Sunteți pe pagina 1din 4

FLOREA VASILE

Universitatea „Titu Maiorescu” București


Facultatea de Drept, IF, Grupa 402.

DREPTUL LA EDUCAȚIE
Referat practică de specialitate derulată în cadrul
Institutului Român pentru Drepturile Omului

Adeseori auzim vorbindu-se despre dreptul tuturor copiilor de a avea parte de educație, dar oare
ce presupune exact acest lucru? Sau este respectat întru totul acest drept fundamental?!

În România, dreptul la educaţie a fost prevăzut oficial odată cu adoptarea primului act
constituţional care a impus acest drept la scara întregului spaţiu românesc, respectiv Constituția din 1923
ca o dezvoltare a Reformei învățământului implementată de Alexandru Ioan Cuza în 1864, Constituție
care reglementa pentru prima dată educația într-un mediu organizat de stat pentru toți românii. Astfel
învățâmântul primar nu doar că era asigurat gratuit de către Stat însă era chiar obligatoriu, ceea ce
demonstrează că Statul român modern nu presupunea doar o unitate politică dar și o evoluție socială prin
dezvoltarea intelectuală a oamenilor.

Cu toate acestea, în România secolului XXI, dreptul la educație al copilului nu este respectat de
multe ori. De exemplu, un copil bolnav, sau un copil care provinde dintr-o familie defavorizată, deși are
același drept cu unul sănătos sau cu un copil dintr-o familie cu o situația financiară bună, nu va avea parte
de aceleași beneficii.

Consider că nu putem vorbi despre dreptul la educație în mod izolat de egalitatea de șanse. Iar
dacă o educație poate fi aplicată fără discriminare atunci soluția cea mai potrivită ar fi educația incluzivă
întrucât este cea care se mulează cel mai bine pe nevoile tuturor elevilor. Educația incluzivă este
caracterizată de dreptul fiecărui elev la educaţie pe baza egalităţii şanselor; nici un elev nu poate fi exclus
din educaţie sau supus discriminării pe motive de rasă, religie, culoare, etnie, sex, limbaj, dizabilităţi;
şcoala adaptându-se constant la nevoile elevilor; diferenţele individuale între elevi constituie o sursă de
bogăţie şi diversitate, şi nu un impediment. Şcoala incluzivă are la bază un curriculum adaptat în raport cu
nevoile copiilor.

Din păcate, în România, dreptul la educație este nu aparține în mod echitabil tuturor astfel încât
discriminările frâng aripile unor copii înainte de a începe zborul. Copii ce aparțin unor familii
monoparentale sau copii orfani de ambii părinţi, copii ai căror părinţi nu au serviciu, sau cu grave
probleme de sănătate,comportament imoral, copii care locuiesc în zone izolate sau îndepărtate şi a căror
şcolarizare depinde de existenţa unui mijloc de transport şi copii de etnie rromă care se integrează cu
greutate în colectivul clasei de elevi. Din acest motiv, mulți dintre ei abandonează școala.

La polul opus, dar cu același drept încălcat se confruntă și părinții ai căror elevi au unele cerințe
educative speciale. Elevi cu deficienţe mintale, deficienţe de auz sau vedere, deficienţe fizice,
psihomotorii, tulburări de limbaj, tulburări de comunicare şi relaţionare, tulburări de atenţie şi
hiperactivitate – ADHD se izbesc de un sistem educational care efectiv i-a uitat. Chiar dacă educația este
un drept fundamental, iar procesul educativ are menirea de a asigura şanse egale pentru toți, prin
implicarea tuturor cadrelor didactice, părinţilor şi a instituţiilor locale abilitate, acestea rămân în sfera
teoretică.

Din perspectiva reglementărilor adoptate de statul român, copiii cu cerinţe educative speciale pot
fi integraţi fie în unităţi şcolare de educaţie specială, fie în grupe şi clase speciale din unităţi preşcolare şi
şcolare obişnuite, fie în mod individual în unităţi de învaţământ obişnuite. Aceste şcoli trebuie să se
adapteze unei pedagogii centrate asupra copilului, capabilă de a veni în întâmpinarea trebuinţelor fiecărui
copil în parte. Cadrele didactice trebuie să adopte mijloace de combatere a atitudinilor discriminatorii,
construind o societate bazată pe spiritul de toleranţă şi oferind şanse egale la educaţie pentru elevii
defavorizaţi.

Dreptul copiilor de a avea parte la educaţie preşcolară, primară şi secundară este ”uitat” de multe
ori în cazul copiilor ce provin din comunităţi dezavantajate geografic și economic. Aceștia au nevoie de
mult sprijin pentru a depăşi situaţia în care se află, pentru că sărăcia şi lipsurile cu care se confruntă, ba
chiar și nepăsarea multora dintre părinți faţă de perspectivele pe care educaţia le oferă copilului şcolarizat,
toate acestea contribuie la limitarea accesului la şansele egale la care au dreptul toţi copiii. De cele mai
multe ori familiile defavorizate opresc parcursul școlar al copiilor pentru a-i trimite la diverse munci
agricole (în folosul familiei sau al oamenilor din comunitate) sau pentru a avea grijă de frații mai mici cât
timp părinții sunt plecați la muncă.

Un aspect mai trist și îngrijorător este atunci când discriminarea este încurajată chiar de cadrele
didactice, astfel că mulți elevi renunță la dreptul lor la educație și decid să abandoneze școala. Rolul şcolii
este de a-i învăţa pe tineri cum să trăiască într-o lume marcată de diferenţe lingvistice, culturale sau
sociale, prin acceptarea acestora, dar şi prin identificarea şi însuşirea valorilor care îi unesc. Pentru ca
această discriminare să nu mai existe, iar dreptul la educație al tuturor copiilor să fie respectat, cadrele
didactice trebuie să realizeze anumite activităţi în care să se integreze şi copiii menţionaţi anterior,
evitând prejudecățile care pot genera naște discriminări.

Pentru ca dreptul la educație să fie și practic general valabil atunci avem nevoie de școli moderne,
cadre didactice motivate și corespunzător pregătite, curriculum și dotări adecvate fără costuri
suplimentare din partea părinților. Din păcate, mult prea greu de realizat în societatea românească actuală.
Pentru ca dreptul la educație să nu mai fie condiționat de atâtea discriminări, primii care ar trebui să ia
atitudine ar fi profesorii. Prin exemplul lor, și comunitatea locală va putea fi educată pentru a nu se mai
împiedica de prejudecăți. Școala, în general, ar trebui să educe elevii în ideea ca nu există valori
superioare sau valori inferioare, iar toleranţa, respectarea drepturilor omului – printre care și cel la
educație al tuturor copiilor, ar trebui să nu fie doar un simplu deziderat. În acest scop, în cadrul
activităţilor extracurriculare, se pot organiza acțiuni care să implice comunitatea, activităţi în cadrul
cărora participanţii să se cunoască mai bine, să coopereze şi să se implice împreună diferite evenimente
(activităţi muzicale şi sportive, evenimente culturale şi sărbători locale). Egalitatea de şanse este un lucru
la care cadrele didactice și nu numai, poate ar trebui să reflecte mai mult.

În vederea respectării dreptului la educație al copiilor, politica educațională trebuie să pună


accentul pe asigurarea accesului copiilor din comunităţi vulnerabile la educaţie preşcolară şi şcolară.
Aceasta trebuie realizată prin creşterea numărului de grădiniţe cu program normal sau prelungit şi de
grădiniţe estivale, inclusiv în comune sau localităţi cu număr redus de copii de vârstă preşcolară;
cuprinderea în programe de genul A doua şansă a mai multor copii, tineri sau adulţi care nu au fost
niciodată la şcoală sau care au abandonat învăţământul obligatoriu, dar să nu fie neglijată nici pregătirea
cadrelor didactice pentru schimbarea atitudinii lor faţă de copiii săraci sau cu cerințe educative speciale.

Datorită importanței pentru societate s-a stabilit dedicarea și celebrarea Zilei internaționale a
Educației anual pe 5 octombrie, începând cu anul 1994, în întreaga lume.

Dreptul la Educaţie este parte integrantă a Drepturilor fundamentale ale Convenţiei internaţionale


pentru Drepturile Copilului, semnată şi ratificată și de România, moment în care Statul român și-a asumat
asigurarea acestui drept pentru cetățeni după ce a prevazut acest drept și în legislația internă.

Copilul are dreptul de a primi o educație care să îi permită dezvoltarea, în condiții


nediscriminatorii, a aptitudinilor și personalității sale. În Declarația Drepturilor Copilului se prevede că un
copil are dreptul la educație gratuită și obligatorie la un nivel elementar care să contribuie la cultura
generală și să-i permită, în condiții de egalitate a șanselor, să-și dezvolte capacitățile, judecata,
responsabilitatea morală și socială, pentru a deveni util societății; această responsabilitate o au în primul
rând părinții, este necesar a se acorda toate înlesnirile pentru joc și activități recreative orientate spre
atingerea scopurilor educative

În urma numeroaselor statistici realizate în acest sens dar și la simplă privire prin școlile
românești, mai ales cele din mediul rural putem constata cu tristețe alarmanta situație în care se află un
procent semnificativ din elevi. Absenţa unor politici publice coerente şi integrate în domeniu, a resurselor
atât pentru funcţionarea corectă a sistemului de învăţământ, cât şi cele care ar trebui destinate cu
precădere copiilor şi familiilor în dificultate sau cu nevoi speciale.  Statisticile oficiale  confirmă că
fenomenele de abandon şcolar sau de părăsire timpurie a scolii sunt din ce în ce mai prezente,
rata abandonului şcolar era de 17,4% în 2012 şi se menţine aproximativ constantă în ultimii ani,
obiectivul asumat de România pentru 2020 fiind însă de 11,3%. Copiii reprezintă categoria de vârstă cea
mai afectată de sărăcie,  48,7% dintre copiii României fiind afectaţi, dintre care aproximativ 320.000
trăiesc sub pragul sărăciei extreme iar 28,6% se găsesc în risc de sărăcie persistentă. Absenţa datelor
statistice şi a studiilor privind categorii distincte de copii vulnerabili, precum copiii care părăsesc sistemul
instituţional, copiii străzii, copiii imigranţi sau copiii rămaşi singuri acasă, ascunde o realitate încă şi mai
sumbră.

Accesul la educaţie reprezintă cheia de boltă a oricărei politici reale de integrare socială.
Organizaţiile neguvernamentale membre ale Federaţiei Organizaţiilor Neguvernamentale pentru Copil  –
FONPC desfăşoară multiple programe de susţinere şcolară şi materială a copiilor şi familiilor aflate în
dificultate, susţinând centre de zi, centre educaţionale, programe de tip a doua şansă, programe
educaţionale destinate copiilor cu nevoi speciale, programe de alfabetizare în numeroase localităţi din
mediul urban şi rural.

Organizaţiile neguvernamentale nu pot însă suplini rolul statului care trebuie să implementeze
urgent măsuri contextualizate ca urmare responsabilităţii la care s-a angajat, asigurând cetățenilor nu doar
accesul la educație, dar si o calitatea a serviciilor educaționale. De educaţia copiilor depinde viitorul
fiecărei naţiuni.
Bibliografie:

1. Constituția României, art. 32- Dreptul la învățătură;


2. Legea învăţământului, adoptată în 24 iulie 1995 şi republicată cu modificări, în anul 1997, 1999,
2005, 2011;
3. https://fonpc.ro/
4. Programul a 2 a sansa. https://www.edu.ro/a%20doua%20sansa
5. Programul reintegrare școlara https://www.salvaticopiii.ro/ce-facem/educatie/reintegrare-scolara
6. Carta Europeană a Drepturilor Omului, art. 14, Dreptul la educație https://fra.europa.eu/rot.
14./eu-charter/article/14-dreptul-la-educatie
7. Statistica Educației, Institutul Național de Statistică, https://insse.ro/cms/ro/content/statistica-
educa%C8%9Biei