19. Principiile moderne de politică financiară ale impunerii şi conţinutul lor. 128
Principiile de politică financiară se referă la cerinţele pe care trebuie să le îndeplinească
un impozit nou introdus, respectiv : randament fiscal ridicat, stabilitate şi elasticitate, o
problemă importantă fiind şi cea referitoare la numărul şi tipul (felul) impozitelor utilizate
pentru procurarea resurselor financiare necesare statului.
Randament fiscla:
- caracter universal;
- să nu dea posibilitatea sustragerii;
- cheltuielile să aibă un volum cât mai redus.
Stabilitatea unui impozit este asigurată atunci când randamentul său rămâne constant
de-a lungul întregului ciclu economic, respectiv acesta nu trebuie să crească odată cu sporirea
volumului producţiei şi a veniturilor, în perioadele favorabile ale ciclului, dar nici să scadă în
perioadele de recesiune sau de criză ale economiei.
Elasticitatea impozitului presupune adaptarea continuă a acestuia necesităţilor de
venituri ale statului, prin majorarea sau diminuarea lui după nevoile bugetului.
Numărul și timpul impozitului:
a) Un singur impozit reprezentativ
b) Un sistem pluralist de impozite fiind aplicată în practica fiscală a majorităţii ţărilor lumii.
20. Metode de evaluare a materiei impozabile. 138
A) Metodele declarative
a) Metoda de evaluare prin intermediul declaraţiilor fiscale ale contribuabililor, se
bazează pe sinceritatea declaraţiilor contribuabililor şi pe dreptul de control ulterior a
administraţiei şi permite stabilirea situaţiei exacte a contribuabilului pe baza tuturor
veniturilor şi cheltuielilor acestuia înregistrate în evidenţa pe care este obligat să o ţină
şi în bilanţul fiscal încheiat;
b) Evaluarea prin intermediul declaraţiilor fiscale făcute de terţe persoane, care
cunosc mărimea exactă a veniturilor realizate de contribuabilii plătitori.
B) Evaluarea forfetară
Prin cadrul legislativ se stabileşte tipul forfetei pentru fiecare impozit în parte:
a) În cazul forfetei legale, prin cadrul legislativ se stabilesc elementele reprezentative ale
venitului, valabile pentru toţi contribuabilii care realizează venituri din aceeaşi sursă şi
în aceleaşi condiţii;
b) Forfeta convenţională sau individuală se stabileşte pe baza discuţiilor dintre
contribuabil şi administraţie, şi încearcă să ţină cont de particularităţile activităţilor
desfăşurate de fiecare contribuabil;
c) Forfeta colectivă combină evaluarea pe bază de declaraţii cu cea forfetară, veniturile
sunt evaluate conform declaraţiilor, iar cheltuielile forfetare conform prevederilor
legale.
C) Evaluările corective
a) Procedura de corectare a evaluărilor anterioare, se aplică în cazul contribuabililor
care respectă obligaţiile legale ce le revin referitor la organizarea şi conducerea
evidenţelor contabile;
b) Procedura de evaluare din oficiu, se declanşează în situaţia în care contribuabilii refuză
ţinerea evidenţei contabile, nu întocmesc sau nu respectă termenele legale de întocmire
şi depunere a declaraţiilor fiscale.
21. Procedee de ajustare a cuantumului impozitului şi conţinutul acestora. 146
Abaterile constituie un procedeu prin care se diminuează baza impozabilă astfel că nu
se supune acţiunii impozitului o parte prestabilită a venitului, abateri care se pot întâlni fie sub
forma unei sume fixe, fie sub formă procentuală.
Deducerea reprezintă un procedeu de diminuare a bazei impozabile prin scăderea din
aceasta, fie a valorii reale a unor elemente deductibile, fie în limita sumei rezultată din
aplicarea unei cote procentuale asupra venitului.
Reducerile şi majorările, spre deosebire de abateri şi deduceri, nu influenţează baza
de impozitare, deoarece ele se acordă după stabilirea finală a acesteia, recurgerea la aceste
procedee având drept scop scăderea sau creşterea cuantumului monetar al prelevărilor fiscale
pentru realizarea unor obiective de natură economică şi socială.
22. Modalităţi de percepere a impozitelor utilizate în trecut şi în prezent. 147
De-a lungul timpului au fost utilizate mai multe metode de percepere a impozitelor, astfel:
a) Încasarea impozitelor prin aparatul fiscal propriu direct de la plătitori, care se poate
realiza în cele două variante:
Impozitul portabil, când plătitorul este obligat să se deplaseze la sediul organelor fiscale
pentru a-şi achita impozitele datorate statului;
Impozitul cherabil, situaţie în care organul fiscal are obligaţia să se deplaseze la
domiciliul plătitorului pentru a-i solicita să-şi achite impozitele datorate.
b) Stopajul la sursă, constă în aceea că impozitul pe venit se calculează, reţine şi se varsă la
stat de către o terţă persoană, care este de fapt şi plătitorul venitului supus impunerii,
c) Perceperea prin aplicarea de timbre fiscale mobile, se practică în cazul taxelor datorate
statului pentru acţiunile în justiţie, pentru taxele privind actele, certificatele şi diferitele
documente elaborate de notariatele publice şi de organele administraţiei de stat.
23. Clasificarea impozitelor. 149
Ca și la punctul 24.
24. Trăsăturile impozitelor directe şi clasificarea acestora. 149
Impozitele directe îmbracă două forme:
Impozitele reale sau obiective
1) Impozitul financiar (pe pământ);
2) Impozitul pe clădiri
3) Impozitul pe activităţi industriale, comerciale şi profesii libere
4) Impozitul pe capitalurile băneşti
Impozitele personale sau subiective
1) Impozit pe venit;
2) Impozit pe acere.
28. Impunerea veniturilor din salarii, modalitatea de impunere în sistemul valabil până la 31
decembrie 2004 şi în actualul sistem de impunere. 166
29. Impozitul pe profitul persoanelor juridice: tehnici de impunere, determinarea profitului
impozabil şi calcularea impozitului pe profit. 172-181
30. Impozitul pe profit în România: determinarea rezultatului economic, a rezultatului fiscal
şi calcularea impozitului pe profit. 191
31. Impozitele pe avere: forme şi conţinut. 204
A) Impozitele asupra averii propriu-zise:
a) Impozitele pe proprietăţi imobiliare, care îmbracă forma impozitelor asupra clădirilor
şi terenurilor;
b) Impozitul asupra activului net, care are ca obiect întreaga avere mobilă şi imobilă pe
care o deţine un contribuabil;
B) Impozitele pe circulaţia averii:
a) Impozitul pe succesiuni, în cazul căruia obiectul impunerii îl constituie averea primită
drept moştenire de către persoana fizică;
b) Impozitul pe donaţiuni, a fost introdus pentru a preveni ocolirea plăţii impozitului pe
succesiuni;
c) Impozitele pe actele de vânzare-cumpărare;
d) Impozitul pe hârtiile de valoare;
e) Impozitul pe circulaţia capitalului şi a efectelor comerciale.
C) Impozitele pe sporul de avere:
a) Impozitul pe plusul de valoare imobiliară (diferenţa între preţul de vânzare şi preţul de
cumpărare);
b) Impozitul pe sporul de avere dobândit în timp de război;
În România principalele forme ale impozitelor pe avere sunt:
Impozitele pe clădiri şi pe terenuri, ca impozite pe averea propriu-zisă;
Impozitele pe circulaţia averii:
- impozitele pe succesiuni;
- impozitele pe donaţiuni;
- impozitele pe vânzarea-cumpărarea de bunuri imobile şi mobile.
32. Metode de evitare a dublei impuneri: conţinut. 209
În vederea evitării propriu-zise a dublei impuneri, practica fiscală internaţională a consacrat
utilizarea următoarelor procedee tehnice sau metode:
1. Procedeul exonerării sau scutirii de la impunere: a) progresive b) totale
În cazul procedeului sau metodei exonerării (scutirii) totale, venitul realizat de
rezidentul unei ţări în cealaltă ţară contractantă, în care acesta a fost impozitat, nu se mai
supune impozitării în statul de rezidenţă, respectiv nu se va mai include în venitul impozabil al
acestuia în ţara de domiciliu, dacă el face dovada plăţii impozitului în străinătate.
Conform procedeului sau metodei exonerării (scutirii) progresive, venitul realizat de
către cetăţeanul unui stat în străinătate se adaugă la veniturile realizate în ţara de domiciliu, iar
la suma astfel rezultată se stabileşte cota de impozit aferentă care, însă, se va aplica numai
asupra venitului realizat în statul de rezidenţă. Drept urmare, această metodă are doar rolul de
a stabili o cotă progresivă majorată cu care se vor impozita veniturile interne realizate de
persoana în cauză.
2. Procedeul creditării fiscale: a) ordinare sau obişnuite b) totale
Metoda creditării (imputării) ordinare sau obişnuite, constă în aceea că impozitul plătit
în statul străin, pentru venitul realizat pe teritoriul acestuia, se scade din impozitul datorat în
statul de rezidenţă, însă numai până la limita impozitului intern care revine la un venit egal cu
venitul realizat în străinătate.
În situaţia aplicării procedeului creditării (imputării) totale, din impozitul datorat în
statul de rezidenţă se deduce integral impozitul plătit în străinătate, chiar şi în cazurile în care
acesta este mai mare decât impozitul aferent aceluiaşi venit în statul de rezidenţă.
33. Clasificarea taxelor de consumaţie. 216
a) Impozitele asupra cheltuielilor globale de consum, denumite în literatura de specialitate
şi taxe generale pe vânzări, se întâlnesc sub forma impozitului pe cifra de afaceri, care
a fost introdus după primul război mondial:
Dacă se are în vedere veriga la care se încasează, impozitul poate îmbrăca două forme:
Impozitul cumulativ sau multifazic, când mărfurile se supun impozitării la toate
verigile pe la care trec din momentul ieşirii lor din producţie şi până la consumatorul
final, impozitul fiind cu atât mai mare cu cât o marfă trece prin mai multe verigi;
Impozitul pe cifra de afaceri unic sau monofazic, se încasează o singură dată,
indiferent de numărul verigilor prin care trece o marfă, de la producător la consumator.
Din punctul de vedere al soluţiilor tehnice utilizate pentru determinarea bazei de calcul:
Impozitul pe cifra de afaceri brută, care se calculează prin aplicarea cotei de impozit
asupra întregii valori a mărfurilor vândute;
Impozitul pe cifra de afaceri netă (taxă pe valoarea adăugată), când baza de
impunere este reprezentată de diferenţa între preţul de vânzare şi preţul de cumpărare,
respectiv valoarea adăugată
b) Impozitele speciale asupra anumitor cheltuieli de consum, întâlnite în literatura de
specialitate sub denumirea de taxe de consumaţie pe produs, taxe speciale de
consumaţie sau accize, sunt aşezate asupra unor produse care se consumă în cantităţi mari
şi care nu pot să fie înlocuite de către consumatori cu altele, tocmai ca în acest fel
impozitul să aibă un randament fiscal ridicat.
34. Accizele: produse supuse impunerii, baza de calcul, determinare. 229
Accizele au apărut în perioada aşa-numitei acumulări primitive a capitalului, astăzi ele
cuprind o sferă mai mare sau mai mică de produse, care diferă de la o ţară la alta, din acest
punct de vedere obiectul impunerii îl reprezintă trei categorii de bunuri:
bunuri de primă necesitate (ape minerale, zahăr, ceai, etc.);
bunuri de lux (blănuri naturale, bijuterii, articole din cristal, etc.);
bunuri de consum curent (tutun, cafea, produse petroliere, etc.).
Taxele de consumaţie pe produs se calculează fie în sumă fixă pe unitatea de măsură,
fie în baza unor cote procentuale aplicate asupra preţului de vânzare, nivelul cotelor utilizate
diferă de la o ţară la alta şi de la un produs la altul, acestea având un nivel mai ridicat la
bunurile de lux şi la cele care, consumate abuziv, dăunează sănătăţii, în schimb, bunurile de
primă necesitate sunt impozitate cu cote mai reduse.
Impozitele asupra cheltuielilor de consum sunt foarte productive, ele au un randament
fiscal ridicat şi deţin un loc important în totalul veniturilor fiscale, dar pe de altă parte ele sunt
cele mai inechitabile, deoarece nu au în vedere capacitatea contributivă a celor care le suportă,
devenind regresive în raport cu aceştia, apăsând mai ales asupra familiilor numeroase şi a celor
cu venituri reduse.
35. Taxa pe valoarea adăugată: regularizarea taxei la finele perioadei fiscale. 219
La ora actuală, în majoritatea ţărilor se întâlneşte doar impozitul pe cifra de afaceri netă
sau taxa pe valoarea adăugată, ca impozit unic încasat fracţionat, şi care reprezintă o sinteză a
impozitului unic asupra producţiei şi a impozitului multifazic asupra tranzacţiilor, ale cărui
avantaje sunt multiple, în ciuda complexităţii metodelor de impozitare.
La baza aplicării taxei pe valoarea adăugată poate sta, în general, unul din următoarele
principii:
Principiul originii, conform căruia se impozitează valoarea ce este adăugată bunurilor şi
serviciilor interne, inclusiv a celor ce vor fi ulterior exportate, însă nu se impozitează valoarea
adăugată în străinătate care este încorporată în bunurile supuse impozitării. În acest caz, se va
impozita doar valoarea adăugată în interiorul ţării, respectiv exporturile sunt impozitate iar
importurile sunt scutite.
Principiul destinaţiei, în cazul aplicării acestuia se impozitează atât valoarea adăugată în
ţară cât şi în străinătate, pentru toate bunurile sau serviciile destinate consumului ţării
respective. Drept urmare, exporturile vor fi scutite de la plata taxei pe valoarea adăugată în
timp ce importurile sunt impozitate.
Numărul şi nivelul cotelor taxei pe valoarea adăugată diferă de la o ţară la alta, în
aceeaşi ţară putându-se utiliza diferite cote în aceeaşi perioadă sau de la o perioadă la alta.
36. Clasificarea taxelor vamale. 236
1) După natura bunurilor şi produselor la care se aplică, pot fi:
a) Taxe vamale de export, se întâlnesc sporadic, atunci când totuşi se percep astfel de
taxe au fie un scop pur fiscal, fie unul economic.
b) Taxe vamale de tranzit, se instituie asupra mărfurilor care fac obiectul comerţului
exterior, cu ocazia trecerii acestora pe teritoriul unei terţe ţări.
c) Taxe vamale de import, sunt cele mai frecvente şi se instituie asupra importului de
mărfuri, calculându-se asupra valorii acestora în momentul în care ele trec frontiera
ţării importatoare.
2) După forma lor de exprimare, taxele vamale pot fi de trei feluri:
a) Taxe vamale ad-valorem, se exprimă ca procent din valoarea mărfurilor importate.
b) Taxe vamale specifice, sunt stabilite ca sumă fixă pe unitatea fizică de marfă importată
(de exemplu: pe tonă, pe bucată, etc.).
c) Taxe vamale compuse, apar ca o combinaţie a primelor două şi se aplică împreună prin
însumare.
3) În funcţie de nivelul lor, întâlnim:
a) Taxe vamale în condiţia clauzei naţiunii celei mai favorizate, se aplică la importul de
mărfuri pe care o ţară membră a Organizaţiei Mondiale a Comerţului îl efectuează din
ţările membre ale aceluiaşi organism.
b) Taxe vamale autonome, se aplică la importul pe care o ţară îl efectuează din ţări cu care
nu întreţine relaţii bazate pe condiţia clauzei naţiunii celei mai favorizate,
c) Taxe vamale preferenţiale, se practică în relaţiile comerciale dintre ţările care fac parte
din diferite uniuni vamale cu caracter închis.
4) În funcţie de tarifele vamale practicate pentru protecţia vamală, rezultă următoarele tipuri
de taxe vamale:
a) Taxele vamale liberale, în cazul cărora nivelul preţului extern al unui produs se
majorează cu o taxă care permite ca preţul intern să fie mai mic decât preţul de
producţie internă a produsului respectiv.
b) Taxele vamale egalizatoare, aduc la acelaşi nivel preţul intern cu preţul de producţie
internă a produselor.
c) Taxele vamale prohibitive, fac ca nivelul preţului intern să crească foarte mult, scăzând
interesul consumatorilor pentru produsul respectiv.
5) După scopul urmărit, taxele vamale sunt:
a) Taxe vamale fiscale, sunt acele taxe care se percep cu scopul de a aduce venituri la
bugetul statului.
b) Taxe vamale protecţioniste, au ca scop crearea unei bariere pentru mărfurile străine,
bariere prin intermediul cărora se urmăreşte eliminarea concurenţei străine pe piaţa ţării
respective.
c) Taxe vamale preferenţiale, se acordă de preferinţă comerţului cu anumite ţări sau cu
anumite mărfuri, acestea fiind acordate de ţările donatoare de preferinţe vamale şi care
în general sunt ţări dezvoltate.
d) Taxe vamale de retorsiune (de răspuns), reprezintă răspunsul dat unui alt stat care
impune restricţii la importul de mărfuri dintr-un alt stat.
37. Clasificarea şi conţinutul taxelor şi contribuţiilor. 251
A) După natura lor, taxele se împart în:
Taxe judecătoreşti, acestea se încasează de către instanţele jurisdicţionale în
legătură cu diversele acţiuni introduse spre judecare, de către persoanele fizice
sau juridice;
Taxe de notariat, plătite pentru eliberarea, legalizarea, autentificarea sau
încheierea unor acte, copii, documente, etc., încasate de către notarii publici;
Taxe consulare, se încasează de către consulate pentru eliberarea certif. de
origine sau a altor documente, precum şi pentru acordarea de vize;
Taxe de administraţie, care se percep de diferite organe ale administraţiei de
stat pentru eliberări de autorizaţii, permise, legitimaţii, acordarea unor vize,
etc., la cererea persoanelor fizice sau juridice.
B) Având în vedere obiectul operaţiunii care se efectuează şi pentru care se
datorează taxele, acestea îmbracă două forme:
Taxe de timbru, ele se percep la efectuarea unor operaţii de către instituţiile
publice. Încasarea acestor taxe se face prin aplicarea de timbre fiscale;
Taxe de înregistrare, acestea se încasează în cazul vânzărilor de imobile,
pentru operaţiunile de vânzare-cumpărare la bursă şi în alte cazuri.