie de cerinţe. Astfel ea trebuie să fie lizibilă, datată (cu
datele de revizuire indicate) şi uşor identificabilă, menţinută într-un mod ordonat şi arhivată pentru
o perioadă precizată. Trebuie stabilite şi actualizate proceduri şi responsabilităţi pentru crearea şi
modificarea diferitelor tipuri de documente. 4.4.6 Controlul activităţilor operaţionale

Organizaţia trebuie să identifice acele operaţii şi activităţi care sunt asociate “aspectelor de mediu”
semnificative, corespunzător politicii, obiectivelor şi ţintelor sale. Totodată, aceasta trebuie să
planifice aceste activităţi operaţionale inclusiv activitatea de întreţinere, pentru a se asigura că
acestea se realizează în condiţii corespunzatoare.

Planificarea va trebui să asigure:

1. stabilirea şi punerea în aplicare a unor proceduri însoţite de o documentaţie

corespunzătoare care să conducă la realizarea politicii de mediu, obiectivelor şi ţintelor
stabilite;

2. includerea în proceduri a criteriilor de operare;

3. stabilirea şi menţinerea procedurilor referitoare la “aspectele de mediu” semnificative,

identificabile, la bunurile şi serviciile utilizate de organizaţie şi comunicarea către furnizori şi
contractanţi a procedurilor şi cerinţelor relevante.

4.4.7 Pregǎtirea pentru situaţii de urgenţă şi capacitatea de răspuns

Organizaţia trebuie să stabileascǎ şi să menţinǎ proceduri pentru a identifica posibilele accidente şi
situaţii de urgenţă şi a răspunde unor astfel de situaţii şi pentru a preveni şi a reduce impactul
asupra mediului care poate fi asociat acestor accidente.

Organizaţia trebuie să analizeze şi să revizuiască, acolo unde este necesar, procedurile de pregătire
pentru situaţii de urgentă şi să întarească capacitatea de răspuns a acestora, în special, după
producerea unor accidente sau apariţia unor situaţii de urgenţă. De asemenea, organizaţia trebuie să
testeze periodic astfel de proceduri, atunci când acest lucru este posibil.
4.5 Verificarea şi acţiunea corectivă

4.5.1 Monitorizare şi măsurare

Organizaţia trebuie să stabilească şi să menţinǎ proceduri însoţite de documentaţia corespunzǎtoare
pentru a monitoriza şi a măsura, în mod regulat, caracteristicile principale ale operaţiilor şi
activităţilor sale care pot avea un impact semnificativ asupra mediului. Această activitate trebuie să
includă păstrarea tuturor informaţiilor care să permită urmărirea performanţei, a controalelor
operaţionale relevante şi a conformităţii cu obiectivele şi ţintele de mediu ale organizaţiei.
Echipamentul de monitorizare trebuie etalonat şi întreţinut, iar înregistrările acestui proces trebuie
păstrate în conformitate cu procedurile organizaţiei.

4.5.2 Neconformitate, acţiune corectivă şi acţiune preventivă

Organizaţia care promovează un sistem de management al mediului trebuie să stabilească şi să
menţină proceduri pentru definirea responsabilităţilor, definirea treptelor de decizie, tratarea şi
analizarea neconformităţii, adoptarea de măsuri în vederea reducerii oricǎrui impact produs,
iniţierea şi finalizarea acţiunilor corective şi preventive. Orice acţiune corectivă sau preventivă
introdusă pentru eliminarea cauzelor neconformităţilor existente sau posibile trebuie adaptată în
funcţie de importanţa problemelor şi trebuie să fie proporţională cu impactul produs asupra
mediului. Organizaţia trebuie să implementeze şi să păstreze orice modificări apǎrute în cadrul
procedurilor documentate rezultate ca urmare a unor acţiuni corective şi preventive.

În consecinţă, în timpul elaborării şi aplicării procedurilor de investigare şi corectare a

neconformităţii, se recomandă ca organizaţia să ia în considerare următoarele elemente de bază:

a. identificarea cauzelor neconformităţii;

b. identificarea şi punerea în practică a acţiunii corective necesare;

c. introducerea sau modificarea controalelor necesare pentru evitarea unei repetări a

neconformităţii;

d. înregistrarea în proceduri scrise a oricăror schimbări rezultate din acţiunile

corective.

În funcţie de situaţie, acestea se pot realiza rapid şi cu un minim de planificare formală, sau pot
constitui o activitate mai complexă şi pe termen lung. Se recomandă ca documentaţia asociată să
corespundă nivelului acţiunii corective.

4.5.3 Înregistrări
Organizaţia trebuie să stabilească şi să menţină proceduri de identificare, păstrare şi distrugere a
înregistrărilor privitoare la mediu.

Aceste înregistrări trebuie să includă evenimentele privind instruirea personalului, rezultatele

auditurilor şi al analizelor. Înregistrările referitoare la mediu trebuie să fie lizibile, identificabile şi
trebuie să permită regăsirea informaţiilor privind activitatea, produsul sau a serviciului implicat.
Înregistrarile referitoare la mediu trebuie să fie păstrate şi reţinute astfel încât să poată fi regǎsite cu
uşurinţă şi trebuie să fie protejate împotriva oricărui risc de deteriorare sau pierdere. Durata lor de
păstrare trebuie stabilită şi înregistrată.

Înregistrările trebuie menţinute într-un mod adecvat sistemului şi organizaţiei, pentru a demonstra
conformitatea cu cerinţele impuse de sistemul de management al mediului.

Se recomandă ca procedurile de identificare, de menţinere şi de punere la dispozitie a înregistrărilor

să se concentreze pe acele înregistrări necesare aplicării şi funcţionării sistemului de management de
mediu şi pe acelea care arată în ce măsurǎ au fost atinse obiectivele planificate.

Înregistrǎrile referitoare la mediu pot include:

a. informaţii despre legislaţia de mediu sau alte cerinţe;

b. înregistrările reclamaţiilor;

c. înregistrările referitoare la instruire;

d. informaţii asupra procedurilor aplicate;

e. informaţii asupra produsului;

f. înregistrările referitoare la inspecţii, întreţineri şi etalonări;

g. informaţii pertinente privind contractanţii şi furnizorii;

h. rapoarte cu privire la incidente;

i. informaţii cu privire la pregătirea pentru situaţii de urgenţǎ şi a capacitaţii de

răspuns;

j. informaţii despre aspectele semnificative de mediu;

k. rezultatele auditurilor;

l. analizele efectuate de conducere.

Se recomandă ca informaţiile confidenţiale, referitoare la activităţile organizaţiei să fie tratate

corespunzǎtor.

4.5.4 Auditul sistemului de management de mediu

Organizaţia trebuie să stabilească şi să menţină unul sau mai multe programe şi proceduri pentru
realizarea periodică a auditurilor sistemului de management de mediu, pentru:

a) a determina dacă sistemul de management de mediu:

1. este conform dispoziţiilor convenite pentru managementul de mediu, incluzând cerinţele

Standardului Internaţional ISO 14000.

2. este adecvat implementat şi menţinut;

b) a furniza conducerii organizaţiei informaţii referitoare la rezultatele auditurilor.

Programul de audit al organizaţiei, inclusiv termenele, trebuie să ţină seama de importanţa pentru
mediu a activitǎţii şi de rezultatele auditurilor precedente. Pentru a fi suficient de cuprinzătoare,
procedurile de audit trebuie să abordeze domeniul de aplicare, frecvenţa şi tehnicile de audit,
precum şi responsabilităţile şi cerinţele pentru conducerea auditurilor şi modul de raportare a
rezultatelor.

Se recomandă ca programul şi procedurile de auditare să cuprindă: a) activităţile şi domeniile care

fac obiectul auditului;

1. frecvenţa auditurilor;

2. responsabilităţile asociate realizării şi conducerii auditurilor;

3. comunicarea rezultatelor auditului;

4. competenţa auditorului;

5. modul de conducere a auditurilor.

Auditurile pot fi realizate de către membri ai personalului şi/sau de către persoane din exterior alese
de organizaţie. În oricare situaţie, se recomandă ca persoanele care realizează auditul să fie
imparţiale şi obiective.

4.6 Analiza efectuată de conducere

Pentru a susţine îmbunătăţirea continuă, adaptarea şi eficienţa sistemului de management de mediu
şi prin aceasta a performanţei de mediu, se recomandă conducerii organizaţiei la cel mai înalt nivel
să analizeze şi să evalueze sistemul de management de mediu la intervale stabilite. Se recomandă ca
domeniul acestei analize să fie cuprinzator, deşi nu este necesar ca toate elementele sistemului să
fie analizate în acelaşi timp, procesul de analiză putându-se desfăşura într-o anumită perioadǎ de
timp.

Se recomandă ca politica, obiectivele şi procedurile să fie analizate de persoane care aparţinând

nivelului de management care a participat şi la definirea lor.

Se recomandă ca aceste analize să includă: a) rezultatele auditurilor;

b. măsura în care obiectivele şi ţintele au fost atinse;

c. continua adaptare a sistemului de management de mediu la schimbările de condiţii

şi informaţii;

d. preocupările pertinente ale părţilor interesate.

Analiza efectuată de conducere trebuie să abordeze eventualele necesităţi de schimbare a politicii

de mediu, a obiectivelor şi altor elemente ale sistemului de management de mediu, ca urmare a
rezultatelor auditurilor sistemului modificării circumstanţelor şi în cadrul procesului de imbunatăţire
continuă.

CAPITOLUL 5
PREZENTAREA ELEMENTELOR UNUI SISTEM DE MANAGEMENT
AL MEDIULUI

1. Introducere
În capitolul precedent au fost prezentate cerinţele principale ale unui sistem de management al
mediului privite prin prisma unei organizaţii care doreşte să beneficieze de un audit obiectiv în
vederea obţinerii unei autoevaluări sau autodeclarări privind aplicarea unui sistem de management
de mediu. Spre deosebire de modul de abordare din capitolul precedent, în prezentul capitol se vor
prezenta principalele elemente ale unui sistem de management al mediului, văzute prin prisma unei
organizaţii, care doreşte să introducă pentru prima oară un sistem de management al mediului
(SMM) care să fie dezvoltat şi consolidat în cadrul propriului sistem de management general. Un
astfel de SMM va asigura ordinea şi coerenţa în cadrul organizaţiilor respective şi a preocupărilor
acestora faţă de problematica mediului, alocarea resurselor, atribuirea responsabilităţilor şi
evaluarea corectă şi continuă a diferitelor practici, proceduri sau procedee interne menite să asigure
bună desfaşurare a activitǎţilor acestor organizaţii. Un astfel de SMM este compatibil cu conceptul
de ,,dezvoltare durabilă“ şi poate fi adaptat oricărui cadru organizatoric, social sau cultural. În cele ce
urmează, pe lângă prezentarea elementelor unui SMM se vor oferi şi sfaturi şi recomandări practice
care să contribuie la mai buna întelegere a sistemului, la aplicarea şi îmbunătăţirea lui continuă
precum şi la introducerea şi susţinerea sa cât mai eficientă. Un astfel de sistem este esenţial pentru
întărirea capacităţii unei organizatii de a anticipa şi răspunde obiectivelor sale de mediu, de a
garanta cerinţele naţionale şi/sau internaţionale în vigoare. In orice caz, nu trebuie uitat că
promovarea unui SMM este un proces dinamic şi interactiv iar structura, responsabilităţile, practicile,
procedurile, procedeele şi resursele necesare pentru aplicarea politicilor, obiectivelor şi scopurilor
din domeniul mediului pot fi coordonate şi corelate cu eforturile existente deja în alte domenii (cum
sunt activităţile de exploatare, financiare, sănătate şi protecţia muncii sau cele de management al
calităţii).

Orice manager care se hotărăşte să introducă sau să dezvolte un SMM trebuie să respecte un numar
minim de principii fără a se limita însă numai la acestea. Cele mai importante sunt:

• considerarea managementului de mediu drept una din priorităţile majore ale organizaţiei;

• stabilirea şi menţinerea comunicării cu părţile interesate, interne sau externe;

• determinarea cerinţelor legale şi a aspectelor de mediu asociate activităţilor, produselor sau

serviciilor organizaţiei;

• stabilirea angajamentului conducerii şi a personalului privind protecţia mediului pe toată

durata ciclului de viaţă al produsului sau procesului;

• stabilirea unui proces care să permită atingerea nivelului de performanţă fixat;

• asigurarea de resurse suficiente şi corespunzătoare, inclusiv instruirea, pentru a atinge

nivelurile de performanţă fixate în mod continuu;

• evaluarea performanţei de mediu comparativ cu politica de mediu a organizaţiei şi

îmbunătăţirea acestora dacă este necesar;

• stabilirea unui proces de management care să permită auditarea şi analiza SMM pentru
identificarea oportunităţilor de îmbunǎtăţire a sistemului şi a performanţei de mediu
rezultate;
 • încurajarea contractanţilor şi a furnizorilor în vederea stabilirii unui SMM.

Prezentul sistem de management care face obiectul standardelor ISO 14000 poate fi aplicat oricǎrei
organizaţii, indiferent de mărime, dar el poate fi perfect aplicat şi în cadrul întreprinderilor mici şi
mijlocii (IMM) a căror importanţă în cadrul mediilor de afaceri şi în mod deosebit pentru ţara noastră
este unanim recunoscută.

2. Avantajele unui sistem de management al mediului

Motivul principal pentru care se recomandă ca o organizaţie să introducă un sistem eficient de
management al mediului este cel al protejării sănătăţii oamenilor şi a mediului împotriva
impacturilor potenţiale ale activitǎţilor, produselor sau serviciilor sale şi pentru a contribui la
menţinerea şi îmbunătăţirea calităţii mediului.

Principalele avantaje ale introducerii unui SMM constau în obţinerea unei competitivităţi sporite pe
o piaţǎ tot mai concurenţială, în buna echilibrare şi integrare a intereselor economice şi a celor de
mediu, obţinerea unor beneficii din punct de vedere economic, precum şi încredinţarea tuturor
părtilor interesate asupra faptului că:

• există un angajament al conducerii privind îndeplinirea prevederilor propriei politici, a

obiectivelor şi ţintelor sale de mediu;

• accentul este pus mai degrabă pe prevenire decât pe acţiunea corectivă;

• poate furniza dovada unei preocupări rezonabile asupra problemelor de mediu şi de conformitate
la reglementări;

• sistemele preconizate includ procesul de îmbunǎtǎţire continuă.

Am arǎtat că un avantaj al introducerii unui SMM constă în obţinerea unor beneficii din punct de
vedere economic. Este bine ca aceste beneficii să fie identificate şi evidenţiate pentru a demonstra
părţilor interesate şi mai ales acţionarilor avantajul pe care îl are pentru o organizaţie aplicarea unui
bun SMM. O astfel de acţiune oferă posibilitatea ca organizaţia sǎ pună în evidenţă legatura dintre
obiectivele şi ţintele de mediu şi rezultatele financiare specifice precum şi utilizarea optimă a
resurselor acolo unde aduc cele mai mari beneficii atât din punct de vedere financiar, cât şi din cel al
mediului.

Printre consecinţele şi beneficiile aplicării unui SMM eficient putem enumera:

• asigurarea consumatorilor privind angajamentul pentru introducerea unui management de mediu

care se poate demonstra;

• menţinerea unor bune relaţii cu publicul şi autoritǎţile locale;

• satisfacerea criteriilor investitorilor şi îmbunătăţirea accesului la capital;

• obţinerea asigurărilor la un preţ rezonabil;

• îmbunătăţirea imaginii şi creşterea valorii acţiunilor pe piaţă;

• respectarea criteriilor de certificare ale vânzătorului;

• îmbunătăţirea controlului asupra cheltuielilor;

• limitarea incidentelor care implică responsabilităţi;

• demonstrarea unei preocupări rezonabile privind mediul;

• conservarea materiilor prime şi a energiei;

• simplificarea demersurilor de obţinere a permiselor şi autorizaţiilor;

• încurajarea dezvoltării şi a participării la definirea soluţiilor referitoare la mediu; ◊ îmbunatăţirea

relaţiilor dintre industrie şi autorităţile publice.

3. Principiile de bază şi elementele sistemului de management al

mediului 3. 1. Domeniu de aplicare. Generalităţi
Elementele şi îndrumările prezentate în acest capitol şi care fac obiectul standardului ISO 14004,
sunt aplicabile oricărei organizaţii, indiferent de mărime, tip sau nivel de maturitate care este
interesată în dezvoltarea, transpunerea în practicǎ şi/sau îmbunătăţirea unui sistem de management
al mediului. În cele ce urmează se vor prezenta liniile de ghidare privind dezvoltarea şi transpunerea
în practicǎ a sistemelor de management de mediu a principiilor de bază ale SMM precum şi
coordonarea acestora cu alte sisteme de management.

Toate aceste îmbunătăţiri sunt destinate a fi utilizate pe bazǎ de voluntariat ca un instrument de

management intern şi nu pentru a fi utilizate drept criterii de certificare, acreditare, înregistrare sau
demonstrare către alte părţi interesate a faptului cǎ în cadrul organizatiei în cauză se aplică un SMM.

Acestea din urmă au facut obiectul capitolului precedent, respectiv al standardului ISO14001.

3.2. Principiile de bază şi elementele sistemului de management al

mediului
Modelul preconizat pentru sistemul de managemant al mediului are la bază o concepţie a unei
organizaţii care doreşte să subscrie la urmatoarele principii de bază: Principiul 1 - Angajament şi
politică Principiul 2 - Planificare.

Principiul 3 - Transpunerea în practică (Implementarea) Principiul 4 - Măsurarea şi evaluarea.

Principiul 5 - Analizǎ şi îmbunătăţire.

În acest context SMM-ul este privit ca o structură organizatorică ce trebuie supravegheată continuu
şi analizată periodic pentru a conduce în mod eficient activităţile legate de mediu ale unei organizaţii
ca răspuns la modificările factorilor interni şi externi care influentează organizaţia respectiva. Intr-un
astfel de sistem se recomandă ca fiecare membru al organizaţiei să accepte responsabilităţile legate
de protecţia mediului.

Principiul 1 - Angajament şi politică

Conform acestui prim principiu se recomandă ca organizaţia să-şi definească politica de mediu şi să-
şi asume angajamentul pentru introducerea unui SMM propriu. Se recomandă ca organizaţia să
înceapă cu acele măsuri ce aduc un beneficiu evident (de exemplu prin concentrarea atenţiei asupra
conformităţii cu reglementările existente, controlul acelor surse de poluare ce pot angaja
responsabilităţi sau cu utilizarea mai eficientă a materialelor şi a materiei prime). Pe măsurǎ ce
organizaţia va câştiga experienţă şi SMM-ul va începe să prindă contur, ea va putea introduce
proceduri, programe şi tehnologii care să-i permită îmbunătăţirea performanţei de mediu.

Pe măsură ce experienţa va creşte, consideraţiile privind protecţia mediului pot fi integrate în toate
deciziile de afaceri.

Angajamentul conducerii şi exercitarea managementului

Angajarea conducerii organizaţiei şi angajamentul permanent al acesteia în exercitarea
managementului de mediu sunt esenţiale pentru reuşita introducerii unui SMM. Aceasta înseamnă
că pentru fiecare etapă a dezvoltării sau îmbunătăţirii unui SMM este necesară implicarea conducerii
la vârf a organizatiei.

Analiza iniţială de mediu

Situaţia curentă a unei organizaţii din punct de vedere al protecţiei mediului poate fi stabilită printr-
o analizǎ iniţială care poate include:

♦ identificarea cerinţelor legale şi a diferitelor reglementări;

♦ identificarea aspectelor de mediu ale propriilor activităţi, produse sau servicii pentru a le
determina pe cele care au sau pot avea un impact semnificativ asupra mediului şi care implicǎ
responsabilităţi;

♦ evaluarea performanţei comparativ cu criteriile relevante, interne sau externe, cu reglementările,

codurile de bună practică, principiile şi liniile directoare;

♦ practicile şi procedurile existente în domeniul managementului de mediu:

♦ identificarea politicilor şi a procedurilor existente în activităţile de aprovizionare şi de contractare;

♦ reacţia în urma investigării incidentelor precedente legate de neconformităţi;

♦ oportunităţile de îmbunătăţire a competitivităţii;

♦ punctele de vedere ale pǎrţilor interesate;

♦ funcţiile sau activităţile altor sisteme de organizare care pot îmbunătăţi sau împiedica obţinerea
performanţei de mediu.

În toate cazurile de mai sus se recomandă luarea în considerare a tuturor condiţiilor de exploatare,
inclusiv a incidentelor şi a situaţiilor de urgenţă ce pot apǎrea. Se recomandă ca procesul şi
rezultatele analizei iniţiale de mediu să fie consemnate în documente corespunzǎtoare, să se facă în
condiţiile unei bune documentări şi să conducă la identificarea oportunităţilor de dezvoltare a unui
SMM. Mai jos se prezintă câteva recomandări şi sfaturi practice legate de analiza iniţială de mediu.

O primǎ etapă importantă este de a stabili lista domeniilor ce trebuie analizate. Aceasta poate
include activităţi, operaţii specifice sau un anumit loc al organizaţiei. Câteva tehnici curente pentru
efectuarea unei analize includ:

• chestionare;

• interviuri;

• liste de verificări;
 • măsurări şi examinări directe; • analiza înregistrărilor;

• rapoarte.

Organizaţiile, inclusiv întreprinderile mici şi mijlocii (IMM) pot consulta un număr de surse exterioare
cum sunt:

♦ agenţii guvernamentale în legǎtură cu legile şi permisele;

♦ biblioteci sau baze de date locale sau regionale;

♦ alte organizaţii pentru schimb de informaţii;

♦ asociaţii industriale;

♦ principalele organizaţii de protecţie a consumatorilor;

♦ fabricanţi ai echipamentelor utilizate;

♦ relaţii de afaceri (de exemplu cu cei care transportă şi elimină deşeurile); ♦asistenţa profesională.

Politica de mediu
O politicǎ de mediu fixează pentru o organizaţie sensul general al direcţiei pe care trebuie să o
urmeze şi stabileste principiile sale de acţiune. Ea fixează scopul ce trebuie atins, nivelul de
responsabilitate faţă de mediu şi performanţa dorită faţă de care vor fi evaluate toate acţiunile
ulterioare ale organizaţiei. Acest nivel serveşte ca referinţă pentru evaluarea tuturor acţiunilor
ulterioare întreprinse de organizaţie. Un numǎr mare de organizaţii internaţionale, inclusiv guverne,
asociaţii industriale şi grupuri de cetăţeni au elaborat o serie de principii avînd un caracter de
îndrumare. Aceste principii au ajutat organizaţiile să definească conţinutul şi domeniul general de
angajare al lor pentru realizarea obiectivelor de protecţia mediului. De asemenea, ele oferă
diferitelor organizaţii un set de valori comune. Astfel de principii pot sprijini organizaţia în
dezvoltarea politicii sale de mediu, aceasta având un caracter de unicat pentru organizaţia respectivă.

Responsabilitatea pentru stabilirea politicii de mediu ii revine in mod normal conducerii la cel mai
inalt nivel a organizaţiei. Conducerea organizaţiei este răspunzătoare de aplicarea politicii şi de
punerea la dispozitie a datelor care vor permite formularea sau modificarea acesteia.

Se recomandă ca politica de mediu să ţină seama de urmǎtoarele puncte:

♦ misiunea organizaţiei, viziunea, valorile şi convingerile sale esenţiale;

♦ cerinţele părţilor interesate şi comunicarea cu acestea;

♦ îmbunǎtăţirea continuă;
♦ prevenirea poluării;

♦ principiile fundamentale;

♦ coordonarea cu alte politici organizaţionale (de exemplu în domeniul calităţii, sănătăţii şi securităţii
muncii);

♦ condiţiile locale sau regionale specifice;

♦ conformitatea cu regulamente, legi şi alte criterii relevante referitoare la mediu la care organizaţia
a subscris.
Totodatǎ la definirea unei politici de mediu trebuie luate în considerare câteva probleme cum ar fi:

1. Organizaţia are o politică de mediu corespunzătoare activităţilor, produselor şi serviciilor

sale?

2. Această politică reflectǎ valorile şi principiile fundamentale ale organizaţiei?

3. Această politică a fost aprobată de conducerea la cel mai înalt nivel şi a fost numită o
persoanǎ investită cu autoritatea necesară pentru supravegherea şi aplicarea acestei
politici?

4. Această politică conduce la fixarea de obiective şi tinte în domeniul mediului?

5. Implică ea supravegherea tehnologiilor şi a practicilor de management ale organizaţiei?

6. Care sunt angajamentele incluse în politica de mediu, de exemplu, cele care susţin principiul
îmbunătăţirii continue, prevenirea poluării, monitorizarea organizaţiei, îndeplinirea sau
depăşirea cerinţelor legale, luarea în considerare a aşteptărilor pǎrţilor interesate?

Iată câteva exemple de angajamente ce pot fi incluse în politica de mediu pe lângǎ reglementǎrile
specifice din domeniul mediului:

• diminuarea oricărui impact negativ semnificativ asupra mediului a noilor activităţi prin utilizarea
procedurilor integrate de management al mediului şi al planificǎrii;

• punerea la punct a procedurilor de evaluare a performanţei de mediu şi a

indicatorilor asociaţi;

• concretizarea conceptului privind ciclul de viaţă;

• crearea produselor astfel încât să se diminueze impactul lor asupra mediului în producţie, utilizare
şi eliminare;

• prevenirea poluării, reducerea deşeurilor şi a consumului de resurse (materiale, combustibili şi

energie) şi angajarea, atunci cand este posibil, mai curand în recuperare şi reciclare decât în
eliminare;

• educare şi instruire;

• împărtăşirea experienţei câştigate în domeniul mediului;

• implicarea părtilor interesate şi stabilirea unei bune comunicări cu acestea; ◊ muncă pentru o
dezvoltare durabilă;

• încurajarea furnizorilor şi contractanţilor în adoptarea unui SMM.

Principiul 2 - Planificarea
Al doilea principiu de bază al unui SMM este cel al planificării. Conform acestui principiu se
recomandă ca o organizaţie să stabilească un plan care să permită satisfacerea politicii sale de mediu.
Elementele unui sistem de management de mediu legate de planificare includ:

♦ identificarea aspectelor de mediu şi evaluarea impacturilor asociate;

♦ cerinţele legale;
♦ politica de mediu;

♦ criteriile interne de performanţă;

♦ obiectivele şi ţintele de mediu; ♦planurile de mediu şi programul de management.

Identificarea aspectelor de mediu şi evaluarea impactului asupra mediului

Pentru a realiza un plan eficient este necesară identificarea aspectelor de mediu şi evaluarea
impactului asupra mediului asociat acestor aspecte. În acest sens se recomandă ca politica,
obiectivele şi scopurile de mediu ale organizaţiei să fie bazate pe cunoaşterea aspectelor de mediu şi
a impacturilor asupra mediului asociate activitǎţilor, produselor sau serviciilor sale.

Identificarea aspectelor de mediu presupune un proces continuu care determină impactul trecut,
prezent şi viitor asupra mediului (benefic sau nociv) al activitǎţilor unei organizaţii. Acest proces
include şi identificarea condiţiilor impuse de regulamente, legislaţie şi afacerile care influenţează
organizaţia. De asemenea, el poate include identificarea impactului asupra sănătăţii şi securităţii
persoanelor, precum şi evaluarea riscurilor pentru mediu.

Iată câteva probleme de luat în consideraţie la identificarea aspectelor de mediu şi la evaluarea

impacturilor asupra mediului:
1. Care sunt aspectele de mediu ale activităţilor, produselor şi serviciilor organizaţiei?

2. Activităţile, produsele sau serviciile organizaţiei provoacă impacturi negative importante

asupra mediului?

3. Organizaţia are o procedură pentru evaluarea impacturilor proiectelor noi asupra mediului?

4. Amplasarea organizaţiei necesită luarea în considerare în mod deosebit a aspectelor de

mediu, de exemplu zonele de mediu sensibile?

5. Cum influenţeazǎ modificările deliberate sau dezvoltarea activităţii, produselor şi serviciilor

aspectele de mediu şi impacturile asociate?

6. Cât sunt de importante sau severe impacturile potenţiale asupra mediului datorate unei
disfuncţii a procesului?

7. De câte ori trebuie să se producă o anume situaţie pentru a avea un impact asupra
mediului?

8. Care sunt aspectele de mediu semnificative ţinând cont de impacturi, probabilitate, gravitate
şi frecvenţă?

9. Impacturile importante asupra mediului sunt locale, regionale sau globale? Legat de
identificarea aspectelor de mediu şi evaluarea impactului asupra mediului se impun câteva
recomandǎri şi sfaturi practice. Astfel, va trebui sa avem în vedere faptul că:

♦ Relaţia dintre aspectele de mediu şi impacturile asupra mediului este o relaţie cauzăefect.

♦ Un aspect de mediu se referă la un element al activităţii, produsului sau serviciului unei organizaţii
care ar putea avea un impact benefic sau nociv asupra mediului. De exemplu, ar putea implica o
deversare, o emisie, un consum sau o reutilizare a unui material sau o poluare sonoră.

♦ Un impact se refera la modificarea care se produce asupra mediului ca rezultat al unui anumit
aspect.
♦ Exemple de impacturi sunt: poluarea sau contaminarea apei sau epuizarea unei resurse naturale.

♦ Identificarea aspectelor de mediu şi evaluarea impacturilor asupra mediului asociate acestor

aspecte este un proces care poate fi tratat în patru etape.

Etapa 1 - Alegerea unei activităţi, produs sau serviciu. Se recomandă ca alegerea activitǎţii,
produsului sau serviciului sǎ fie facută în mare mǎsură pentru a acoperi un domeniu important a
cărui impact să fie semnificativ şi într-o măsură mai mică, pentru a fi mai bine cunoscut.

Etapa 2 - Identificarea aspectelor de mediu ale activităţii, produsului sau serviciului Identificarea unui
mare număr de aspecte de mediu care pot fi asociate activităţii, produsului sau serviciului ales.

Etapa 3 - Identificarea impactului asupra mediului. Identificarea unui numǎr cât mai mare de aspecte
al cǎror impact asupra mediului este real sau potenţial, benefic sau nociv. Exemple pentru cele trei
etape sunt prezentate în continuare:

Etapa 4 - Evaluarea importanţei impactului

Importanţa impactului asupra mediului poate varia de la o organizaţie la alta. Cuantificarea poate
ajuta evaluarea importanţei acestuia. Evaluarea importanţei impactului poate fi facilitată dacă se vor
lua în considerare:

Efectele asupra mediului cum ar fi:

• mărimea impactului;

• severitatea impactului; ◊ probabilitatea de apariţie; ◊ durata impactului.

Efectele economice ca:

• existenţa eventuală a prevederilor legale şi a reglementǎrilor şi costurile aferente aplicării lor;

• dificultatea modificării impactului;

• costul modificării impactului;

• efectul modificării asupra altor activităţi şi procedee;

• preocupări ale pǎrţilor interesate;

• efectul asupra imaginii publice a organizaţiei.

Prevederi legale şi alte cerinţe

Se recomandă ca organizaţia să stabileascǎ, să aplice şi sǎ menţinǎ proceduri pentru identificarea,
accesul şi cunoaşterea cerinţelor legale şi a altor cerinţe la care aceasta a subscris şi care se referă în
mod direct la aspectele de mediu ale activităţilor, produselor sau serviciilor sale.

Câteva probleme de luat în consideraţie privind prevederile legale şi alte cerinţe sunt prezentate în
continuare:
 1. Cum identifică organizatia şi cum poate avea acces la prevederile legale şi alte cerinţe
relevante?

2. Cum urmăreşte organizaţia prevederile legale şi alte cerinţe?

3. Cum urmăreşte organizaţia modificările prevederior legale şi a altor cerinţe?

4. Cum comunicǎ organizaţia personalului informaţiile relevante asupra prevederilor legale şi a

altor cerinţe?

Sfaturi practice - Prevederi legale şi alte cerinţe

Pentru a menţine conformitatea cu reglementǎrile din domeniu, se recomandă ca organizaţia să
identifice şi să înţeleagă dispoziţiile legale care sunt aplicabile activităţilor, produselor sau serviciilor
sale. Aceste reglementări se pot prezenta sub mai multe forme:

♦ reglementări specifice activităţii (de exemplu, permise de exploatare a locului);

♦ reglementǎri specifice produselor sau serviciilor organizaţiei;

♦ reglementǎri specifice industriei din care face parte organizaţia; ♦legi privind mediul în general; ♦
autorizaţii, licente şi permise.

Pentru identificarea reglementărilor din domeniul mediului şi a modificărilor aduse acestora pot fi
consultate mai multe surse:

♦ toate nivelurile guvernamentale;

♦ asociaţiile sau grupurile industriale; ♦bazele de date comerciale; ♦serviciile profesionale.

Pentru a facilita urmărirea dispoziţiilor legale, organizaţia poate stabili şi actualiza o listă cu toate
legile şi reglementarile referitoare la activităţile, produsele sau serviciile sale.

Criterii interne de performanţă

Atunci când standardele externe nu răspund necesităţilor organizaţiei sau atunci când ele nu există
se recomandă să se stabilească şi să se aplice priorităţi şi criterii interne de performanţă. Atât
criteriile interne de performanţă, cât şi standardele externe ajută organizaţia să-şi definească
propriile obiective şi tinte de mediu. Iată câteva exemple de domenii în care o organizaţie poate
defini criterii interne de performanţă:

♦ sisteme de management;

♦ responsabilităţile angajatilor;

♦ achiziţionarea, gestiunea bunurilor şi cedarea activelor;

♦ furnizori;

♦ contractanţi;

♦ gestionarea produselor;

♦ comunicări privind mediul;

♦ relaţii impuse de reglementări;

♦ pregǎtire pentru situaţii de urgenţă şi capacitate de răspuns la incidente de mediu;

♦ conştientizare şi instruire în probleme de mediu;

♦ măsuri şi îmbunătăţiri de mediu;

♦ diminuarea riscului legat de procesele specifice organizaţiei;

♦ prevenirea poluării şi conservarea resurselor;

♦ proiecte esenţiale;

♦ schimbarea procedeelor;

♦ gestionarea substanţelor periculoase;

♦ gestionarea deşeurilor;

♦ gestionarea apei (de exemplu, ape uzate, de ploaie sau subterane);

♦ gestionarea calităţii aerului; ♦gestionarea energiei; ♦transporturi.

Obiective şi ţinte de mediu

Pentru realizarea politicii de mediu a unei organizaţii, se recomandă să se stabileascǎ o serie de
obiective. Aceste obiective reprezintă ţelurile generale şi nivelul de performanţă privind mediul pe
care organizaţia şi le-a propus în cadrul politicii sale de mediu. La stabilirea acestor obiective, se
recomandă ca organizaţia sa ia în considerare atât constatările obţinute în analiza iniţială de mediu,
cât şi aspectele identificate şi impactul asupra mediului asociat acestor aspecte. Ţintele de mediu
pot fi detaliate şi fixate pentru atingerea acestor obiective, împreunǎ cu cadrul de timp preconizat.

Se recomandă ca aceste ţinte să fie precizate, cuantificabile şi măsurabile. După ce se fixează ţintele
şi obiectivele, se recomandă ca organizatia să stabileasca indicatori măsurabili ai performanţei de
mediu. Aceşti indicatori pot fi utilizati ca bază pentru un sistem de evaluare a performanţei de mediu
şi pot furniza o informaţie privind sistemele operaţionale şi de management de mediu. Obiectivele şi
tintele de mediu pot fi aplicate în general în toate sectoarele unei organizaţii sau pot fi limitate la
anumite locuri sau activităţi specifice.

Se recomandă ca obiectivele şi tintele să fie definite de niveluri corespunzătoare ale conducerii.

Obiectivele şi tintele trebuie analizate şi revizuite periodic avându-se în vedere consideraţiile făcute
de diferite părti interesate.

La stabilirea obiectivelor şi ţintelor de mediu vor trebui luate în consideraţie câteva probleme cum ar
fi:

1. Cum reflectă obiectivele şi ţintele de mediu atât politica de mediu cât şi impacturile
importante asupra mediului asociate activităţilor, produselor sau serviciilor organizaţiei?

2. Cum participă personalul responsabil cu realizarea obiectivelor şi tintelor de mediu, la

dezvoltarea lor?

3. Sunt luate în considerare punctele de vedere ale părţilor interesate?

4. Ce indicatori măsurabili specifici au fost stabiliţi pentru obiective şi ţinte?

5. Obiectivele şi ţintele au fost analizate şi revizuite cu regularitate pentru a reflecta

îmbunătăţirile dorite în domeniul performanţei de mediu?
Odată clarificate problemele formulate mai sus vor trebui avute în vedere câteva recomandări
privind stabilirea obiectivelor şi tintelor de mediu.

Astfel, obiectivele pot include angajamentul de:

♦ reducere a cantităţilor de deşeuri produse şi prevenirea epuizării resurselor;

♦ reducere sau eliminare a deşeurilor poluante din mediu;

♦ concepere a produselor astfel încât să se reducă la minimum impactul lor asupra mediului în
procesul de producţie, utilizare şi eliminare;

♦ controlul impactului asupra mediului produs de sursele de materii prime;

♦ limitare a oricărui impact negativ important asupra mediului al activităţilor noi;

♦ a promova acţiuni de conştientizare a angajaţilor şi a colectivităţii cu privire la problemele de

mediu.

Progresele obţinute în atingerea unui obiectiv pot fi măsurate în general, utilizând indicatori ai
performanţei de mediu cum sunt :

♦ cantitatea de materii prime sau de energie utilizată ;

♦ cantitatea de emisii, cum este CO2 ;

♦ cantitatea de deşeuri produse, raportată la cantitatea de produs finit;

♦ eficienţa utilizării materialelor şi energiei;

♦ numărul incidentelor de mediu (de exemplu, abateri de la limite);

♦ numărul accidentelor de mediu (de exemplu, degajări neintenţionate);

♦ procent de deşeuri reciclate;

♦ procent de materiale reciclate, utilizate la ambalaje;

♦ număr de kilometri efectuaţi de vehicule, pe unitatea de producţie;

♦ cantităţi ale unor poluanţi specifici, de exemplu, NOx, SO2, CO, HC, Pb, CFCs;

♦ investiţia în protecţia mediului;

♦ numărul de reclamaţii;

♦ suprafaţa de teren trasformată în habitat natural.

Un exemplu integrat:

Obiectiv: reducerea consumului de energie necesară în fabricaţie.

Ţinta: scăderea cu zece procente a consumului de energie faţǎ de anul precedent.

Indicator: cantitatea de combustibil şi de electricitate utilizată pe unitatea de producţie.

Programe de management de mediu

In cadrul acţiunii de planificare, se recomandă ca organizaţia să elaboreze un program de
management de mediu care să cuprindă toate obiectivele sale de mediu. Programele de
management de mediu, trebuie să stabilească grafice, resurse şi responsabilităţi pentru atingerea
obiectivelor şi ţintelor de mediu ale organizaţiei.

În cadrul furnizat de planificarea managementului de mediu, un program de management de mediu

identifică acţiunile specifice, în ordinea priorităţii lor în organizaţie. Aceste acţiuni se referă la
procedee specifice, proiecte, produse, servicii, locuri sau instalaţii specifice. Programele de
management de mediu ajutǎ organizaţia să-şi îmbunătăţească performanţa de mediu. Ele ar trebui
să fie dinamice şi analizate cu regularitate pentru a reflecta schimbările în obiectivele şi ţintele
organizaţiei.

Câteva probleme avute în vedere la stabilirea programelor de management de mediu:

1. Care este procesul prin care organizaţia realizează programele de management de mediu?

2. Procesul de planificare a managementului de mediu implică toate părţile responsabile?

3. Există un procedeu pentru analizarea periodică a programului?

4. Cum tratează acest program problemele legate de resurse, responsabilităţi, îndeplinirea la

timp şi prioritǎţi?

5. Cum răspund programele de management de mediu la politica de mediu şi la activităţile de

planificare generală?

6. Sunt urmărite şi revizuite programele de management de mediu?

Un exemplu privind cuprinsul şi procesul de dezvoltare a unui program de management de mediu se

prezintă în continuare:

Principiul 3. - Transpunerea în practică (implementarea)

Pentru transpunerea efectivă în practică a sistemului de management de mediu se recomandă ca
organizaţia să-şi dezvolte capacităţile şi mecanismele de susţinere necesare îndeplinirii politicii de
mediu, a obiectivelor şi a ţintelor sale.
Generalităţi
Capacităţile şi mijloacele de susţinere ale oricăror activităţi ale unei organizaţii evoluează permanent
în funcţie de schimbările cerinţelor părtilor interesate, de dinamica mediului de afaceri şi de procesul
îmbunătăţirii continue. Pentru multe organizaţii, transpunerea în practică a managementului de
mediu se poate aborda în etape şi ar trebui să se bazeze pe nivelul de cunoaştere şi conştientizare de
către personalul acestora a cerinţelor, aspectelor, aşteptărilor şi beneficiilor în privinţa mediului şi pe
disponibilitatea resurselor.

Asigurarea mijloacelor
Resurse umane, materiale şi financiare

Se recomandă ca resursele corespunzătoare, umane, materiale (de exemplu: utilităţi, echipamente)

şi financiare, esenţiale pentru implementarea politicii de mediu a organizaţiei şi atingerea
obiectivelor avute în vedere, să fie stabilite şi puse la dispozitie. În alocarea resurselor, organizaţiile
pot dezvolta proceduri pentru urmărirea beneficiilor şi a costurilor activităţilor de mediu şi a celor
legate de mediu. Pot fi incluse şi aspecte cum sunt cele legate de costul controlului poluării, de
deşeuri şi de eliminare a acestora. Este bine de avut în vedere câteva probleme privind resursele
umane, materiale şi financiare:

1. Cum identifică şi alocă organizaţia resursele umane, materiale şi financiare necesare pentru
atingerea obiectivelor şi scopurilor sale de mediu, inclusiv cele pentru noile proiecte ?

2. Cum urmăreşte organizaţia costurile şi beneficiile activităţilor de mediu ?

Un caz aparte il constituie întreprinderile mici şi mijlocii. Structura de organizare şi resursele de care
dispun întreprinderile mici şi mijlocii pot impune anumite limite la transpunerea în practicǎ a SMM.
Pentru a face faţă acestor constrângeri întreprinderile mici şi mijlocii ar trebui pe cât posibil să
dezvolte o strategie de cooperare cu:

♦ organizaţiile reprezentând clienţi mari, în scopul transferului de tehnologii şi knowhow;

♦ alte întreprinderi mici şi mijlocii din lanţul de aprovizionare sau din bazele locale pentru definirea şi
rezolvarea problemelor comune a unor facilităţi şi servicii, stabilirea unei modalităţi de a studia SMM,
angajarea unor activităţi de consultanţă în comun;

♦ organizaţii de standardizare, asociaţii ale întreprinderilor mici şi mijlocii, camere de comerţ, pentru
programele de instruire;

♦ universităţi şi alte centre de cercetare pentru sprijinirea producţiei şi inovaţiilor.

Integrarea şi armonizarea SMM în sistemul de management existent

Pentru un management eficient al problemelor de mediu, se recomandă ca elementele SMM să fie

concepute şi realizate astfel încât acestea să fie integrate şi armonizate în mod efectiv în elementele
sistemului de management existent.

Elementele sistemului de management general care pot să facă obiectul armonizării şi integrarii
SMM sunt:

♦ politicile de organizare;

♦ alocarea resurselor;

♦ controlul operaţional şi documentarea;

♦ sistemele de susţinere şi de informare;

♦ formarea şi dezvoltarea;