1. Microbiologia.

Obi
Obiect
ectul
ul de stu
studiu
diu.. Dis
Discip
ciplin
linile
ile mic
microbi
robiolo
ologic
gicee si obi
obiect
ectele
ele de stu
studiu
diu.. Eta
Etapel
pelee ist
istoric
oricee de dez
dezvol
voltar
taree a
microbiologiei. Rolul savantilor A. Leeuwenhoek, L. Pasteur, R. Koch, I.Mecinicov in dezvoltarea microbiologiei. microbiologie i.
Obiectul de studiu:
1. mi/o si activitatea lor vitala (forma, structura, metabolism, crestere si multiplicare)  identificare
2. relatiile
relatiile mi/o cu mediul
mediul ambiant
ambiant sisi cu organismul
organismul-gaz
-gazdada
Scopurile studierii mi/o:
1) patogene,
patogene, oportun
oportuniste
iste = prevenir
preveniree maladii
maladii infectioas
infectioasee
2) utile, inofensive = productie
productie AB,AB, medicamente
medicamente prin ADNrec
ADNrec (streptokinaza,
(streptokinaza, insulina), alimente
alimente (unt, brinza)
brinza)
3) insec
insectitici
cide
de „bio
„biolo
logi
gice
ce””
4) fabric
fabricare
are plasti
plasticc biodeg
biodegradradabi
abill ???
???
5) deco
decompmpuneunerere dese
deseur
uri,
i, meta
metann
Disciplini microbiologice:
  particularitati biologice mi/o
•  bacteriologie
• virologie
•  protozoologie
• micologie, etc
 habitat mi/o
• microbiologia solului
• ... marina
• ... cosmica
 implicatii in activitatea umana
• microbiologia medicala
• ... veterinara
• ... alimentara, etc
 Genetica microbiana
 Ecologia microbiana
Microbiologia medicala studiaza:
a) rela
relati
tiaa mi/
mi/o-
o-ga
gazd
zdaa uma
umana na
 b)
 b) capa
capaci
cita
tati
tile
le pato
patoge
genene mi/o
mi/o
c) capaci
capacitattatile
ile antii
antiinfe
nfecti
ctioas
oasee organis
organism m uman
d) metode
metode de diagnostic
diagnostic etiologic
etiologic al bolilor
bolilor infectioas
infectioasee
e) metode
metode de terapterapie/
ie/pro
profil
filaxi
axiee antimic
antimicrob
robian
ianaa
Etape istorice in dezvoltarea microbiologiei:
I. empi
empiriricca (pina
pina in sec
sec. 15)
15)
II.
II. mor
morfolo
fologigica
ca (se
(sec. 16-
16-18)
18)
A. von Leewenhoek: 1673 – prima observare si descriere a mi/o
III. fiziolog
ologiica (s (sec. 19
19)
L. Pasteur: prepararea vaccinurilor contra antraxului, turbarii, holerei; sustine necesitatea sterilizarii instrumentelor, bandajelor 
R. Koch: introducerea mediilor de cultura solide; izolare agent antrax, tbc; elaborare teorie despre rolul etiologic al mi/o in bolile infectioase
(postulatele lui Koch)
I. Mecinicov: argumentare rolul florei intestinale (antagonism); descoperire fagocitoza si rolul antimicrobian al inflamatiei
2. Tipurile de laboratoa re microbiologice si sarcinile lor. Regimul si regulile de lucru in laboratorul microbiologic. Clasificarea
laboratoarelor in functie de exigenta sigurantei antiinfectioase.
3. Notiun
Notiunee de microor
microorganganism
isme.
e. Catego
Categoriil
riilee taxono
taxonomic
mice,
e, tipuri
tipuri acelulare
acelulare si celula
celulare.
re. Deoseb
Deosebiril
irilee dintre
dintre microorgan
microorganism
ismele
ele
procariote si eucariote.
Mi/o = organisme microscopice (micro-nano- metri) + alge, protozoare, virusuri, agenti subvirali (prioni), cipuerci microscopice (fungi, micete)
Clasificari mi/o:
 fenotipica (prima tentativa – Carl von Linne)
 genotipica
 filogenetica (bazata pe studiul fosilelor sau al HLA)
Grupe taxonomice: domeniu  regn  increngatura  clasa  ordin  familie  gen  specie
Taxoni infraspecifici din cadrul speciei, care prezinta anumite diferente:
  biovar (activitate biochimica/fiziologica)
biochimica/fiziologica)
 serovar (structura Ag)
  patovar (grad de patogenitate)
 lizovar (sensibilitate la bacteriofagi)
 antibiovar (sensibilitate la AB)
Rolul taxonilor infraspecifici: markeri epidemiologici!
Clasificare mi/o:
 forme acelulare (virusuri, viroizi, prioni)
 forme celulare:
  bacteria = procariote, eubct
1) G-
2) G+
3) mico
micoplplas
asme
me (lip
(lipsi
site
te de PC)
PC)
 archaea = procariote, PC fara peptidoglican, habitat in conditii extremale
 eucarya = eucariote (fungi, protozoare)

1
 4. Metode
Metodele le microb
microbioliologi
ogice
ce de diagnosti
diagnosticc si esentaesenta lor.
lor. Metoda
Metoda microsco
microscopicpicaa in diagnosti
diagnosticul
cul bolilor
bolilor infectioas
infectioase.e. Tipurile
Tipurile de
microscoape, utilizarea practica, particularitatile si rolul uleiului de emersie.
Metode microbiologice de diagnostic:
 diagnostic direct (detectare agent patogen sau a produselor lui)
1. microscopic (orientativ)  prezenta bct, nr, forma, structura
2.  bacteriologic  izolare culturi pure de bct, identificare si testare la AB
3.  biologic (experimental)  inoculare produs patologic la animale de laborator, provocare maladie tipica
4. depist
depistare
are Ag mi/o
mi/o inin lich
lichide
ide biologi
biologice ce
5. identi
identific
ficare
are AN
AN mi/o prinprin tehnic
tehnicii de biologi
biologiee molec
molecula
ulara
ra
 diagnostic indirect (imunologic)
1. serodiagnostic  detectare si titrare Ac specifici in serul bolnavului
2. intradermoreactie  introd introduce ucerere alerge
alergenn microb
microbian
ian epider
epidermal
mal/in
/intra
trader
derma
mal;
l; reac
reactie
tie poziti
pozitiva
va = aparit
aparitie
ie eritem
eritem 
hipersensibilitate specifica (intilnire repetata cu Ag)
5. Morfologia
Morfologia bacteriilo
bacteriilor. r. Grupurile
Grupurile morfologice
morfologice de bacterii.
bacterii. De desenat.
desenat. Caracterel
Caracterelee tinctoriale
tinctoriale ale bacteriilor
bacteriilor.. Colorantii
Colorantii de
baza utilizati in microbiologie. Metodele de colorare. Aplicarea practica.
Bct = mi/o, unicelular, procariot, autonom
Grupe morfologice de bct:
• coci:
1. micro
2. diplo (neisseria
(neisseria=bob
=bob de cafea,
cafea, pneumococ
pneumococi=lai=lanceol
nceolati)
ati)
3. tetra
4. strepto (lant) + enterococcus, lactococcus
5. staftafilo
ilo (gr
(grame
amezi)zi)
6. sarc
sarcin
inee (pac
(pache
hete
te 8-1
8-16-
6-32
32 coc
coci) i)
•  bastonase
1. bacterium
bacterium – capete
capete rotunjite,
rotunjite, nu formea
formeazaza spori
spori (ex. E. coli)
coli)
2. bacillus
bacillus – capete retezat
retezate,
e, formeaza
formeaza spori ce nu depasescdepasesc diametrul
diametrul celulei
celulei (ex. B. anthracis
anthracis);
); posibilitate
posibilitate formare
formare lanturi
lanturi =
streptobacili
3. clostridium
clostridium – capete
capete rotunjit
rotunjite, e, formeaza
formeaza spori ce depase
depasesc
sc diametrul
diametrul celulei
celulei (ex.
(ex. C. perfringen
perfringens)
s)
• spiralate/incurbate
1. vibr
vibrio
io (ex
(ex.. V.
V. chol
cholararae
ae))
2. campylo-/
campylo-/helic
helico-
o- bacter
bacter = 2 apire.
apire. aspect
aspect de pasare
pasare in zbor
zbor (ex.
(ex. C. jejuni)
jejuni)
3. spir
spiril
illu
lumm = cel.
cel. spi
spira
rala
late
te rig
rigididee
4. spirochae
spirochaetata = cel. spirala
spiralate
te flexibile,
flexibile, 5-25
5-25 spire (ex.
(ex. Treponem
Treponema, a, Leptospira
Leptospira,, Borrelia)
Borrelia)
•  polimorfe (Actinomyces, Rickettsia, Chlamydia, Mycoplasma)
6. Etapel
Etapelee si tehnica
tehnica de pregat
pregatireire a frotiu
frotiuril
rilor
or din cultu
culturile
rile bacte
bacterie
riene
ne crescut
crescutee pe medii
medii lichide
lichide.. Tehnica
Tehnica de pregatpregatire
ire a
frotiurilor din biosubstrate: sputa si frotiuri amprente. Metodele de fixare.
Pregatirea frotiurilor  examen microscopic
Etape in pregatirea frotiului:
1) etal
etalar
aree mate
materi
rial
al micr
microbobia
iann
2) uscare
3) fixare  oamoara bct, mareste afinitatea pt colorant
4) colorare  asigura contrast intre mi/o si fundal
5) examin
examinareare (micro
(microsco
scopp optic
optic cu imers
imersie)
ie)
Caracter tinctorial = capacitatea mi/o de a fixa colorantul
7. Etapele
Etapele si tehnica de pregatire
pregatire a frotiuril
frotiurilor or din culturile
culturile bacteriene
bacteriene crescute
crescute pe medii
medii solide. Tehnica
Tehnica de pregatire
pregatire a frotiurilo
frotiurilorr
din biosubstrate: singe, puroi. Metodele de fixare.
8. Structura
Structura celulei
celulei bacteriene.
bacteriene. Enumerati
Enumerati element
elementele
ele permanen
permanentete (obligat
(obligatorii)
orii) si neperman
nepermanente
ente (neobligator
(neobligatorii)
ii) de
de structur
structura.
a.
Membrana citoplasmatica si citoplasma. Structura, compozitia chimica si functiile biologice. Metodele de evidentiere.
Elemente permanente:
permanente: PC, MCt, Ct, nucleoid, ribosomi, mezosomi  G+ (E, citocromi)
Elemente nepermanente: capsula, spor, flageli, fimbrii, plasmide, incluziuni celulare
MCt:
• mozeic fluid Singer 
• lipsa colesterol, contin sterol-like molecules hopanoizi
• mai bogata in prot. decit eucariotele  fctii multiple (la eucariote indeplinite de organite)
 PBP – catalizare transpeptidare si sinteza PC
  permeaze – transport
  prot. sist. de secretie
 receptori
 E lant respirator 
Rol MCt:
1. Bariera semipermeabila, selectiva  difuziune simpla, facilitata
2. Permeaze  transport activ
3. E  activitate metabolica
4. Meta
Metaboboli
lism
sm ene
energ
rget
etic
ic
5. Part
Partic
icip
ipaa la diviz
diviziu
iune
neaa celul
celular
araa
6. Sint
Sintez
ezaa PG si fosfosfo
foli
lipi
pide
delo
lor 
r 

2
 7. Chem
Chemotaotaxi
xiss (R
(R spec
specif
ific
ici)
i)
Mezozomi: cresc S MCt  cresc activitatea metabolica, energetica
Ct:
• Lipsesc organitele
• Prezenta: ribozomi, nucleoid, inclusiuni, plasmide
•  pH acid
Rol Ct: sediul proceselor metabolice
9. Peretele celular bacterian, functiile. Particularitatile de structura ale peretelui celular al bacteriilor gram pozitive. Coloratia
Gram. Tehnica si mecanismul de colorare. Importanta practica. Exemple de bacterii gram pozitive.
PC = invelis rigid ceinconjoara protoplastul; e constituit din PG.
PG = mureina = heteropolimer macromolecular, format din 2 parti:
• Partea glicanica (PZ) = catene liniare paralele: NAG + NAM
• Partea peptidica = peptide 4*aa (izoforme D si L) legate de NAM  protectie de proteaze
G-: tetrapeptidele unite direct (bidimensional)
G+: tetrapeptidele unite prin punti interpeptidice 5*Gly (tridimensional)
Structuri prezente doar la procariote:
1. ac. diamin
diaminopi opimemelic
lic (tetra
(tetrapep
peptid
tid,, la G+)
G+)
2. izoforma D aa
3. NAM
Fragmente solubile de mureina (PG)  interactiune cu toll-likeR/CD14R de pe macrofage  secretie citokine  soc septic!
Rol PC:
1. Prot
Protec
ecti
tiee de
de liz
lizaa osm
osmototic
icaa
2. Forma
3. Factor
Factor de patoge
patogenit nitate
ate (soc
(soc sept
septic)
ic)
4. Protectie
Protectie contra
contra subst.
subst. toxice
toxice (AgO, E din spatiul
spatiul periplas
periplasmati
matic)
c)
5. Tint
Tintaa de atac
atac a unor
unor subs
substatante
nte::
 Lizozim – scindare legaturi din catena glicanica (intre NAG si NAM)
 AB – inhibitie proces de transpeptidare
 PC G+:
 Componente:
 PG (tridimensional) 40-80%
 ac. teichoici (fixati de NAG), ac. lipoteichoici (fixati de MCt) = polimeri de ribitol, glicerol-fosfat;
o sarcina electrica negativa
o transfer de ioni
o fctie Ag
o activare complement pe cale alternativa
o stimulare secretie citokine
o adeziune intercelulara
  prot. asociate PC
o Streptococcus pyogenes = prot. M
o Staphylococcus aureus = prot. A (clumping factor), prot. fixatoare de fibronectina
 Uniform
 Grosime 80 nm

10. Peretele celular bacterian, functiile. Particularitatile de structura ale peretelui celular al bacteriilor gram negative. Coloratia
Gram. Tehnica si mecanismul de colorare. Importanta practica. Exemple de bacterii gram negative.
 PC G-:
 Componente:
 PG (bidimensional) 1-10%
 MEx: existenta situsuri de comuniune intre MEx si MCt  rol in transport
o Prot. majore: porine, receptori (pili, fagi)
o Prot. minore: E de captare si transport a subst.
 LP Braun = uneste Mex si PG  stabilizare MEx
 LPZ (cel mai neobisnuit component)  stabilizare MEx
o Lipid A – localizat in MEx; endotoxina (stimuleaza secretia citokinelor)
o Miex PZ – transport unele subst.; AgR specificitate de gen
o Lant O (OZ) – sarcina negativa, impiedica fagocitoza; AgO specificitate de specie
 N.B. Bct au capacitatea de a modifica structura AgO  capacitate de a amagi apararea imuna
  Neomogen
 Grosime 12 nm
Spatiul periplasmatic: E si prot. fixate de MCt
Rol e: hidroliza, sinteza PC, detoxifiere (ex. Beta-lactamaze)
Beta-lactamaze)

Coloratia GRAM 
1. Violet de gentiana  Ct violeta
2. Spalare cu apa, tratare cu sol. Lugol (iodin)  formare complex insolubil violet-iodin  fixare colorant in celule
3. Trat
Tratar
aree cu
cu alc
alcoo
ooll 95%
95%

3
 o eliminare colorant din bct G-  pori mai mari in PG, continut mai mare de lipide (solubile in alcool), pH slab acid
o mentinere colorant in bct G+  pori mai mici, continut scazut de lipide  alcoolul dehisrateaza peretele si reduce diametrul
 porilor 
4. Recolorare cu fuxina apoasa
Rezultat: G-: rosu, G+: violet
Utilizarea coloratiei Gram: Diagnostic, Sensibilitate la AB
Forme particulare, osmotic sensibile:
• Protoplast = G+, fara PG
• Sferoplast = G-, MCt+MEx, partial fara PG
• Forme L = bct lipside de PC, din cauza AB, (i)reversibile
Mycoplasma – lipsite de PC, osmotic rezistente  rezistenta marita MCt; forma pleiomorfa

11. Particularitatile de structura si compo zitia chimica a peretelui celular al bacteriilor acidorezistente. Coloratia Ziehl-Neelsen.
Componentele, tehnica si mecanismul de colorare. Exemple de bacterii acidorezistente.
Coloratia Ziehl-Neelsen:
1. Colorare cu fuxina fenicata + incalzire lama pina la aparitia vaporilor 
2. Spalare cu apa, tratare cu sol. ac. sulfuric 5%
3. Spalare cu apa, recolorare cu albastru de metilen
Rezultat: Acidorezistente: rosu; Acidonerezistente: albastru

12. Aparatul nuclear al bacteriilor. Compozitia chimica si functiile biologice. Metodele de evidentiere. Plasmidele bacteriene,
tipurile si functiile lor.
Aparatul nuclear = nucleoid, ADN bicatenar circular – 1 crs
 N.B. date recente ca V. cholerae contine > 1 crs
ADN: pliat în bucle, stabilizat
stabilizat prin ARN şi proteine (diferite de histone). Fiecare buclă – hiperspiralizată sub acţiunea ADN-girazei şi
topoizomerazei IV (se întâlnesc doar la bacterii). Pe ADN sunt fixate enzime de sinteză (ADN - , ARN – polimeraze).
Metode speciale de colorare (F eulgen): HCl….aldehida….react. Shiff….culoare rosie ???

Plasmide: elemente genetice (ADN) extracromozomiale, capabile de replicare autonomă. Conferă bacterie
bacteriei caractere suplimentare. Se transmit
celulelor-fiice la diviziunea bacteriei. Plasmidele conjugative F se transmit prin conjugare.
 Episom - plasmida integrată
integrată în cromosom
Tipuri de plasmide:
F – factor de fertilitate, conjugative (sinteza pililor F)
R – rezistenţă la antibiotice
Ent – producerea enterotoxinei
Hly – producerea hemolizinei
Col – producerea de bacteriocine
Utilizarea practică: în tehnologii de ADN-recombinant

13. Sporii bacterieni. Compozitia chimica si functiile biologice. Etapele sporogenezei. Amplasarea sporului in celula. Exemple de
specii patogene sporulate, de desenat. Metodele de evidentiere a sporilor.
Bacterii sporogene, G+: Bacillus, Clostridium.
F. vegetativa = activa metabolic
Spor:
 Inactiv metabolic
 Conţinut scăzut de apă liberă
 Conţinut mare (până la 10%) în dipicolinat de calciu
 Rezistent la temperaturi şi pH extreme, desicare, radiaţii, agenţi chimici şi fizici
 În condiţii favorabile sporul germinează, dezvoltându-se forma vegetativă.
 Forma sporului (sferică, ovală) şi poziţia în celulă (centrală, subterminală, terminală) sunt caractere utile în identificarea bacteriilor.
Pozitia
Pozitia sporului in celula: central; subterminal; terminal; terminal, cu deformarea celulei
Structura sporului:
 exospor 
 tunica externa = straturi proteice  rezistenta la subst. chimice (ex. apa oxigenata)
 tunica interna ???
 cortex = PG  inlaturare osmotica a apei  dehidratare
 PC sporal
  protoplast = nucleoid + ribosomi + E de reparare ADN
15% masa uscata spor = dipicolinat de Ca, localizat in protoplast  stabilizare ADN
ADN asociat la DNA binding proteins  protectie
protectie contra temperaturii inalte, radiatiilor, desicatiei
Stadiile sporogenezei (durata 36-72 ore); stimul – carenta alimetara
Stadiul I – se formează filamentul
filamentul axial,
axial, compus
compus din
din ADN
Stadiul II – divizarea asimetrică a citoplasmei printr-un sept, formarea presporului , care conţin
conţine un filament de ADN. MCt înglobează
 presporul.
Stadiul III – înglobarea completă a presporului, care este limitat de 2 membrane
Stadiul IV – formarea cortexului de PG între cele 2 membrane
Stadiile V-VI – formarea tunicii proteice la exterior şi maturarea sporului. Uneori se formează un înveliş extern suplimentar - exosporiu
Stadiul VII – sporul matur este
matur este eliberat iar celula-mamă se dezintegrează
Germinarea sporului: activare (reversibil); germinatie; crestere
4
Evidenţierea sporilor: colorarea după AUJESZKY

14. Capsula bacteriilor. Compozitita chimica si functiile biologice. Metodele pozitive si negative de colorare a capsulei. Exemple
de bacterii capsulate, de desenat.
Capsula formata din polimeri organici sintetizati in mediul natural de existenta al bct.
Se disting:
• Capsula
Capsula adevărată  (peste 0,2µ
0,2µm), vizibilă la microscopul optic
• Microcapsula , detectată la microscopul electronic
• Capsula flexibilă  (slime, glicocalix), o reţea laxă de fibre poliz
polizaharidice, care difuzează în mediu. Nu se evidenţiază microscopic.
microscopic.
Asigură formarea biofilmelor bacteriene – ansamblu structurat de celule bacteriene înglobate întro matrice de polimeri de origine
 bacteriană, care poate adera la suprafeţe inerte (ex.: cateter, stimulator cardiac, endoproteze, sonde de intubare, etc) sau ţesuturi vii.
Compoziţia chimică: apă şi substanţe organice (poliz(polizaharide, mucopolizaharide, peptide)
•  Bacillus anthracis –  acid glutamic
•  Neisseria meningitidis, Streptococcus pneumoniae –  PZ
• Streptococcus pyogenes –  acid hialuronic
Funcţiile capsulei:
1. Impiedică desicarea bacteriei ([apa] marita)
2. Barieră de permeabilitate pentru substanţe toxice ( antibiotice,
antibiotice, ioni metalici)
3. Barieră protectoare faţa de factori antiinfecţioşi (complement, fagocite), bacteriofagi, protozoare
4. Rezervă nutritivă
5. Aderarea bacteriei la substrat – ţesuturi sau suporturi inerte
6. Specificitate Ag de specie sau tip ( Ag K )
S. pneumonia: patogenitate marita in prezenta capsulei
Evidenţierea capsulei
Coloraţia Burri-Hinss – coloratie negativă 
Pe lamă se amestecă suspensia bacteriană cu tuş de China, se etalează, se usucă
Frotiul se fixează cu alcool
Se colorează frotiul cu fucsină apoasă
apoasă
Rezultatul: capsula apare ca un halou incolor pe fondul negru. Citoplasma bacteriilor 
Citoplasma bacteriilor se
se colorează în roşu.
Coloraţia Romanovski – Giemsa (capsula se colorează în roz) – coloraţie pozitivă 

15. Flagelii. Structura si compozitia chimica. Clasificarea bacteriilor dupa amplasarea si numarul flagelilor. Metodele directe de
studiere si evidentiere a flagelilor. Coloratia Loeffler. Pilii bacterieni, tipurile.
Flageli = structuri filamentoase
filamentoase proteice.
Rol: mobilitate; Ag H 
Tipurile de bacterii după dispoziţia flagelilor
 monotriche (Pseudomonas)
 lofotriche = un mănunchi de flageli la o extremitate (Spirillum)
 amfitriche = câte un flagel sau un mănunchi de flageli la fiecare extremitate
  peritriche = flageli pe toată suprafaţa celulei (Proteus vulgaris)
La spirochete flagelii se plasează în spaţiul periplasmic – flageli interni, periplasmatici.
Structura flagel
1. filament = helicoidal, alcatuit din flagelina
2. cirlig de articulatie
3. corp bazal
 G+
 inel intern (MCt)
 inel extern (PG)
 G-
 disc M (Mct)
 disc S (spatiu periplasmatic)
 disc P (PG)
 disc LPZ (MEx)
Sinteza flagel = proprietate de autoasamblare
Rotire flagel E. coli = 270/s
Motilitatea e determinate de chemotaxis. Bct nu allege directia de miscare, cid oar determina daca trebuie sau nu sa continuie miscarea in aceeasi
directie.
Evidentierea flagelilor:
 microscopie electronic
 coloratie Loeffler (mordansarea
(mordansarea cu tanină, săruri de aluminiu, fer, apoi colorarea cu fucsină sau albastru de metilen)
metilen)
Pilii comuni (fimbriile) – elemente proteice fine, rigide, scurte, pe bct G-.
Structura: prot. pilina, fixate de MEx. Numărul fimbriilor per celulă:
celulă: sute.
Rol pili:
1. adeziunea bacteriilor la suprafeţe inerte, la celule sau alte bacterii
2.  Ag F 
 Pili conjugativi  –– structuri capiliforme de natură proteică, prezenţi în număr de 1-10 per celulă (codificati de plasmide conjugative F).
Rol pili conjugativi:
5
 1. transferul
transferul de ADN prin conjugare
2. R pentru unii bacteriofagi
Evidenţierea pililor: microscopia electronică

16. Metodele indirecte de studiere a mobilitatii bacteriilor. Pregatirea preparatelor native. Metodele de examinare. Principiul
microscopiei cu fond negru si cont rast de faza.
Studierea preparatelor native “picătură suspendată” sau “între lamă şi lamelă” (microscopia cu contrast de fază sau pe fond negru).
Însămânţarea culturii bacteriene în medii semisolide (se
(se observă
observă turbiditate) .
Creşterea culturii “în văl” pe suprafaţa mediului solid.

17. Granulatiile de volutina. Compozitia chimica si functiile biologice. Metodele de evidentiere. Coloratia Loeffler si Neisser.
Mecanismul si tehnica de colorare. Exemple de bacterii cu granulatii de volutina. Importanta practica.
Tipuri de incluziuni Ct:
 glicogen sau PHB (poli-beta-hidroxibutirat)
 vacuole de gaz  plutire (ex. cianobacterii)
 magnetosomi = incluziuni de Fe sub forma de magnetit --. orientare in cimpul magnetic al pamintului
 granule de volutina (polimetafosfat) = granule metacromatice
La tratarea cu unii coloranţi bazici granulele de volutină se colorează în altă culoare, de ex. în roşu-violet la colorarea cu albastru de metilen – 
fenomenul metacromaziei.
Rol granule de volutina:
1. rezerva energetic
2. sursa de fosfati  sinteza AN
3. scadere presiune osmotic
 Interesul medical : la agentul difteriei, Corynebacterium diphtheriae, granulele de volutină se localizează la extremităţile celulei, iar la
corynebacterii nepatogene sunt repartizate neuniform în citoplasmă.
Evidenţierea: metoda Loeffler, metoda Neisser 
18. Morfologia si ultrastructura spirochetelor. Clasificarea. Metodele de studiere. Speciile patogene si diferenţierea lor.
Sunt germeni helicoidali,mobili.au corpul compus din mai multe spire. Miscarile sunt datorate unui aparat locomotor,care consta din fibrile
dispuse pe toata lungimea corpului intre perete si membrana. Peretele este elastic, format din glucide, lipide, polipeptide. Nu sunt rezistente in
mediul extern. (Nu rezista la variatii de temperatura,sunt sensibile la peniciline si cefalosporine)
Familia Spirochaetaceae, cuprinde 3 genuri, toate avind importanta in patologia umana.
1. Genul Treponema(se subdivid in specii patogene,si saprofite.)Cele patogene...
• Treponema pertenue
• Treponema carateum
• Treponema pallidum
2. Genul Leptospira
• Din specii saprofite.Leptospira biflexa
• Din specii patogene-L.Icterohaemorrhagiae(rezervorul soarecele)
-L.grippotyphosa(rezervorul soarecele)
-L.pomona(rezervorul porcul)
-L.canicola(rezervorul cainele)
3. Genul Borrelia
Patogenitatea.
• Treponema este patogena prin multiplicarea intracelulara si prin invazivitate.Boala se numeste Sifilis.
• Leptospirele sunt patogene prin multiplicare.Produc boala numita Leptospiroza,care este o antropozoonoza.
• Borrelia sunt patogene prin multiplicare si invazivitate.Produc borrelioze,care sunt boli generalizate.
Caractere morfologice
• Treponema. Are 10-15 spire regulate, rigide cu capetele drepte. Intre perete si membrana are fibrile, care ii confera mobilitate,prezinta
miscari de rotatie si flexie. Se coloreaza Giemsa slab,dar se coloreaza prin impregnare argentica, coloratia Fontana-Tribondeau,
germenii apar bruni pe fond bej.
• Leptospira. Corpul are 10-12 sppire,nedeformabile,mici,regulate,cu capete rasucite. Aparatul locomotor este alcatuit dintr-o singura
fibrila dispusa intre membrana si perete,care este foarte elastic. Se coloreaza Giemsa,dar foarte greu. Nu se coloreaza cu Gram
• Borrelia. Corpul alcatuit din 5-6 spire neregulate sideformabile in cursul miscarilor,avind capete drepte.
Aparatul locomotor este alcatuit dintr-un manunchi de 30 de fibrile dispuse intre membrana si perete
Se coloreaza Gram,fiind Gram-negative

19. Morfologia si ultrastructura micoplasmelor si chlamidiilor. Metodele de studiere. Speciile patogene.

Micoplasmele sunt bacterii:
• Delimitate numai de o membrana trilaminata si lipsite de perete celular rigid ca si de informatia genetica necesara sintezei
 precursorilor specifici peretelui.
• Forme mici si polimorfe
• Se cultiva pe medii acelulare ,iar cultura este inhibata de anticorpii specifici.
• Se inmulteste intr.un ciclu care include alternativ,elongarea si fragmentarea unor forme filamentoase in forme cocoide si diviziunea
acestora.
Se examineaza in functie de localizarea infectiei,sputa sau exudatul nazofaringian,urina,prelevate prin laparoscopia pelvina. Microscopia directa
este fara valori,coloratiile uzuale nu pot depista micoplasmele din cauza dimensiunilor reduse...iar coloratia imunofluorescenta nu a dat rezultate
satisfacatoare.
Izolarea si identificarea. Coloratia Dienes,coloniile de micoplasme se coloreaza in violet si acoperite cu o lamele pot fie examinate cu imersie.

6
 Specii patogene. Din cele 80 de specii de Mzcoplasme,gazduite de cele mai diverse vertebrate,omul gazduieste numai 10,din care doar 3 sunt
 patogene. Din cele 3 specii= M. Genitalum (tractul urogenital inferior) M. hominis, M. Pneumoniae (cai respiratorii).
Chlamidiile sunt minuscule bacterii cocoide, parazite energetic, total dependente de ATP-ul oferit de celula gazdă, dar capabile de biosinteze
 proprii. Nu cultivă pe medii artificiale. Se reproduc lntr-un ciclu complex In care identificăm: forma infectiva extracelulară, corpul elementar cu
diametrul de 200—300 nm şi perete gros, endocitată de
celula gazdă, unde se transformă in forma vegetativă, corpul reticulat. Acesta creşte până la 600—1000 nm in diametru şi se divide repetat,
formând microcolonii (incluziuni citoplasmice) in care corpii reticulaţi se maturează in noi corpi elementari eliberaţi prin liza celulei gazdă.
Microscopia este cea mai uzuală metoda de diagnostic direct al infecţiilor cu C.trackomatiSy  biovarul trahomului. Se urmăreşte prezenţa
incluziunilor citoplasmice prin coloraţia Giemsa, coloraţia cu iod sau coloraţia imunofluorescentă.
Coloraţia Giemsa are sensibilitate bună pentru diagnosticul trahomului in faza acută şi al conjunctivitelor neonatale. Este mai puţin
satisfăcătoare pentru diagnosticul trahomului In faza cronică, a conjunctivitei, uretritei şi cervicitei cu incluziuni. Nu are valoare pentru
diagnosticul limfogranulomatozei veneriene şi a infecţiilor cu C. pneumoniae sau C. psittaci.
Coloraţia cu soluţie Lugol  este cel mai puţin sensibilă, pentru că glicogenul apare in matricea incluziunilor numai lntr-o anumită fază a ciclului
evolutiv. Poate da rezultate fals pozitive din cauza prezenţei glicogenului în celulele scuamoase. Are indicaţii pentru triajul suspecţilor in zonele
cu trahom endemic.
Coloraţia imunofluorescentă cu anticorpi monoclonali specifici de specie este cea mai sensibilă şi specifică metodă. Depistează nu numai
incluziunile citoplasmice, ci şi corpii elementari prezenţi in exsudate sau epicelular.

20. Notiuni de sterilizare, obiect steril si nesteril. Sterilizarea cu vapori fluizi si sub presiune. Obiectele si regimurile sterilizarii.
Controlul eficienţei sterilizării.
Sterilizarea este distrugerea sau indepartare tuturor microorganismelor,inclusiv a sporilor.
Sterilizarea prin caldura umeda,se face cu ajutorul autoclavului prin vapori sub presiune,care realizeaza 115C,la 0,5atmosfere,121C la o
atmosfera si 134c la 2 atmosfere.
Autoclavul este un cazan cu pereti rezistenti in care dupa inchiderea cu un capac masiv,presat cu buloane sau sistem cabestan,vaporii de apa
se comprima la presiunea necesara sterilizarii.
Autoclavele cu peretele simplu pot fi verticale si orizontale.Se sterilizeaza sticlaria pentru culturi de celule si aparatele de filtrare.
Procedura
 Se toarne apa in cazan,pina la 2-3 cm,prin incinta de sterilizare
 Se aseaza pe suport obiectele de sterilizat in ambalajul lor.(flacoane,eprubete,cosuri din sirma,cutii,casolete...)cu capacele
semideschise
 Se inchide etans capacul autoclavului
 Se conecteaza sursa de caldura
 Se deschide robinetul pentru evacuarea aerului.dupa ce aerul este complet evacuat din incinta de sterilizare...
 Se inchide robinetul de evacuare a aerului
 Cind presiunea ajunge la valoarea aleasa se regleaza sursa de caldura,pentru a mentine o presiune constanta,pe toata durata timpului de
sterilizare.
 Se intrerupe sursa de caldura,pentru a se raci aparatul,se deschid lent robinetul de vapori,apoi capacul.
 Se lasa materialele pentru uscare in autoclava deschisa

21. Notiuni de sterilizare, obiect steril si nesteril. Sterilizarea cu aer fierbinte. Obiectele si regimurile sterilizarii. Controlul
eficienţei sterilizării.
Sterilitate este distrugerea sau indepartarea tuturor microorganismelor, inclusiv al sporilor.
Obiect steril - obiect care a fost prelucrat special si au fost distruse sau indepartate toate microorganismele(inclusiv sporii) de pe el si la
insamantare prezinta lipsa cresterii.
Obiect nesteril - obiect care a intrat in contact cu mediul inconjurator sau cu bolnavul si care la insamantare prezita prezenta crestii
Sterilizarea cu aer fierbinte(cald):
 Indicatii: Obiecte din sticla (eprubete, flacoane, pipete) sau din portelan (mojare, pistile), seringi Luer din sticla, instrument chirurgical,
substante grase, pulberi termostabile.
Se realizeaza in etuva la temperature de 160-180 grade Celsius timp de o ora. Suplimentar inca o ora in cazul ambalajelor voluminoase sau
obiectelor care se incalzesc greu. Etuva e o incinta cilindrica cu pereti dubli din table termoizolati.Un thermostat care mentine temperature. Un
sistem de ventilare care uniformizeaza temperature.
 Procedura: Obiectele sterilizarii se pun pe rafturi cu spatii intre ele pentru libera circulatie al aerului cald. Se inchide etuva. Se deschid orificiile
de ventilare si se conecteaza la retea. Se marcheaza timpul de sterilizare. Obiectele se scot numai dupa racirea aparatului.
Controlul eficientei sterilizarii: 3 tipuri de indicatori; fizici (manometru, termometru), chimici (floare de sulf (autoclave) se topeste la 1 15
grade C, acid benzoic(autoclava) se topeste la 121-122 grade C, tiouree (etuva) se topeste la 180 grade) si biologici: tuburi cu fire de bumbac cu
spori, dupa sterilizare se insemanteaza.

22. Notiuni de sterilizare, aseptica si antiseptica. Metoda mecanică de sterilizare. Aplicarea practica. Tipurile de filtre.
Conservantii.
Asepsia inseamna manipularea la adapost de microorganism. Antisepsia inseamna distrugerea microorganismelor de pe instrumentele de
manipulare.
Filtrarea este trecerea unui fluid printr-un corp poros – filtru.Filtrele cu porozitati convenabilepot debarasa de microorganism fluidul filtrate,
acestea fiind retinute mechanic si electrostatic in porii filtrului.
Se aplica pentru sterilizarea aerului, a unor medii de cultura pentru microbe, a medicamentelor care nu suporta incalzirea.
Tipuri de filtre: Clasice Din portelan, sau pamant de infuzorii cu forma unor lumanari goale pe dinauntru si inchise la un capat (bujii filtrante)
 placi filtrante din azbest impregnate cu caolin (filter Seitz sau sticla poroasa (filter Schott). Sau membrane filtrante din acetat de celuloza cu
 porozitati intre 8 si 0,025 µm. Filtrarea se face prin aspiratie sau presiune pozitiva(adaptata la o seringa). Pentru a evita colmatarea porilor 
suspensiile cu densitate mare a particulelor sunt prefiltrate printr-un material fibros sau granular.
Conservanti (agenti chimici) Substante utilizate la pastrarea preparatelor 

7
 Substanta Domeniu de utilizare Concentratia%
Fenol Seruri immune, Vaccinuri 0.3-0,5 %
Mertiolat de Sodiu Seruri immune, preparate injectabile 0,004-0,02
Feniol +mertiolat Seruri immune, Colire 0,2+0,005 ; 0,002+0,01
Benzoat de sodium Unguente, Emulsii, Alimente 0,2-1
Conservarea prin agenti fizici: Pasteurizarea - Incalzirea la 62-85° distruge formele vegetative si nu sporii. Refrigerarea imediata la 4°C prin
soc termic completeaza efectul microbicid. Refrigerarea la 4°c se foloseste pe larg.
Congelarea - Efect antimicrobian minim la racirea sub punctual eutectic (-21,3°C) seevita formarea cristalelor de ghiata. Sau in azot lichid (-
196°C). Liofilizarea - Desicarea se foloseste in microbiologie pentru conservarea indefinite al tulpinilor unor bacteria sporulate. Liofilizarea se
foloseste pentru conservarea microorganismelor, serurilor immune si al unor reactivi biologici. In esenta e o criodesicare.

23. Metabolismul microbian. Particularităţile. Enzimele bacteriene. Clasificarea, rolul in fiziologia microbiană. Aplicarea practică
in microbiologie.
Metabolismul bacterian = ansamblu de reacţii biochimice care au loc în celula vie, format din cata- si ana- bolism.
Particularităţile metabolismului bacterian:
1. metabolism unicelular, necompartimentat (toate procesele metabolice intr-o singură celulă)
2. foarte flexibil, diverse căi metabolice (adaptare rapida la condiţiile mediului)
3. foarte intens (viteza reacţiilor este mare)
4. produsele intermediare din procesele catabolice pot fi utilizate direct în calitate de precursori pentru reacţiile anabolice (amfibolism)
5. prezenta catalizatori proteici specifici –  enzime
Caracter special al E bct: active în limite largi de temperaturi (0-65°C) şi de pH (2-9)
Clasificare E:
 Constitutive, permanente
 Inductive, adaptive, se sintetizează în prezenţa substratului (ex.: lactaza)
 Represive, sinteza lor este inhibată de acumularea în exces a produsului reacţiei catalizate
După locul de acţiune (exoenzime, endoenzime )
După tipul reacţiei catalizate ( oxido-reductaze, hidrolaze, transferaze, liaze, izomeraze, ligaze )
După impactul asupra ma/o
 Enzime metabolice
 Enzime de patogenitate (hialuronidaza, colagenaza, plasmocoagulaza, hemolizina, fibrinolizina, lecitinaza)
Importanţa practică a studierii enzimelor 
1. Identificarea şi clasificarea bacteriilor (enzimele determină activitatea biochimică specifică a bacteriilor)
2. Substrat pt unele AB
3. Determinarea mecanismelor patogenezei infecţiilor (unele enzime sunt responsabile de producerea leziunilor în ţesutul gazdei)
4. Aplicarea industrială a enzimelor 
24. Nutriţia bacteriilor. Tipul nutriţiei si mecanismele transportului nutrienţilor in celula bacteriană. Clasificarea m/o dupa
sursele de carbon. Notiune de m/o saprofite si parazite.
 Nutriţia – modalităţile prin care bacteriile asimilează din mediu substanţele necesare pentru metabolism.
Modul (tipul) de nutriţie = absorbtiv.
 Nutritii se obtin prin solvire (săruri minerale, CO2, O2) sau după o digestie prealabilă (proteine, polizaharide, lipide).
Digestia: G+ extracelulară; G- în spaţiul periplasmic
Transportul transmembranar:
1. Difuzie simplă: O2, CO2, AG, nutrienţi liposolubili
2. Difuzie facilitată (permeaze): molecule mari
3. Transport activ (proteine de transport specifice = ABCtransportori)
4. Translocaţie – substratul este modificat (ex.: fosforilat) în timpul transportului membranar; necesită energie.
5. transport Fe = secretie siderofori
Excreţia metaboliţilor – difuzie, proteine de transport, liza bacteriei
 Necesităţile nutritive ale bacteriilor 
•  Necesităţi elementare, de bază: C, H, O, N în cantităţi importante, S, P, Fe, Ca, Mg, K în cantităţi mici şi urme de Co, Cu, Zn, Mo
•  Necesităţi specifice:
  bct prototrofe = capabile a-şi realiza integral sinteza metaboliţilor esenţiali
  bct auxotrofe - solicită suplimentar compuşi organici preformaţi (  factori de creştere), care nu pot fi sintetizaţi de bacterie
(ex.: AA, baze purinice, pirimidinice, vitamine). Prezenţa lor în mediul de cultură este indispensabilă creşterii acestor 
 bacterii.
Clasificarea bacteriilor după sursa de carbon
Bacterii autotrofe – utilizează CO 2 ca unică sursă de carbon (nepatogene)
Bacterii heterotrofe – utilizează carbonul din compuşii organici (glucide, acizi graşi, alcooli, etc)
Bacteriile care utilizează materia organică moartă sunt  saprofite (reciclarea materiei organice)
Bacteriile parazite (obligate, facultative) trăiesc pe contul organismelor vii, aducându-le prejudicii
Bacteriile patogene reprezintă parazite care afectează grav gazda, provocând maladie sau moarte.

25. Clasificarea m/o dupa sursele de energie. Mecanismele de obtinere a energiei la bacteriile chemoorganotrofe. Clasificarea m/o
dupa tipul de respiratie. Exemple.
Clasificarea bacteriilor după sursa de energie
 fototrofe – utilizează energia solară (fotosint)
 chemotrofe – folosesc energia degajată din reacţiile chimice de oxido-reducere. Ele necesită un substrat donor de hidrogen (e- şi H+)
şi un substrat acceptor de hidrogen .
8
 • chemolitotrofe – donorul de H = substanţă anorganică
• chemoorganotrofe – donorul de H = substanţă organică (glucoza, lipide...)
Bacteriile patogene sunt chemoorganotrofe
Mecanismele de obţinere a energiei la chemoorganotrofe în funcţie de acceptorul final de H :
 Respiraţie aerobă. Acceptorul final este oxigenul gazos. Implică lanţul respirator de transport al electronilor asociat MCt. Produs
final – H2O sau H2O2 .
 Respiraţie anaerobă. Acceptori finali – compuşi anorganici (nitrat, sulfat, S). Transportul de electroni prin lanţul respirator.
Produse finale – nitritul, amoniacul, sulfura (în prezenţa O – H2O2).
 Fermentaţie. Substratul organic este metabolizat fără intervenţia unui agent oxidant extern. Constă în procese de ox-red care
realizează numai o oxidare parţială a substratului, donorul şi acceptorul de H+ fiind substanţe organice. Astfel se ajunge de la un
substrat mai redus la o moleculă mai oxidată (ex.: fermentare lactică, fermentare alcoolică, acidă mixtă, acetoinică, etc).
Fermentaţia se poate desfăşura în prezenţa O2, dar fără intervenţia acestuia.
Clasificarea bacteriilor după sursele de energie şi carbon: fotoautotrofe (energie solară, CO2); fotoheterotrofe (en. sol., subst.org);
chemoautotrofe; chemoheterotrofe (chemolitoheterotrofe, chemoorganoheterotrofe).

26. Cresterea si multi plicarea bacteriilor. Fazele multiplicarii culturilor periodice (discontinue) de bacterii. Cultivarea bacteriilor
si conditiile (principiile) necesare pentru cultivare.
Creşterea – mărirea coordonată a masei şi volumului structurilor bacteriene ca rezultat al proceselor de sinteză.
Multiplicarea – creşterea numărului de celule pe o unitate de suprafaţă sau de volum.
Diviziune binară; Înmugurire (levuri, ciuperci levuriforme); Autoreproducere (virusuri); Spori (micete); Fragmentare (actinomicete)

Ciclul celular – procesele care au loc de la formarea celulei pâna la următoarea diviziune.
Faza C – replicarea ADN
Faza G – de latenţă, segregarea cromozomilor 
Faza D – de diviziune, formarea septului
Replicarea ADN depinde de masa critică a celulei, iar separarea cromozomilor şi diviziunea intervin în momentul când celula atinge o lungime – 
limită.
Perioada dintre 2 diviziuni reprezintă timpul (perioada) de generaţie (TG). Durata TG depinde de specie şi de condiţiile de creştere (condiţii
optime  viteză maximă).
Creşterea bacteriilor în laborator – cultivare  izolare
Rolul izolarii bct:
1. Identificarea mi/o (scop de diagnostic)
2. Testatea sensibilităţii lor faţă de AB
3. Obţinere produşi de biosinteză (AB, aa), bioconversie (hormoni steroizi), fermentare (alcooli, acizi organici, etc), producerea
vaccinurilor, probioticelor...
Pentru creştere bacteriile au nevoie de nutrienţi şi condiţii fizico-chimice adecvate.
Condiţiile (principiile) de cultivare: Sursă nutritivă adecvată; Sursă de energie; Apă; Temperatura potrivită; pH adecvat; Concentraţie optimă a
oxigenului şi a CO2; Presiune osmotică adecvată
Temperatura de creştere
Există temperaturi minime, maxime şi optime de dezvoltare a bacteriilor. În raport cu temperatura optimă deosebim:
  psichrofile – tº optimă 10-20º C. Cresc şi la 0º C.
 mezofile – optimum 30-37º C (limite 15-45º C)
 termofile – optimum 50-60º C (până la 95º C)
 hipertermofile (cresc la 70–110º C)
pH
 neutrofile (majoritatea, inclusiv cele patogene) – pH 6-7,5
 acidofile – pH 2-6 (Lactobacillus)
 alcalofile – pH >8 (Pseudomonas, Vibrio)
Presiunea osmotică
 halotolerante (osmotolerante) – cresc în concentraţii reduse de NaCl (mediu izotonic cu mediul intern al gazdei) – mi/o patogene
 halofile – preferă concentraţii mari de NaCl (1-30%) – stafilococi, vibrioni (Vibrio parahaemolyticus )
Oxigenul
 strict aerobe – cresc doar în prezenţa O 2. Obţin energia prin respiraţie aerobă
 microaerofile – necesită concentraţii reduse de O 2 şi 2-10% CO2. Obţin energia prin respiraţie sau fermentaţie. Neisseria,
 Brucella, Campylobacter 
 strict anaerobe – cresc doar în absenţa O 2. Obţin energia prin fermentaţie sau uneori respiraţie anaerobă. Absenţa catalazei,
superoxid dismutazei, peroxidazei. Clostridium, Bacteroides
 anaerobe aerotolerante – pot creşte în prezenţa O 2, obţin energia prin fermentaţie, posedă peroxidază Lactobacillus, streptococi
 facultativ anaerobe – cresc în orice condiţii, obţin energia prin respiraţie sau fermentaţie

27. Mediile de cultura. Principiile de clasificare. Mediile uzuale. Componenta. Destinatia lor. Manifestarea cresterii bacteriilor in
medii lichide si solide.
MC = soluţii/substrate solide, asigură nutrienţii şi condiţiile fizico-chimice pt cultivarea bct.
Pot fi utilizate pt: cultivarea (izolarea) bacteriilor; testarea sensibilităţii la AB; stocarea sau transportul culturilor bacreiene.
Cerinţele faţă de MC:
a. necesităţile nutritive şi energetice bct

9
 b. umiditate optimală
c. pH optimal (7,2-7,4) şi constant (caracter de tampon)
d.  potenţial de oxido-reducere optimal (anaerobi - rH2<5, aerobi – rH2>10)
e. izotonic (0,5% NaCl)
f. steril şi transparent

Clasificarea MC:
 După provenienţă
•  Empirice, naturale . Au la bază produse de origine animală sau vegetală (sânge, ser, lapte, ouă, cartof, extracte din carne, cord,
creier, ficat, peşte, levuri, etc). Compoziţia chimică precisă nu poate fi controlată.
• Sintetice – includ ingrediente chimice pure, compoziţia chimică este cunoscută cu exactitate
• Semisintetice
 După consistenţă
•  Lichide (bulion)– utilizate pentru obţinerea biomasei bacteriene şi a produselor lor (AB, E, toxine)
• Solide – conţin 10-15% gelatină sau 2-3% agar-agar (polizaharid extras din alge roşii, t° topire – 80-100°C, solidificare – 42°C).
Placa de geloză în cutii Petri  izolarea culturilor pure; geloza înclinată (în pantă)  acumularea culturilor pure.
• Semisolide – 0,2 – 0,5 % agar-agar. Se utilizează pentru studierea activităţii biochimice sau a mobilităţii bacteriilor.
 După compoziţia chimică (complexitate) şi destinaţie
• Medii uzuale (universale, simple)
  Apă peptonată (apă+1% peptonă+0,5% NaCl)
  Bulion peptonat – BP (extract apos din carne + 1% peptonă+0,5% NaCl)
 Geloza nutritivă (BP + 2-3% agar-agar)
 Gelatina nutritivă (BP + 10-15% gelatină)
Sunt utilizate pentru creşterea bacteriilor nepretenţioase la cultivare
Sterilizarea prin autoclavare: 120°C, 20 min
• Medii complexe:
 elective
 selective:
  pe mediu solid
  pe mediu lichid = mediu de imbogatire
 diferential-diagnostice (DD)
 izolare cultura pura
 multitest, pt acumulare cultura pura si identificare preliminara
 identificare finala
 speciale
 de transport
  Medii elective – formate din medii simple cu adaos de componente care permit creşterea mi/o exigente nutritiv (bulion-ser, bulion glucozat,
geloză-sânge –  streptococi, neisserii; ser coagulat – corinebacterii , etc)
  Medii selective – medii solide cu adaos de componente sau cu condiţii fizico-chimice particulare care stimulează creşterea unor specii şi inhibă
creşterea altor specii (geloza salină -  stafilococi, geloza alcalină - vibrioni , mediul Ploskirev - Salmonella, Shigella, etc)
Mediile de îmbogăţire reprezintă medii selective lichide, utilizate pentru îmbogăţirea florei patogene şi inhibarea florei de asociaţie dintr-un
 prelevat plurimicrobian (ex: materii fecale)
a. Mediul Muller (BP+Lugol+CaCO3+hiposulfit)
b. Mediul Kauffmann (mediul Muller+bilă+verde de briliant) – Salmonella
c. Bulion cu selenit – Shigella, Salmonella
d. Apă peptonată alcalină (pH=8) – Vibrio cholerae
e. Kitt-Tarrozzi (BP+0,5% glucoză+bucăţi de ficat) –   pentru anaerobi
 Medii diferenţial-diagnostice (DD)  – permit diferenţierea speciilor bacteriene în b aza activităţii lor biochimice (zaharolitice, proteolitice,
lipolitice, de oxido-reducere…)
Sunt construite după următoarea schemă: Bază nutritivă+substrat+indicator (la necesitate)
Medii DD pentru izolarea culturii pure
 Studierea proprietăţilor zaharolitice
Endo (geloză+lactoză+fucsină+hiposulfit de Na)
Levin (geloză+lactoză+eozină+albastru metilen)
Ploskirev (geloză+lactoză+roşu neutru+săruri de acizi biliari+verde de briliant)
Coloniile lactozo-pozitive vor fi colorate (roşii pe Endo, Ploskirev, albastru-violete pe Levin)
 Studierea proprietăţilor de oxido-reducere
Mediul cu sulfit de Bi – pentru Salmonella (colonii negre – reducerea sulfitului în sulfura de Bi)
Mediul Klauberg (geloză-sânge cu telurit de K) –pentru Corynebacterium diphtheriae
 Studierea proprietăţilor lipolitice
Geloza cu gălbenuş de ou – bacteriile cu lecitinază formează un halou opac în jurul coloniei
 Studierea proprietăţilor hemolitice
Geloza-sânge (geloza+5-15% sânge defibrinat) – in cazul hemolizei în jurul coloniilor apare o zonă clară
Medii DD multitest pentru acumularea culturii pure şi identificare preliminară 
Russel –geloză+1% lactoză, 0,1% glucoză, indicator 
10
 Kligler – identic Russel+sulfat de Fe (detectarea H2S)
Olkeniţki – identic Kligler+1% zaharoză+uree
Indicatorul Andrede – fucsină+NaOH
 Scindarea glucidelor (acid - A, acid şi gaz - AG) duce la modificarea pH şi virajul culorii mediului din roşu în galben. În pantă
se apreciază lactoza/zaharoza (oxidare), în coloană-glucoza (fermentare).
 Producerea H2S – înnegrirea mediului
Medii DD pentru identificarea finală 
Şirul pestriţ Hiss (lichid sau semisolid): tuburi ce conţin soluţii 0,5% de diferite glucide şi indicator. Aprecierea – după modificarea culorii (acid
- A) şi apariţia bulelor de gaz (acid şi gaz - AG)
Medii cu AA (lizină, arginină, ornitină) şi indicatori
 Medii speciale – pentru izolarea unor anumite bacterii (Finn, Popescu, Lowenstein-Jensen –   pentru agenţii tuberculozei, Sabouraud –  fungi )
 Medii de transport  – transportare/stocare material (prelevat). Menţine în viaţă bacteriile, fără a favoriza multiplicarea lor. Mediul cu glicerină
30%; Soluţie tampon-fosfat; Soluţie NaCl 3%; Mediul Cary-Blair; Mediul Stuart (NaCl, 0,5% agar, tioglicolat de Na, albastru de metilen) – 
 pentru anaerobi, neisserii, etc

Pentru cultivarea bacteriilor o cantitate mică de material ce conţine bacterii (inoculum) se întroduce într-un mediu de cultură (însămânţare,
inoculare), care ulterior va fi incubat în termostat (pentru asigurarea temperaturii optime).
În timpul incubării (18-24-48 ore…..) bacteriile cresc şi se divid, formând o cultură bacteriană (totalitatea bacteriilor acumulate prin
multiplicare intr-un mediu) .
M.tuberculosis  – 3-5 săptămâni
V.cholerae – 6-12 ore

Cultură pură – formată din bacterii de aceeaşi specie (indispensabilă identificării)

Cultură mixtă – compusă din bacterii de specii diferite
Tulpină – populaţie microbiană constituită din descendenţii unei singure izolări în cultură pură, care va fi studiată ulterior.
Clonă – populaţie care rezultă din multiplicarea unei singure celule

Manifestarea creşterii şi multiplicării bacteriilor 

• În mediu lichid
Turbiditate uniformă 
 Formarea unei pelicule la suprafaţa mediului (vibrioni, yersinia - agentul pestei)
 Formarea unui sediment la fundul tubului sau pe pereţi (streptococi, Bacillus anthracis )
• În mediu solid – formarea coloniilor 
Colonie – o aglomerare de bacterii care se dezvoltă dintr-o singură celulă sau un grup de celule (UFC - unitate formatoare de colonii) pe
suprafaţa unui mediu solid. Fiecare specie bacteriană formează colonii specifice (caracter util în identificare).
Caracteristica coloniilor 
a. Dimensiuni – colonii mici (0,1-1mm), medii (1-2mm), mari (2-3mm)
 b. Contur (margini) – neted, ondulat, zimţat, lobat, etc
c. Suprafaţă – plată, bombată, convexă, ombilicată, etc
d. Formă – punctiformă, circulară, filamentoasă, neregulată
e. Culoare (pigmentaţie) – albă, galbenă, aurie, etc
f. Densitate – opacă, transparentă, etc
g. Consistenţă – cremoasă, untoasă, uscată, mucoidă
Tipurile de colonii: Colonii S (smouth) – rotunde, netede, umede, lucioase; Colonii R (rough) – margini neregulate, suprafaţa uscată, rugoasă

Caracterele de cultură ale bacteriilor = exigenţele nutritive (medii, temperatură, pH, aerare, etc), viteza şi manifestarea creşterii pe medii lichide
şi solide

Dinamica multiplicării bacteriilor în culturi

În funcţie de modul de dezvoltare a culturilor bacteriene se disting:
 Culturi discontinue
 Culturi continue
 Culturi sincrone
Culturile discontinue se obţin la cultivarea bacteriilor în volum limitat de mediu. Astfel de culturi sunt obţinute şi utilizate în laboratorul
microbiologic
Fazele dezvoltării unei culturi discontinue
I. Faza de lag – faza de adaptare la condiţiile mediului, bacteriile sunt active metabolic, cresc în dimensiuni, dar nu se divid . Durata este variabilă
(2-4 ore); depinde de starea bacteriei, condiţiile mediului, etc
II. Faza logaritmică – bacteriile cresc şi  se divid  cu viteză maximală constantă, curba evoluează exponenţial. Bacteriile sunt foarte sensibile la
agenţi antimicrobieni (culturi utile pentru testarea sensibilităţii la antibiotice ). Durata – 8-10 ore.
III. Faza staţionară – rata celulelor care se multiplică scade treptat, numărul celulelor vii rămâne constant mai multe ore. Cauza – consumarea
nutrienţilor, acumularea metaboliţilor toxici. Morfologia bacteriilor este tipică speciei, apar incluziuni, spori (culturi utile pentru identificare ).
Sensibilitatea la agenţii antimicrobieni scade. Durata – 10-12 ore.
IV. Faza de declin (letalitate) – bacteriile mor progresiv.

Cultura continuă  – se realizează când mediul de cultură este continuu reînnoit şi îmbogăţit cu oxigen cu evacuarea unei cantităţi de cultură. Se
realizează în chemostate sau turbidostate, cultura aflându-se permanent în faza exponenţială. Se utilizează în microbiologia industrială. În
intestin – culturi continue.
Culturi sincrone – culturi în care bacteriile se divid în acelaşi timp. ???

11
 28. Metoda bacteriologică in diagnosticul bolilor infecţioase. Scopul. Prelevate de la pacienţi si din mediul ambiant. Principiile de
recoltare, ambalare si transportare in laborator. Pregatirea probelor pentru investigatiile de laborator.
Examenul bacteriologic constă în inocularea prelevatelor pe medii de cultură pentru izolarea culturilor pure de bacterii (tulpinilor) care
vor fi ulterior identificate, testate vis-a-vis de antibiotice, eventual conservate.
Examenul bacteriologic constă din câteva etape succesive, de la prelevarea (recoltarea) probelor biologice până la remiterea rezultatelor 
Faza pre-analitică (responsabilitatea medicului)
 Prescrierea investigaţiei (în funcţie de datele examenului clinic şi paraclinic). În ordonanţă se fixează identitatea medicului, a
 pacientului, scopul analizei, manifestările patologice, locul, data apariţiei, alte date: imunosupresie, tratament cu antibiotice, graviditate,
etc.
 Prelevarea probelor 
- Alegerea prelevatului (de la poarta de intrare, locul multiplicării sau/şi din căile de eliminare a agentului patogen)
Materiale de examinat (prelevate) de la pacienţi: Secreţii rino-faringiene, Spută, Puroi, Exudate, Sânge, LCR, Urină, Mase fecale,
Bioptate, Material cadaveric
Materiale de examinat din mediul extern: Apă, Alimente, Sol, Aer, Lavaje, Vectori
Modul de prelevare (recoltare)
- În recipiente sterile
- Respectând regulile de autoprotecţie
- La debutul bolii
- Până la administrarea antibioticelor 
Transportarea
- Imediată sau utilizând medii de transport, cu respectarea condiţiilor speciale după necesitate
- În ambalaj special (cutii metalice, pungi din plastic...)
În fişa de însoţire să fie indicată identitatea pacientului, vârsta, sexul, natura prelevatului, data, ora prelevării, scopul investigaţiei.

29. Examenul bacteriologic. Etapele de izolare a culturilor pure de bacterii aerobe. Volumul de lucru la fiecare etapa. Principiile
de identificare a culturii pure.
Examenul bacteriologic = inocularea prelevatel pe MC  izolare cultura pura  identificare, testare sensibilitate la AB, eventual conservare.
Etape examen bacteriologic:
1. Faza pre-analitică (responsabilitatea medicului)
Prescrierea investigaţiei (în funcţie de datele examenului clinic şi paraclinic). În ordonanţă se fixează identitatea medicului, a pacientului, scopul
analizei, manifestările patologice, locul, data apariţiei, alte d ate: imunosupresie, tratament cu antibiotice, graviditate, etc.
2. Prelevarea probelor 
Alegerea prelevatului (de la poarta de intrare, locul multiplicării sau/şi din căile de eliminare a agentului patogen)
Modul de prelevare (recoltare) :
 În recipiente sterile
 Respectând regulile de autoprotecţie
 La debutul bolii
 Până la administrarea antibioticelor 
3. Transportarea
 Imediată sau utilizând medii de transport, cu respectarea condiţiilor speciale după necesitate
 În ambalaj special (cutii metalice, pungi din plastic...)
În fişa de însoţire să fie indicată identitatea pacientului, vârsta, sexul, natura prelevatului, data, ora prelevării, scopul investigaţiei)
Materiale de examinat (prelevate) de la pacienţi: Secreţii rino-faringiene; Spută; Puroi; Exudate; Sânge; LCR; Urină; Mase fecale; Bioptate;
Material cadaveric
Materiale de examinat din mediul extern: Apă; Alimente; Sol; Aer; Lavaje; Vectori, etc
EXAMENUL BACTERIOLOGIC PENTRU CULTURILE AEROBE
Prelevatul este supus examenului macroscopic ( modificarea aspectului, a mirosului, etc) - orientare în diagnostic
După necesitate, probele sunt supuse pregătirii pentru investigaţie (diluare, omogenizare, centrifugare, etc)
  Examinarea microscopică (preparate native, Gram, Ziehl-Neelsen, Burri-Hinss...) – prezenţa mi/o, forma, cantitatea, G+/-.
 I etapă – IZOLAREA CULTURILOR PURE
Scopul izolării - de a obţine o cultură pură dintr-un melanj de celule bacteriene sau dintr-un produs patologic.
Tehnici utilizate:
o Prin epuizarea inoculului pe suprafaţa gelozei din cutia Petri (însămânţare în striuri paralele, însămânţare în cadrane, etalarea
consecutivă pe trei cutii).
o Metoda diluţiilor logaritmice a inoculului în geloză topită şi răcită la 50º C (10-1, 10-2,...), apoi turnate în cutii Petri sau eprubete.
Incubare în termostat la 37º C, 18-24 h (în funcţie de TG).
Metode speciale de izolare în culturi pure: bct sporulate: încălzirea prealabilă a prelevatului 80º C – 20 min; bct acido-rezistente: tratarea
 prealabilă cu acid a prelevatului şi neutralizarea ulterioară cu o bază; bct din asociaţii cu număr minim de mi/o patogene: îmbogăţirea prealabilă
a florei patogene utilizând medii de îmbogăţire; bct cu virulenţă înaltă şi pretenţioase la cultivare: inocularea la animalele de laborator sensibile
 II etapă – ACUMULAREA CULTURII PURE
Examinarea macroscopică a coloniilor crescute (formă, culoare, dimensiuni, etc)
Examinarea microscopică (frotiu Gram) a coloniilor suspecte  confirmarea purităţii culturii
Repicarea coloniilor suspecte pe geloză în pantă  acumularea culturii pure
Termostat, 37º C, 18-24 ore
 III etapă – IDENTIFICAREA CULTURII PURE
Verificarea purităţii culturii (frotiu Gram)
 Identificarea culturii pure constă în evidenţierea unor caractere specifice ale acestei culturi pentru a o include într-o familie, gen, specie, variantă
Se studiază caracterele: Morfologice; Tinctoriale; De cultură;  Biochimice; Antigenice (seroidentificarea); De patogenitate; Sensibilitatea la
 bacteriofagi (fago-identificarea); Sensibilitatea la AB
12
 IV etapă – EVALUAREA REZULTATELOR, FORMULAREA SI ELIBERAREA RĂSPUNSULUI
Compararea rezultatelor obţinute cu caracterele speciilor bacteriene cunoscute pentru a găsi asemănări.
Exemplu de răspuns: Din proba examinată a fost izolată tulpina de Corynebacterium diphtheriae , biovar  gravis, tox+, sensibilă la ...., rezistentă
la .....
STUDIEREA ACTIVITĂŢII BIOCHIMICE A BACTERIILOR 
Activitatea zaharolitică (şirul Hiss, coagularea laptelui, etc)
Activitatea proteolitică
Degradarea proteinelor native (lichefierea gelatinei sau a serului coagulat, peptonizarea laptelui, etc)
Evidenţierea enzimelor specifice (urează, decarboxilaze, dezaminaze, etc) prin detectarea produsele finale ale reacţiilor: H 2S, NH3, indol…
o Depistarea producerii H2S: formarea sulfurii de fer de culoare neagră în mediile multitest – Kligler, Olkeniţki, etc; plasarea unei benzi de
hârtie de filtru îmbibată cu acetat de Pb deasupra BP în care creşte cultura studiată (formarea sulfurii de Pb înnegreşte hârtia)
o Depistarea indolului (produs al metabolizării triptofanului) – benzi de h ârtie îmbibate cu acid oxalic. În prezenţa indolului indicatorul
virează în roz.
o Depistarea amoniacului (ureaza) – hârtia de turnesol se colorează în albastru.
o Depistarea catalazei (H 2O2 .... H2O + O2): cultura se amestecă cu o picătură de apă oxigenată – apariţia bulelor de gaz
o Depistarea oxidazei (detectarea prezenţei citocromoxidazei din lanţul respirator)
Reactiv – di (tetra)metil-parafenilen-diamină (benzi sau rondele de hârtie îmbibate cu reactiv, creioane, etc)
Oxidarea reactivului – culoare violetă-neagră
Oxidazo+ : Neisseria, Vibrio, Pseudomonas
Oxidazo- : Enterobacteriaceae
o Depistarea lecitinazei – mediu cu gălbenuş de ou 10% - formarea unui halou opac în jurul coloniilor 
o Depistarea lipazei – mediu cu Twin 80 1%– halou opac în jurul coloniilor (precipitarea acizilor graşi)
o Depistarea hemolizinei – geloză-sânge 5-10% - zonă clară în jurul coloniei
o Depistarea ADNazei, fosfatazei, etc
Probele sunt incubate la 37º C, 18-24 h
Identificarea rapidă
Utilizarea galeriilor miniaturizate standarde (economie de timp, spaţiu, material)
Sistemul API – o galerie din plastic formată din numeroase alveole care conţin fiecare un mediu deshidratat diferit (glucide, AA, etc). Alveolele
sunt inoculate cu o suspensie bacteriană testată şi incubate. Ulterior la necesitate se adaugă reactive pentru detectarea metaboliţilor particulari.
Lectura – conform unui cod de cifre sau computerizat

30. Metodele de creare a condiţiilor de anaerobioză pentru cultivarea anaerobilor. Izolarea culturilor pure prin metoda Zeissler.
Volumul de lucru la fiecare etapa. Particularitatile de identificare a culturilor pure.
EXAMENUL BACTERIOLOGIC PENTRU CULTURI ANAEROBE (clostridiene, neclostridiene)
Condiţia principală – cultivare în absenţa oxigenului
Utilizarea mediilor anaerobe (Kitt-Tarrozzi regenerat - 100º C, 20 min, răcit, acoperit cu vazelină; însămânţarea în geloză în coloană)
Crearea condiţiilor de anaerobioză
Metoda fizică  – utilizarea anaerostatului
Metoda chimică  – în exicator se întroduc substanţe ce fixează oxigenul (pirogalol+bază); utilizarea gas-pachetelor 
Metoda biologică  Fortner – cultivarea concomitentă a aerobilor şi anaerobilor 
Recoltarea – cu precauţie, evitând contactul cu aerul (în seringi, utilizând medii speciale)
 I etapă – ÎMBOGĂŢIREA ANAEROBILOR 
Însămânţarea prelevatului în 2 eprubete cu mediul Kitt-Tarrozzi regenerat
Încălzirea unui tub la 80º C, 20 min – distrugerea florei nesporogene
Incubarea la 37º C, 24-48 h (va avea loc înmulţirea anaerobilor)
 II etapă - IZOLAREA CULTURII PURE DE ANAEROBI
Studierea caracterelor de cultură – tulburarea mediului, descompunerea bucăţilor de ficat, etc
Izolarea culturii pure de anaerobi prin metoda Zeissler (însămânţarea a 0,1 ml din mediul K-T pe 3 cutii cu geloză-sânge glucozată
consecutiv). Incubarea în anaerostat/exicator/gas-pack, 24-48 h
Metoda Weinberg – diluţii succesive a culturii în geloză glucozată lichefiată şi aspirarea în tuburi lungi şi înguste, închise ermetic. Incubarea în
termostat, 24 h
 III etapă - ACUMULAREA CULTURII PURE
Studierea macroscopică a coloniilor 
Examinarea microscopică (frotiu Gram) a coloniilor suspecte
Repicarea în mediul K-T regenerat pentru acumularea culturii pure
Incubarea în termostat, 24 h
 IV etapă - IDENTIFICAREA CULTURII PURE DE ANAEROBI
Verificarea purităţii culturii pure (frotiu Gram)
Studierea caracterelor culturii pure izolate (cu respectarea condiţiilor de anaerobioză)
V etapă - EVALUAREA REZULTATELOR, FORMULAREA ŞI ELIBERAREA RĂSPUNSULUI

31. Antagonismul microbian. Tipurile. Mecanismele. Metodele de studiere. Aplicarea practica. Eubioticele. Exemple.
BIOTOP – spaţiu cu condiţii de viaţă particulare (conjunctiva, mucoasa intestinală, orofaringe, vagin, tegument, etc), populat şi transformat de
asociaţii de fiinţe vii.
MICROBIOCENOZĂ (comunitate microbiană) – asociaţii microbiene ce populează un biotop.
Microorganismele prezente într-un biotop particular constituie microflora acestui habitat (m/f cutanată, intestinală, etc). Aceasta joacă u n rol
important în protejarea gazdei faţă de o invazie microbiană ulterioară, actionând prin următoarele mecanisme:
1. competiţia pentru aceiaşi nutrienţi;
2. competiţia pentru aceiaşi R de pe celulele gazdei;
3.  producţia de bacteriocine; vitamine;
4.  producerea de acizi graşi volatili sau alţi metaboliţi;
13
 5. stimularea continuă a sistemului imun;
6. stimularea producerii unor factori imuni de protecţie (anticorpii naturali).
Între microorganismele unui biotop se pot stabili relaţii:
 Indiferente (neutralism)
 Favorabile (comensalism/satelitism, simbioză/mutualism, sinergism)
 Defavorabile (parazitism, antagonism)
 Antagonism – o specie inhibă sau omoară altă specie prin mecanisme specifice sau nespecifice
Mi/o care manifestă activitate inhibitoare – antagonist (A), mi/o care suferă – concurent (C).
Antagonism nespecific:
Antagonistul este mai activ, utilizând nutrienţii, oxigenul.
Antagonistul produce metaboliţi toxici (acizi, indol, H2S, amoniac, peroxid, etc).
Antagonism specific – antagonistul produce substanţe cu acţiune specifică asupra unui sau mai multor concurenţi (AB, bacteriocine).
Efectul acţiunii unui antagonist asupra concurentului poate fi bacteriostatic sau bactericid  (uneori bacteriolitic).
Utilizarea practică a antagonismului microbian:
1. depistarea mi/o – producenţi de antibiotice (micete, actinomicete, bacterii)
2. obţinerea produselor biologice curative de origine microbiană (probiotice, eubiotice/sinbiotice): Lactobacterina, Colibacterina,
Bifidumbacterina, Bificol, etc
3. crearea biocenozelor favorabile organismului
METODELE DE STUDIU AL ANTAGONISMULUI
  În mediu solid  (metoda tranşeei) – antagonistul se însămânţează în centrul cutiei, concurenţii – perpendicular. Termostat 24h. Aprecierea
 – după dimensiunea zonei de inhibiţie a creşterii culturii concurentului.
  În mediu semisolid  – I strat – antagonistul, II strat – concurentul. Termostat 24h. Aprecierea – zonă clară între straturi.
  Însămânţarea în mediu lichid  (BP) a unui număr egal de A şi C. După 24 h de incubaţie se reînsămânţează 0,1 ml pe placa cu geloză. Se
compară numărul coloniilor de A şi C.

32. Antibioticele. Notiune. Clasificarea dupa producent, spectrul si efectul de actiune asupra c elulei bacteriene. Mecanismele de
actiune a antibioticelor. Exemple.
ANTIBIOTICE (AB) –(AB) – produse de origine naturală (microbiană, animală sau vegetală), derivaţi semi-sintetici sau produse sintetice care inhibă
sau omoară selectiv unele mi/o sau/şi celule tumorale,
tumorale, f ără
ără a exercita ca regulă efecte toxice asupra macroorganismului.
Clasificarea AB
 După efectul asupra celulei
• Bacteriostatic (tetraciclina, cloramfenicol…
cloramfenicol…)
•
• Bactericid (streptomicina, polimixina)
•
• Bacteriolitic (peniciline, cefalosporine)
 După spectrul
spectrul de activitate
• spectru restrâns (îngust) de acţiune (AB anti-G+, anti-G-, anti-tuberculoase, anti-micotice, anti-tumorale)
•
• spectru larg de acţiune (G+ şi G-)
 După producent (origine)
•
• fungică (peniciline, cefalosporine,...)
• actinomiceta (aminoglicozide, macrolide, cloramfenicol, etc)
• microbiană (bacitracina din Bacillus subtilis , gramicidina din Bacillus brevis , polimixina din Bacillus polimyxa )
•
• vegetală – fitoncidele (alicina, rafanină, imanină)
•
• animală (lizozimul – din albuş de ou, ecmolina – din oase de peşte, eritrina – din masă eritrocitară, splenocitina – din splină)
 După compoziţia
compoziţia chimică (beta-lactamice, macrolide, aminoglicozide, fenicoli, polipeptide, poliene, sulfamide, chinolone şi
fluorochinolone, nitrofurani, etc)
Mecanismul de acţiune al AB
o AB cu acţiune asupra sintezei
sintezei peretelui celular  (dereglarea sintezei peptidoglicanului)
peretelui celular 
Beta-lactamice (peniciline, cefalosporine). Dereglează procesul de sinteză a PG, inhibând transpeptidazele (ţinta - PFP)
Vancomicina, teicoplanina (blochează transferul pentapeptidului din MCP spre peretele celular)
Bacitracina (blochează reciclarea moleculelor de transport transmembranar - bactoprenol)
Fosfomicina (blochează piruviltransferaza, implicată în sinteza acidului N-acetil muramic)
Efectul acestor AB este bactericid/litic, doar celulele metabolic active sunt omorâte. Nu Nu afectează
afectează celulele eucariote (lipsa PG).
o AB cu acţiune asupra MEx şi a MCt 

 AB polipeptidice (polimixina, colistina). Se fixează pe membrane bacteriene (în special pe lipidul A (ME la bacterii G-), provocând
dezorganizarea lor. Efect bactericid.
 AB polienice (nistatina, levorina, amfotericina B, etc). Se fixează pe sterolii MCP ale micetelor, perturbând respiraţia şi dezorganizând MCP
(permeabilitate excesivă şi moartea celulei).
Aceste AB acţionează şi asupra celulelor în repaos. Relativ toxice, în special nefro.
o AB cu acţiune asupra ribozomilor 

30S (aminoside: streptomicina, kanamicina, gentamicina, tobramicina, amikacina; tetracicline)

50S (cloramfenicol, triamfenicol; macrolide: eritromicina, oleandomicina; lincosamide: clindamicina, lincomicina).
Se leagă pe receptori specifici de pe subunităţile 30S sau 50S, perturbând sinteza proteică (inhibiţia transpeptidazei, a translocaţiei peptidelor,
etc). Rezultă inhibiţia sintezei proteice sau sinteza proteinelor nefuncţionale. Efectul este bacteriostatic (aminosidele – bactericid), doar asupra
celulelor active metabolic.
o AB cu acţiune asupra acizilor nucleici

 Rifampicina –– inhibă ARN-polimeraza ADN-dependentă. Rezultă stoparea sintezei ARNm

14
 Novobiocina , Chinolonele (acidul nalidixic, ciprofloxacina, ofloxacina) – blochează activitatea topo-izomerazelor, intervenind în conformaţia
 Novobiocina
ADN-ului. Efect bactericid.
Sulfamidele şi trimetoprimul  perturbă sinteza acidului folic şi folaţilor (cofactori în sinteza AN). Activitate bacteriostatică.
Producerea AB:AB: Metoda biologică; Metoda sintetică; Metoda semi-sintetică
Etapele metodei biologice:
1. Cultivarea tulpinilor-producente (ex.: Penicillium notatum, Actinomyces griseum, etc ) în mediu lichid adecvat
2. Extragerea AB
3. Purificarea şi concentrarea AB
4. Controlul toxicităţii
5. Determinarea activităţii AB
Activitatea AB se măsoară în unităţi de masă (g, mg, µg) sau de acţiune (UA). 1 UA – cantitatea minimală de AB care inhibă creşterea unei
tulpini de referinţă în condiţii standarde. Penicilina – 1UA = 0,6 µg de substanţă pură
Cerinţele faţă de AB: Toxicitate selectivă; Efect terapeutic cu doze minime; Activitate de lungă durată; Spectru restrâns de acţiune; Să fie
solubile şi absorbite uşor; Să nu provoace efecte secundare; Să nu se dezvolte rezistenţa contra AB; Să fie ieftine

33. Rezistenţa microbilor la antibiotice, tipurile. Mecanismele rezistenţei dobindite si manifestatea ei. Combaterea rezistenţei.
Cauzele: Factori genetici, proprii bacteriilor; Factori ce favorizează selecţia şi difuzarea tulpinilor bacteriene rezistente
Tipurile de rezistenţă:
o  Naturală, ereditară, de specie, prezentă la toţi membrii unei specii sau gen
 lipsa ţintei –– ex.: micoplasme, micete;
 imposibilitatea de a atinge ţinta  –– ex.: Mycobacterium (cerurile, lipidele împiedică pătrunderea AB în citoplasmă);
 bacteriile nu efectuează procesul inhibat de AB  –– ex.: acidul folic este preluat din mediu – rezistenţă la sulfamide
o Achiziţionată, dobândită, afectează tulpinile unei specii sensibile. Depinde de acţiunea de selecţie exercitată de AB utilizate în

tratament, urmată de răspândirea ei (între bacterii, inter uman,

uman, transmisie de origine animală).
 Diminuarea permeabilităţii membranare
 Modificarea ţintei moleculare
 Eliminarea excesivă a AB
 Inactivarea enzimatică a AB, care poate fi hidrolizat (penicilinază, cefalosporinază) sau modificat structural (acetilaze,
adenilaze, fosforilaze), etc.
Rezistenţa dobândită se poate manifesta fenotipic (bacteriile în faza de repaos, formele “L” de bacterii) sau genetic
genetic (genotipic)
Rezistenţa genetică poate
poate fi:
Cromozomială , determinată de mutaţii (10%)
Mecanisme:
Mecanisme: modificarea ţintei moleculare, diminuarea permeabilităţii membranare
 Plasmidică , epidemică, realizată prin transfer de gene prin intermediul plasmidelor R (poate fi rezistenţă multiplă).
Mecanisme: inactivarea enzimatică, modificarea ţintei, substituţia/supraproducţia ţintei, excreţie excesivă a AB.
Prevenirea rezistenţei
1. Supravegherea epidemiologică a tulpinilor rezistente
2. Politică strictă de prescriere a AB
3. Respectarea dozelor terapeutice corecte şi a timpului de tratament necesar 
4. Asocierea AB cu mecanisme de acţiune diferite
5. Prescrierea AB care nu sunt sensibile la beta-lactamaze, utilizând inhibitori (acidul clavulanic, sulbactamul, tazobactamul). Ex.:
augmentina – amoxicilina+acid clavulanic
6. Reciclarea AB
7. Producerea AB noi
Efectele negative ale antibioticoterapiei
1. Efect toxic (streptomicina – surditate, cloramfenicolul – toxică pentru măduva osoasă, polipeptidele – nefrotoxice, etc)
2. Efect teratogen
3. Acţiune sensibilizantă (penicilina, etc)
4. Disbacterioză
5. Dereglarea imunogenezei
6. Selecţia suşelor rezistente
Bacteriocinele –– substanţe proteice bactericide produse de numeroase specii bacteriene şi active asupra altor tulpini ale aceeaşi specii sau asupra
speciilor înrudite. Producerea bacteriocinelor este determinată plasmidic (plasmide Col).
Tipuri de bacteriocine: colicine (secretate de Escherichia coli), corinecine (Corynebacterium), vibriocine (Vibrio), piocine (Pseudomonas), etc.
Studiul sensibilităţii unei tulpini la bacteriocine (bacteriocinotipia) se utilizează în scopuri epidemiologice.

34. Notiuni de tulpini bacteriene sensibile, intermediare si rezistente la antibiotice. Metodele de determinare a sensibilitătii
microbilor la antibiotice: difuzimetrica (rondelelor), diluţiilor succesive. Noţiune de concentraţie minimă de inhibiţie (CMI) si
concentraţie minimă bactericidă (CMB).
Sensibilitatea microbilor la AB
În funcţie de rezultatele clinice, bacteriile se divizează în 3 clase:  sensibile la AB (S), rezistente (R) şi intermediare (I, moderat sensibile).
Tulpinile S – efectul terapeutic este obţinut cu doze terapeutice uzuale
Tulpinile R – efectul terapeutic nu poate fi obţinut cu doze terapeutice
Tulpinile I – succesul terapeutic este imprevizibil. Ar fi posibil cu doze mari sau la administarea locală a AB.
Fiecare tulpină izolată manifestă sensibilitate particulară. Ea poate fi studiată în laborator pentru determinarea profilului de sensibilităţi al acestei
tulpini, ceea ce constituie o antibiogramă.
Testarea sensibilităţii bacteriilor la AB
o Metoda difuzimetrică (rondelelor).
Utilizată uzual în infecţii banale.
15
 Condiţii: mediu standard, concentraţie standardă de mi/o (105/ml), rondele/discuri (comprimate) cu % standarde de AB, condiţii standarde.
Mediul este inoculat cu suspensia bacteriană. După uscare în termostat se aplică rondelele – 24h, 37° 37°C.
 Lectura –– diametrul zonei de inhibiţie a creşterii culturii bacteriene este comparat cu diametrele standarde pentru fiecare AB. Valori sub acest
diametru – tulpina este R, dacă este depăşit – S.
o Metoda diluţiilor 
Într-un şir de tuburi cu 1 ml BP se efectuează diluţia AB (256 UA, 128, 64, 32, 16, 1 6, 8, 4, 2, 1, 0,5,
0,5, etc). Se adaugă în fiecare tub (cu excepţia celui
martor) 0,1 ml de suspensie bacteriană 10 5/ml. Termostat - 24h.
 Lectura –– cea mai mică doză de AB care inhibă creşterea culturii după 24h de incubare (mediu clar) constituie Concentraţia Minimă de Inhibiţie
(CMI) a AB pentru tulpina testată. CMI măsoară efectul bacteriostatic.
Concentraţia Minimă Bactericidă (CMB) – cantitatea minimă de AB care omoară 99,9% din inoculum după 18h de incubare. Determinarea
CMB – din ultimele tuburi fără creştere se repică 0,1 ml de mediu pe placa cu geloză. După 24h se compară numărul celulelor ce au supravieţuit
cu nr iniţial de bacterii (105/ml).
Corelaţia dintre studii in vitro şi rezultate in vivo
În studii in vitro parametrii modifică în timp.  In vivo , la pacienţi, concentraţia AB
parametrii (densitatea suspensiei bacteriene, concentraţia AB, etc) nu se modifică
variază în timp şi în funcţie de ţesut.
Pentru a stabili dacă tulpina izolată este sensibilă sau rezistentă la un AB se cere cunoaşterea Concentraţiei Terapeutice (CT) CT) (cantitatea de AB
 prezent în focarul infecţios în cursul tratamentului cu doze terapeutice) a fiecărui AB testat.
Tulpini Sensibile – CMI/CT <1, ex.: 2/8, 2/16 - efect terapeutic posibil cu doze uzuale
Tulpini Rezistente – CMI/CT>1, ex.: 8/2, efect terapeutic imposibil
Tulpini Intermediare – CMI/CT=1, efect terapeutic imprevizibil. Pot fi utilizate doze maxime de AB sau administrarea lor locală
Testarea CMI / CMB este indicată în tratamentul infecţiilor grave : meningite, septicemii, endocardite, infecţii cronice sau la persoane cu
imunosupresie.
Monitorizatea (supravegherea) tratamentului cu AB. Verificarea eficac ităţii antibioterapiei.
antibioterapiei.
1. Determinarea concentraţiilor umorale sau tisulare ale AB
 Indicaţii: Utilizarea unui AB toxic; În caz când bolnavul suferă de deficienţe metabolice sau excretoare (renale, hepatice)
Se compară concentraţiile obţinute cu CMI a antibioticului testat (sau cu CT).
2. Studiul activităţii inhibitorii a lichidelor biologice (NEI)
Indicaţii: infecţii grave care nu răspund rapid la tratament.
Efectuarea: la diluţii duble (1/2, ¼...) ale
ale lichidului examinat (ser, LCR, urină) se adaugă suspensia bacteriană (din tulpina izolată de la bolnav).
Lectura: după 24h de incubaţie la 37°37° C se apreciază diluţia maximă cu efect bacteriostatic/cid.
NEI ≥1:8 reflectă eficienţa antibioticoterapiei

35. Bacteriofagul. Natura. Caracterele morfobiologice. Profagul. Lizogenia. Aplicarea practica a bacteriofagului.
 Bacterio
 Bacterio f ag 
ag i = virusuri
virusuri ce infecteaz
infecteazăă bacteriile
bacteriile.. Paraz
Paraziţi
iţi intracelular i obligator iiii ai bct.
bct.
Toate bacteriil
bacteriilee po
pot fi infectat
infectatee de către bacteriof 
bacteriof agi
agi.
In majoritatea cazurilor , un f ag ag anume infecteaz
infecteazăă doar celule
doar celulelele unui
unui singur gen,
ingur gen, unei nei anumite specii unei tulpini - specificit at 
specii sau a unei at ea f agului
agului 
 prez
 prezenţa
enţa R pt acest
cest f ag
ag la su p
su pr 
r afaţa
faţa bct-gazd
bct-gazdă.
ă.

Structura
Structura bacteriofagului
Structur a fagilor corespunde regulilor 
regulilor generale
generale ce se refer ă la structur a virusurilor 
virusurilor .
1.  Acid nucleic (ADN sau ARN,
 Acid nucleic ARN, mai frecvent dublu dublucatenar ).).
2. Inveliş
Inveliş proteic
proteic = capsidă   protec protecţie a materia
materialului genetic
genetic. Poseda R la suprafaţă  infecţia infecţia gazdei.
gazdei. Capsida este
este constituit
constituităă din
din
su b
su bunităţ
unităţii proteice
proteice,, capsomere , aran jate
aran jate simetric într-o ordine distinctă
distinctă, conferind forma fagului.fagului.
3. Unii f agi agi pot
pot conţine şi enzienzime (ex.: lizozim, neuraminidaza).
neuraminidaza).
Există 3 forme mor f fologic
 ologice principale de f agi agi:
  Fag icosaedri
icosaedricc: formă sf  sf eric
erică, 20 feţefeţe triu
triungi
ngiulare,
ulare, 30 muchii şi 12 vâ vârfuri (simetrie cubică
cubică a capsidei).
  Fag cilindri
cilindric:c: bastonaş
bastonaşe proteic
proteice formate
formate din capsomer 
capsomer e, e, asa
asamblate
mblate într-o structură tubulară (simetrie helicoidală a capsidei).
  Fag complex:
complex: constituit
constituit din cap icosaedri c ataşat ataşat la o coad ă helicoidală . Coada este este formată
formată din doua tuburituburi concentric
concentrice, un tub intern
rigid - canal ul axial 
ul axial , care este
este inconjurat de teaca cozii, un manş manşon contractil. Gulerul  cozii (colul) se află află la joncţ
joncţiunea capului cu
coada. La a partea
L parte a distală a cozii se află
ă o  plac
afl  pla că hexagonală,  pla ca ba zală , la fiecare apex fiind ancorate c âte un croşet  şi o fibră . Ele
reprez
reprezentă si sistemul
stemul de fixare
fixare a f agului
agului pepe  bacteria
 bacteria receptoa
receptoarere şi
şi contribui
contribuie la injecţia
injecţia materia
materialului genetic
genetic în celulă.
 Nu toţ
toţi fagii au o astfel de mor f fologie.
o  logie. Unii au coadăcoadă lulunga
nga şi non-
non-contractila
contractila, alţalţii - coada scurtă,
scurtă, sau
sau fară coadă.
coadă. Există şi şi f agi
agi filamento
filamentoşi.
Interacţiunea dintre bacteriof 
bacteriof ag ag şi celula-gazdă
Bacteriof agii
agii există în în stare de virioni
virioni extracelular i, iar iar la infectarea
infectarea unei
unei bacterii
bacterii ei pot
pot duce la doua
doua ti puri
 puri de infecţii
infecţii:
•  I nfecţie tică  f agii
nfecţie l itic agii virulenţi
virulenţi. La finelefinele ciclului
clului de multiplicare
multiplicare bacteria
bacteria infectat
infectatăă este lizată eliberând
liberând f agii
agii nou-formati.
nou-formati.
izogenă  f agii
nfectie nelitica sau l izogenă 
• Infectie agii tempera
temperaţi (moderaţ
(moderaţi). Ei infecteaz
infecteazăă bacteriil
bacteriilee f ăr ă a le distru
istrugge.
INFECTIA
INFECTIA LITIC TICĂ (ci (ciclul
clul biologic
biologic al f agului
agului virulent)
Adsorbţ
Adsorbţia. ciocnire intâ intâmplă
mplătoare  f agul agul se fixeaz
fixeazăă prin intermediul
intermediul plăcii
plăcii baz
bazale (la
(la inceput prin fibrele
fibrele sale,
sale, apoi
apoi prin
prin croş
croşete)
ete) de
de un R 
specific
specific de pe PC bacteri
PC bacteriaan (uneori flageli sau pili). pili).
Penetrarea
Penetrarea.. fixare ireversibilă
ireversibilă a f agului
agului pe pe PC  acţiuacţiune E (ex. lizlizoz
oziim)  perforare
perforare PC  contracţie
contracţie manş
manşon  apro pi
apro piere
ere cap de placa
placa baz
bazală
 canalul
canalul axial penetreaz
penetreazăă MCt  ADN f agic agic este
este injectat
injectat in bacterie.
bacterie.
Expresia
Expresia genomului
genomului viral (biosinteza componentelor fagice, maturizarea). penetrare penetrare ADN viral în bacterie (fag vegetativ)  timp de
în bacterie
aproximativ 12 minute virionul virion ul nu este depistat în  bacteriaa infectat
bacteri infect atăă = f 
a za d e eclipsă  . Ea coincide
coincid e cu si nteza
nteza enzi
enzimelor 
melor virale
virale care vor asigura
ulterior :
 replicarea
replicarea ADN f agic agic;
 sintezanteza proteinelor 
proteinelor f  f agice
agice;;
 asamblar mblar ea acestor element
acestor elementee.
Asa
Asamblar
mblarea f agilor
agilor. sinteza compuş
compuşi capsida şi AN în cantităţ cantităţii suficiente  asamblarea spontană spontană a particulelor noi de fagi, prin incorporarea
acidului nucleic
nucleic în capsidă.
capsidă.
16
 Elibera
Eliberarea rea. Majoritatea f agi agilor, după
după maturizare
maturizare,, su sunt eliber aţi în urma lize izei pe
per etelui
etelui bacteria
bacterian cu enzime ale bacteriofagului
Timp
Timpul ul dintre
dintre infectie
infectie şi eliberare
liberare (ciclul de reproducere) este este de 20-60 minute la 37°C, f agii agii sunt eliber aţi în val valuri de 50-1000 f agi agi pe
per celulă.
INFECTIA
INFECTIA NON LI LITIC
TICĂ SAU LIZOGENĂ IZOGENĂ : FAGII AGII TEMPER AŢI
Fagii
agii tempera
temperaţi (moderaţi) atunci cand infecteaz infecteazăă o bacterie
bacterie po pot:
1. sau induce un ci ciclu multiplicare, ce duce la l iza
clu complet de multiplicare, iza bacteriei
bacteriei,
2. sau, mai frecvent, după după injectarea
injectarea ADN-uluiDN-ului,, să integreze
integreze ace acest
st ADN în în cromoz
cromozomulomul bacteria
bacterian prin recombinare specifică,specifică,
formând
formând un pro f ag  ag (lizogenizare)
3. sau sa ramâ ramână în Ct su b su b formă de plasmidă .
In ultimele două ă cazuri bacteri
dou cazuri  bacteria a n u moar 
oar e şi, multiplic
multiplicându-se
ându-se,, replic
replică genomul
genomul viral concomitent cu propr  propr iul
iul să
său genom: bacteria
bacteria (cultura) este
este
numită
numită l izogenă 
izogenă . Ea posedă
Ea posedă şi şi transmi
transmite descende
descendenţilor 
nţilor capacitatea
capacitatea de a produc  produce fag fagi în absenţa
absenţa infecţiei
infecţiei..
Proprietăţile
Proprietăţile culturilor lizogene izogene
 Induc ţ iaia ciclului litic. Profagul pă păstrează
strează virulenţ
virulenţa potenţ
potenţială
ială. Menţi
Menţinnerea stă stării de lizogen
izogenieie implic
implică sintezanteza unui
unui represo
represor proteic
proteic, codificat
codificat de
de
f ag.
. D ispariţia
ag ispariţi a lui duce la inducţia a cicl 
cl 
ului l 
i tic.
inducţi ci ului ti nducţi se c. I nducţia a se p
 poa
oatte declanş
declan ş a spontan la un numar limitat de celule sau  poa
poatte fi  provocat
provo cată
ă la
majoritatea
majoritatea celulelor 
celulelor , de ex. ex., la acţ
acţiunea unor mutageni,
mutageni, ca ca razele
razele ultraviolete
ultraviolete sau mitomi mitomicina
cina C.
Sistemul
stemul SOS activat activat  prot. prot. RecA scindeaza represo represor ulul proteic
proteic al f agului
agului  expresia
expresia ciclului
clului litic
tic. Pentru aceaaceasta
sta prof 
prof agul
agul trebuie sa fie
exci zat 
 zat - operaţie
operaţie inversă integrăriiintegrării.. Exciz
xcizia este
este efectuat
efectuatăă de către proteina xis
proteina , codificat
codificatăă de f ag.
ag. Urmează
Urmează replicarea genom genomului ului,, sinteza
componen
componenttelor f elor f agului
agului şi f agii agii asa
asambla
mblaţi sunt eliber aţi pr  pr in
in liza celulei
celulei ( pr 
( pr of agul
agul - genă potenţia
potenţial letală!
letală!)).
În timpul replicării fagului moderat fragmente de ADN bacterian pot fi întroduse din eroare în particulele virale. Aceşti fagi pot în continuare
întroduce în cromosomul altor bacterii ADN bacterian capturat = proces de transfer genetic = transducţie. Natura genelor bacteriene transferate
 poate fi diferită: gene din apropierea locului de inserţie a fagului (transducţie specifică) sau fragmente de ADN bacterian întroduse din
întâmplare în capsida fagului (transducţie generalizată)
 I munit 
munit ateate contr a su su prainfecti 
 prainfecti ei  ei . Bacteri
Bacteriileile lizogene
izogene su sunt imune la f f ag 
ag ul virulent
ul virulent omolog profagului g ă  g ă  zduit . Ace
Acest f ag
ag se
se adsoa
soarbe, injecteaza
injecteaza
ADNul
DNul,, dar f 
dar f ăr ă a se replica sau provoca liza. liza.
Conversie fagică fagică (modificarea fenotipului celulei cauzată de genele profagului) .
Bacteriile
acteriile infectate
infectate cu un f ag ag po
pot prez
prezenta
enta unele caractere absente la celulele celulele neinfectat
infectate.
e.
C onversie
onversie f f ag  ică cauzat
ag ică  cauzatăă de:
1. expresia
expresia unor gene
unor gene ale f agului agului de că către celule
2. inactivarea
inactivarea unor gene
unor gene cromoz cromozomale omale la integrarea
integrarea pr  pr of agului
agului..
De ex.ex . , tulpinile de Corynebacterium diphtheriae care  provoac
provo dif 
acă ă dif teria
teria sunt liz lizogeni
ogenizate
zate de un anumit ti p  p de f agi
agi care codeaza
codeaza şi exprimă o
toxină puternic
puternică; ă; toxina eritrogenă a Streptococcus pyogenes , etc
Cultura
ultura şi titrarea
titrarea bacteriof agilor agilor.. Efec fectul f agilor
agilor virulenţi
virulenţi asup supra culturilor
culturilor bacteriene
Bacteriofagii sunt cultivaţ cultivaţi în laborator î
laborator în mediu de cultur ă lichid sau solid în prezenţa bacteriilor omologe. omologe.
Cultivarea în mediu lichid:
Bacteriile sensibile şi fagii se întroduc într-un bulion nutritiv (nr (nr fagi < nr nr bct).
bct). Amestecul este incubat pentru a permite bacteriilor să să se
multiplice şi de a fi infectate de că către fagi  numă numărul fagilor creş creşte mai rapid decâ decât cel al bacteriilor pâ până la un punct critic câ când numă
numărul fagilor 
 prezenţi este suficient pentru a infecta toate bacteriile culturii. Toate celulele bacteriene sunt lizate
 prezenţ lizate î n acela ş
acela şii timp, ce duce la di spariţi
di spariţiaa
complet ă 
complet ă aa turbidit ăţ  ăţ iiii culturii (clarificarea mediului).
C ultivarea
ultivarea fagilor în mediu solid: Amestecul bacterii-fagi poate fi adă adăugat la geloza topită şi răcită la 45° 45° C şi apoi turnat în cutia Petri.
Bacteriile cresc,
cresc , se multiplică, formând o peliculă fină, iar fagii
iar  fagii continuă
continu ă să infecteze provocâ
provoc â nd liza confluentă
confluentă a culturii bacteriene. Aceste
“colonii” de fagi se manifestă sub forma unor pete sterile (plaje). Numărul plajelor indică numărul fagilor infecţioşi în prelevat (fiecare colonie
se formează pe contul multiplicării unui virion fagic).
Bacteriofagii pot fi intâlniţi în diferite prelevate umane sau din mediul extern. Fagii indică prezenţa bacteriilor sensibile.
Bacteriofagii
IZOLAREA BACTERIOFAGILOR 
Prelevate: apă, sol, materii fecale, puroi, etc
Izolarea directă –– filtrarea prelevatelor prin filtre bacteriene, ultracentrifugare.
Izolare prin metoda de îmbogăţire fără însămânţare –– materialul de examinat se inoculează într-un mediu nutritiv lichid (pentru multiplicare
 bacteriile omologe fagului căutat). Peste 10 ore de in cubare la 37° 37° C bulionul este supus filtrării. In filtrat s-au acumulat fagii care s-au inmulţit
 pe contul bacteriilor omologe din prelevat.
Izolare prin metoda de îmbogăţire cu însămânţare –– inocularea prelevatului într-o suspensie bacteriană omologă fagului căutat. Cultura
 bacteriană asigură îmbogăţirea fagilor. Peste 10 ore de incubare la 37° 37° C bulionul este supus filtrării.
INDICAREA BACTERIOFAGILOR 
Metoda OTTO. Pe placa de geloză din cutia Petri se însămânţează în gazon suspensia de bacterii omologe fagului. În continuare se aplică o
 picătură de filtrat care conţine fag (cutia poate fi înclinată ca picătura să se prelingă). Cutia se incubează la 37° 37° C timp de 24 ore.
 Aprecierea: dacă în filtrat se aflau fagi omologi culturii bacteriene, în locul aplicării filtratului se se observă o zonă de liză (colonie negativă de
fag).
Metoda FURT. FURT. Filtratul ce conţine fagi se amestecă cu geloză topită şi se toarnă în cutia Petri. Suprafaţa cutiei se împarte în 4 sectoare. În
fiecare sector se însămânţează în striuri culturi cunoscute de diferite bacterii. Incubare la 37° 37°C 24 ore.
 Aprecierea: lipsa creşterii bacteriilor într-un sector indică prezenţa fagului omolog.
Metoda FISHER 
Similară cu metoda Furt, doar că suprafaţa cutiei se împarte în 10 cadrane, astfel astfel pot fi însămânţate 10 culturi bacteriene şi pot fi indicaţi
concomitent mai mulţi fagi.

TITRAREA BACTERIOFAGILOR 
Este utilizată pentru determinarea numărului de fagi virulenţi în prelevat sau cultură.
Metodele de titrare a bacteriofagului
Titrarea bacteriofagului în mediu lichid (metoda Appelman)
Titrarea bacteriofagului în mediu solid (metoda Gratia)
APPELMAN – la diluţii logaritmice a culturii de fag (10-1.....10-10) în bulion peptonat se adaugă suspensie bacteriană omologă fagului examinat.
După 24 ore de incubare la 37°
37° C se apreciază titrul fagului: dil u ţia maximă a fagului care încă mai provoacă liza bacteriilor (mediu clar).
se apreciază

17
 GRATIA. După diluţia logaritmică a fagului şi adăugarea culturii bacteriene,
bacteriene, conţinutul fiecărui tub se amestecă cu geloză topită şi amestecul se
toarnă în cutii Petri.
Petri. După 24 ore de incubare la 37°
37°C se numără plajele formate (coloniile negative de fagi). Numărul
Numărul plajelor corespunde cu nr 
de fagi virulenţi din materialul de examinat.
APLICAREA PRACTICĂ A FAGILOR 
În domeniul terapeutic
Tratamentul şi profilaxia maladiilor infecţioase
În domeniul diagnostic
 Fago-identificarea –– identificarea tulpinilor bacteriene necunoscute cu ajutorul fagilor omologi (metoda Otto, Furt, etc)
 Lizotipizarea (fagotipajul). Permite diferenţierea unor tulpini din cadrul aceleeaşi specii (subdivizarea speciei în lizotipuri/fagovaruri). Este
utilizat pentru tulpini de Staphylococcus aureus, Salmonella Typhi, ş.a.
Lizotipul reprezintă un marker epidemiologic.
Fagii reprezintă un model de studiu pentru geneticieni, fagii temperaţi se utilizează în ingineria genetică (ei pot asigura transferul de
material genetic prin transducţie).

36. Virusurile. Natura. Particularităţile biologice. Principiile de clasificare. Forma si dimensiunile virusurilor. Metodele de
studiu.
Virusuri = gene vagabonde = particule infectioase autonome, caracterizate prin :
1. Reprezintă structuri acelulare cu potenţial infecţios
2. Dimensiuni de rangul nm (20-400 nm)
3. Genomul viral este constituit dintr-un singur tip de AN (ADN sau ARN)
4. Sunt lipsite de metabolism propriu, fiind paraziţi obligaţi intracelulari
5.  Nu cresc şi nu se divid, se reproduc în celule vii
6.  Nu cultivă pe medii artificiale, numai pe celule vii
7. Rezistenţă naturală la antibiotice
myxovirusuri : AN + capsida = nucleocapsida; reovirusuri : ARN dublu catenar 
Rol capsida: protecţia AN, rol antigenic, adeziune
Virusurile cu supercapsida realizeaza absorbtia prin intermediul ei  utilizarea detergentilor pt inlaturararea supercapsidei  inlaturare
virulenta.
CLASIFICAREA VIRUSURILOR 
După tipul AN (cu genom ARN/ADN)
După dimensiuni (mici – 20-50 nm, medii – 50-150 nm, mari – peste 150 nm)
După tipul de simetrie a capsidei (helicoidală, cubică, mixtă)
După gazdă (om, animal, insectă, bacterie)
După sensibilitatea în mediul extern, etc
Virusuri ADN : Parvoviridae, Hepadnaviridae, Adenoviridae, Herpesviridae, Poxviridae
Virusuri ARN+: Picornaviridae, Caliciviridae, Togaviridae, Flaviviridae, Coronaviridae, Retroviridae
Virusuri ARN- : Rhabdoviridae, Paramyxoviridae, Orthomyxoviridae, Bunyaviridae, Arenaviridae, Filoviridae
Virusuri ARNd.c. : Reoviridae
Virion – unitate structurală infecţioasă a virusului
Viroid – ARNm.c., circular, asociat cu boli la plante
Prion – proteină termostabilă infecţioasă, cauzează la om boala Kuru, Creutzfeldt-Jacob, sindromul Gerstmann-Straussler, scrapie la oi
COMPOZIŢIA CHIMICĂ ŞI STRUCTURA VIRIONULUI
Virusurile simple – AN şi înveliş proteic – capsida (nucleocapsidă)
Virusurile complexe – nucleocapsidă şi un înveliş extern, lipoglicoproteic (supercapsidă, peplos)
AN – ADN sau ARN, mono- sau bicatenar, linear, circular sau fragmentat.
ARN monocatenar : ARN+ (catenă cu sens, ARNm) sau ARN- (catenă fără sens)
Funcţia AN – asigurarea replicării şi expresia genomului pentru sinteza proteică
Capsida – formată din unităţi proteice, capsomere, aranjate simetric.
Simetrie helicoidală – capsomerele se fixează pe catena de AN, formă de bastonaş
Simetrie cubică (icosaedrică) – capsomerele se aranjează în jurul AN, formând un icosaedru (poliedru regulat cu 20 feţe triungiulare şi 12
vârfuri), eikos=20
Simetrie mixtă (bacteriofagii, poxvirusurile)
Funcţia – protecţia AN, rol antigenic, adeziune
Supercapsida – structură glucido-lipido-proteică, derivată din membrana celulei gazdă (lipidele din membrana celulară,
glicoproteinele proprii)
Funcţie – protecţie, antigene de suprafaţă, adeziune
Unele virusuri conţin enzime – polimeraze, transcriptaze, etc.
Acţiunea factorilor fizici, chimici. Virusurile sunt foarte sensibile la căldură, desicare, UV. Detergenţii şi solvenţii inactivează
virusurile cu supercapsidă. Pot fi conservate prin liofilizare sau la -80 C
REPRODUCEREA VIRUSURILOR 
I ADSORBŢIA virusului la celula-gazdă prin intermediul receptorilor specifici (tropism)
II PENETRAREA în celulă: Pinocitoză (viropexis); Fuziunea membranelor; Translocare; Injectarea AN în citoplasmă
III DECAPSIDAREA (enzime celulare)
IV BIOSINTEZA (sinteza proteinelor şi replicarea AN)
Are loc în citoplasmă (virusuri cu ARN) sau nucleul celulei (virusuri cu ADN)
Biosinteza virusurilor ADN: ADNdc transcrierea ARNm, translaţia (precoce, tardivă), replicarea, sinteza proteică
Biosinteza virusurilor ARN: ARN+ translaţie, replicare, sinteza proteică; ARN- transcriere, ARNm, translaţie, replicare, sinteza proteică;
Retrovirusuri (ARN+) transcriere, ADN-, ADNdc, transcriere, ARNm, replicare, translaţie, sinteza pr. (sau integrare în cromosom)
V. MORFOGENEZA (asamblarea) virionilor 
Proteinele capsidale participă la formarea nucleocapsidei (nucleu,citoplasmă), glicoproteinele sunt inserate în MCP, substituind proteinele
celulare. Contribuie la apariţia incluziunilor sau a corpusculilor elementari.
VI. ELIBERAREA virionilor (liza celulei, înmugurire, exocitoză)
18
 Interferenţa virală – fenomen în care, consecutiv infecţiei unei celule cu 2 virusuri, multiplicarea unuia este inhibată (virus interferat / virus
interferent)

37. Virusurile simple si complexe. Structura virionului. Etapele de interactiune a virionului cu celula gazda.
RELAŢII VIRUS-CELULA GAZDĂ
Infecţie virală productivă, citocidă
Virusul este infecţios iar celula permisivă. La nivelul ma/o corespunde infecţiilor acute, aparente sau inaparente (gripă, rujeolă)
Infecţii virale persistente
Celulele infectate supravieţuiesc cu producerea permanentă sau intermitentă a virusului.
Infecţii abortive cu virioni defectivi – infecţia nu se exprimă, are loc transformarea celulelor prin proteine virale. Ele devin ţintă pentru
efectorii imunităţii (macrofage, T-limfocite) în cursul unor infecţii cronice (PESS post-rujeolică)
Infecţii integrate (virusuri ADN sau copii ADN ale Retrovirusurilor)
Transformarea malignă a celulei gazdă
Manifestarea infecţiei după o perioadă de incubaţie îndelungată cu expresia integrală a genomului viral (HIV-SIDA) – infecţii lente
Reactivări ocazionale, repetate ale infecţiei cu exprimarea integrală a informaţiei genetice virale (infecţia h erpetică) – infecţii latente
Infecţii cronice – perioade de remisie şi acutizare, virusul este prezent permanent, chiar în absenţa simptomelor (hepatita virală B)

38. Culturile celulare. Tipurile. Izolarea virusurilor pe culturi de celule. Metodele de indicare si i dentificare a virusului izolat.
Virusurile sunt cultivate pentru: Stabilirea diagnosticului etiologic; Testarea infecţiozităţii virusurilor; Testarea preparatelor antivirale;
Producerea vaccinurilor 
SISTEME DE CULTIVARE: Culturi de celule; Ou embrionat de găină; Animale de laborator 
Animalele de laborator se utilizează limitat (receptivitate selectivă, preexistenţa infecţiilor, cost avansat). Se recurge numai când nu există
alte posibilităţi (VHB, HIV, Coxsackie, etc). Constituie modele de cercetare sau de control al vaccinurilor. Animalele utilizate curent – 
şoriceii albi nou-născuţi, dar pot fi utilizaţi şobolani, cobai, maimuţe, etc.
Regulile de lucru cu animalele de laborator (selectare, inoculare, examinare) sunt identice cu cele din infecţiile bacteriene.
Oul embrionat de găină (5-13 zile) reprezintă un mediu de celule nediferenţiate, cu multiplicare activă, steril şi lipsit de mijloace de apărare
antiinfecţioasă. Se utilizează în prepararea unor vaccinuri virale (ex.: gripal)
Iniţial se verifică viabilitatea embrionului la ovoscop în camera obscură.
Prelevatul se inoculează steril cu seringa în cavitatea amniotică sau alantoideană, sau pe membrana chorioalantoideană (utilizând metoda
deschisă sau închisă). Orificiul se parafinează şi se incubează la 35-37 C timp de 48-72 ore
Culturile de celule. Celulele provenite din ţesuturi adulte sau embrionare, normale sau tumorale, plasate într-un mediu adecvat (nutrienţi,
 pH, t) rămân viabile şi se multiplică. Pentru cultivarea virusurilor se utilizează culturile în monostrat celular.
Tipurile de culturi de celule:
Culturi primare (primar tripsinizate). Sunt obţinute din ţesuturi adulte sau embrionare de origine animală sau umană. Suportă 4-6 pasaje
(subcultivări)
Culturi diploide. Obţinute din ţesut embrionar (MRS5, fibroblaste umane). Pot fi subcultivate 40-50 generaţii
Linii continui de celule. Obţinute din ţesut tumoral. Pot fi subcultivate nelimitat.
Obţinera culturilor de celule primar tripsinizate:
Prelevarea ţesutului (ex.: rinichi de maimuţă)
Fragmentarea şi spălarea cu sol fiziologică
Dezagregarea tisulară cu enzime proteolitice
Separarea celulelor prin centrifugare
Dozarea suspensiei 10 5 – 106 celule/ml
Întroducerea celulelor în mediu nutritiv şi repartizarea în recipiente sterile
Incubarea până la formarea monostratului celular (inhibiţie de contact)
Monostratul poate fi infectat cu virus sau serveşte drept sursă de celule pentru o nouă cultivare (pasaj)

Mediile de cultură pentru culturi de celule conţin AA, Vit, factori de creştere, săruri minerale (Eagle, Hanks, 199, hidrolizat de
lactalbumină, etc), roşu fenol pentru monitorizarea pH (virează în galben în mediu acid)
Mediile de creştere sunt îmbogăţite cu ser sangvin (uman, animal) – pentru cultivarea CC
Mediile de întreţinere se utilizează pentru menţinerea monostratului în procesul reproducerii virale. Nu conţin ser.
CC reprezintă sistemul virus-gazdă predilect în v irologia clinică şi cercetare.
Inocularea CC; Se aleg tuburi cu monostrat bine format; Se înlătură mediul de creştere, se spală cu sol. Hanks
Se inoculează 0,1 – 0,2 ml de prelevat; Peste 30-60 min în tuburi se toarnă câte ; 1 ml mediu de întreţinere
Se întroduc în termostat la t adecvată 3-4 zile

39. Izolarea virusurilor in ou embrionar de gaina. Metodele de infectare. Indicarea si ident ificarea virusului izolat.
Oul embrionat de găină (5-13 zile) reprezintă un mediu de celule nediferenţiate, cu multiplicare activă, steril şi lipsit de mijloace de apărare
antiinfecţioasă. Se utilizează în prepararea unor vaccinuri virale (ex.: gripal)
- Iniţial se verifică viabilitatea embrionului la ovoscop în camera obscură.
- Prelevatul se inoculează steril cu seringa în cavitatea amniotică sau alantoideană, sau pe membrana chorioalantoideană (utilizând
metoda deschisă sau închisă).
- Orificiul se parafinează şi se incubează la 35-37°C timp de 48-72 ore
 Indicarea virusului în oul embrionat de găină
Ouăle se răcesc 18 ore la +4 grade C pentru o vazoconstricţie maximă, apoi aseptic se taie coaja, se recoltează lichidul alantoic sau amniotic, iar 
MCA şi embrionul se întroduc în cutii Petri sterile. Se observă:
1. Moartea embrionului
2. Apariţia modificărilor (hemoragii, pustule) pe MCA
3. Acumularea de HA în lichide
40. Metoda virusologica in diagnosticul virozelor. Materiale de examinat (prelevate) de la bolnav. Regulile de recoltare, ambalare
si conditiile de transportare in laborator. Pregatirea pobelor pentru examinare in metoda virusologica. Etapele si esenta lor.

19
 DIAGNOSTICUL DE LABORATOR AL VIROZELOR 
Indicaţii:
Boli cu măsuri terapeutice sau profilactice speciale (SIDA, hepatite, rubeola, etc)
Elucidarea etiologiei virale a unor izbucniri epidemice (meningite, gastro-enterite, pneumonii, etc)
Supravegherea epidemiologică
Prelevate: LCR, sânge, exsudate, secreţii nazale, rino-faringiene, mase fecale, urină, vezicule şi ulceraţii cutaneo-mucoase, bioptate, etc.
Eficacitatea diagnosticului este condiţionată de:
Alegerea corectă a prelevatelor, calitatea lor şi transportarea în laborator 
Examinarea precoce (la debutul bolii)
Transportarea rapidă a probelor sau utilizarea mediului de transport
Respectarea regulilor de autoprotecţie şi de protecţie a anturajului la recoltare, transportare şi examinarea probelor 
METODELE DE DIAGNOSTIC AL VIROZELOR 
METODE DIRECTE
Examenul virusoscopic (evidenţierea directă a virionului sau a componentelor lui în prelevate)
Examenul virusologic (izolarea şi identificarea virusului)
Detectarea Ag virale în prelevat
Identificarea genomului viral (hibridizarea AN, amplificarea genică – PCR)
METODE INDIRECTE
Serodiagnosticul (creşterea de cel puţin 4 ori a titrului Ac în dinamică)
EXAMENUL VIRUSOSCOPIC
Microscopia optică – depistarea în prelevat a incluziunilor virale specifice (corpusculii Guarnieri în variolă, Babeş-Negri în rabie) sau
nespecifice, citoplasmatice sau nucleare. Se prepară frotiuri sau frotiuri-amprente colorate Romanovschi-Giemsa sau cu fluorocrom
Microscopia electronică
Imunoelectronomicroscopia – mai sensibilă, mai specifică. Se examinează complexele imune virus – Ac
Imunofluorescenţa (directă şi indirectă) – utilizată în diagnosticul rapid al virozelor 
EXAMENUL VIRUSOLOGIC
Prelucrarea prealabilă a prelevatelor:
Omogenizarea (după necesitate)
Înlăturarea elementelor celulare, inclusiv bacteriene (centrifugare, ultrafiltrare)
Tratarea cu antibiotice pentru prevenirea creşterii bacteriilor şi fungilor contaminanţi (penicilină - 500 UA/ml, streptomicină – 500 UA/ml,
nistatină - 20 UA/ml)
Etapele diagnosticului virusologic: Izolarea virusului; Evidenţierea (indicarea) reproducerii virale; Identificarea virusului
Izolarea virusului se realizează prin inocularea cu material de examinat a animalelor de laborator, embrionilor de găină sau a culturilor de
celule. Alegerea sistemului de cultivare se efectuează în funcţie de particularităţile biologice ale agentului etiologic p robabil şi posibilităţile
laboratorului.
INDICAREA VIRUSULUI
În culturi de celule
ECP – modificări degenerative şi distrugere celulară, rezultat al multiplicării virale (rotunjire sau retracţie celulară, citoliză, apariţia
vacuolelor sau granulelor în citoplasmă, picnoza nucleului, fuziunea membranelor, etc). ECP poate fi studiat la microscopul optic pe celule
necolorate sau colorate cu hematoxilin-eozină, Giemsa, fluorocrom.
Incluziuni virale
Reprezintă acumulări paracristaline de virioni sau de componente virale în aria de replicare şi asamblare a virusurilor (citoplasmă, nucleu).
Coloraţia Giemsa, hem-eozină, fluorocrom. Localizarea, forma şi afinitatea tinctorială (bazofile, acidofile) sunt particularităţi diagnostice
 pentru unele viroze.
Interferenţa
Ex.: V.rubeolic nu produce ECP, dar determină fenomenul de interferenţă. Pentru detectarea V.rubeolei se infectează CC cu virus
citopatogen. Lipsa multiplicării acestui virus confirmă prezenţa V.rubeolei.
Hemadsorbţia (RHAd) – pentru virusuri cu HA. Unele virusuri posedă în componenţa capsidei, în special supercapsidei, glicoproteine
care pot adera la suprafaţa hematiilor – HA. În timpul eliberării din celulă prin înmugurire a acestor virusuri, HA lor se află deja înserate în
MCP la nivelul mugurelui. Dacă la aceasta etapă în recipientul cu monostrat celular se adaugă suspensie de hematii şi se menţine 15-20 min
la t caracteristică fiecărui virus, la microscop pot fi urmărite hematiile fixate la suprafaţa celulelor infectate (RHAd).
Hemaglutinarea (RHA) Pentru virusurile cu HA acumulate în mediul de întreţinere. În acest caz mediul de întreţinere aglutinează
eritrocitele unor specii de mamifere sau păsări.
Formarea plajelor Reprezintă focare de celule alterate în monostratul celular acoperit cu agar. Numărarea plajelor permite cuantificarea
virusului infectant.
Proba culorii Metabolismul celular neafectat – virajul culorii mediului din roşu în galben (pH acid). Metabolismul celular inhibat – 
culoarea mediului nu se modifică
Indicarea virusului în oul embrionat de găină
Ouăle se răcesc 18 ore la +4 grade C pentru o vazoconstricţie maximă, apoi aseptic se taie coaja, se recoltează lichidul alantoic sau
amniotic, iar MCA şi embrionul se întroduc în cutii Petri sterile. Se observă: Moartea embrionului; Apariţia modificărilor (hemoragii,
 pustule) pe MCA; Acumularea de HA în lichide; Indicarea virusului pe animale de laborator; Boala manifestă a animalului, deces
Urmărirea virusului în organele-ţintă: Hemaglutinare; Infecţiozitatea omogenatelor; Examene histopatologice (leziuni inflamatorii,
degenerare, incluzii virale specifice: corp. Babeş-Negri în neuronii infectaţi cu V.rabic, etc) Identificarea virusurilor; Determinarea genului,
speciei şi serotipului de virus prin stabilirea structurii antigenice.
Se efectuează cu ajutorul serurilor imune specifice antivirale în diferite reacţii serologice: RN; RIHA/RIHAd; RFC; RIF; RIE (ELISA) ;
ARI, etc
DETECTAREA AG VIRALE ÎN PRELEVATE
Avantaje: simplitatea şi rapiditatea examenului, nu necesită menţinerea infecţiozităţii virusului
Dezavantaje: sensibilitate direct proporţională cu cantitatea virusului din prelevat
Se utilizează Ac policlonali de origine umană (seruri imune) sau Ac monoclonali (de origine murină)
Reacţii: RHAI, RLA, RIF, RIE, Western-blot, ARI, etc.

20
 IDENTIFICAREA GENOMULUI VIRAL (punerea în evidenţă a AN virali din prelevate în cursul infecţiilor virale acute sau cronice şi
monitorizarea tratamentului). Pot fi examinate toate ţesuturile şi lichidele biologice. Hibridizarea acizilor nucleici fără amplificare.
Hibridizarea după amplificare (PCR şi variantele ei)
DIAGNOSTICUL SEROLOGIC
Esenţa: depistarea Ac sintetizaţi de gazdă în răspuns la o infecţie virală.
După o primo-infecţie are loc inducerea formării Ac, iar după o reinfecţie sau reactivare titrul Ac creşte în dinamică. În serodiagnosticul
virozelor este obligator de a examina 2 probe de ser de la bolnav : prima prelevată la debutul bolii, al doilea prelevat peste 15 zile. Ac sunt
depistaţi în ser, uneori în LCR, exsudate, lichid articular, etc. Pentru depistarea Ac se utilizează Ag virale de referinţă (suspensie virală
inactivată, proteine virale native sau recombinante, oligopeptide sintetice).
Tehnici utilizate: RFC, RIHA, RHAI, RN, RIFI, ARI, AIE (ELISA), etc.
Semnificaţie diagnostică prezintă trecerea titrului de Ac de la 0 la pozitiv (seroconversie, primo-infecţie) sau creşterea titrului Ac de cel 
 puţin 4 ori în cursul infecţiei. Ambele seruri vor fi testate în aceeaşi zi, prin tehnici identice şi în acelaşi laborator.

41. Rolul microorganismului in procesul infectios. Notiune de mi/o patogene. Patogenitatea si virulenta mi/o. Unitatile de
virulenta. Utilizarea practica a atenuarii dirijate a virulentei.
INFECŢIA – totalitatea proceselor biologice care se produc în ma/o în urma penetrării mi/o patogene sau poten potenţţial p
ial patogene
atogene (PP).
(PP).
PROCESUL INFECŢIOS – interacţiunea dintre mi/o şi ma/o în diverse condiţii ale mediului ambiant. Manifestarea lui poate fi inaparentă  /
asimptomatică (stare de portaj sănătos, eliminarea rapidă a mi/o) sau simptomatică .
MALADIA INFECŢIOASĂ – manifestarea supremă a procesului infecţios diferite simptome efectele metaboliţilor microbieni (toxine,
enzime,
enzime, etc)
etc) sau de reacţia imună a gazdei la prezenţa bacteriei.
Particularităţile bolii infecţioase
1.  provocata
 provocata de agenţi patogeni
2. Contagiozitate (capacitatea
(capacitatea de
de aa se
se transmite
transmite de
de la
la o sursă la o persoană receptivă)
3. Specificitate (un agent provoacă o infecţie, ex.: Clostridium tetani este agentul tetanosului, etc.)
4. Evoluţie clinică stadială; Imunitate la reinfecţie (durată variabilă)
5. Apariţia maladiei
maladiei depinde de multipli factori, în special de capacitatea agentului cauzal de a provoca maladia şi de gradul de
 gazdei la această invazie
rezistenţă al 
al gazdei
ROLUL MICROORGANISMULUI ÎN PROCESUL INFECŢIOS. PATOGENITATEA ŞI VIRULENŢA
Relaţiile dintre mi/o şi ma/o gazdă: Comensalism (flora bucală, intestinală, etc); Parazitism (prezenţa mi/o este nocivă pentru ma/o). Orice mi/o
“parazit” capabil să provoace o infecţie (condiţii adecvate) este considerat patogen.
Există 2 tipuri de mi/o patogene:
Obligat (cert)
(cert) patogene, care infectează persoane imunocompetente cu doze mici
Potenţial patogene (oportuniste), care pot cauza infecţie numai cu doze mari sau la persoane imunocompromise (deseori fac parte din flora
normală a organismului)
Mi/o patogene pot fi găzduite uneori fără a provoca maladia, astfel de persoane sunt numite purtători sănătoşi de germeni.
Microorganismele patogene se caracterizează prin:
•  Patogenitate –– capacitatea unei bacterii de a declanşa infecţia. Este un caracter de specie determinat genetic (cromozom, plasmide,
 bacteriofagi). În cadrul unei specii patogene pot exista tulpini cu manifestare variată a patogenităţii – de la absenţa totală până la foarte
înaltă.
• Virulenţă  –– gradul de patogenitate al al unei tulpini (măsură cantitativă a patogenităţii). Se apreciază prin infectarea animalelor de
laborator cu cantităţi diferite de mi/o.
Unităţile de virulenţă:
DLM – numărul de bacterii necesar pentru a ucide 80% din animalele animalele infectate
DL50 – 50% letalitate
DCL – 100% letalitate
DI50/DI –– provoacă boala la 50% / 80% animale
Modificarea virulenţei:
 Amplificarea prin
prin transfer şi
transfer şi recombinare genetică, condiţii optime pentru creştere
 Reducerea (atenuarea) prin menţinerea bacteriilor în condiţii nefavorabile (t, factori chimici, etc), etc), mutaţii
mutaţii

42. Caracteristica mi/o patogene. Factorii de patogenitate. Clasificarea. Rolul factorilor de patogenitate de structura si al
enzimelor de patogenitate in evolutia infectiei.
Bacteria patogenă trebuie:
1. Să fie capabilă de a se transmite între gazde
2. Să penetreze în organismul-gazdă
3. Să se răspândească  prin prin organism
4. Să se multiplice şi să persiste (evitând sau distrugând sistemul imun al gazdei)
5. Să producă leziuni
asigurate de factorii de patogenitate.
Aceste capacităţi sunt asi
Factorii de patogenitate ai bacteriilor
Factori structurali (somatici)
•  Adezine - fimbriile, glicocalixul, proteine de adeziune ale peretelui celular. Asigură aderarea bacteriilor la receptorii de pe suprafaţa
celulelor-ţintă sau la proteine matriciale extracelulare (colagen, fibronectină, laminină, elastină, etc)
•  Proteine ale sistemelor de secreţie (tipuri I-IV)
• Capsula  –– antifagocitar, anti-complement  Ag K 
•  Antigenul O - antifagocitar 
•  Peptidoglicanul  (adeziune, agresie tisulară)

21
 •  Acizii teichoici/lipoteichoici (adeziune, toxicitate)
•  Proteina A la stafilococi (acţiune antifagocitară prin fixarea Fc a IgG)
•  Proteina M  la streptococi (adeziune, antifagocitar)
Enzime de patogenitate (responsabile de persistenţă, diseminare şi producerea leziunilor)
• Plasmocoagulaza (formarea trombilor septici-efect
septici-efect antifagocitar, propagare
antifagocitar, propagare în organism)
• Fibrinolizina (eliberarea bacteriilor din trombi)
• Hialuronidaza (diseminar 
(diseminar e,
e, leziuni tisular e)
• Colagenaza (identic)
•
•  Neuraminidaza (lichefierea mucusului)
•
• Proteaze (ex.: distrugerea Ig A secretorii)
•
• Dezaminaze
•
• Decarboxilaze
•
• Fosfataze, etc
Toxine bacteriene (responsabile de leziuni): Exotoxine (proteice, secretate în mediul extracelular); Endotoxine (LPZ, legate de celula
 bacteriană)
Moduline şi invazine:
invazine: Injectate la suprafaţa sau direct în interiorul celulei-ţintă; Induc penetrarea (internalizarea) şi propagarea bacteriană. Se
întâlnesc la Yersinia, Shigella, Salmonella, Escherichia
Alţi factori ce asigură persistenţa mi/o: Variaţii antigenice; Mimicria antigenică

43. Toxinele microbiene. Tipurile de toxine si caracteristica lor . Rolul in patogeneza infectiei.
Caracteristica exotoxinelor:
•
• Proteine produse de bacterii G+/G-
•
• Pot fi secretate în mediul extern, eliberate în spaţiul periplasmic sau fixate pe suprafaţa celulei
• Termolabile (excepţie – enterotoxina stafilococică şi TS (toxina termostabilă) a E. coli)
•
• Hidrosolubile şi acţionează la distanţă
•
• Efectul se instalează după o perioadă de incubaţie
•
• Manifestă tropism (specificitate de acţiune)
•
• Toxicitate înaltă (DLM de ordinul ng/kg)
• Exotoxinele sunt imunogene (induc sinteza anticanticorpilor -
orpilor - antitoxine)
•
• Antitoxinele neutralizează activitatea exotoxinei (faza de fixare pe receptorii celulari)
 Exotoxinele tratate cu formol 0,4% şi menţinute la 39-40 °C timp de 3-4 săptămâni se transformă în anatoxine. Ele sunt lipsite de toxicitate dar 
 păstrează imunogenitatea (utilizate în calitate de vaccin).
Suportul genetic al exotoxinelor: cromozom (dizenterică), plasmide (toxina antraxului, toxina tetanică), profagi (toxina difterică, botulinică).

Tipurile de exotoxine:
Toxine citolitice.
citolitice. Dereglează membranele celulare prin acţiune enzimatică (fosfolipaza /lecitinaza, sfingomielinaza) sau prin formarea porilor 
(streptolizina O, α-toxina/hemolizina S.aureus , leucocidina)
Toxine citotoxice, de tip A-B (acţionează în interiorul celulei). Ex.: toxina difterică, botulinică, tetanică, holerică, etc
Au structură bipartită: fracţia polipeptidică B (cell binding ) este responsabilă de legarea de receptorii specifici din membrana celulei-ţintă,
fracţia polipeptidică A (active) pătrunde în celulă (prin endocitoză sau translocare) şi determină activitatea toxică.
Fiecare citotoxină acţionează strict  specific: toxina difterică – inhibă sinteza proteinelor,
proteinelor, toxina botulinică şi tetanică – neurotoxine, inhibă
eliberarea neurotransmiţătorilor, toxina holerică şi pertusică – activează adenilat-ciclaza membranară, etc
Obţinerea exotoxinelor bacteriene
• Cultivarea tulpinii toxigene în mediu lichid
lichid
•
• Filtrarea culturii pentru separarea toxinei
•
• Purificarea toxinei
•
• Concentrarea toxinei
• Determinarea activităţii toxinei (se mă unităţii de floculare – Lf )
măsoar ă in unităţ

Caracteristica endotoxinelor:
•Complexe LPZ din peretele celular G- (cel mai toxic component
component este lipidul A).
•
•Este eliberată în urma lizei bacteriilor (sub influenţa sistemului imun al gazdei sau a unor AB).
•
•Termostabilă
 Ne-imunogenă
•
•

 Nu poate fi transformată în anatoxină

•
•

•
•DLM de ordinul mg/kg
•
•Efectul se manifestă imediat
•
•Determină efecte generale, indiferent de provenienţă

Mecanismul de acţiune al endotoxinei : LPZ induce secreţia unor substanţe biologic active (citokine pro-inflamatoare: IL-1, IL-6, IL-8, IL-12,
TNF-a) de către macrofage şi alte celule. Iniţial LPZ se leagă de o proteină serică (LPS-binding protein)  acest complex interacţionează cu CD
14 de pe membrana macrofagului. Există şi molecule solubile de CD 14, astfel endotoxina poate să acţioneze asupra altor celule, de ex.: celulele
epiteliale. Un alt receptor macrofagic poate interacţiona cu LPZ – receptorul toll-like (TLR4).
În doze mari citokinele pot
pot provoca şocul endotoxinic (septic), comun pentru toate bacteriile G-:
 Febră (eliberarea pirogenilor IL-1, TNF de către celulele care au captat endotoxina)
 Leucopenie, urmată de leucocitoză

22
  Tulburări de coagulare (activarea factorului XII – formarea fibrinei şi obstrucţia capilarelor sanguine – coagulare intravenoasă
diseminată)
 Hemoragii (consumarea factorilor de coagulare) în diverse o rgane (rinichi, suprarenale, plămâni, creier)
 Vazodilatare, urmată de colaps vascular (sechestrarea periferică a sângelui, hipovolemie, acidoză metabolică, scăderea bruscă a presiunii
sanguine)
 În consecinţă au loc leziuni hemoragice şi necroză în diverse organe (rinichi, suprarenale, plămâni, creier...).
 Pronosticul este foarte sever.

44. Rezistenta nespecifica a macroorganismului. Notiune. Factorii care asigura rezistenta nespecifica. Rolul factorilor tisulari (de
bariera) si umorali in prevenirea infectiei.
Sursa de infecţie: omul  bolnav, reconvalescent, purtător sănătos (infecţii antroponoze) sau animalele (infecţii zooantroponoze).
Mecanismele de transmitere
 Prin contact (direct, indirect)
 Fecal-oral (alimentar, hidric, etc)
 Aerogen (aer-praf, aer-picături)
 Transmisiv
Transmisiv ( prin intermediul vectorilor 
vectorilor )
 Vertical (transplacentar)
Microbii penetrează prin tegument, mucoase sau direct în sânge (porţi de intrare). Un microb poate avea una sau mai multe porţi de intrare.
Doza critică – ex.: dizenterie – 10 2 mi/o, febră tifoidă – 105 , holeră – 109 .
La poarta de intrare bacteria aderă la celule ( adeziunea ) şi se multiplică local (colonizarea ), formând focarul primar de infecţie. Infecţia poate
rămâne localizată sau poate să se răspândească (invazia) pe cale limfatică, sanguină , pe calea nervilor sau prin continuitate (din aproape în
aproape). În ţesutul afectat mi/o se multiplică şi provoacă leziuni direct p rin intermediul enzimelor sau toxinelor sau indirect, via mecanisme
imune.
Mi/o se elimină cu diferite secrete sau excrete ale ma/o, prin care are loc contaminarea altor gazde sau obiecte.
Dinamica evoluţiei bolii infecţioase
1. Perioada de incubaţie (de la penetrarea mi/o până la apariţia primelor simptome). Durata – variabilă (ore – ani). Microbul se adaptează, se
multiplică, produce toxine, enzime, etc.
2. Perioada de invazie (prodromală, de debut). Apar primele semne clinice, nespecifice (febră, frison, inapetenţă, astenie, etc). Durata – 2-3
zile.
3. Perioada de stare (a manifestărilor clinice specifice). Durata variabilă.
4. Perioada terminală (convalescenţă şi vindecare, sau cronicizare, sau stare de portaj, sau deces)
Criteriile de apreciere a rolului etiologic al agentului cauzal în survenirea infecţiilor specifice (postulatele lui Koch)
• Bacteria trebuie să fie prezentă la toate persoanele bolnave.
bolnave.
• Bacteria trebuie să fie izolată de la bolnav şi menţinută în cultură pură.
• Cultura pură inoculată la un voluntar sau la un animal experimental trebuie să reproducă simptomele bolii.
• Aceeaşi bacterie trebuie să fie reizolată de la voluntar ul
ul sau animalul infectat.
Actualmente se insistă pe genomul bacterian (prezenţa genelor de patogenitate).
Rolul mediului ambiant şi social în infecţie (condiţiile economice, condiţiile de viaţă, catastrofe ecologice sau naturale, progresul în igiena
 publică, etc). Maladii sociale: tuberculoza, pediculoza (tifosul exantematic), sifilisul, etc.
Rolul macroorganismului în procesul infecţios. Rezistenţa nespecifică a ma/o.
Pentru menţinerea coerenţei celulelor şi ţesuturilor şi păstrarea integrităţii sale ma/o pune în joc 2 categorii de procese apărute succesiv în cursul
evoluţiei:
Rezistenţa nespecifică, înnăscută – dezvoltată filogenetic, asigurată de factori constituţionali. Răspuns maxim imediat, nespecific, antigen-
independent.
Imunitatea (rezistenţa specifică) – s-a dezvoltat ontogenetic, Ag-dependentă şi Ag-specifică, răspuns maxim peste câteva zile de la agresie, se
caracterizează prin memorie imunologică.

Rezistenţa nespecifică:
nespecifică: Rezistenţa nespecifică este asigurată de factori tisulari (de barieră), factori celulari şi umorali.
Factori tisulari (de barieră)
1. Tegumentul (barieră mecanică  - integritatea, descuamarea stratului cornos; barieră biologică  -flora normală, chimică - pH acid al
tegumentului)
2. Mucoasele (barieră mecanică  - integritatea, mişcarea cililor, scurgerea secretelor; chimică -secreţiile digestive, pH acid al urinei;
biologică -flora normală; barieră enzimatică  –– enzimele din secreţiile mucoaselor, ex.: lizozimul, lactoferina)
Dacă barierele au fost depăşite, atunci organismul dispune de alţi factori de rezistenţă nespecifică: factori celulari şi umorali.
Factori umorali de rezistenţă nespecifică
Reactivi de fază acută – organismul supus unei agresiuni reacţionează prin sinteza şi secreţia crescută a unor proteine plasmatice:
 inhibitori de proteaze
  proteine ale sistemului complement şi ale coagulării
  proteina C reactivă
  protrombina, fibrinogenul, etc.
Acestea măresc rezistenţa gazdei, limitează leziunile tisulare si favorizează vindecarea.
1. Complementul  –– reprezintă un sistem complex de proteine termolabile solubile şi membranare. Se întâlnesc în plasma sangvină, limfă şi
exsudate. Nu se detectează în salivă, lacrimi, urină, transsudate.
Există peste 30 de fracţii ale C. C1-C9 sunt solubile, celelalte au rol de receptori membranari.
Fracţiile C1-C9 circulă în ser sub formă inactivă, care în procesul activării capătă proprietăţi enzimatice.
Activitatea biologică a complementului:
 Opsonizarea bacteriilor 
 Acţiune citolitică

23
  Activitate anafilactică – stimulare chimiotaxis  activare neutrofilele, degranularea mastocitelor,bazofilelor 
Activarea limfocitelor B
2.  Properdina  –– proteine serice care participă la activarea complementului pe cale alternativă.
3. -lizinele –– proteine serice termostabile (63 grade) cu activitate antimicrobiană asupra bacteriilor G+ în special
 β -lizinele
4.  X – lizina , proteină serică termostabilă (70-100 grade), produce liza bacteriilor G – 
5.  Lizozimul  – – prezent în lacrimi, salivă, ser sanguin, favorizează liza bacteriilor 
6.   Anticorpii normali
7.  Interferonii (glicoproteine cu acţiune antivirală, antiproliferativă şi imunomodulatoare)

45. Rezistenta nespecifica a macroorganismului. Notiune. Factorii celulari de rezistenta nespecifica. Fagocitoza: celulele
fagocitare, etapele fagocitozei. Notiune de opsonine si opsonizare. Rolul fagocitozei in initierea raspunsului imun.
Factori celulari de rezistenţă nespecifică:
Reacţia inflamatoare. Împiedică multiplicarea şi răspândirea microbilor şi asigură distrugerea lor.
Fagocitoza (component al reacţiei inflamatoare). Asigură captarea şi distrugerea substanţelor străine, inclusiv a mi/o, celulelor infectate,
celulelor tumorale.
Celulele fagocitare (fagocitele)
1. Leucocitele PMN
2. Macrofagele (monocite  –– în sânge, macrofage fixe –– cel. Kupffer, macrofage alveolare, osteoclaste, microglia, macrofage din
splină şi ganglioni limfatici).
Pentru a interveni, fagocitele trebuie să recunoască bacteriile ca particule străine.
Există molecule solubile şi membranare care pot recunoaşte componente bacteriene:
 Solubile  –– lectinele care se pot lega de manoza din PC; proteine plasmatice ce leagă LPZ bacterian
 Membranare  –– pe macrofage există receptori de manoză, receptorul CD 14 pentru LPZ, receptori Toll-like (TLR). TLR pot recunoaşte
diferite molecule bacteriene: LPZ, PG, lipoproteine, acizi lipoteichoici, flagelina.
  Alţi receptori : receptori pentru Fc al IgG, pentru complement (CR1, CR3, CR4), pentru interferon, limfokine, lectine, fibronectină, ş.a.
FAZELE FAGOCITOZEI
1. Chemotaxisul (atractanţi – proteine bacteriene, fragmente de PC, capsule, LPZ, chemokine, etc)
2. Adeziunea mi/o la fagocit (fagocitul recunoaşte
recunoaşte molecule străine de pe suprafaţa bacteriilor – monomeri de PG, acizi teichoici, LPZ,
acid micolic,
micolic, AD N
AD N bacterian , ARNd.c. viral,
viral, manoza, glicani din fungi, etc )
 Inhibitori – capsula, Ag O, prot. M, prot. A, plasmo-coagulaza,
plasmo-coagulaza, etc.
etc. Bacteriile patogene care nu pot fi fagocitate se nu mesc extracelulare.
n umesc
Stimulatori –– cationi de Ca2+, prot. C - reactivă, opsonine (fracţii de complement (C3b), fibronectina, unii Ac). Datorită receptorilor opsoninele
acoperă suprafaţa bacteriilor (opsonizare). Fagocitele de asemenea posedă receptori pentru opsonine şi astfel facilitează adeziunea şi ingestia
mi/o.
3. Ingestia (înglobarea) şi formarea fagosomei.
4. Distrugerea (digestia) intracitoplasmatică. Fagosoma fuzionează cu Lz  fagolizosom  mi/o va fi omorât sub acţiunea E, anionilor 
superoxizi, H2O2, pH acid, apoi digerat de E hidrolitice.
5. Produsele degradate pot fi eliminate din celulă (PMN, macrofagele) sau după o selecţie şi pregătire prealabilă (processing) unele
 peptide vor fi expuse pe membrana macrofagelor în asociaţie cu molecule ale CMH. Ele vor contribui la stimularea imunităţii prin
interacţiunea cu receptorul pentru Ag de pe limfocitele T. Aceasta este fagocitoza completă.
Fagocitoza incompletă –– agentul persistă şi se multiplică în fagocit (micobacterii, gonococi). Cauze: inhibiţia formării fagolizosomei,
eliminarea bacteriei din fagosomă înainte de fuziunea cu lizosoma, etc). Aceştia sunt patogeni facultativ intracelulari.
Aprecierea stării funcţionale a fagocitelor:
fagocitelor: Procentul fagocite
fagocitelor
lor active
active (N - 30-60%) – ponderea fagocitelor care au înglobat cel puţin un
mi/o. Numărul fagocitar (N - 4 - 24) – nr de mi/o înglobate în mediu de un fagocit
Alte celule cu activitate nespecifică: celulele K şi NK 

46. Notiune de antigen. Proprietatile de baza ale antigenelor (imunogenitatea si antigenitatea). Antigenele complete si incomplete
(haptenele), caracteristica lor. Antigenele T-dependente si T-independente. Determinantele antigenice (epitopii), tipurile. Valenta
antigenului.
ANTIGENELE –– substanţe străine (non-self) de natură endo-/exo-genă capabile să declanşeze un răspuns imun (umoral, celular, toleranţă
imunologică, memorie imunologică, paralizie imunologică).
Proprietăţile de bază ale Ag:
 Imunogenitatea – capacitatea Ag de a fi recunoscut ca str ăin şi de a induce răspuns imun specific
 Antigenitatea (specificitatea) – capacitatea Ag de a interacţiona specific cu Ac sau cu receptorul pentru Ag complementar al limfocitelor 
sensibilizate
Antigenele care posedă ambele caractere sunt Ag complete.
Cerinţele faţă de Ag complete:
complete:
Să fie substanţe străine
Să fie formate din gruparea carrier (purtător) şi epitopi (determinante antigenice)
Să aibă o greutate moleculară de peste
de peste 10 kDa
Să aibă structură chimică complexă ( proteine, PZ, LPZ, etc)
Să aibă o conformaţie spaţială stabilă
Antigenele incomplete (haptenele) posedă
posedă antigenitate dar sunt lipsite de imunogenitate.
Cerinte fata de Ag incomplete (haptenele):
Au masă moleculară mică
Pot deveni imunogene combinându-se cu macromolecule purtătoare (proteine sau polizaharide)
 E  xemple de haptene : săruri ale metalelor grele (Cr, Ni), substanţe de origine vegetală, medicamente, coloranţi, oligonucleotide.

24
 SuperAg
SuperAg –– molecule proteice particulare (enterotoxinele stafilococice, toxina şocului toxic stafilococic,
stafilococic, toxina exfoliativă a stafilococilor,
nucleocapsida virusului rabic), capabile să stimuleze un număr mare de limfocite T (10-40%). N – 0.01%. SuperAg provoacă reacţii
imunopatologice.
Se disting arbitrar:
  Ag solubile : proteine plasmatice, toxine, enzime, hormoni, etc
  Ag figurate (celulare, corpusculare): celule, bacterii, paraziţi, etc.
În funcţie de provenienţă se deosebesc:
•  Ag heterofile  –– Ag comune mai multor specii animale. Ex.: Ag polizaharidice Forssman, prezente prezente în hematiile de cal, câine, oaie,
cobai; sistemul Rh al eritrocitelor se întâlneşte la om şi maimuţele Macaccus r hesus,
hesus, etc
• Ag heterologe (xeno-Ag, hetero-Ag) – Ag provenite din organismul altei specii
•  Izo-Ag (alo-Ag) – Ag de grup în cadrul unei specii (sistemul ABO şi Rh, Rh, clasele de Ig)
•  Idioantigene –– antigenele specifice unui individ. Corespund moleculelor CMH
•  Autoantigene –– Ag proprii unui organism, devenite imunogene în anumite condiţii (spermatozoizii, tiroglobulina, insulina, cristalinul,
ţesutul nervos, etc)
•  Exoantigene ( provenite din compartimentul extracelular - bacterii,
- bacterii, fungi, protozoare fagocitate)
fagocitate)
•  Endoantigene ( provenite din citoplasma celulelor, reprezintă proteine proprii modificate sau proteine virale sintetizate de celulele
macroorganismului)
Structura antigenică a celulei bacteriene
 Ag structurale (Ag O/R – somatice, LPZ, termostabile; Ag H – flagelar, proteic, termolabil;
termolabil; Ag K – capsular, termovariabil;
termovariabil; Ag F – fimbrial)
 Ag solubile (enzime de patogenitate, exotoxine)
Antigene virale: proteine/GP
proteine/GP de invelis,
invelis, nucleoproteine, enzime
Determinantele
Determinantele antigenice
antigenice (epitopii). Imunogenitatea este o caracteristică a întregii macromolecule Ag. Antigenitatea (specificitatea) este
determinată de anumite secvenţe ale Ag. Suprafeţe limitate din macromolecula Ag apte să se combine cu Ac specifici sau cu receptorii de pe
limfocitele sensibilizate se numesc determinante
determinante antigenice
antigenice sau epitopi.
La glucide epitopul este format din 4-6 monozaharide. Polizaharidele sunt formate dintr-un epitop repetat sau dintr-un număr redus de epitopi
diferiţ
diferiţi. Polizaharidele sunt Ag T-independente, pot induce sinteza Ac fără intervenţia TL.
Epitopul proteic este constituit din câţiva aminoacizi (AA (AA)).
• Epitopii lini
liniari (secvenţiali) sunt determinaţi de structura primară a AA (8-30
(8-30 AA)
• Epitopii conformaţionali sunt determinaţi de structura secundară sau terţiară a moleculei proteice (juxtapoziţia în spaţiu a AA situaţi la
distanţă). Se modifică la denaturarea proteinei.
Fiecare moleculă proteică reprezintă un mozaic de epitopi, fie diferiţi, fie identici.
 Proteinele sunt Ag T-dependente, deoarece
deoarece ele
ele induc
induc sin
sin teza Ac doar  prin
 prin cooperarea dintre T şi B limfocite.
 Numărul de epitopi de pe o moleculă imunogenă reprezintă valenţa Ag.

47. Sistemul imun, functiile. Organele sistemului imun. Rolul organelor centrale si periferice ale sistemului imun. Celulele
sistemului imun si functiile lor.
IMUNITATE  –– nereceptivitatea organismului la orice agenţi străini din punct de vedere genetic, inclusiv la mi/o şi toxinele lor.
IMUNITATE  – capacitatea de apărare specifică a organismului faţă de agresori externi (virusuri, bacterii, fungi, protozoare, protozoare, toxine)
toxine) cât şi faţă
de propriile molecule şi unele celule degradate sau modificate.
Sarcina fundamentală a imunităţii – distincţia dintre moleculele şi celulele proprii ( self ) şi cele străine ( non-self )
TIPURILE DE IMUNITATE
Ereditară (naturală, de specie). Poate fi absolută (lipsa ţintei) sau relativă.
Dobândită (achizitionata, adaptativa)
 Activă - Naturală
 Activă  Naturală (postinfecţioasă); Artificială
Artificială (în urma vaccinării)
vaccinării)
 Pasivă
 Pasivă - Naturală
 Natural ă (transplacentară, prin laptele
lapte matern Artificială
le matern);); Artificială (administrarea Ac/
Ac/seruri imune sau a limfocitelor)
Imunitatea dobândită se caracterizează prin:
1. Dezvoltare lenta si manifestare tardiva (câteva zile, săptămâni dupa contactul cu un Ag)
2. Specificitate faţă de Ag (capacitatea de a recunoaste si raspunde specific la numeroase substante straine, inclusiv agenti infectiosi)
3. Memorie imunologică (capacitatea
(capacitatea dede aa elabora
elabora raspuns
raspuns mai
mai rapid,
rapid, mai intens si eficace la intalniri repetate cu un Ag)
Ag)
Imunitatea dobândită poate fi:
Imunitate antibacteriană, antivirală, antimicotică, antitoxică, antitumorală, etc.
În funcţie de mecanismele reacţiilor imune:
   Imunitate umorală , exercitată
exercitată prin
prin intermediul unor proteine numite anticorpi (Ac, Ig)  limf. B. B. Fiind secretate in sange si lichide
 biologice neutralizeaza si elimina microbii extracelulari si toxinele lor.
   Imunitate celulară , eficienta in eliminarea parazitilor intracelulari sau a celulelor tumorale. Este exercitată
exercitată prin
prin intermediul limf. T
(citotoxicitate directa, activarea macrofagelor, celulelor NK, secreţ secreţia citokinelor).
În dependenţă de persistenţa mi/o:
mi/o:
  Imunitate sterilă  –– se manifestă după eliminarea
eliminarea agenţilor patogeni din organism (ex.: rujeolă)
  Imunitate nesterilă  –– nereceptivitatea se păstrează doar în perioada aflării mi/o în organism (tbc, sifilis).
Sistemul Imun reprezinta un ansamblu de celule, celule, molecule şi tesuturi (organe
(organe)) distribuite în tot organismul,
organismul, care participa la instaurarea
imunitatii.
Functiile Sistemului Imun: Aparare contra infectiilor; Recunoasterea tesuturilor si proteinelor straine si raspunsul la ele; Protectie contra
tumorilor 

Organele centrale (primare) ale SI – măduva osoasă şi timusul la vertebrate (ficatul în perioada embrionară), bursa Fabricius la păsări. Apar 
 primele în timpul vieţii embrionare.
 Rolul  –– sursa celulelor-stem, “instruirea”, maturizarea şi selectia celulelor imunocompetente (limfocitele T şi B).
25
În măduva osoasă se află celulele-stem, precursori ai T şi B-limfocitelor. Pre-T limfocitele migrează ulterior în timus, unde va avea loc
instruirea şi maturizarea lor, devenind celule imunocompetente, capabile să recunoască specific un singur Ag (prin achiziţionarea unor receptori
specifici). Instruirea si maturizarea B-limfocitelor are loc în măduva osoasă. Aceste procese sunt independente de orice stimulare antigenică a
organismului.
După părăsirea organelor centrale limfocitele nu mai revin aici, ele se stabilesc în organele limfoide secundare, recirculâ
recirculând
nd prin
prin sânge, limfă.
Organele periferice (secundare) ale SI. SI. În ele se realizează contactul dintre  Ag, celulele prezentatoare de antigen ( CPA) şi
CPA) şi celulele
celulele imuno-
imuno-
competente, cucu inducerea unui raspuns imun . Ganglionii limfatici (raspuns imun contra Ag transportate cu limfa). Splina (raspuns imun contra
Ag transportate cu sangele). Formaţiunile limfoide ale mucoaselor digestive şi respiratorii (amigdale, plăci Peyer, apendice), ţesutul limfoid
asociat tegumentului (raspuns imun contra Ag ce penetreaza prin epitelii)
Ariile timo-dependente (populate de limfocite T) sunt: zona paracorticala a ganglionilor  limfatici (paracortex), manşonul limfoid periarteriolar 
al pulpei albe a splinei şi zonele interfoliculare ale plãcilor Peyer.

48. Celulele imunocompetente. Dezvoltarea limfocitelor T si B, receptorii de suprafata. Diferentierea limfocitelor T si B naive la un
stimul antigenic. Functiile celulelor efectoare.
Limfocitele (celule imunocompetente, recunoasterea Ag)
Celulele efectoare (eliminarea microbilor)
Celulele prezentatoare de Ag (CPA) (captarea si prezentarea Ag microbiene )
LIMFOCITELE
Toate limfocitele provin din celule-stem ale maduvei osoase, cu o etapa ulterioara de maturizare si selectie.
Limfocitele T si B sunt unicele celule ce poarta receptori specifici de Ag (celule imuno-competente)
imuno-competente), fiind mediatorii principali ai imunitatii
adaptative
Maturizarea limf. B are loc în măduva osoasă prin intermediul interacţiunii directe cu celulele stromei, iar în stadiile tardive sub acţiunea
citokinelor secretate de celulele stromale (în special IL-7). Limf. B sunt supuse unei selectii pozitive in favoarea expresiei de receptori intacti si
unei selectii negative contra recunoasterii puternice a antigenelor proprii.
In organelor limfoide secundare limf. B se localizeaza in  foliculii cortexului extern din ganglionii limfatici, foliculii din plãcile Peyer şi foliculii
 zonei periferice din pulpa albã a splinei (arii timo-independente).

Limf. B mature se caracterizează prin prezenţa următorilor receptori de suprafaţă:

1. Receptorul pentru Ag (BCR). Este reprezentat de molecule de Ig – monomeri– monomeri de Ig M şi Ig D. Interacţionează cu molecule antigenice
din soluţii sau fixate pe membrane celulare (macromolecule native – proteine, glucide, AN, AN, etc)
2. Receptorul pentru fragmentul Fc al IgG
3. Receptor pentru fracţiunea C3b a complementului
4. Receptori pentru interleukine (IL)
5. Proteine ale Complexului Major de Histocompatibilitate - CMH
6. Alte proteine specifice – CD79, CD19 – asociate BCR 
Organismul contine 107-109 clone diferite de limf.B, fiecare cu BCR unic. BCR recunoaşte antigenele după configuraţia lor. Limf. B stimulate
de Ag se multiplică şi se diferenţiază în celule efectoare - plasmocite
- plasmocite secretoare de Ig (Ac) şi în celule B-memorie.
Precursorii limf. T migrează în timus, unde sub influenţa celulelor stromale şi a corpusculilor Hassal se diferenţiază în limf. T mature. Migraţia
limf. T din cortex spre medulara timică este însoţită de achiziţia unor proteine de suprafaţă specifice (receptori:
(receptori: TCR, CD3, CD4, CD8, etc).
etc). La o
etapa precoce de selectie doar  limfocitele cu TCR functional vor supravietui. Dezvoltarea ulterioara a limf. T este caracterizată printr-o
printr-o selecţie
 pozitivă (supravieţuiesc TL care recunosc moleculele CMH propriu). Aceste molecule sunt prezente pe suprafata celulelor dendritice si a
macrofagelor din timus. Limfocitele T care au trecut selecţia pozitivă, dar care sunt capabile s ă recunoască cu afinitate inalta peptide proprii
asociate cu CMH suportă o selecţie negativă (moarte programată prin apoptoză). Selecţia constã în eliminarea clonelor de limfocite potenţial
autoreactive (potenţial reactive faţã de moleculele proprii). “Timusul selecţionează utilul, ignoră inutilul şi distruge nocivul.” ( Von
Boehmer ). ).
La etapa finala limf. T care sunt capabile sa recunoasca peptide in asociatie cu moleculele CMH I pierd receptorul CD4 (devenind celule TCD8),
iar cele ce recunosc complexe peptid-CMH II pierd receptorul CD8 (devenind celule TCD4)
Receptorii TL:
1. TCR , r eceptorul
eceptorul pentru Ag - format din 2 catene polipeptidice α şi β (90%) sau γ şi δ. TCR poate recunoaşte doar  peptide
 peptide antigenice
asociate cu molecule ale CMH, localizate pe suprafaţa unei CPA. Nu interacţionează cu Ag solubile.solubile.
2. CD3 (Cluster Differentiation 3) –– asociat TCR 
TCR , ajută la transmiterea în celulă a semnalului de recunoaştere a Ag si de activare a
limfocitului.
limfocitului.
3. CD2– prezent la toate limf. T, fixează hematii, poate fi de p
de piistat
stat prin testul de formare a rozetelor.

Unii markeri (rece

(rece ptori) de suprafaţă definesc 2 varietăţi LT: limf. T CD4+ şi TCD8+
varietăţi principale de LT
CD4 –– exprimat pe 60% din TL. TL. Recunosc Ag peptidice legate cu moleculele CMH II (exprimate pe celulele dendritice, macrofage şi limf. B).
diferenţiază în subpopulaţia de Thelper (Th). Th
Limfocitele TCD4 (T4) au funcţia de coordonator central al răspunsului imun şi la activare se diferenţiază
acţionează prin producerea citokinelor. În funcţie de profilul de citokine elaborate se disting 2 grupe de Th: Th1 şi Th2.
Diferenţierea în Th1 este favorizată de IL-12 produsă de macrofage.
macrofage. Citokinele secretate de Th1 (IL-2, TNF şi IFN-γ
IFN-γ) f avorizează
avorizează răspunsul
imun celular şi
celular şi hipersensibilitatea tardivă (activarea macrofagelor pentru
macrofagelor  pentru distrugerea mi/o intracelulare, proliferarea
intracelulare, proliferarea şi diferenţierea limf. T
citotoxice (Tc
(Tc))).
Th2 recunosc Ag prezentate în special de limf. B. B. Secretă IL-4, IL-5, IL-10 şi IL-13, responsabile de imunitatea umorală. Favorizează
 proliferarea si diferentierea limf. B şi producerea anticorpilor (Ac,
(Ac, Ig)
Ig).
Există o competiţie între cele două tipuri de Th: IFN-γ
IFN-γ inhibă diferenţierea şi proliferarea Th2, iar IL-4 inhibă activitatea Th1.
CD8 – exprimat pe 40% LT. LT. Recunosc Ag peptidice asociate cu moleculele CMH I (exprimate pe toate celulele nucleate). Pot produce citokine,
citotoxica. La activare se diferenţiază în limf. T citotoxice (Tc) şi T-
dar în special manifestă activitate citotoxica T- supresoare (Ts). Tc distrug celulele
cu bacterii intracelulare sau celulele canceroase, intervin în respingerea grefelor (imunitatea celulară). Ts suprimă răspunsul
infectate cu virus, cu bacterii
imun fiind responsabile de toleranţa imunologică. T-memorie asigură memoria imunologică. Raportul limfocitelor CD4/CD8 este de 1,5

26
Limfocitele B şi T naive sunt celulele care inca nu s-au întâlnit
întâlnit cu un Ag. După interacţiunea cu Ag urmeaza activarea lor, proliferarea şi
diferenţierea în celule efectoare (LB – în plasmocite, LT în Th, Tc), care vor elimina microbii sau neutraliza toxinele lor prin diferite
mecanisme.
LBreprezintă 10-15% din populaţia limfocitară, cu o durată de viaţă scurtă, de 3-5 zile, iar  LT constituie 70% cu o durată de viaţă lungă (luni,
ani).

Alte celule limfocitare (nule, neimuno-competente) – 15%

Celule NK , capabile să distrugă spontan celule canceroase şi celule infectate cu virus.
Celule K , posedă pe membrana lor receptori pentru fragmentul Fc al Ig. Distrug celulele-ţintă acoperite cu Ac (Ig) – fenomen de citotoxicitate
Ac-dependentă.

49. Recunoasterea antigenului de catre T si B limfoc ite. Celulele prezentatoare de antigen, functiile lor. Complexul major de
histocompatibilitate. Clasele moleculelor CMH si implicarea lor in raspunsul imun umoral si celular.
CELULELE
CELULELE PREZENTATOARE DE ANTIGEN (CPA)
BL recunosc direct prin intermediul BCR e pitopi
e pitopi antigenici conformaţionali solubili sau fixaţi pe membrane celulare.
TL pot recunoaşte numai epitopi proteici lin iari asociaţi cu molecule ale CMH expuşi pe suprafaţa unor celule specializate –  CPA (restricţie
CMH).

CPA “profesioniste” includ celulele dendritice foliculare şi tisulare,

tisulare, monocitele / macrofagele
macrofagele şi limfocitele
limfocitele B
Funcţ
Funcţiile CPA
1. Captarea, fragmentarea ( processing -ul)
Captarea, fragmentarea -ul) Ag proteice, selectia şi expunerea
expunerea pepe suprafaţa sa a peptidelor 
 peptidelor antigenice
antigenice (epitopi liniari) asociate
cu moleculele CMH.
2. Transportarea acestor complex
acestor complexee spre tesutul limfoid periferic, unde complexul CMH-peptid va fi prezentat LT naiv cu TCR specific,
declanşand
declanşand activarea lui.
lui.
3. CPA care exprima peptide asociate cu CMH I vor interactiona cu limfocite TCD8, iar CPA care exprima peptide in asocoatie cu CMH II
 – cu TCD4.
4. Producerea semnalelor secundare de activare a LT ( secreţia unor citokine).
citokine).

COMPLEXUL MAJOR DE HISTOCOMPATIBILITATE

Moleculele CMH reprezintă un ansamblu unic de glicoproteine exprimate pe suprafaţa celulelor organismului,
organismului, care sunt veritabili markeri/Ag
markeri/Ag de
identitate ai
ai fiecărui individ.
Rolul moleculelor CMH:
1. Participă la prezentarea Ag peptidice TL.
2. Responsabilitate în respingerea grefelor .
CMH este transmis genetic. Genele CMH sunt situate pe cromozomul 6 la la om, locus numit HLA ( Human Leukocyte Antigen). Moleculele CMH
sunt formate din 2 catene polipeptidice, constituite din domenii extracelulare, un fragment transmembranar şi o regiune intracitoplasmatică.
Structura tridimensională a moleculei duce la formarea unei
unei cavităţi, la fundul căreia se află
află R care vor interacţiona cu peptide antigenice proprii
sau străine. Alţi
Alţi receptori ai CMH interacţionează cu moleculele CD4 sau CD8 de pe TL.
Se disting molecule (antigene) CMH de clasa I şi de clasa II.
Moleculele CMH I sunt exprimate pe toate celulele nucleate ale organismului. CMH I recunoaste si interacţionează cu receptorul CD8 de pe
TL.
CMH I participă peptidelor antigenice scurte (9 AA) obţinute în cursul degradării in citoplasma (de către proteasome) a  Ag 
participă la prezentarea peptidelor antigenice
endogene (molecule proprii sau proteine virale sintetizate de CPA)CPA).
Complexul peptid/CMH I de I de pe suprafaţa CPA (macrofage, celule dendritice) poate fi recunoscut de complexul TCR/CD8 complementar de pe
TCD8 naive  activarea limfocitelor, diferenţierea lor în limf. Tc - iniţierea răspunsului imun celular )
Complexul peptid  /CMH
 /CMH I de
I de pe
 pe suprafaţa
suprafaţa celulelor
celulelor infectate sau a celulelor tumorale  poate
infectate sau poate fi recunoscut de complexul TCR/CD8
complementar de pe limfocitele efectoare Tc  distruger ea ea celulelor ce conţin Ag endogen.

Moleculele CMH de clasa II sunt exprimate pe celulele specializate în prezentarea Ag pt TCD4CD4: limf. B, celule dendritice, monocite,
macrofage. Ele pot prezenta peptide din 12-30
12-30 AA derivate din degradarea în
în fagolizosome a Ag exogene
 Ag exogene ( bacterii, protozoare, fungi,
fungi, virioni
liberi).
Complexul peptid/CMH II II de pe celulele prezentatoare de Ag interacţionează cu complexul TCR/CD4 de pe limfocitele CD4 CD4 naive sau efectoare
(Th1, Th2).
Astfel moleculele CMH II sunt implicate în ambele tipuri de imunitate: umorală şi celulară.

Prezentarea Ag limfocitelor T. Ag este prezentat receptorului TCR sub formă de peptide asociate moleculelor CMH de clasa I sau II de pe
CPA.
CPA.
Limf. TCD8
TCD8 recunosc în special Ag endogene, provenite din proteine citoplasmatice (molecule proprii modificate sau proteine virale) degradate
de către proteasome. Aceste peptide din 9 AA sunt prezentate în asociaţie cu moleculele CMH de clasa I de pe macrofage, celule dendritice,
dar şi de pe suprafaţa tuturor celulelor nucleate ale organismului.
Limf. TCD4
TCD4 recunosc Ag exogene
 Ag exogene ( provenite din bacterii,
din bacterii, protozoare, libere). Prezentarea este asigurată de către celule dendritice
protozoare, virusuri libere)
tisulare, celule Langerhans din epidermă, limf. B, monocite/macrofage (celule fagocitare).
După lor (în fagolizosome) peptidele antigenice selectate (15-30 AA) sunt ataş
După captarea Ag şi fragmentarea lor (în ataşate de moleculele CMH II şi
expuse pe suprafaţa CPA pentru a fi prezentate limf. TCD4 naive  activarea şi diferenţierea lor în celule efectori Th1 sau Th2
Prezentarea Ag limfocitelor B poate
poate fi realizata prin intermediul celulelor
celulelor dendritice foliculare din splină şi ganglioni limfatici. Aceste celule
nefagocitare fixează prin intermediul receptorilor membranari Ag polizaharidice sau proteice prezentându-le ulterior limfocitelor B.

50. Imunoglobulinele (Ig) si anticorpii. Structura monomerului de Ig. Valenta Ig, anticorpii completi si necompleti. Clasele de Ig si
proprietatile lor.

27
IMUNOGLOBULINELE (ANTICORPII) = glicoproteine din fracţia γ -globulinelor. Se disting Ig membranare (BCR) şi Ig solubile (secretate (secretate)) – 
– 
Ac ca atare.
Ac = molecule glicoproteice produse de plasmocitele derivate din limf. B activate de Ag. Ac circulă în sânge şi pătrund în ţesuturi. Sunt eficienţi
contra bacteriilor, toxinelor microbiene şi virusurilor în poziţie extracelulară.

STRUCTURA ŞI PROPRIETĂŢILE Ig
UNITATEA DE STRUCTURĂ a Ig (monomerul) este constituită din 2 lanţuri glicoproteice (catene) identice uşoare L ( Light ) şi 2 catene
grele H ( Heavy ), legate între ele prin punţi disulfidice.
Există 2 tipuri de catene L – κ
– κ şi λ , identice într-o moleculă de Ig.
Se disting 5 clase de lanţuri H: γ, α, µ, δ, ε, ce corespund celor 5 clase (izotipuri) de Ig: Ig G, Ig A, Ig M, Ig D, Ig E.
În componenţa lanţurilor se disting regiuni variabile (aminoterminale) şi regiuni constante (carboxilterminale).
Regiunile variabile ale catenelor L şi H formează o cavitate tridimensională - centrul activ (paratopul) al moleculei de Ig, care va reacţiona
specific cu determinanta antigenică (epitopul) Ag corespunzător , constituit din 5-7 AA sau 3-4 reziduuri glucidice. Regiunea variabilă
variabilă constituie
fragmentul Fab (antigen binding ) al moleculei de Ig.
Regiunea constantă
constantă corespunde fragmentului Fc (constant, cristalizabil). Este purtător
Este purtător de receptori şi responsabil de activitatea biologică a Ig:
1. Transportul transplacentar al unor Ig (Ig G)
2. Fixarea
ixarea pe
pe diferite celule (mastocite, bazofile,
(mastocite, bazofile, fagocite, limfocite, etc.)
etc.)
3. Capacitatea de a fixa complementul
4. Capacitatea de fixare a prot. A a stafilococilor 
5. Defineşte clasele şi subclasele de Ig (specificitatea antigenică a catenei H)
Monomerul de Ig este constituit din 2 fragmente Fab şi unul Fc. Între ele se află zona balama, responsabilă de flexibilitatea moleculei de Ig.
 Numărul paratopilor determină valenţa Ig. Ac cu 2 sau mai mulţi paratopi se numesc Ac compleţi, cei cu un singur paratop – Ac incompleţi.
Ig G, Ig D şi Ig E sunt monomeri, Ig A din ser – monomeri, din secretele mucoaselor – dimeri, Ig M sunt pentameri.

Proprietăţile claselor de Ig
Ig G (4 subclase IgG1, IgG2, IgG3, IgG4) – 75% din ansamblul Ig serice. CS = 7S, GM = 150kDa. Sunt unicele Ig capabile să traverseze
bariera placentară. Fc al
al IgG are
are centre de fixare a complementului (activarea C pe cale clasică), a macrofagelor şi neutrofilelor (rol în
opsonizare), a prot. A a stafilococilor. Perioada de semi-viaţă 21 zile.
Manifestă activitate opsonizantă, antibacteriană, antitoxică, antivirală .
Ig M –– 5-6% din totalul Ig. Pentamer. CS = 19S, GM = 900kDa. Se distrug sub acţiunea mercapto-etanolului sau cisteinei. Semi-viaţa – 5 zile.
Fixează si activează complementul pe cale clasică. Nu traversează placenta,  prezenţa Ig M la nou-născut denotă infecţie intrauterină. Sunt 
 primele care apar după un stimul antigenic primar şi indică un proces infecţios acut. Monomeri de IgM constituie BCR pe B-limfocite.
Ig A –– 15% din totalul Ig. CS = 7S, GM = 160 kDa. Bogate în glucide. Se disting 2 subclase: IgA1 (93%) şi IgA2 (7%). Semiviaţa – 6 zile, nu
traversează placenta, nu activează complementul pe cale clasică .
Ig A serice (monomeri) – 6% din totalul Ig serice. Agregate de IgA pot activa complementul pe cale alternativă.
Ig A secretoare (sIg A) – salivă, lacrimi, colostrum, lapte, secreţii gastro-intestinale, nazale, bronhice. Dimer. Asigură protecţia mucoaselor,
 blocând ataşarea bacteriilor şi virusurilor de receptorii mucoaselor.
Ig D –– 0,2% din totalul Ig. CS – 6,5S, GM – 170 kDa. Semi-viaţa – 3 zile. Rolul – receptor pentru Ag (BCR) pe LB; posibil participă  la
eliminarea limfocitelor B care produc autoAc (Ac autoreactivi).
Ig E –– 0,002 - 0,01%, CS – 7,9S, GM – 185 kDa. Semiviaţa – 2-3 zile. Nu traversează placenta, nu fixează complementul. Termolabile
(inactivate la 56°C în 30 min). Se pot fixa pe suprafaţa mastocitelor şi bazofilelor, determinând degranularea lor cu eliberarea unor amine
vazo-active (şoc anafilactic, dereglări alergice). Eficiente în afecţiuni parazitare (opsonizarea helminţilor şi artropodelor) .

51. Raspunsul imun, conse cintele. Etapele raspunsului imun. Notiuni de imunitate umorala si celulara. Functiile si efectorii.
RI = proces complex, indus de pătrunderea unui Ag. Are loc în organele limfoide secundare şi prevede implicarea mai multor celule (CPA,
limfocite T, B, ş.a.) şi substanţe solubile (citokine).
Consecinţele unui răspuns imun: Imunitate (umorală, celulară); Hipersensibilitate (imediată, tardivă); Memorie imunologică; Toleranţă
imunologică; Paralizie imunologică
Ac sunt efectorii principali ai imunităţii umorale, iar limfocitele Tc şi macrofagele activate –– ale imunităţii celulare.
Imunitatea umorală este eficace contra bacteriilor non-invazive (extracelulare),
(extracelulare), virusurilor libere şi contra toxinelor.
Imunitatea celulară intervine în special contra paraziţilor intracelulari (bacterii, virusuri) şi celulelor pproprii
roprii modificate (tumorale)

Etapele unui răspuns imun

1.  Întâlnirea Ag cu CPA, T-, B-limfocite. Are loc în organele limfoide secundare.
secundare.
2.  Recunoaşterea specifică a Ag, asigurată de limfocitele B şi T naïve prin
naïve prin receptorii pentru Ag (BCR, TCR). BL pot recunoaşte epitopi
superficiali conformationali ale moleculelor de Ag native. TL recunosc doar epitopi
doar epitopi lineari din Ag proteice prezentate
prezentate de CPA in
asociatie
asociatie cu moleculele
moleculele CMH.
3.  Activarea, proliferarea şi diferenţierea T sau B limfocitelor în
limfocitelor în celule efectoare şi celule B sau T-memorie . Coordonarea acestor procese
este asigurată de contacte celulare directe
directe şişi de citokine, eliberate de diverse celule.
4.  Realizarea efectului (neutralizare, opsonizare, liză, etc) .

52. Raspunsul imun umoral (RIU). Destinatia. Factorii implicati in declansarea si dezvoltarea RIU. Fazele RIU. RIU primar si
secundar.
RIU = formă a imunităţii achiziţionate asigurată de Ac. Are funcţia de a neutraliza şi elimina microbii extracelulari şi toxinele microbiene. In
acest proces participă
participă Ag, CPA, limf T4, limf B.
Fazele răspunsului imun umoral:
umoral:
1. Intalnirea Ag cu limfocitele B. Are loc in organele limfoide secundare.
 Ag patrunde direct în în sâ
sânge  intâ
intâlnirea are loc în splină.
splină.
 Ag penetrează
penetrează prin
prin tractul respirator   amigdale şi ţesutul limfoid asociat bronhilor ş
bronhilor şi mucoaselor 
 Ag penetrează
penetrează în tractul intestinal  plă
plăcile Peyer, foliculii solitari
28
  Ag patrunde
patrunde prin
prin tegument  ţesutul limfoid asociat tegumentului.
2. Recunoaş
Recunoaşterea epitopilor unui Ag de că către receptor ul
ul specific (B
(BCR) de pe suprafaţ (selecţia clonala) şi activarea
suprafaţa B limfocitelor naive (selecţ
lor.
Limf B naïve recunosc epitopii prin intermediul moleculelor de Ig M şi Ig D (BCR) de pe suprafata lor, capabile să să lege epitopi omologi cu
forma complementara.
Antigenele T-independente (polizaharide, LPZ) la fixarea lor pe BCR activeaza direct limf B.
La interactiunea BCR/Ag T-dependent (proteine), limf B naiv se comporta ca o CPA (inglobarea Ag, degradarea lui, selectarea peptidelor 
antigenice si prezentarea pe suprafata celulara a complexului peptid/CMH II pentru pentru a fi recunoscute de limf TCD4).
Primul semnal activator reprezinta interactiunea BCR cu epitopul Ag corespunzator. Semnale secundare intervin ulterior (ex.:fixarea pe limf B a
fracţ
fracţiei C3d a complementului). Astfel limf B naiv este activat, fiind capabil sa producă
producă cantitati mari de molecule CMH II, molecule co-
stimulatoare şi receptori pentru citokinele produse de limf Th.
3. Proliferarea limfocitelor B activate si diferentierea lor
După
După activarea LB  Ag T-independent  urmeaza proliferarea lui intr-o clona de celule identice (expansiunea clonala) şi diferenţierea în
LB de un Ag T-independent 
 plasmocite, care vor sintetiza si secreta Ac din clasa (izotipul) Ig M, memoria imunologica lipseste.
Dacă LB a fost activat de un Ag T-dependent , stimularea proliferării se va produce numai prin interacţiunea dintre LB activat si limf ocitul ocitul Th
activat de acelaşi Ag.
Ag. LB şi LT au aceeaşi specificitate antigenică, doar ca LB recunoaşte epitopi nativi (conformationali), iar L Th recunoaşte
fragmente peptidice ale acestui Ag.
Producerea limf Th are loc de asemenea în organele limfoide secundare (zonele timo-dependente),
timo-dependente), unde limfocitele TCD4 naive interacţionează
cu peptidul antigenic de pe CPA, urmând proliferarea şi diferenţierea lor în limf efectoare (Th1, Th2), producătoare de citokine. Th2 migrează
spre foliculii limfoizi, unde are loc întâlnirea lor cu limf B activat.
Complexul TCR/CD4 de pe limf Th recunoaşte complexul peptid/CMH II de pe limf B activat.
Ulterior se formeaza alte legaturi co-stimulatoare. Astfel limf Th devin capabile sa secrete citokine: IL- 4, 5, 10, 13, care vor actiona asupra LB
activat . Aceste citokine induc proliferarea LB activate, stimuleaza diferentierea lor in plasmocite secretoare de Ac Ig M cu paratopul
(centrul activ) identic cu BCR de pe LB (2000 Ac/sec sintetizate de un plasmocit).
plasmocit). Sub influenţa citokinelor produse de limf Th unele LB pot să
se diferenţieze în plasmocite secretoare de Ig din alte clase (IFN –IgG2;
–IgG2; IL-4 – Ig
Ig G4, IgE;
IgE; TGF beta- IgA).
Plasmocitele rămân în organele limfoide periferice, iar Ac Ac secretaţi pătrund în circulaţia
circulaţia sangvină.
sangvină. Unele plasmocite migrează spre măduva
osoasă, continuând să producă Ac mult timp (luni, ani), chiar după eliminarea Ag. In caz de infectie a mucoaselor, plasmocitele se vor afla la
nivelul mucoaselor (în Lamina propria), producand Ac (sIg A) care vor fi transportati la suprafata mucoaselor.
O parte din LB activate se transformă în celule memorie. Limf B memorie nu secretă Ac, ele circulă prin sânge şi supravieţuiesc mai multe luni
sau ani fiind gata sa reacţioneze la o pătrundere repetată a Ag.
4. Efectul interacţiun
interacţiunii
ii dintre Ag şi Ac in vivo depinde de natura Ag şi de de tipul de Ac şi se poate manifesta prin:
 Opsonizarea bacteriilor 
Opsonizarea bacteriilor şi
şi intensificarea fagocitozei
 Activarea complementului pe cale clasică  citoliză (inclusiv bacterioliză)
  Neutralizarea toxinelor, enzimelor 
 Inhibiţia adeziunii bacteriilor, virusurilor (IgA)
  Neutralizarea virusurilor extracelulare
 Imobilizarea bacteriilor si protozoarelor 
 Citotoxicitatea mediată celular Ac-dependentă (celulele acoperite de Ac sunt distruse de celulele K)
Răspunsul umoral primar – la primul contact cu Ag
I fază – de latenţă –– durează 4-7 zile, până la apariţia primilor Ac. In acest timp areare loc recunoaşterea, degradarea Ag, diferenţierea T,B
limfocitelor.
II fază –  logaritmică – Titrul Ac creşte, atingând max în a 10-15 zi. Iniţial are loc producerea Ig M, peste 4-5 zile - IgG sau alte izotipuri de Ig
(prin comutatie de clasa sub influenta citokinelor produse de Th). Th).
III fază –  de producere maximă a Ac  –– Durata variază în funcţie de Ag.
iminuare a titrului de Ac (declin) – În cazul Ag proteice dureaza săptămâni, Ag polizaharidice – luni, Ag virale – ani).
IV fază –  de d iminuare
Răspunsul umoral secundar (la un contact repetat cu acelaşi Ag).
 Este asigurat de LB-memorie
 Perioadă de latenţă scurtă (ore)
 Ascensiune rapidă a titrului Ac
 Titru maxim de Ac menţinut o durată mai mare
 Afinitate crescută a Ac faţă de Ag
 Producerea anticorpilor Ig G
Serul sangvin obţinut de la un organism imunizat cu un Ag conţine o mare varietate de molecule de Ac, produşi de diferite diferite clone de LB. Aceşti
Aceştia
sunt Ac policlonali .  Ac monoclonali sunt absolut identici. Se obţin prin fuzionarea LB cu o celulă tumorală. Hibridomul obţin ut se multiplică ca
ob ţinut
o celulă tumorală şi secretă Ac omogeni, ide identici cu BCR. Servesc la detectarea receptorilor de pe suprafaţa celulelor , tratament etc.etc.

53. Raspunsul imun celular (RIC). Destinatia. Factorii implicati in declansarea si dezvoltarea RIC. Fazele RIC.
Rolul RIC = a elimina microbii care pot supravieţui în vacuole fagocitare sau în citoplasma celulelor infectate. Acest Acest tip de imunitate este
asigurat de limfocitele T.
Principalii efectori ai RIC sunt limfocitele Tcitotoxice (Tc) derivate din limf TCD8 (T8), (T8), care au capacitatea de a distruge celulele infectate cu
virus sau tumorale şi de a liz
liza macrofagele
macrofagele infectate
infectate cu bacterii facultativ intracelulare. Ambele tipuri de limfocite (TCD8 naive si Tc) poseda
TCR si molecule CD8.
Macrofagele
Macrofagele activate
activate reprezintă alţi efectori ai RIC. Ele
Ele sunt atrase
atrase în focarul infecţios, apoi activate
activate,, devenind capabile
capabile să distrugă bacteriile
intracelulare.
Celulele K şi NK  participă
participă de as
asemenea la realizarea citotoxicităţii (nu sunt angajate imun).
imun).
Limfocitele TCD4+ participa
participa indirect la dezvoltarea raspunsului imun celular , deoarece în urma recunoaşterii Ag vor produce un număr mare de
citokine care vor acţiona asupra diferitor celule
diferitor celule:: monocite, limfocite TCD8, TCD4, celule NK, etc.
Dezvoltarea răspunsului imun celular:
celular:
I etapa –Prezentarea Ag LT naïve. Procesul are loc în organele limfoide periferice (OLP).

29
 CPA profesioniste (macrofage, celule dendritice)
dendritice) capteaza Ag (ex.: celule infectate cu virus sau celule tumorale)  fagocitoza  unele proteine
virale pot fi transferate din fagosome in Ct  ele vor fi fragmentate de catre proteasome  asamblarea cu moleculele CMH I  complexul
 peptid/CMH I este scos la suprafata CPA (peste 250.000 complexe per celula)  CPA cu limfa sunt transportate in ganglionii limfatici, unde
ele vor fi capabile sa prezinte Ag limfocitelor TCD8 naïve.
II etapa – Recunoasterea epitopilor Ag de catre TCR unui LT CD8 naiv si activarea lui. Limf T8 naïve vor recunoaste peptide asociate cu
CMH I de pe suprafata CPA care au captat celule infectate cu virus. Epitopul trebuie sa corespunda cu TCR de pe limfocitul T8, iar CMH I va
recunoaste situsuri de pe CD8. Aceaste interactiuni, precum si alte legaturi moleculare intre CPA si limf T8, participa la activarea limf T8 naïve
(costimulare). Citokinele eliberate de CPA se implica de asemenea.
III etapa – Proliferarea limfocitelor T8 (expansiunea
(expansiunea clonala) si diferentierea lor. Dupa activare, sub influenta unor citokine eliberate de limf 
Th1 (in special IL-2), are loc proliferarea limf T8 si diferentierea lor in celule efectoare Tc, capabile sa lupte cu infectia intracelulara sau
celulele tumorale. Proliferarea incepe la 2 zile de la activarea limfocitelor şi se produce rapid (peste o săptămână după infectare până la 10-20%
din toate limf din OLP pot fi specifice pentru un Ag. N – 1:106 ). Diferentierea in celule Tc are loc in paralel cu proliferarea.
Celulele efectoare
efectoare Tc părăsesc
Tc părăsesc OLP şi migrează spre tesutul infectat
infectat,, unde, recunoscând Ag, vor elimina infecţia. Unele limfocite T se
diferenţiază în limfocite T memorie, durată de viaţă lungă, inactive funcţional, dar sunt gata să reacţioneze rapid la o nouă expoziţie la acelasi
microb (răspuns celular secundar).
IV etapa – Realizarea efectului IC.
Citotoxicitatea este rezultatul contactului specific direct dintre clona de Tc şi ţinta lor (celule infectate cu virus sau bacterii intracelulare, celule
tumorale). Celulele infectate prezintă pe suprafaţa sa peptide antigenice asociate cu moleculele CMH I, fiind recunoscute de către TCR şi CD8 CD8
de pe limf Tc.
Reacţia citotoxică:
citotoxică: contact membranar dintre Tc şi celula-ţintă  limfocitele Tc eliberează perforine care se inserează în membrana celulei-ţintă
 formare pori. Paralel, limf Tc secretă enzime (granzime) care penetrează în Ct celulei  prinprin pori  apoptoza ei.
IFN produs si secretat de Th1 este un activator puternic al macrofagelor, stimuland capacitatea lor de a distruge patogeni intracelulari. De
asemenea, citokinele mentionate activeaza limf Tc si celulele NK, promoveaza proliferarea
promoveaza proliferarea limf T4, stimuleaza producerea opsoninelor 
(intensificarea fagocitozei), activeaza neutrofilele, stimuleaza cresterea productiei de monocite in maduva osoasa, etc.
Memorie imunologica –– Capacitatea sistemului imun de a elabora raspuns mai rapid, mai intens si mai eficace la intalniri repetate cu acelasi
Ag.
Toleranta –– absenta raspunsului imun la antigene proprii (self). Este determinata de inactivarea si eliminarea limfocitelor autoreactive in
 procesul de maturizare a limfocitelor T si B.

Citokinele sunt molecule care permit diferitor celule să comunice între ele în producerea unei reacţii.
Citokinele reunesc un grup heterogen de molecule: interleukine (IL), limfokine, monokine, interferoni (IFN), factori de stimulare a coloniilor 
(CSF), factori de necroză a tumorilor (TNF), etc.
Citokinele permit celulelor Sistemului Imun să se multiplice şi să se diferenţieze (ex.: IL-2 este un factor de creştere al TL, iar IL-4 stimulează
BL şi diferenţierea lor în plasmocite producătoare de Ig E)
Citokinele sunt glicoproteine care acţionează asupra celulelor prin intermediul receptorilor membranari, care nu sunt întotdeauna activi. Expresia
lor poate fi indusă de o altă citokină (ex.: IL-1 induce receptorul pentru IL-2 pe T şi BL) . Receptorii citokinelor sunt prezente şi pe alte celule
ale organismului. Astfel ele ar putea servi la comunicarea între Sistemul Imun şi alte sisteme ale organismului, ca SNC şi sistemul endocrin.

54. Reactiile de hipersensibilitate (RHS). Definitie. Particularitatile RHS. Clasificarea RHS in functie de mecanismele imunologice
efectuate.
Hipersensibilitate – raspunsuri imune excesive sau anormale, capabile sa provoace leziuni tisulare si maladii. Aceste reacţii se pot dezvolta în
cadrul mecanismelor de apărare faţă de un microb patogen. În acelaşi timp, reacţii similare pot fi dirijate contra substanţelor de
substanţelor de origine ne-
infectioasa.
Particularităţile RHS:
 RHS sunt specifice de Ag/alergen.
Ag/alergen.
 RHS sunt induse de un contact primar cu Ag/alergenul care provoacă răspunsul imun specific (umoral, celular).
 RHS sunt declanşate la contacte ulterioare repetate cu acelaşi Ag/alergen.
Clasificarea RHS după mecanismele imunologice efectuate (Gel l, Coombs)
Hipersensibilitatea de tipul I (reacţii imediate, anafilactice)
Hipersensibilitatea de tipul II (citolitic-citotoxică)
Hipersensibilitatea de tipul III (prin complexe imune)
Hipersensibilitatea de tipul IV (tardivă)
Hipersensibilitatea de tipul V (prin autoAc)

55. Reactiile de hipersensibilitate de tip I (imediate, anafilactice). Factorii implicati, alergenii. Anafilaxia locala si generala,
mecanismul reactiilor. Depistarea RHS de tipul I. Combaterea reactiilor anafilactice.
RHS imediate mai sunt numite “alergie” sau “atopie”. Persoanele predispuse la astfel de reactii sunt numite “atopice”.
“atopice”. Antigenele care
declanseaza o hipersensibilitate imediata sunt calificate ca “alergeni”.
Manifestările patologice survin timp de 15-30 min d upă reîntroducerea alergenului în organismul sensibilizat.
În reacţiile anafilactice participă Ig E. la persoanele predispuse la alergii intalnirea cu unele Ag determina activarea limf Th2 si producerea Ac Ig
E. Fiind sintetizate în timpul primului contact cu alergenul, IgE se fixează pe receptori ai mastocitelor (în special din ţesutul conjunctiv sau din
mucoase), persistând mai multe luni.
La pătrunderea repetată (percutan, prin mucoase, intravenos) antigenul omolog leagă încrucişat fragmentele Fab ale Ig E vecine de pe
mastocite.
mastocite. Aceasta duce la eliberarea din celule a unor mediatori, substanţe biologic active (histamină, serotonină, Factorul de Necroză al
Tumorilor, prostaglandine, leucotriene). Ele se fixează pe receptorii terminaţiilor nervoase inducând contracţia musculaturii netede
( bronşice, intestinale, uterine)
uterine), vasodilataţie, creşterea permeabilităţii vasculare cu edem, reacţie urticariană în tegument şi hipersecreţie de
mucus la nivelul bronşic. Aceste reactii survin la cateva minute de la reintroducerea Ag.
Alti mediatori ai mastocitelor – citokinele – recruteaza, pe parcursul al catorva ore, neutrofile si eozinofile la nivelul localizarii reactiei.
Acest proces inflamator al RHS imediate reprezinta faza tardiva a reactiei. Este responsabila de leziunile tisulare provocate de catre
atacurile repetate de hipersensibilitate imediata.
Anafilaxia generală (şocul anafilactic)
30
 Este cea mai brutală şi gravă reacţie declanşată de un Ag/alergen. Se manifestă în câteva secunde după administrarea parenterală a dozelor 
mari de Ag/alergen cu semne clinice sistemice: urticarie, asfixie, colaps circulator şi şoc. Poate duce la deces subit.
Ag responsabile de şocul anafilactic: medicamente (analgezice, anestetice, AB, seruri sangvine de animale, enzime), venin de viespi, de
albine, alimente.
Anafilaxia locală (alergenul administrat în doză foarte mică sau depus pe o mucoasă)
 La nivelul mucoaselor: conjunctivita alergică, rinita, astmul şi traheita spasmodică (alergeni: polenuri, dejecte de acarieni din praful de
casă)
 Forme cutanate: dermatita atopică şi urticaria
  Alergia alimentară : manifestări extradigestive (urticarie, edem Quincke, astm, anafilaxie) şi digestive (diaree, vome)
Depistarea RHS tipul I:
Teste cutanate prin
prin aplicarea cutanată sau administrarea intradermică a alergenilor. Reacţie pozitivă – peste 15 min local apare o reacţie
eritemo-papuloasă.
Teste de provocare  –– se efectuează la astmatici, prin administrarea alergenului în aerozol (pe cale nazală, oculară, orală) şi măsurând
modificările imediate şi tardive a volumului expirat maxim.
 Dozarea imunoenzimatică sau radioimună a Ig E 
rincipii de tratament : Evitarea alergenului; Desensibilizarea prin administrarea repetata a dozelor mici de Ag,
 P rincipii Ag, care induce sinteza Ac Ig G;
Tratament simptomatic (inhibitori ai degranulării mastocitelor, anti-histaminice, etc)

56. Reactiile de hipersensibilitate de tip II (citolitic-citotoxice). Factorii implicati, consecintele. Diagnosticul si combaterea RHS de
tipul II.
Implică Ac (Ig G sau Ig M) dirijaţi contra unui Ag natural sau exogen fixat pe suprafaţa unei celule sau a unui ţesut. Se dezvoltă în câteva
minute sau ore. Afectează în special celulele sângelui, provocând citoliza prin activarea complementului sau prin opsonizare şi fagocitoză
de către macrofage. Celulele K de asemenea pot distruge celulele opsonizate. Aceste mecanisme cauzează citopenie.
Reacţii transfuzionale (prezenţa Ac anti-hematii în timpul unei transfuzii sanguine poate induce hemoliză intravasculară prin activarea C pe
cale clasică).
Maladia hemolitică perinatală prin incompatibilitate Rhesus. Mama Rh- se imunizează în cursul primei gravidităţi contra fătului Rh+ la
trecerea hematiilor fetale în sângele matern (la naştere, în timpul unui avort). La o graviditate ulterioară, mama pre-imunizată contra
factorului Rh+ poate sintetiza Ig G anti-Rh+, dacă fătul este iarăşi Rh+. Aceşti Ac pot traversa bariera placentară şi liza hematiile fătului la
finele gravidităţii, provocând o hemoliză gravă.
 Prevenirea: administrarea Ac anti-Rh+ tuturor femeilor Rh- în primele 48 ore de la naşterea unui copil Rh+ sau a unui avort. Aceşti Ac
opsonizează hematiile fetale din sângele matern şi provo acă eliminarea lor rapidă. Hemoliza imună de origine medicamentoasă
p rovoacă
(medicamentul se depune pe membrana eritrocitară şi Ac anti-medicament
anti-medicament distrug
distrug eritrocitele acoperite de acest medicament). 4.
Trombocitopenii şi granulocitopenii.
Diagnostic:
Diagnostic: Depistarea Ac contra celulelor (ţesuturilor) implicare; Prezenţa Ac şi C în leziuni, depistaţi prin RIF

57. Reactiile de hipersensibilitate de tip III (mediate de complexe imune solubile). Factorii implicati. Mecanismul, manifestarile
patologice. Depistarea RHS de tipul III.
RHS de tipul III (mediate de complexe imune Ag-Ac solubile)
În mod normal CI sunt eliminate repede din organism. În unele circumstanţe CI persistă perioade îndelungate. Cauze: Infecţii cronice:
angine streptococice, endocardite bacteriene, hepatite virale, parazitoze, etc
Ţesuturi proprii devenite auto-reactive în urma unor procese distructive (ex.: colagenoze)
Introducerea albuminei serice în cantităţi mari (tratament cu seruri imune)
 Mecanismul: Complexele Ag-Ac solubile activează C şi determină leziuni în locul formării sau depunerii lor în ţesuturi sau pe endoteliul
vascular.
 Fenomene patologice locale : reacţia Arthus, glomerulonefrita, artrită, poliatrerite. Se produc în exces de Ac după 3-10 ore de la contactul
cu Ag.
patologice generale : boala serului (în exces de Ag).
 Fenomene patologice generale
Depistarea RHS de tipul III: Evidenţierea CI în biopsii tisulare. Se efectuează utilizând RIF, RIE sau ARI; Titrarea Complementului seric
(diminuarea titrului)

58. Reactiile de hipersensibilitate de tip IV (mediate celular, tardive). Tipurile. Factorii implicati, alergenii. Depistarea RHS de
tipul IV.
RHS de tipul IV (mediate celular, tardive, întârziate)
Sunt determinate de limfocite T CD8 (Tc) sau TCD4 (Th1) activate la contactul secundar cu Ag sensibilizant.
Sunt cunoscute 3 modele de hipersensibilitate tardivă: Hipersensibilitatea tuberculinică; Reacţia granulomatoasă; Dermatitele de contact

 Hipersensibilitatea tuberculinică  este indusă de infecţii bacteriene, virale, fungice sau parazitare, prin vaccinare cu vaccinuri vii atenuate
sau cu proteine fixate pe un adjuvant complet.
Pătrunderea repetată a Ag activează limdocitele Th1 specifice de acest Ag, ducând la activarea Tc şi eliberarea unor citokine, responsabile
de acumularea locală a celulelor mononucleate cu apariţia eritemului şi formarea unui infiltrat, în unele cazuri chiar şi necroză. Leziunea
apare peste 48 ore şi dispare în 3-5 zile.

  Hipersensibilitatea granulomatoasă apare în cursul sensibilizării cu substanţe insolubile sau greu digerabile (constituienţii unor paraziţi,
compuşi lipoidici ai micobacteriilor, brucelelor, etc). În aceste cazuri RHS se prelungeşte şi se manifestă prin formarea, în câteva săptămâni
sau luni, a unui granulom.
În componenţa granulomului se disting 3 zone: centrală, din celule epitelioide, intermediară – din limfocite şi fibroblaste şi periferică – din
leucocite PMN, limfocite B şi plasmocite. Granulomul poate fi supus fibrozei şi calcifierii, persistând mai mulţi ani.

 Hipersensibilitatea de contact este determinată de haptene (metale grele - Ni, Cr, substanţe chimice – cauciuc, clei, pesticide, vopsele,
 produse cosmetice, medicamente).
Aplicate percutan se combină cu proteinele membranare, în special ale celulelor Langerhans din epidermă. Aceasta duce la expansiunea
clonală a limfocitelor TCD8+. La contacte repetate cu aceeaşi haptenă, citokinele eliberate de limfocitele activate determină infiltrarea
31
 celulară a glandelor sudoripare, sebacee, a foliculilor piloşi, a epidermei. Peste 48-72 ore local se observă eritem, edem şi formarea
veziculelor.
Explorarea hipersensibilităţii tardive:
tardive:
T e s t e c u t a n a t e (in vivo)
 Dermatitele de contact se depistează prin aplicarea cutanată a haptenelor şi examinarea eritemului, infiltratului cutanat şi a veziculelor 
apărute peste 48 ore.
 Hipersensibilitatea tuberculinică  se explorează prin introducerea intradermică a alergenilor microbieni: tuberculina (derivat proteic al unei
culturi de Mycobacterium tuberculosis ), brucelina, tularina, antraxina, dizenterina, etc. Peste 48 ore se măsoară diametrul eritemului şi
induraţiei. Reacţia pozitivă denotă că organismul a fost în contact cu alergenul (infecţie anterioară sau actuală, vaccinare) şi că acesta
 persistă în macrofagele organismului. Pentru confirmarea maladiei sunt necesare investigaţii suplimentare.
T e st e i n v i t r o
Testul de transformare limfoblastică  (limfocitele unei persoane cu hipersensibilitate tardivă cultivate in vitro în prezenţa Ag /alergenului
suportă o transformare blastică cu proliferare ulterioară).
Testul de inhibiţie a migrării leucocitelor  (activarea limfocitelor T de către Ag specifice duce la secreţia citokinelor care inhibă migrarea
leucocitelor)

59. Imunizarea artificiala activa. Vaccinurile. Caracteristica imunitatii postvaccinale. Vaccinarea primara si de rapel. Cerintele
fata de vaccinuri. Notiuni de vaccinoterapie si vaccinoprofilaxie.
Prevenirea maladiilor infecţioase depinde de controlul (sau eliminarea) sursei de infecţie (aceasta prevede întreruperea lanţului de transmitere) şi
ridicarea rezistenţei individuale (utilizarea apei potabile, alimentaţie sănătoasă, respectarea igienei personale, etc.). Cea mai eficace strategie – 
imunizarea artificială.
Formele imunizării artificiale:
- Imunizare activă – prin administrarea în organism a unor Ag microbiene (vaccinuri)
- Imunizare pasivă – bazată pe întroducerea în organism a unor preparate ce conţin Ac specifici
  Imunoprofilaxia – o metodă specifică de prevenire colectivă sau individuală a maladiilor infecţioase, ce are la bază crearea imunităţii
artificiale specifice.
  Imunoterapia – metode specifice de tratament prin intermediul vaccinurilor, serurilor imune, etc.
Vaccinurile sunt produse biologice cu proprietăţi de imunogen, constituite din microorganisme vii sau omorâte, din componentele lor sau din
toxine modificate. Fiind administrate la om sau animale induc o imunitate artificială activă – IAA - (umorală, celulară, mixtă) fără să provoace
efecte nocive. Imunitatea postvaccinală (IAA) se instaurează relativ lent, la 15-20 zile de la ultima inoculare, şi durează timp variabil (luni-ani-
toată viaţa).
Vaccinarea primară  (de bază) conferă organismului memorie imunologică. Vaccinările de rapel (revaccinarea) se utilizează pentru stimularea
unui răspuns imun secundar, mai rapid si mai intens
Calităţile unui vaccin ideal: Imunogenitate înaltă; Lipsit de efecte secundare; Uşor disponibil; Stabil ; Ieftin; Simplu la administrare şi eficace
(să creeze imunitate stabilă de lungă durată)
Eficienţa vaccinării depinde de: Calităţile imunogene ale vaccinului; Durata persistenţei vaccinului în organism; Capacitatea organismului
vaccinat de a elabora răspuns imun eficient.
Clasificarea vaccinurilor: T R A D I Ţ I O N A L E (clasice) - Corpusculare (vii atenuate, inactivate), Subunitare (vaccinuri chimice,
anatoxinele). D E P E R S P E C T I V Ă – Sintetice, Ribosomale, Anti-adezive, Recombinante, Vaccinuri hibride, Vaccinuri nucleotidice.

60. Vaccinurile vii atenuate. Obtinerea, avantajele si dezavantajele vaccinurilor vii. Exemple.
Vaccinurile vii atenuate reprezintă tulpini de bacterii sau virusuri vii cu virulenţa redusă, dar cu capacitate imunogenă păstrată.
Căile de obţinere:  A. Selecţia tulpinilor naturale cu virulenţa redusă - Vaccinul E (contra tifosului exantematic); Vaccinul EV (antipestos);
Vaccinul Brucella N19 (antibrucelos).  B. Utilizarea mi/o înrudite genetic, avirulente pentru specia umană  - (ex.: virusul vacciniei utilizat în
 profilaxia variolei)
C. Atenuarea dirijată a virulenţei prin:
- Factori fizici (cultivarea la t° neadecvate – vaccinul anti-antrax (42° C), vaccinul anti-pestos (16° C))
- Cultivarea în prezenţa unor compuşi chimici nefavorabili (ex.: BCG – obţinut de Calmette şi Guerin prin cultivarea tulpinii de
Mycobacterium bovis timp de 13 ani pe medii cu bilă)
- Prin factori biologici – pasaje multiple pe animale sau pe culturi celulare (Pasteur a efectuat 133 pasaje a suspensiei de creier de la
câine turbat intracerebral iepurilor, obţinând un virus atenuat)
- Prin inginerie genetica (inactivarea genelor de patogenitate - mutaţii la nivelul genelor de patogenitate)
Alte vaccinuri vii atenuate: anti-tularemic, anti-poliomielitic, anti-gripal, anti-rujeolos, anti-rubeolic, anti-parotidită epidemică, etc.
Avantajele vaccinurilor vii: Imunogenitate înaltă, o inoculare unică induce imunitate solidă şi de lungă durată; Se administrează pe cale
naturală (intranazal, per os, percutan, etc); Induce imunitate locală şi generală
Dezavantaje: Pot provoca complicaţii postvaccinale (accidente alergice, efect teratogen); Revenirea la forma virulentă cu riscul bolii infecţioase
induse (ex.: poliomielită paralitică, etc); Pericol de inducere a maladiei la persoane cu imunodeficienţe (BCG-ita, etc); Multiple contraindicaţii;
Durată de păstrare limitată.

61. Vaccinurile inactivate (omorate). Obtinerea, avantajele si dezavantajele vaccinurilor inactivate. Exemple. Autovaccinul,
utilizarea practica.
Vaccinurile inactivate (omorâte) constau din culturi bacteriene sau virale înalt virulente inactivate prin căldură (60° C – 1 oră), prin agenţi
chimici (formaldehidă, fenol, acetonă), radiaţii, ultrasunet, etc.  Exemple de vaccinuri inactivate: anti-tifoidic, anti-dizenteric, anti-choleric, anti-
 pertusic, anti-stafilococic, anti-gripal, anti-poliomielitic, etc.
Autovaccinul este un vaccin inactivat preparat din tulpina microbiană izolată de la un bolnav şi inoculat aceluiaşi bolnav pentru stimularea
imunităţii specifice. Autovaccinul este indicat pacienţilor care suferă de procese cronice: stafilodermii, streptodermii, candidoze, dizenterie
cronica, etc.
Avantajele vaccinurilor inactivate: Exclud riscul infecţiei post-vaccinale; Stabile la păstrare.
Dezavantaje: Imunogenitate redusă (sunt necesare inoculări repetate); Durată limitată a imunităţii 6 – 12 luni; Eficacitate variabilă; Necesitatea
unei concentraţii mari de Ag; Administrarea prin injecţii (stimulează slab sau deloc imunitatea locală).
Obtinere: 1. Se izoleaza din prelevatul d ela bolnav bacteria cu semnificatie clinica
32
 2. Se obtine cultura pura si se identifica bacteria izolata
3. Se replica abundant cultura pe geloza nutritive si geloza sange si peste noapte la 37 grade.
4. Se extrage cu pipeta Pasteur in solutie salina izotona fara a include impuritatile, Se ajusteaza densitate.
5. Se inactiveaza suspensia in baie de apa 60 grade o ora.
6. Se controleaza sterilitatea prin replicare in bulion 4 zile 37 grade, apoi se insamanteaza pe placa.
7. Se adauga fenol pt conservative. Si se elibereaza strict aseptic cu numele pacientului varsta etc.

62. Vaccinurile subunitare (fragmentate, chimice) si anatoxinele. Obtinerea, avantajele si dezavantajele vaccinurilor subunitare.
Notiune de adjuvant. Vaccinurile adsorbite.
Vaccinurile subunitare (acelulare, chimice) constau din componente antigenice majore, capabile să inducă un răspuns imun protector, extrase
 prin diferite metode din celulele bacteriene (digestie enzimatică, hidroliză cu acidul tricloracetic, etc).  Ex.: vaccinul anti-pneumococic, anti-
meningococic, anti-hemofilus (conţin polizaharide capsulare), etc.
Anatoxinele sunt vaccinuri subunitare obţinute din exotoxine bacteriene.
Etapele de obţinere a anatoxinelor:
1. Cultivarea tulpinii toxigene în mediu lichid
2. Separarea exotoxinei prin filtrare
3. Tratarea cu formol 0,3-0,4 % timp de 3-4 săptămâni la 39-40° C. Toxinele pierd toxicitatea, dar îşi păstrează capacitatea imunogenă
4. Purificarea anatoxinei (salinizare cu săruri de amoniu, precipitare cu alcool...)
5. Concentrarea
6. Determinarea puterii anatoxinei în RN (floculare) cu seruri antitoxice specifice
7. Anatoxinele se utilizează în profilaxia specifică a infecţiilor cauzate de mi/o toxigene stimulând producerea antitoxinelor.
 Exemple de anatoxine: difterică, tetanică, gangrenoasă, botulinică, holerică, stafilococică, etc.
Avantajele vaccinurilor subunitare: sunt lipsite de efecte secundare; stabilitate la păstrare
Dezavantaje: imunogenitate redusă, necesitatea inoculărilor repetate
Pentru sporirea imunogenităţii vaccinurilor inactivate şi subunitare se utilizează substanţe speciale - adjuvanţi.
I. Adjuvanţii minerali (hidroxidul de Al, fosfatul de Ca, emulsii uleioase) generează o reacţie inflamatoare care reţine eliminarea Ag şi
favorizează prezentarea lui limfocitelor T
II. Adjuvanţii biologici (unele bacterii:  Bordetella pertussis, Corynebacterium parvum, Mycobacterium tuberculosis, sau componente
bacteriene – ex. ribosomi bacterieni ) induc expresia moleculelor de co-stimulare pe suprafata CPA, stimuland aceste celule sa secrete
citokine care vor activa limfocitele T.
Vaccinuri adsorbite (deponente, conjugate) – au Ag fixate pe adjuvanţi (AD, ADT, ADTP, etc)
63. Imunizarea artificiala pasiva, caracteristica. Preparatele biologice cu anticorpi, tipurile, cerintele fata de ele.
Imunizarea artificială pasivă se realizează cu preparate biologice ce conţin Ac (seruri imune, Ig, gamma-globuline, etc), utilizate cu scop de
seroterapie sau seroprofilaxie. Imunitatea artificială pasivă se instalează imediat după administrarea preparatului, fiind limitată în timp (max. 3
săptămâni). Din momentul în care Ac exogeni sunt eliminaţi, organismul redevine receptiv la infecţie.
Serurile imune sunt preparate biologice ce conţin Ac specifici faţă de diferiţi agenţi patogeni şi produse ale acestora.
 După provenienţă există:
1. Seruri imune omologe - De la convalescenţi; De la voluntari imunizaţi activ (seruri hiperimune, specifice); Din sângele
donatorilor şi sânge placentar (seruri standarde, normale)
2. Seruri imune heterologe, obţinute prin hiperimunizarea animalelor (cai, cămile, lame)
- După modul de acţiune se disting:
1. Seruri antibacteriene (anti-meningococic, anti-antrax), ridică sensibilitatea bacteriilor la acţiunea fagocitelor şi complementului.
Se dozează în ml ( seruri netitrate )
2. Seruri antivirale (ex.: ser anti-rabic). Neutralizează infecţiozitatea virusurilor.
3.Seruri antitoxice (anti-difteric, anti-tetanic, anti-botulinic, etc). Neutralizează exotoxinele bacteriene (blochează fixarea de
receptorii celulari). Activitatea lor este apreciată prin titrare şi măsurată în UA (UI).
4. Seruri mixte (ex.: antigangrenos)
 Serurile imune native conţin pe lângă Ig şi alte proteine ale sângelui (albumine) responsabile de reacţii alergice.  Serurile imune purificate şi 
concentrate sunt lipsite de albumine, care sunt eliminate prin procedee speciale (precipitare cu sulfat de amoniu, prin digestie enzimatică,
electroforeză)
 Imunoglobulinele (gamma-globulinele). Se obţin din seruri omologe rafinate prin procedee care extrag numai gamma-globulinele şi realizează o
concentraţie a Ig de 15-20 ori faţă de serul nativ.  Ig normale sunt extrase din amestecuri de plasmă de la sute-mii de donatori sau sânge
 placentar. Se utilizează în seroprofilaxia rujeolei, hepatitei A şi în terapia pacienţilor cu deficit umoral primar. I g hiperimune (specifice) se obţin
din seruri de convalescenţi sau ale persoanelor imunizate (Ig anti-antrax, Ig anti-leptospirozică)
Cerinţele faţă de preparatele biologice ce conţin Ac: Sterilitate; Inofensivitate; Apirogenitate ; Aviditate înaltă; Activitate de lungă durată.
64. Clasificarea serurilo r imune curative dupa provenienta si modul de actiune. Caracteristica lor, avantajele si dezavantajele
serurilor omoloage si heteroloage.

65. Utilizarea practica a preparatelor biologice cu anticorpi. Modul de administrare, reactiile adverse si prevenirea lor.
Serurile antibacteriene şi antivirale se aplică contra unei serii de boli sub formă de globuline şi imunoglobuline (gama-globuline): contra
antraxului, pestei, variolei, rabiei, rujeolei, poliomielitei, hepatitei A, scarlatinei etc. Serurile antitoxice sunt utilizate contra difteriei,
 botulismului, tetanusului, contra infecţiei anaerobe, antidotul catre veninul de şarpe.
Imunoglobulinele din sîngele uman se folosesc în scopuri profilactice contra rujeolei, poliomielitei, tusei convulsive, hepatitei A, parotiditei
epidemice, varicelei, scarlatinei, variolei şi altor infecţii.
Modul de administrare
- Serurile imune omologe, Ig se administrează în doză unică fără precauţii
- Serurile heterologe, administrate parenteral, pot provoca reacţii adverse (reacţii anafilactice, boala serului, febră).
Cauza: albuminele se comportă ca un alergen
Combaterea reacţiilor serice:
1. Utilizarea serurilor imune purificate şi concentrate
33
 2. Utilizarea Ig (gamma-globulinelor)
3.  Anamneza pentru recunoaşterea unei eventuale stări de sensibilizare
 Efectuarea testării pentru depistarea sensibilităţii la serul heterolog. În acest scop se utilizează testul intradermic cu 0,1 ml din diluţia 1:100 a
serului prescris.
Dacă testul este negativ (peste 20-30 minute reacţie locală până la 9 mm) se întroduce subcutan a doua doză de 0,1-0,5 ml de ser nediluat. Peste
30-60 minute în lipsa reacţiei se recurge la întroducerea întregii doze curative.
Dacă testul este pozitiv (reacţie locală peste 10 mm) există pericolul reacţiilor alergice. În acest caz se recurge la metoda de desensibilizare
acută, propusă de Besredca. Ea constă în administrarea repetată, la interval de 20 min., a dozelor crescânde din serul respectiv, la început diluat
1:100 subcutan, trecându-se treptat la ser nediluat intramuscular.
Mecanismul: la întroducerea dozelor mici de ser se evită acumularea cantităţilor mari de substanţe biologic-active (histamină, serotonină,
 bradikinină, etc), responsabile de declanşarea anafilaxiei.
În caz de necesitate administrarea serului va fi însoţită de administrarea preparatelor anti-histaminice sau serul va fi administrat sub narcoză
(scoaterea din funcţie a scoarţei cerebrale).
66. Rectiile anti gen (Ag) – anticorp (Ac) in vitro. Caracteristica legaturii Ag-Ac. Fazele interactiunii Ag-Ac. Aplicarea practica a
reactiilor serologice. Serurile imune diagnostice, diagnosticurile: obtinerea, aplicarea practica.
Studiul şi aprecierea imunităţii poate fi efectuată prin intermediul diferitor teste realizate in vitro sau in vivo (reacţii imunologice).
Pentru aprecierea răspunsului imun umoral se studiază interacţiunea dintre Ag şi Ac, iar pentru aprecierea imunităţii celulare se determină
numărul total de limfocite, subclasele limfocitelor T, se evaluează citokinele, etc.
 REAC Ţ 
Ţ I 
  ILE ANTIGEN-ANTICORP
 ILE  ANTIGEN-ANTICORP in
in vitro
vitro (REAC 
(REAC Ţ 
Ţ I 
  ILE SEROLOGI 
 ILE  SEROLOGI C 
C E)
 
R eacţ
eacţia Ag-Ac esteeste determinată de interacţinteracţiunea specifică
specifică dintre epitopii
epitopii Antig ntigenului şi paratopii
paratopii Anticnticorpilor . În acest proces intervin patru
ti puri
 puri de legături
legături:: legături
legături de hidrogen, legături
legături electrostatic
electrostatice, for ţele Van der Waals şi legături hidrof  drof obe.
obe.
Legătura  Ag-Ac are are tr ei caracteristici
caracteristici:: est e exotermică 
exotermică  , specifică 
specifică şi  şi reversibi
reversibil ă 
ă. 
at ea unui
 A finit at  unui Ac pentru
pentru un Ag specific
specific caracteriz
caracterizează intensit at  at ea for 
for   ţ elor de
lor de l egătură a
egătură a complexului Ag-Ac. Ea depinde de
complexului Ag-Ac.
complementaritat
omplementaritateea sterică
sterică dintre
dintre paratop şi epitop.
epitop.
 Avidit  at ea unui Ac pentru
 Avidit at  pentru un Ag specific
specific reprezintă
reprezintă rapidit at 
at ea apari ţ  ţ iei manifestării reac ţ  Ag-Ac ( precipitare
reac ţ iei Ag-Ac  precipitare,, aglutinare,
aglutinare, etc.).
etc.). Ea
Ea
depi
depindende de constanta
constanta de asociere
asociere,, de valenţa
alenţa Ac, de
de număr ul ul de epitopi
epitopi, de temperatur ă, de de pH,
pH, de for ţa
ţa ionică
ionică a mediului.
ediului.
Un paratop se poate
se poate combina cu un singur epitop,
singur epitop, numit “specific
“specific”. Astfel,
Astfel, dacă este cunoscut unul unul din elementele
elementele reacţ
reacţiei - Ag sau Ac,
 poa
 poatte fi identificat
identificat celălalt.
Reacţiile Ac-Ac (reacţiile serologice) au două direcţii de aplicare practică:
Seroidentificare:
eroidentificare: Detect 
 Detect area
area şi
şi do z
do zaar ea Ag ( 
Ag ( element necunoscut 
element necunoscut  - tulpini
tulpini microbiene izolate din diferite prelevate) cu ajutorul  Ac  Ac specifi ci
cunoscuţi .
Pot utilizate două sur se de Ac: Ac monoclonali
Pot fi utilizate monoclonali, absolut omogeni,
omogeni, dar care recu singur epitop şi Ac pol iclonali
recunosc doar un singur epitop clonali, ce se conţin
conţin în
seruri imune (antiseruri
(antiseruri)), care  permi
permit legături
legături de aviditat
aviditatee înaltă cu Ag.
Serurile imune se obţin prin prin injectarea
injectarea la un animal de laborator a
laborator a antigenelor 
antigenelor ccuno unoscu
scute.te. După o perioadă de timp, serul serul animalului
animalului va
conţ
con ţin e anticorpi
anticorp i contr  a acess tor antigene.
ace tor  antigene. Dar natura exactă a Ac din acest ser nu poate fi cunoscută cu exactitate (Ac policlonali).
policlonali).
S pecificitat
 pecificitateea serului
serului trebuie să fie permanent controlată şi Ac nedoriţi trebuie să fie eliminaţi eliminaţi pr  pr in
in adsor  bţi
 bţie.
erodiagnostic : Detect 
 S erodiagnostic: Detect area
area şi
şi titrar 
titrar ea Ac din serul bolnavilor  (component necunoscut) faţă de u n Ag specific specific cuno
uno scut ( 
 scut ( conţinut
conţinut în
diagnosticuri )
diagnosticuri )..
Unele reacţ
reacţii Ag-Ac se manifestă
manifestă direct şi pot fi observate
observate de experimentato
experimentator: de exemplu exemplu precipitarea
 precipitarea sausau aglutinarea
aglutinarea complexelor 
complexelor Ag- Ag-
Ac,
Ac, l iza
iza unor celule purtătoare de Ag pe membrana membrana lor (hemol
lor (hemoliză iză,, bacterioliză
bacterioliză,, etc).
Alte reacţii Ag-Ac nu se vizualizează “spontan” in vitro. În acest caz se va recur ge ge la nişte artificii experimentale, cum ar fi utilizarea
utilizarea Ac
“mar caţi”:
caţi”:
Ac mar caţicaţi cu un fluorocrom: imunofluorescen ţa
imunofluorescen ţa..
Ac mar caţicaţi cu un izizotop radioactiv: analiza radio-imună 
radio-imună .
Ac mar caţicaţi cu o enzi
enzimă: analiza imunoenzi matică .
imunoenzimatică 
INTERACŢIUN
INTERACŢIUNEA EA ANTIGEN-ANTICORP
Faza specifică: are loc interacţiunea dintre Ag şi Ac specific corespu corespunzător . Este un f enomen enomen rapid, invizinvizibi
ibil, comun pentru
comun pentru toate
toate reacţ
reacţiile
Ag-Ac. Decurge la temperatura de 37 C, în prezenţa unui electrolit (sol. fiziologică).
Faza nespecifică,
nespecifică, vizvizibi
ibilă a uniunii Ag-Ac, se manifestă prin precipitar precipitar e, aglutinare
aglutinare,, liză, etc - fenomene determinate de anumite condiţii
(valenţa Ac, dimensiunile Ag, etc).

67. Reactia de aglutinare (RA). Componentele, mecanismul. Reactiile de aglutinare directa (pe lama, in tuburi). Lectura si
aprecierea rezultatelor reactiilor. Aplicarea practica.
REACŢIA DE AGLUTINARE
Din latină –– agglutinatio - încleiere
Reacţia Ag-Ac se poate manifesta prin aglutinare atunci când determinantele antigenice sunt purtate de particule figurate (Ag insolubile,
corpusculare), iar Ac specifici sunt compleţi (cel puţin bivalenţi).
Aglutinarea este determinată de formarea unei reţele între Ag şi Ac, ce permite apropierea unui număr suficient de particule figurate pentru
a constitui aglutinate vizibile cu ochiul liber. Ac IgM cu 10 epitopi potenţiali aglutinează mai activ decât Ac IgG.

Clasificarea reacţiilor de aglutinare

Aglutinare “activă” sau “directă”, în care particula figurată (Ag corpuscular) este el însuşi purtător de determinante antigenice specifice
(hematii, leucocite, trombocite, spermatozoizi, bacterii)
Aglutinare “pasivă” sau “indirectă”, în care particula serveşte doar de suport pentru un determinant antigenic solubil fixat artificial pe
artificial pe
suprafaţa sa. Frecvent sunt utilizate ca suport hematii formolate, particule de latex sau microcristale de colesterol.
Reactii
Reactii de aglutinare
aglutinare activa
activa (directa
(directa)
 Aspect  alitativ. R eactia
 Aspect calitativ. eactia poate
poate fi efectuata
efectuata pe
pe lama
lama de sticla sau in
in tuburi
tuburi..
Reacţia de aglutinare pe lamelă: pe lamela degresată se aplică cu pipeta Pasteur cîteva picături de ser în diluţii mici (1:10 – 1:20) şi o pic
de sol izotonică de clorid de natriu pentru control. În fiecare picătură de ser, înclusiv în cea de control se introduce o ansă de cultură vie de
microorganisme de 24 ore de pe suprafaţa mediului solid sau se adaugă cu pipeta Pasteur cîte o pic de suspensie de microorganisme omorîte
(diagnosticum). Cultura aplicată se amestecă minuţios pentru a obţine o suspensie tulbure omogenă. Reacţia decurge la temperatura

34
 camerei. Rezultatul ei se citeşte cu ochiul liber peste 5-10 min, uneori este folosită lupa. Dacă lamele se introduc în camera umedă închisă,
 pentru a evita uscarea picăturilor rezultatul reacţiei se citeşte şi peste 30-40 min.
La reacţia pozitivă în picătura de ser apar flocoane (mari sau mici), uşor vizibile la clătinarea lamei. La reacţia negativă lichidul rămîne
tulbure omogen. Dacă cantitatea de microorganisme este mică şi citirea rezultatului reacţiei este dificilă, picătura de ser cu amestecul de
cultură se usucă, preparatul se fixeazăse colorează cu fuxină Pfaiffer si se examinează la microscop. La reacţia pozitivă toate cîmpurile de
vedere sunt libere. Aceasta este reacţia de microaglutinare.
Reacţia de aglutinare în tuburi se foloseşte pentru determinarea serogrupului şi serovarului microorganismelor. Toate ingredientele
se repartizează succesiv în eprubete. Serul este diluat în proporţiile 1:100, 1:200, 1:400 etc. În fiecare tub cu serul diluat se adaugă 1-2
 picături de antigen (suspensie de 1-2mlrd de microorganisme la 1ml), se agită energic şi se incubează în termostat la 37°C-2 ore, apoi se
citesc rezultatele prealabile ale reacţiei, începînd cu cele de control(al serului şi antigenului). Absenţa aglutinării în tuburile de control şi
 prezenţa de flocoane suspendate în tuburile de experienţă se apreciază ca reacţie pozitivă. Tuburile se menţin la temperatura camerei 18-20
de ore şi după aceea se constată rezultatul definitiv al reacţiei. Intensitatea reacţiei se exprimă prin semne de plus. La aglutinarea completă
(++++) lichidul este absolut transparent, iar la fundul tubului se depune sediment din flocoane de microorganisme aglutinate. Cu cît mai
 puţine microorganisme sînt aglutinate, cu atît este mai tulbure lichidul şi cu atît mai puţin sediment floconos se înregistrează la fundul
eprubetei (+++, ++, +). La reacţia negativă (-) sedimentul lipseşte, suspensia rămîne uniform tulbure şi după aspect nu diferă de conţinutul
de control al antigenului. RA se utilizează pentru diagnosticul serologic al bolilor infecţioase – febrelor tifo-paratifoide (reacţia Widal),
 brucelozei (reacţia Wright, Huddleson), tularemiei şi altor boli.
Aprecierea: cea mai mare dilutie a serului in care se manifesta aglutinare de cel putin 3 “+” (+++) se numeste titrul a titrul anticorpilor 
aglutinanti (titrul serului aglutinant).
aglutinanti (titrul
Aglutinarea
glutinarea directa
directa este
este utilizata
utilizata pent
pentr 
r u determina
determinar eaea grupelor 
grupelor sang
sangvvine
ine sau
sau in diagnosticul
diagnosticul unor maladi
unor maladiii infectioa
infectioase se (seroidentificarea Ag
sau depistarea şi titrarea Ac din serul bolnavilor) .
Reactile
Reactile de aglutinare
aglutinare pasiva
pasiva (indirecta
(indirecta)
Aglutinarea
glutinarea pasiva
pasiva consta
consta in fixa
fixar ea
ea unui
unui Ag solubi
solubil (sa(sauu al unui Ac) pe
Ac) pe un suport corpuscular inert
corpuscular inert,, care nu intervi
intervine in reactia
reactia Ag-Ac. In
calitate de suport inert pot servi hematiile, particule de latex, cristale ristale de colesterol. Suspensia
uspensia de particule sensibilizate cu Ag sau Ac este este
 pusa in contact cu serul
serul imun (respectiv
(respectiv cu Ag), ca si in cazul aglutinarii directe.
Avantajele reactiilor 
reactiilor indirecte
indirecte:: facilitat
facilitateea lectur iiii si sensibilitat
sensibilitateea inalta.
inalta.
 Reacti  hemaglutinare indirect a ( pasiva
 Reacti a d e hemaglutinare  pasiva) – RHAI / RHAP. Unele antigene de origine polizaharidica se fixeaza fixeaza prac
practic
tic spontan,
spontan, dupa o
scurta
curta incubatie
incubatie, pe suprafata hematiilor.
hematiilor. Antigene
Antigenele le proteice
proteice se fixeaza
fixeaza doar dupa o pregpregatire
atire prealabi
prealabila a hematiilor 
hematiilor ((de ex.: tratarea cu
tanina
tanina,, formol). RHAI se efectuează in godeurile unei unei placi
placi din polistiren.
polistiren. R eactia
eactia poz
pozitiva
itiva se manifesta pr 
pr in
in aglutinarea
aglutinarea eritrocitelor 
sensibilizate (umbrela inversata de culoare bruna la fundul godeurilor ).
În reacţia de latex-aglutinare Ac sau Ag sunt fixaţi p e particule de latex. Reacţia se efectuează pe lama de sticlă.
Reacţia de latex-aglutinare este utilizata
utilizata in identificarea facto factor ului
ului r eumatoid la bolnavi
bolnavi suspecti
suspecti de poli
poliartrita
artrita r eumatoida
umatoida, in bacteriologie
 pentru
 pentru identificarea rapidă a mi/o sau Ag lor în prelevate, sau identificarea tulpinilor izolate, de asemenea pentru serodiagnosticul unor 
infecţii.
Reacţia de Co-aglutinare. La baza acestei reacţii se află proprietatea unei bacterii –  Staphylococcus aureus (tulpina Cowan ) - ce are în
componenţa peretelui celular proteina A - să fixeze Ig G prin intermediul fragmentului Fc. Astfel se formează diagnosticuri cu Ac, cu
ajutorul carora pot fi identificare Ag respective necunoscute. Reacţia se efectuează pe lamă.
REACŢIA COOMBS.
COOMBS. Unii Ac (monovalenţi) nu sunt aglutinanţi în condiţii normale, normale, fiind monovalenti (ex.: anticorpii anti-Rh,
responsabili de incompatibilitatea materno-fetală în sistemul Rh). Ei pot fi depistaţi graţie testelor Coombs. Sunt posibile 2 tehnici, în
funcţie de prelevat: sânge de la nou-născut sau de la femeia gravidă.
Tehnica Coombs directă. La un nou-născut se caută prezenţa Ac materni anti-Rh fixaţi pe hematii, dacă mama este Rh-. La aceste hematii
suspecte se adau
adaugă un ser anti-Ig umană. Acest ser nu aglutinează hematiile normale, din contra, el provoacă aglutinarea hematiilor pe care
sunt fixaţi Ac anti-Rh.
Tehnica Coombs indirectă. La o femeie gravidă Rh- Ac anti-Rh sunt prezenţi în ser. Iniţial la acest ser se agau agaugă hematii Rh+ (pentru
formarea complexului Ag-Ac), apoi se aplică serul anti-Ig.
68. Reactia de hemaglutinare indirecta (RHAI) cu scop de seroidentificare. Componentele, mecanismul. Lectura si aprecierea
rezultatelor RHAI. Aplicarea practica.
Uneori Ag folosite în reacţia de aglutinare sunt atît de microdispersate că complexul aglutinogen-aglutinină nu se observă cu ochiul liber.
Pentru ca această reacţie să poată fi văzută s-au propus diferite căi de absorbire a acestor Ag pe particule mai mari cu aglutinarea lor ulterioară
cu Ac specifici. Ca adsorbanţi se folosesc diferite specii de bacterii, corpuscule de talc, dermatol, colodii, coalină, carmină, latex ş.a. Această
reacţie a căpătat denumirea de reacţie de aglutinare indirectă sau pozitivă. O capacitate mai pronunţată de adsorbţie au eritrocitele. Reacţia în
care se folosesc eritrocitele se numeşte hemaglutinare indirectă sau pasivă (RHAI sau RHAP). Pentru efectuarea RHAI se folosesc eritrocite de
  berbec, cal, iepure, găină, şoarece, om ş.a. care în prealabil sunt prelucrate cu formalină sau glutaraldehidă. Capacitatea de adsorbţie a
eritrocitelor creşte la prelucrarea lor cu soluţie de tanină sau clorid de crom.
În RHAI ca antigene pot servi Ag polizaharidice, extractele vaccinurilor bacteriene, Ag virusurilor şi rickettsiilor şi alte substanţe de natură
 proteică.
Eritrocitele sensibilizate cu antigene se numesc diagnosticumuri eritrocitare. Pentru prepararea diagnosticumurilor eritrocitare se folosesc
frecvent eritrocite de berbec, care au o capacitate mare de adsorbţie.
RHAI se efectuează mai uşor în micropanourile aparatului Tacaci, folosind pentru diluţia materialului microtitratorul. Serurile de examinat
se încălzesc 30min la temperatura de 56°C, pentru a înlătura hemaglutininele nespecifice, se prepară diluţii duble în serie în soluţie stabilizantă şi
cîte o picătură de suspensie de 1% de eritrocite sensibilizate, în rîndul 2 – aceeaşi cantitate de eritrocite de control. Plăcile se agită minuţios şi se
introduc în termostat pentru 30-40 min la temperatura 37°C.
Rezultatele reacţiei se citesc după prezenţa hemaglutinării. Ea este pozitivă (umbrelă inversată de culoare brună la fundul godeurilor) în
cazul, că titrul de hemaglutinare cu eritrocite de experienţă predomină cel puţin de 4 ori faţă de titrul cu eritrocitele de control. E obligatoriu
controlul cu eritrocitele sensibilizate pentru excluderea aglutinării spontane.(conform compendiului)
Conform la cartea mică neagră(Cerkes):
„ Metodica: serul cercetat se încălzeşte 30 min la t 56°C, se diluează consecutiv în coraport de 1:10 – 1:1280 şi se toarnă cîte 0,25ml în
eprubete sau alveole, unde apoi se adaugă cîte 2 picături de diagnosticum eritrocitar. În calitate de control servesc: suspensia de diagnosticum
eritrocitar cu ser imun; suspensia de diagnosticum cu ser normal; suspensia de eritrocite normale cu serul cercetat. În primul control urmează să
aibă loc aglutinarea, iar în controalele doi şi trei aglutinarea va lipsi.
Cu ajutorul la RHAI poate fi determinat Ag necunoscut, dacă pe suprafaţa eritrocitelor vom adsorbi anticorpii deja cunoscuţi.
Reacţia de hemaglutinare poate fi efectuată şi în volume mai mici – 0.025ml – (micrometoda), folosind microtitratorul Tcaci.”

35
69. Reactia de hemaglutinare indirecta (RHAI) cu scop de seroidiagnostic. Componentele, mecanismul. Lectura si aprecierea
rezultatelor RHAI. Aplicarea practica.
Acelaş principiu ca şi mai sus doar că se determină Ac necunoscut, iar pe suprafaţa eritrocitelor se adsorb Ag deja cunoscuţi.
70. Reactiile de aglutinare pasiva (indirecta). Reactiile de latexaglutinare si de co-aglutinare. Componentele, mecanismul. Lectura
si apre cierea rezultatelor reactiilor. Aplicarea practica.
Reacţia în care se folosesc eritrocitele se numeşte hemaglutinare indirectă sau pasivă (RHAI sau RHAP).
Reacţia de latex-aglutinare este utilizata in identificarea factorului reumatoid la bolnavi suspecti de poliartrita reumatoida, in bacteriologie pentru
identificarea rapidă a mi/o sau Ag lor în prelevate, sau identificarea tulpinilor izolate, de asemenea pentru serodiagnosticul unor infecţii.
Reacţia de Co-aglutinare. La baza acestei reacţii se află proprietatea unei bacterii –  Staphylococcus aureus (tulpina Cowan) - ce are în
componenţa peretelui celular proteina A - să fixeze Ig G prin intermediul fragmentului Fc. Astfel se formează diagnosticuri cu Ac, cu ajutorul
carora pot fi identificare Ag respective necunoscute. Reacţia se efectuează pe lamă.
71. Reactia Coombs. Componentele, mecanismul. Lectura si aprecierea rezultatelor reactiilor. Aplicarea practica.
Unii Ac (monovalenţi) nu sunt aglutinaţi în condiţii normale, fiind monovalenţi (ex. Ac anti-Rh, responsabili de incompatibilitatea
materno+fetală în sistemul Rh). Ei pot fi depistaţi graţie testelor Coombs. sunt posibile 2 tehnici, în funcţie de prelevat: sînge de la nou-născut
sau de la femeia gravidă.
Tehnica Coombs directă: la un nou-născut se caută prezenţa Ac materni anti-Rh fixaţi pe hematii, dacă mama este Rh- . La aceste hematii
suspecte se adaugă un ser anti-Ig umană. Acest ser nu aglutinează hematiile normale, din contra, el provoacă aglutinarea hematiilor pe care sunt
fixaţi Ac anti-Rh.
Tehnica Coombs indirectă: la o femeie gravidă Rh- Ac anti-Rh sunt prezenţi în ser. Iniţial la acest ser se adaugă hematii Rh+ (ptr formarea
complexului Ag-Ac), apoi se aplică serul anti-Ig.
Demonstrarea prezentei de imunoglobuline sau a complementului pe suprafata hematiilor sustine diagnosticul de distructie eritrocitara mediata
imun.
Exista doua clase majore de anticorpi care reactioneaza cu eritrocitele. Anticorpii completi sau salini aglutineaza eritrocitele suspendate in
solutie salina; acestia sunt de obicei de tip IgM (cel mai bun exemplu de aglutinare salina la temperatura camerei este cea utilizata in grupajul
ABO). In vivo anticorpii IgM fixeaza complementul si produc hemoliza imediata intravasculara. Anticorpii care nu reactioneaza vizibil in mediu
salin si produc reactii de aglutinare numai prin utilizarea de tehnici speciale sunt numiti aglutinine incomplete si sunt d e obicei de tip IgG (cel
mai bun exemplu sunt anticorpii anti-Rh, care, daca sunt prezenti in serul primitorului de sange incompatibil, produc o reactie hemolitica
transfuzionala intarziata, extravasculara).
Pentru a certifica faptul ca hematiile unui pacient sunt invelite (sensibilizate) cu imunoglobuline, complement sau ambele, se adauga la o
suspensie de eritrocite provenite de la pacient antiser cu reactivitate fata de moleculele de Ig si/sau complement umane, care va determina
aglutinarea acestora. Initial testarea se face cu antiseruri polispecifice, care contin anti-IgG, anti-C3d si ocazional si activitate anti-lant usor.
Reactivii monospecifici diferentiaza in continuare intre IgG, C3d, existand si seruri monospecifice pentru C3b, C4b, C4d si lantul greu al IgG.
Antiseruri specifice pentru IgM sau IgA sunt rar utilizate, deoarece IgM nu mai sunt gasite de obicei inca atasate pe suprafata celulara, iar IgA
sunt foarte rar intalnite pe suprafata eritrocitelor.
Utilizand sange recoltat pe EDTA sau pe citrat activarea in vitro a complementului de catre autoanticorpii la rece benigni este inhibata. Spalarea
eritrocitelor indeparteaza globulinele solubile sau atasate nespecific, ceea ce permite detectia imunoglobulinelor si factorilor complementului
specific legate de eritrocite in vivo. Se foloseste metoda de hemaglutinare pe lama. Specimen recoltat - sange venos. Stabilitate proba - testul
se efectueaza imediat, daca acest lucru nu este posibil, proba se pastreaza 48 ore la 2-8o C. Prelucrare necesara dupa recoltare - o parte din
eritrocite se spala de trei-patru ori cu solutie salina normala, urmata de prepararea unei suspensii eritrocitare in ser fiziologic steril 5 %.

72. Reactiile de precipitare. Mecanismul. Conditiile formarii retelei de precipitare. Reactia de precipitere inelara. Componentele.
Lectura si aprecierea rezultatelor reactiilor. Aplicarea practica.
Reacţie de precipitare (R.P.) se numeşte sedimentarea antigenului (pretipitinogenului) din soluţie la acţiunea serului imun (precipitinei) şi a
electrolitului asupra lui. Cu ajutorul reacţiei de precipitare antigenul poate fi evidenţiat în aşa cantităţi minime, care nu se determină pe cale
chimică.
In reacţia de precipitare se folosesc antigene lichide şi transparente, care prezintă corpuscule ultramicroscopice ale soluţiei coloidale de
 proteină, polizaharide etc.În calitate de antigene se folosesc extracte din celulele microbiene, organe şi ţesuturi, produsele dezintegrării celulelor 
rnicrobiene - lizate, filtrate ş. a. Rezistenţa precipitinogenelor la temperaturi înalte se foloseşte la obţinerea antigenelor din agenţii cauzali ai
antraxului, pestei ş. a. (metoda de fierbere). Serurile precipitante se pregătesc centralizat prin hiperimunizarea animalelor (iepurilor) cu suspensie
de bacterii, filtrat al culturilor bulionice, autolizate, extracte saline ale microorganismelor, proteine serice etc.
Titrul serului precipitant, spre deosebire de titrul altor seruri diagnostice, se determină prin diluţia maximă a antigenului care se precipită cu
serul dat. Aceasta se explică prin faptul, că antigenul care participă în R.P. are dimensiune ultramicroscopică şi se conţine într-o unitate de volum
în cantităţi mai mari decît anticorpi în acelaşi volum de ser. Serurile precipitante se elaborează cu titru nu mai mic de 1:100000.
 Metodica. Intr-o eprubetă îngustă (d. 0,5 cm) se toarnă 0,3-0,5 ml de ser precipitant nediluat. Cu pipeta Pasteur antigenul lent se prelinge pe
 peretele eprubetei (în poziţie înclinată) în acelaşi volum. Apoi evitind amestecul lichidelor, eprubeta se aranjează vertical. La suprapunerea
corectă a antigenului pe ser se observă clar hotarul dintre cele două straturi de lichide. R.P. este însoţită obligatoriu de controlurile serului şi ale
antigenului. Rezultatele reacţiei se citesc, în dependenţa de tipul antigenului şi anticorpilor, peste 5-10 min, 1-2 ore sau 20-24 ore. în cazul
reacţiei pozitive în tubul de experienţă la hotarul serului şi al extractului de examinat apare un precipitat sub formă de inel de culoare albă.
Reacţia de precipitate se foloseşte pe larg în practica de laborator pentru diagnosticul bolilor infecţioase bacteriene (antrax, pestă, tularmie ş. a.)
şi de natură virotică (variolă, infecţia respiratorie acută ş. a.),
In medicina judiciară R.P. se foloseşte pentru determinarea apartenenţei de specie a proteinei (pete de sînge, spermă etc.).
Cu ajutorul R.P. se va determina atît specificitatea de specie, cît şi de grup a proteinei. Prin intermediul ei s-a determinat, de exemplu, gradul de
înrudire a diverselor specii de animale şi plante.
Aplicarea R.F. în controlul sanitaro-igienic al produselor alimentare permite de a depista falsificarea fabricatelor de carne, peşte, făinoase,
adaosurile îa lapte ş. a.
Dezavantaje ale R.P. sînt instabilitatea precipitatului (inelar), care dispare ia o agitare uşoară, precum şi imposibilitatea de a evidenţia cantitatea
diferitor antigene ce iau parte la formarea precipitatului. Aceste neajunsuri nu le are reacţia de precipitare în gel.
Reacţia de precipitare inelară. In eprubeta de precipitare, cu ajutorul pipetei Pasteur, se toarnă 0,2—0,3 ml (5— 6 picături) de ser (serul nu
trebuie să nimerească pe peretele eprubetei). Pe peretele eprubetei, în ser, foarte atent, cu ajutorul pipetei subţiri Pasteur, se adaugă acelaşi volum
de antigen. In acest timp eprubeta se ţine în poziţie înclinată. La stratificarea corectă între ser şi antigen se distinge o limită clară. Atent, pentru a
evita amestecarea straturilor, eprubeta se trece în stativ, în caz de reacţie pozitivă, la hotarul dintre antigen şi anticorp se formează un inel
36
 tulbure, care reprezintă precipitatul Reacţia este însoţită de un şir de controale.Un rol deosebit de important aparţine consecutivităţii introducerii
ingredienţilor reacţiei în eprubeta. Nu se admite stratificarea serului pe suprafaţa antigenului (în control — pe soluţia izotonică), deoarece
densitatea serului este mai mare decît cea a antigenului şi el se va aşeza la fundul eprubetei, iar hotarul dintre antigen şi anticorp nu se for-ează.
 Evidenţa rezultatelor  se efectuează
efectuează peste 5—30 min, iar în unele cazuri peste o oră, întotdeauna
întotdeauna începînd cu controlul. «Inelul» din eprubeta a
doua inidică capacitatea serului imun de a intra în reacţia
reacţia specifică cu antigenul corespunzător,
corespunzător, în eprubetele nr. 3—53—5 nu trebuie să apară
«inele» de precipitare, deoarece lipsesc anticorpii şi antigenii omologi. Prezenţa «inelului» în eprubeta nr. l indică rezultatul pozitiv al reacţiei şi
faptul că antigenul cercetat
cercetat corespunde serului imun
imun folosit în reacţie. Lipsa «inelului» («inelul»
(«inelul» e prezent doar în eprubeta nr. 2) indică
necorespunderea antigenului cu anticorpul, deci a fost obţinut rezultatul negativ al reacţiei.
reacţiei.
73.
73. Reac
Reacti
tiil
ilee de prec
precip
ipit
itar
aree in gel.
gel. Clas
Clasif
ific
icar
area
ea.. Reac
Reacti
tiaa de imun
imunododif
ifuz
uzie
ie dubl
dublaa (teh
(tehni
nici
cile
le Elek
Elek,, Ouch
Ouchteterl
rlon
ony)
y).. Comp
Componeonent
ntele
ele,,
mecanismul. Lectura si aprecierea rezultatelor reactiilor. Aplicarea practica.
Ag şi Ac difuzează unul spre altul prin geloză ţi în zona de concentraţie optimă a acestora două reactive se produce precipitarea sub formă de
linii albe-cenuşii. Dacă există mai multe sisteme Ag-Ac, se vor forma linii de precipitare distincte. Poate fi utilizat în analiza calitativă a unui
amestec de Ag într-o soluţie.
componentele: gelul agaros, Ag, Ac. ptr control se folosesc test-sistemul
test-sistemul compus din Ac şi Ag cunoscute omoloage.
Clasificare: imunodifuzia radială simplă (tehnica Mancini); imunodifuzia dublă radială (tehnica Ouchterlony); test Eleck; imunoelectroforeza;
contraimunoelectroforeza
imunodifuzia
imunod ifuzia dublă radială (Tehnica Ouchterlony ). Ag şi Ac difuzază radial di godeuri practicate la distanţă convenabilă în statul de gel.După
cca 24 ore de incubare, în zona dintre godeuri, unde reactivii corespondenţi în difuziune au realizat proporţii echivalente, apare o linie de
 precipitare. Tehnica Ouchterlony este utilizate ptr caracterizarea
caracterizarea Ag în amestec.
testul Eleck: se poate demonstra toxigeneza bacilului difteric. Într-o placă Petri cu mediu de cultură adecvat se aplică în lungul diametrului o
 bandă din hîrtie de filtru cu antitoxina difterică. Perpendicular pe direcţia benzii de hîrtie se însămânţează,
însămânţează, în striu, tulpina de cercetat şi cîte o
tulpină toxigenă şi netoxigenă de bacilul difteric (respectiv martorul pozitiv şi cel negativ). Plăcile se încurbează la 37C. După 24 şi 48 ore se
urmăreşte apariţia în unghiul dintre striul de cultură şi depozitul de antitoxină a unei linii de precipitare,
p recipitare, care continuă de precipitare toxină-
antitoxină a martorului pozitiv.
Aplicare practică: 1)ptr diagnosticul bolilor, cauzate de virusuri, rickettsi şi bacterii ce elimină exotoxine. 2 )ptr determinarea toxigenezei
corinebacteriilor difterice.
PRECIPITAREA ÎN MEDIU SOLID (ÎN GEL)
În aceste reacţii Ag şi Ac difuzează unul spre altul prin geloză şi în zona de concentraţie optimă a acestor două reactive se produce precipitarea
sub formă de linii albe-cenuşii. Dacă există mai multe sisteme Ag-Ac,
Ag-Ac, se vor forma linii de precipitare distincte. Poate fi utilizată în analiza
calitativă a unui amestec de Ag într-o soluţie.
Imunodifuzia simplă radială (tehnica Mancini)
Se efectuează pe o placă acoperită cu geloză, în care sunt încorporaţi Ac Ac specifici. Ag este depus în godeurile din stratul de geloză. Ag difuzează
radial în geloză pe parcursul a 484 8 ore. Dacă Ag corespunde Ac, atunci are loc formarea de discuri de precipitare, cu suprafaţa proporţională
concentraţiei Ag din godeu. Se utilizeză pentru depistarea şi cuantificarea Ig, hormonilor,
hormonilor, enzimelor, etc.
Imunodifuzie dublă (tehnicile Ouchterlony şi Elek)
Se acoperă cu geloză o placă de sticlă sau se toarnă geloza în cutia Petri.
În tehnica Ouchterlony Ag şi Ac difuzează din godeurile situate la o distanţă de 15 mm unul de altul.
În tehnica Elek cele 2 reactive difuzează din benzile de hârtie plasate pe suprafaţa gelozei.
Moleculele difuzează în gel în funcţie de greutatea lor şi formează linii de precipitare  pentru
pentru fiecare sistem Ag-Ac ce corespund în zona lor de
echivalenţă. Dacă două Ag sunt identice, liniile lor se se unesc, dacă sunt diferite – se intersectează. Utilizarea –– determinarea toxinelor 
(toxigeneza), antitoxinelor, Ag proteice
Contraimunoelectroforeza (CIEF)
Este utilă la examinarea amestecurilor antigenice complexe. Lectura este posibila peste 90 minute.
Geloza este turnată pe o placă de sticlă, Ag şi Ac sunt dispuşi în rezervoare circulare
circulare de 2 mm diametru, la o distanţă de 10 mm. În timpul
electroforezei Ag, încărcat negativ, migrează spre polul pozitiv, întâlnind Ac care care migrează
migrează spre
spre catod.
catod. La interacţiunea Ag şi Ac omologi are
loc formarea liniei de precipitare. CIEF serveşte la examinarea componentelor Ag din lichide biologice: LCR, urină, lichid pleural, ascită, etc.

74. Reactia de fixare a complementului (RFC) cu scop de seroidiagnostic. Componentele, mecanismul. Lectura si aprecierea
rezultatelor reactiei. Aplicarea practica.
RFC se bazează pe fenomenul , conform căruia complexul specific dintre Ag şi Ac întotdeauna leagă complementul.
RFC cu scop de serodiagnostic prevede identificarea Ac cu ajutorul Ag.
componentele: ptr sistemul de bază: antigen (de regulă lizat), extract, haptenă, mai rar suspensia de microorganisme, anticorp: serul bolnavului,
complement: serul cobaiului. ptr sistemul hemolitic: antigen: eritrocite de berbec; anticorp: hemolizina faţă de eritrocitele berbecului; soluţie
izotonică.
Pregătirea ingredienţelor:
1. Serul (bolnavului sau diagnostic) în ajunul efectuării reacţiei se încălzeşte în baie de apă ia temperatura de 56°C (30 min) pentru inactivarea
 propriului complement.
Unele seruri, mai ales de ia animalele imunizate, posedă capacitatea anticomplementară,
anticomplementară, adică suit capabile de a fixa complementul în lipsa
antigenului omolog. Activitatea anticomplementară a serurilor se lichidează prin prelucrare cu bioxid de carbon, prin încălzire la 57-58'C,
congelare la -20°C sau -70°C şi înlăturarea sedimentului prin centrifugare, prin adaos în ser a complementului în raport 1:10 şi încălzirea
acestuia după 18-20 ore de păstrare la rece. Pentru a preveni activitatea anticomplementară
anticomplementară a serurilor, ele se păstrează în stare liofilizată sau
congelată la temperaturi joase.
2. Ca antigen pentru R.F.C. pot fi diferite culturi <ie microorganisme omorîte, lizatele lor, componentele bacteriene, ale organelor modificate
 patologic şi normale, lipidelor tisulare, virusurile şi materialul ce conţine virusuri. Multe antigene microbiene se obţin centralizat,
Acţiunea anticomplementară a antigenelor este atenuată prin aşa metode ca: termoliza (congelare şi decongelare multiplă), tratarea cu substanţe
care dizolvă grăsimile (eter, cloroform, acetonă), alcooli (metanol, etanol ş. a.).
3. In calitate de complement se utilizează serul cobailor, proaspăt recoltat, precum şi complementul liofilizat. Pentru căpătarea soluţiei de bază şi
titrarea ulterioara complementul se diluează 1:10 cu soluţie izotonică de NaCl.
4. Eritrocitele de berbec se folosesc
folosesc în suspensie da 3% în soluţie izotonică de NaCl. Sîngele (100-150 ml) recoltat din vena jugulară se
introduce în borcan steril cu perle de sticlă, se defibrinează prin agitare timp de 10-15 min şi se filtrează prin 3-4 straturi de tifon steril pentru a
înlătura fibrina. Eritrotitele se spală de 3 ori cu soluţie izotonică de NaCl, adăugând-o la sedimentul eritrocitelor pînă la volumul iniţial de strige.

37
 Eritocitele pot fi păstrate 4-6 zile la temperatura de 5-6°C, Timpul de păstrare se măreşte la conservarea lor cu formalină (0,1 rol de formălină
nediluată la 80 ml de sînge defibrinat) sau prin alte metode.
5. Serul hemolitic se obţine: Iepurii se imunizează prin vena auriculară cu suspensie (prealabil spălate) de eritrocite de berbec (cîte 1 ml 4-6 ori
 peste o zi). Peste 7 zile de la ultima injectare se obţine ser de probă. Dacă titrul este nu mai mic de 1:1200, se recurge la sîngerare. Serul se
încălzeşte 30 min la temperatura de 56°C. Pentru a preveni contaminarea bacteriană
bacteriană în serul hemolitic se include conservării (mertiolat 1:10000
sau 1% de acid boric).
bo ric).
6. Sistemul hemolitic constă din amestec de volume egale ale serului n emobilic (în titru întreit) şi 3% de eritrocite de berbec. Sensibilizarea
eritrocitelor cu hemolizine are loc la incubarea amestecului în termostat la temperatura de 37°C, 30 min.
De asemenea se efectuează titrarea componentelor:
Titrarea serului hemolitic. Serul este titrat prin amestec 0,5 ml (în diluţiile 1:600, 1:1200, 1:1600, 1:3200 ş, a.) cu 0,5 ml de 3% suspensie de
eritrocite şi 0,5 ml de complement proaspăt în diluţia 1:10. Volumul amestecului pentru reacţie în tuburile de control se aduce la 1,5 ml,
adăugind 0,5 ml de soluţie izotonică de NaCl. Rezultatele reacţiei se citesc peste l oră de incubare la. temperatura de 37°C. Titrul serului
hemolitic este apreciat prin diluţia maximă a lui,lui, care manifestă o hemoliză deplină. Serul se păstrează în stare liofilizată.
Titrarea complementului. Anterior de efectuarea experienţei de bază soluţia iniţială a complementului (1:10) este repartizată în tuburi de la 0,05
ml pînă la 0,5 ml şi în fiecare tub volumul se completează cu soluţie izotonică NaClNaCl pînă la 1,5 ml. Eprubetele se includ în termostat la
temperatura 37°C pentru 45 min, apoi în tuburi se adaugă sistemul hemolitic şi din nou se menţine în termostat 30 min, după ce se apreciază
titrul complementului.
Titrul complementului reprezintă cea mai mică cantitate a acestuia, la adăugarea căreia în sistemul hemolititc, se înregistrează hemoliza
completă în decurs de 1 oră, la 37C. In reacţie se foloseşte doza de lucru a complementului, care se ia următoarea mai mare după titru deoarece
în experienţă activitatea complementului poate săs cadă p e contul adsorbţiei nespecifice a acestuia de către alţi componenţi ai reacţiei.
Titrarea antigenului. Pentru determinarea titrului antigenului se repartizează în tuburi în cantităţi descrescînde de la 0,5 la 0,05 ml aducînd
volumul în ele la 1 ml prin adaosul soluţiei izotonice de NaCl. Apoi, în fiecare tub se adaugă 0,5 ml complement în doză de lucru şi se menţine
în termostat l oră la temperatura de 37°C. Ulterior în toate tuburile se adaugă cîte l ml de sistem hemolitic,
hemolitic, din nou se încubează 1 oră în
termostat şi se citesc
citesc rezultatele reacţiei
reacţiei Titrul antigenului se determină prin cantitatea lui minimă, în prezenţa căreia are loc hemoliza deplină, în
R.F.C. antigenul se foloseşte în doză de lucru, ce constituie 1/2 - 1/3 din titrul lui.
 Efectuarea experienţei de bază a R.F.C. Volumul total al ingredientelor reacţiei este de 2,5 ml, iar volumul dozei de lucru a fiecărui din ele - 0,5
ml. În tubul l se introduce serul în diluţia respectivă, antigenul si complementul, în tubul 2 - serul în diluţia respectivă, complementul si soluţie
izotonică de NaCl (controlul serului), în tubul
tubu l 3 - antigen, complement şi soluţie izotonică de clorid de natriu (controlul antigenuîui). Concomi-
tent se prepară sistemul hemolitic, amestecând 2 ml de ser hemolitic în titru întreit (în comparaţie cu cel indicat pe etichetă) si 3% suspensie
eritrocite de berbec (referitor la volumul iniţial al sîngelui). Tuburile se păstrează în terrnostat la temperatura 37°C (l oră), apoi în primele 3
tuburi (sistemul întîi), se adaugă cîte l ml de sistem hemolitic (sistemul doi). După o agitare minuţioasă a ingredientelor tuburile din nou sînt
incubate în termostat (l oră) la temperatura de 37°C. Rezultatele reacţiei se citesc în prealabil după scoaterea tuburilor din termostat şi definitiv -
după o menţinere timp de 15-18 ore în frigider sau la temperatura camerei.
Lectura: intensitatea reacţiei se exprimă în plusuri: (++++) - reacţie evident pozitivă, se caracterizează prin reţinerea completă a hemolizei
(lichidul în tub e incolor, toate eritrocitele se depun la fund); (+++, ++) - reacţie pozitivă,' se manifestă prin coloraţia accentuată a lichidului în
urma hemolizei si reducerii cantitative a eritrocitelor în sediment, (+) - reacţie slab pozitivă (lichidul e intens colorat, în sediment se observă o
cantitate neînsemnată de eritrocite). In reacţia negativă (-) se observă hemoliza completă, lichidul în tub are aspect intens roz (sînge lacăt).
Aplicarea practică: Prin intermediul R.F.C. se determină anticorpii fixatori de complement în serul sanguin al bolnavilor de sifilis (reacţia
Wassermann),
Wassermann), morvă, gonoree cronică, rickettsioze, viroze ş. a.
REACŢII DE CITOLIZĂ IMUNĂ (cu participarea complementului)
Activarea fracţiilor complementului (C) duce la liza particulei purtătoare de Ag (hematii, bacterii, diverse celule...)
Activarea complementului: Calea clasică; Calea alternativă; Calea lectinică 
 Activarea C pe cale clasică
 Activatorul îl constituie complexe Ag-Ac (IgG, IgM)
Consecutivitatea activării C: Ag-Ac fixează fracţia C1qrs, care c a pătă ulterior activitate esterazică (în prezenţa obligatorie a Ca++). C1 activează
C4, cu formarea complexului AgAcC1C4b. Este apoi activat C2 (AgAcC1C4bC2a), complexul C4bC2a devenind convertază ce acţionează
asupra C3. Urmează clivarea C3 în C3a (anafilotoxină) şi C3b, care se uneşte de complex (AgAcC1C4bC2aC3b),
(AgAcC1C4bC2aC3b), formând C5-convertaza, care
clivează C5 în C5a şi C5b. C5b se leagă de membrana celulei-ţintă. Urmează fixarea simultană a C,6,7. La final se fixează C8, apoi C9, formând
“complexul de atac membranar”. Fixarea lor produce leziuni ireversibile – liza celulei.
Calea alternativă de activare a C 
 Activatori: endotoxine, celule infectate cu virus, levuri, paraziţi, venin de cobră, agreg a
agreg ate de IgA sau IgE . C1,4 şi 2 nu intervin şi reacţia începe
cu C3. Properdina, factorul B şi ionii de Mg++ sunt obligatorii în procesul de activare pe cale alternativă.
Calea lectinică de activare a C este determinată de legarea unor lectine pe unele grupări de manoză, carbohidrat prezent în componenţa multor 
mi/o şi absentă la ma/o. Lectina este echivalentă fracţiei C1q. Alte 2 molecule se asociază, formând o enzimă similară C1, ceea ce duce la
formarea complexului C4bC2a (C3-convertaza) Componentele reacţiilor de liză: Ag (celule bacteriene, hematii, etc). Ac (lizine - IgG şi IgM);
Complement– ser proaspăt de cobai sau ser de cobai liofilizat
Reacţia de bacterioliză (RBL). Ag – suspensie de bacterii vii (vibrioni, leptospire...); Ac – serul imun sau serul bolnavului; Complement
RBL in vitro: Se efectuează diluţia succesivă a serului; Se adaogă suspensie microbiană vie; Se adaogă complement (martor: Ag+ser 
fiziologic+C); Incubare 2 h la 37°
37°C; Reînsămânţare pe cutii cu geloză câte 0,1 ml din fiecare diluţie (24h – 37° 37° C). Lectura –– se compară nr 
coloniilor crescute din martor şi probele studiate. Titrul  –– cea mai mare diluţie a serului în care au fost lizate cel puţin 50% din celule
RBL in vivo: Amestecul dintre Ag şi Ac se inoculează
inoculează intra-peritoneal la animale de laborator
laborator (ex.: şoareci albi); Peste fiecare
fiecare 10 min, timp de
o oră, se extrage lichidul peritoneal, se pregăteşte un preparat nativ şi se examinează pe fond negru sau cu contrast de fază. Rezultat pozitiv – 
numărul bacteriilor scade treptat până lala dispariţie. Utilizarea RBL –– diagnosticul holerei (RVL), leptospirozelor (RALL)
Reacţia de hemoliză (RHL): Ag –– hematii de berbec, suspensie de 3%; Ac –– ser imun de iepure anti-hematii de berbec (serul hemolitic)
Complement: Principiul reacţiei : complexele Ag-Ac formate fixează C şi-l şi-l activează pe cale clasică, provocând hemoliza. Intensitatea
hemolizei se apreciază vizual (++++) sau prin măsurarea densităţii optice a hemoglobinei eliberate. Utilizarea practică a RHL : pentru dozarea C,
 precum şi în montarea reacţiei de fixare a complementului.
REACŢIA DE FIXARE A COMPLEMENTULUI (RFC). Este o reacţie complexă, constituită din 2 sisteme Ag-Ac şi cu participarea C. În
RFC participă Ig capabile să fixeze C – IgM şi IgG. RFC se utilizează în diagnosticul virozelor, infecţiilor bacteriene, etc Toate componentele
RFC sunt utilizate în acelaşi volum fiind titrate în prealabil pentru aprecierea dozelor
dozelor de lucru. Reacţia este însoţită de martori ai tuturor 
componenţilor 
Reacţia se efectuează în 2 etape
etape utilizând 2 sisteme.

38
 I etapă – 
– Sistemul de bază  este constituit din Ag1 (diagnosticuri sau Ag necunoscute), Ac1 (serul bolnavului sau serul imun) şi complement
în doza de lucru. Amestecul este incubat 1h la 37° 37° C sau menţinut 16-18 ore la 4°
4° C. Dacă Ac se combină cu Ag omolog va avea loc şi
fixarea C (efect frecvent invizibil).
II etapă –– la sistemul de bază se adaogă  sistemul indicator (hemolitic), constituit din hematii de berbec (Ag2) combinate cu Ac specifici
(Ac2). Peste 1h incubare la 37°
37 ° C reacţia este terminată.
  Evaluarea rezultatelor  –– dacă complementul a fost fixat de primul sistem Ag-Ac hemoliza nu se observă (rezultat pozitiv). Dacă Ag1 nu
corespunde cu Ac1, complementul rămâne disponibil pentru fixare pe sistemul indicator Ag2-Ac2, provocând hemoliza (rezultat negativ)
Complement Fixation

75. Reactia de fixare a complementului (RFC) cu scop de seroidentificare. Componentele, mecanismul. Lectura si aprecierea
rezultatelor reactiei. Aplicarea practica.

76. Reactia de imunofluorescenta (RIF, reactia Coons) directa. Componentele, mecanismul. Lectura si aprecierea rezultatelor
reactiei. Aplicarea practica.
Marcanţii utilizaţi uzual: fluorocromi(rodamina, fluoresceina), care emit respectiv o lumină roşu-oranj sau verde-galbenă la tratarea lor cu raze
UV.
Reacţia de imunofluorescenta
imunofluorescenta directă este folosită numai în scop de seroidentificare.
seroidentificare. Din materialul ce conţine Ag (material nativ, cultura
 pură, biopsie tisulară) se prepară un frotiu, peste care se aplică serul imun specific cu Ac marcaţi cu fluorocrom. Peste 20 min de incubare într-o
cameră umedă, preparatul este studiat la microscopul luminescent. În caz de reacţie pozitivă se observă luminiscenţă locală.
Inconvinient:necesitatea de a avea seruri imune marcate specifice ptr fiecare Ag.
Are la bază folosirea fluorocromilor, chimic conjugaţi cu anticorpii. Anticorpii marcaţi îşi păstrează specificitatea imunologică si reacţionează
strict cu anumite antigene. Complexele antigenelor cu anticorpii marcaţi se evidenţiază uşor după intensitatea de luminiscenţă galben-verzuie la
studierea frotiului în microscopul luminiscent.
R.I.F. directă prevede folosirea serurilor imunofluorescente faţă de fiecare antigen examinat.
R.I.F. poate fi aplicată pentru examinarea diferitor antigene: culturi de bacterii, ciuperci, protozoare; frotiuri din materialul bolnavului; celulelor 
infectate, secţiuni de ţesut ş. a. Materialul de examinat se aplică pe lamă şi se fixează (deseori în acetonă (10 min) la temperatura camerei), apoi
ss usucă 20 min la temperatura de 37°C. Prelucrarea preparatelor
preparatelor în continuare depinde de varianta R.I.F. folosite.
Preparatul în R.i.F. directă se colorează cu antiser specific marcat în cameră umedă 30 min la temperatura 25°C, apoi se spală cu soluţie
tampon (pH 7,2) 10 min îa temperatura de 25°C.
Pentru a evita rezultate fals-pozitive reacţia este însoţită de un şir de controluri, printre care un rol deosebit îi revine controlului cu antigen
eterogen (de exemplu, cu cultura bacteriană ce nu corespunde anti-genic antiserului folosit). La studierea culturilor celulare infectate se foloseşte
obligatoriu controlul cu cultura normală neinfectată (pentru excluderea autofluorescenţei şi fixarea nespecifică a anticorpilor marcaţi de suprafaţa
celulelor). Pentru a frîna autofluorescenţa preparatelor poate fi folosită albumina bovină, marcată cu sulfarodamină.
Reacţia de imunofluorescenţa, păstrînd specificitatea reacţiilor imunologice, se caracterizează prin simplitatea şi rapiditatea executării. Totodată
R.I.F. nu poate fi calificată ca reacţie extrem de sensibilă. Deasemenea,
Deasemenea, nu se exclude posibilitatea de adsorbţie nespecifică a anticorpilor marcaţi
 pe preparat cu apariţia rezultatelor pseudopozitive.
Tehnici serologice cu utilizarea Ac marcaţi
În unele cazuri este imposibil de a detecta o reacţie Ag-Ac: unii Ac nu precipitează, alţii nici nu precipitează, nici nu aglutinează, există
complexe Ag-Ac care nu fixează C. În aceste cazuri pot fi utilizaţi Ac Ac marcaţi pentru a vizualiza Ag respectiv. Conjugarea Ac cu marcanţi nu
afectează proprietăţile lor imunologice.
Aceste reacţii se montează pe suport solid (lamă, plăci din plastic)
Marcanţii utilizaţi uzual:
Fluorocromi (rodamina, fluoresceina), care emit respectiv o lumină roşu-oranj sau verde-galbenă la tratarea lor cu lor cu raze UV (Reacţia de Imuno-
Fluorescenţă)
Enzime (fosfataza alcalină, peroxidaza), capabile să modifice culoarea unui substrat (Reacţia Imuno-enzimatică)
Radio-izotopi (125J sau 3H), care emit respectiv raze gamma şi beta (Analiza Radio-Imună)
Reacţia de imunofluorescenţă (RIF, reacţia COONS)
Metoda directă (numai în scop de seroidentificare). Din materialul ce conţine Ag (material nativ, cultură pură, bbiopsie iopsie tisulară) se prepară un
frotiu, peste care se aplică serul imun specific cu Ac marcaţi cu fluorocrom. Peste 20 min de incubare într-o cameră umedă preparatulpreparatul este
studiat la microscopul luminiscent. În caz de reacţie pozitivă se observă luminiscenţă locală. Inconvenient  – necesitatea de a avea seruri imune
marcate specifice pentru fiecare Ag.
Metoda indirectă. Poate fi utilizată pentru sero-identificare şi sero-diagnostic.
Pe frotiul ce conţine Ag se aplică Ac corespunzători nemarcaţi. Peste 20 min se spală minuţios preparatul, apoi se adaogă anti-Ig fluorescentă,
care se va combina cu Ac din complex. Acest reactiv poate fi utilizat în numeroase reacţii.
Anti-Ig se obţine prin imunizarea iepurilor (sau altor animale) cu Ig.
Tehnica fondată pe fixarea
fixarea C: Markerul fluorescent este un ser anti-complement care se va lega de complementul fixat pe complexul Ag-Ac.
RIF se utilizează pentru identificarea rapidă a Ag din biosubstrate sau pentru serodiagnostic.
Reacţia Imuno-Enzimatică (RIE, ELISA - Enzyme Linked Immunosorbent  A  A ssays ).
RIE directă (metoda sandwich). Utilizată doar în sero-identificarea Ag. În godeurile din placa de polistiren în care sunt fixaţi Ac cunoscuţi se
toarnă soluţia de Ag necunoscut. Se incubează
in cubează 1h. După o spălare minuţioasă a godeurilor se adaogă Ac marcaţi cu enzime, care se fixează pe
incubează
epitopii liberi ai Ag polivalent.
p olivalent. După incubare de 30 min-1h se spală iarăşi godeurile. Prezenţa complexului Ac-Ag-Ac-marcat
Ac-Ag-Ac-marcat se depistează cu
ajutorul substratului cromogen (substanţă iniţial incoloră, dar care se colorează sub acţiunea enzimei, ex. apa oxigenata si orthofenilendiamina).
RIE indirectă. Utilizată în serodiagnostic
serodiagn ostic. Ag cunoscut este fixat la fundul godeurilor. Ac (serul testat) se întroduce în godeu, după 1h se spală
serodiagnostic
totul şi se adaogă ligandul marcat cu enzimă (anti-Ig sau proteina A cuplate cu enzimă). Acest ligand se fixează pe Ac testaţi. Se adaogă apoi
substratul cromogen. Cantitatea de Ac se măsoară după densitatea optică a lichidului din godeuri.
Tehnica imunoblot (western blot) blot) permite identificarea Ag dintr-un amestec .
I etapă – electroforeza în gel a probei de Ag
II etapă – transferul electric al Ag pe membrana de nitroceluloză
III etapă – pe membrană sunt aplicaţi succesiv Ac dirijaţi contra Ag, apoi conjugatul marcat cu enzimă, care permite depistarea Ac fixaţi.
După o spălare se adaogă substratul cromogen. Fiecare complex Ag-Ac formează zone colorate distincte. Utilizare: depistarea Ac anti-HIV,
caracterizarea
caracterizarea Ac monoclonali...

39
 Proteinele sunt separate electroforetic în gel poliacrilamid. Sub acţiunea câmpului electric are loc difuzia proteinelor conform greutăţii
moleculare, aranjându-se în zone liniare subţiri diferite: mai aproape de start se aranjează proteinele cu masă moleculară mare (120-150
kDa), la final se aranjează proteinele cu masă moleculară mică (5-10kDa). Apoi lamela de gel este transferată pe o foaie de nitroceluloză
amplasată între electrozii unei surse de curent continuu. Sub acţiunea câmpului electric are loc trecerea proteinelor din gel pe nitroceluloză,
unde se fixează foarte bine pe hârtie. Proteinele fixate sunt marcate cu o enzimă (e.g. alkaline phosphatase sau peroxidase) incoloră.
Procedura ulterioară de montare a reacţiei este similară tehnicii ELISA.
Analiza radioimună (ARI).
(ARI). Principiul este identic cu cel al RIE. Ag se fixează la fundul godeurilor din
din placa de plastic. Se adaogă Ac testaţi
care se vor combina cu Ag omolog. După spălarea godeurilor, se adau adaugă un ligand radiomarcat (anti-Ig). După eliminarea excesului de izotopi
 prin spălare, se măsoară radio-activitatea: ea este proporţională cu concentraţia Ac dozaţi.

77. Reactia de imunofluorescenta (RIF, reactia Coons) indirecta. Componentele, mecanismul. Lectura si apre cierea rezultatelor
reactiei. Aplicarea practica.
RIF indirectă poate fi utilizată ptr seroidentificare şi serodiagnostic. pe frotiul ce conţine Ag se aplică Ac corespunzători nemarcaţi. Peste 20
min se spală minuşios preparatul, apoi se adaugă anti- Ig fluorescentă, care se va combina cu Ac din complex. Acest reactiv poate fi utilizat în
numeroase reacţii. Anti-Ig se obţine prin imunizarea iepurilor(sau altor animale) cu Ig umoane.
R.I.F. indirectă are la bază folosirea a două antiseruri diferite. La început se aplică anticorpii nemarcaţi faţă de antigenul studiat, iar în etapa a
doua a reacţiei complexul format antigen-anticorp este prelucrat cu antiser marcat cu F.I.T.C (fluresceinizotiocianată., ce conţine anticorpi contra
gama-globulinelor acelui animal, de la care s-au obţinut antiserurile folosite în prima etapă a reacţiei (ser antigen de specie).
De exemplu, în caz că antiserul folosit în prima etapă a fost obţinut prin imunizarea iepurilor, în etapa a doua se foloseşte serul antispecie faţă de
iepure obţinut prin imunizarea măgarilor sau a altor animale cu gama-globulină de iepure, în acest caz anticorpii antiglobuliniti marcaţi acoperă
cu un al doilea strat antigenul examinat (primul strat, datorită anticopilor nemarcaţi, care la rîndul lor servesc ca antigene pentru serul
antiglobulină (antispecie). Prin urmare, antigenul devine vizibil în microscopul luminiscent, Valoarea R.I.F. indirecte şi anticomplementare
constă în folosirea unui singur ser luminiscent (de antispecie şi corespunzător anticomplementar) pentru studierea diferitor antigene, ceea ce
evident simplifică reacţia. Materialul de examinat se aplică pe lamă şi se fixează (deseori în acetonă (10 min) la temperatura camerei), apoi ss
usucă 20 min la temperatura de 37°C. Prelucrarea preparatelor în continuare depinde de varianta R.I.F. folosite.
In R.I.F. indirectă  preparatul îa început se prelucrează cu antiser specific nemarcat în cameră umedă (30 min), la temperatura 25°C, ulterior se
spală cu soluţie tampon (ca şi Ia R.I.F. directă). In continuare preparatul se colorează cu ser antispecie marcat în camera umedă (30 min). la
temperatura 25°C şi se spală cu soluţie tampon.
Pentru a evita rezultate fals-pozitive reacţia este însoţită de un şir de controluri, printre care un rol deosebit îi revine controlului cu antigen
eterogen (de exemplu, cu cultura bacteriană ce nu corespunde anti-genic antiserului folosit). La studierea culturilor celulare infectate se foloseşte
obligatoriu controlul cu cultura normală neinfectată (pentru excluderea autofluorescenţei şi fixarea nespecifică a anticorpilor marcaţi de suprafaţa
celulelor). Pentru a frîna autofluorescenţa preparatelor poate fi folosită albumina bovină, marcată cu sulfarodamină.
Reacţia de imunofluorescenţa, păstrînd specificitatea reacţiilor imunologice, se caracterizează prin simplitatea şi rapiditatea executării. Varianta
R.I.F. indirectă poate fi folosită nu numai pentru studierea antigenelor, cât şi la determinarea cantităţii de anticorpi în serul imun. Totodată R.I.F.
nu poate fi calificată ca reacţie extrem de sensibilă. Deasemenea, nu se exclude posibilitatea de adsorbţie nespecifică a anticorpilor marcaţi pe
 preparat cu apariţia rezultatelor pseudopozitive.

78. Reactia imunoenzimatica (RIE, ELISA) directa (tehnica “sandwich”). Componentele, mecanismul. Lectura si aprecierea
rezultatelor reactiei. Aplicarea practica.
RIE reprezintă o interacţiune a Ag cu Ac care este asociat cu o enzimă. Complexul format capătă o activitate enzimatică şi scindează substratul
respectiv, exteriorizînd efectul de coloraţie pregnantă.
RIE directă aprecizează prezenţa Ag prin intermediul Ac. cantitatea de enzimă fixată de substrat corespunde cantităţii de Ag.
componentele: Ag, Ac, enzima (peroxidaza de hrean sau fosfataza bazică)
RIE directă (metoda sandwich) este utilizată doar în sero-identificarea Ag. În godeurile din placa de polistiren în care sunt fixaţi Ac cunoscuţi se
toarnă soluţia de Ag necunoscuţi. se incurbeaza pe 1 oră. după spălare minuţioasă a godeurilor se adaugă Ac marcaţi cu enzime, care se fixează
 pe epitopii liberi ai Ag polivalent. După incurbare de 30 min.-1 oră se spală iarăşi godeurile. Prezenţa complexului Ac-Ag-Ac-marcat se
depistează cu ajutorul substratului cromogen (substanţă iniţial incolorp,dar care se colorează sub acţiunea enzimei,ex. apa oxigenată şi
orthofenilendiamina).
rezultatele reacţiei se aăreciază vizual sau instrumental. la citirea vizuală se determină diluţia maximă a materialului de examinat, în care
intensitatea coloraţiei este mai pronunţată faţă d e cea de control (albumina serică bovină).la citirea rezultatelor cu spectrofotometrul ca pozitivă
se consideră diluţia maximă a materialului examinat, unde nivelul extincţiei prevalează cel puţin de 2 ori nivelul extincţiei din diluţia respectivă
a componentului eterolog al reacţiei. Aplicarea practică: pot fi detectaţi Ag în diferite afecţiuni umane.

79. Reactia imunoenzimatica (RIE, ELISA) indirecta. Componentele, mecanismul. Lectura si aprecierea rezultatelor reactiei.
Aplicarea practica.
RIE indirectă este utilizată în serodiagnostic.
Ag cunoscut este fixat la fundul godeurilor. Ac(serul testat) se introduce în godeu, după 1h se spală totul şi se adaugă ligandul marcat cu
enzimă(anti-Ig sau proteina A cuplate cu enzimă). Acest ligand se fixează pe Ac testaţi. se adaugă apoi substanţa cromogen. Cantitatea de Ac se
măsoară după densitatea optică a lichidului din godeuri.
Metoda indirectă  detectează anticorpul. Antigenul de referinţă, fixat pe suprafaţa de polistiren, este incubat cu serul testat, apoi cu anticorpi
antiimunoglobulină marcaţi cu enzimă. După fiecare etapă, reactivii necuplaţi sunt îndepărtaţi prin spălarea suportului, în final se adaugă
substratul cromogen, iar culoarea dezvoltată in interval de 30 minute este măsurată (figura 10.12, a).
• Metoda competitivă  detectează de asemenea anticorpi. Anticorpul din serul testat şi anticorpul omolog monoclonal marcat cu peroxidaza din
hrean, pipetaţi în ordinea enunţată, intră în competiţie pentru antigenul fixat pe suprafaţa de polistiren. Anticorpii necuplaţi sunt îndepărtaţi prin
spălare, apoi este adăugat substratul cromogen pentru testarea enzimei restante pe suprafaţa de reacţie. Intensitatea culorii, măsurată după
stoparea reacţiei la 30 minute, deci activitatea enzimei de marcaj este invers proporţională cu concentraţia anticorpului din serul pacientului
testat.

80. Reactiile de hemaglutinare (RHA) si de inhibare a hemaglutinarii (RIHA). Componentele, mecanismul. Lectura si aprecierea
rezultatelor reactiilor. Aplicarea practica.
In practica de laborator se întrebuinţează două tipuri de reacţii de hemaglutinare (RHA), care se deosebesc după mecanismul de acţiune.
40
 Prima RHA face parte din reacţiile serologice. In această reacţie eritrocitele se aglutinează la interacţiunea cu anticorpi corespunzători
(hemaglutinine). Această reacţie se aplică pe larg p entru determinarea grupelor de sînge.
A doua RHA nu este serologică. In această reacţie aglutinarea eritrocitelor e condiţionată nu de anticorpi, ci de substanţe deosebite, formate în
cazul infecţiei virotice. De exemplu, virusul gripei aglutinează eritrocitele de găină şi cobai, iar virusul poliomielitei — eritrocitele de berbec.
Această reacţie permite de a constata prezenţa unui sau altui virus în materialul de cercetat.
Metodica. Reacţia se efectuează în eprubete sau pe plăci speciale cu adîncituri. Materialul de cercetat se diluează în soluţie izotonică de la 1:10
 pînă la 1:1280; 0,5 ml din fiecare diluţie se amestecă cu volum egal de suspensie de l—2% de eritrocite. In control, 0,5 ml suspensie de eritrocite
se amestecă cu 0,5 ml de soluţie izotonică Eprubetele se amplasează în termostat pe 30 min, iar plăcile se ţin la temperatura camerei timp de 45
min.
 Evidenţa rezultatelor. In cazul rezultatului pozitiv al reacţiei, pe fundul eprubetei sau al adînciturii din placă se formează sediment de eritrocite
în formă de «umbrelă», care astupă tot fundul. In cazul rezultatului negativ, eritrocitele formează un sediment compact cu margini netede, care
se aseamănă cu un nasture. Sediment asemănător se formează şi în control. Intensitatea reacţiei se indică cu ajutorul semnului «plus». Titrul
virusului indică diluţia maximă a materialului, în care mai are loc aglutinarea.
Reacţia de inhibare a hemaglutinării. Aceasta reprezintă o reacţie serologică, în care anticorpii antivirotici specifici, interacţionînd cu virusul
(antigenul), asigură neutralizarea acestuia şi exclud capacitatea de a aglutina eritrocite, adică inhibă reacţia de hemaglutinare. Specificitatea
înaltă a reacţiei de inhibare a hem aglutinării (RIHA) permite de a determina, cu ajutorul ei specia şi chiar tipul de virusuri înregistrate în timpul
RHA
Metodica. 0,25 ml de ser antiviral se diluează consecutiv de h; 1:10 pînă la 1:2560 şi se amestecă cu volume egale de material ci conţine virus şi
este diluat de 4 ori în comparaţie cu titrul determina prin RHA. Amestecul se agită şi se termostatează 30 min, după cars se adaugă cile 0,5 ml
suspensie de l—2% de eritrocite. Reacţia e însoţită de 3 controale.  Evidenţa rezultatelor se efectuează după incubarea repetata îi termostat, în
decurs de 30 min, sau menţinerea timp de 45 min 1; temperatura camerei. La pregătirea corectă a experienţei, în controlu serului şi eritrocitelor 
trebuie să se formeze «nasturele», deci lipseşti factorul ce condiţionează aglutinarea eritrocitelor, iar în controlul anti genului se formează
«umbrela», deci virusul a dus la aglutinare; eritrocitelor. In experienţă, dacă serul este omolog cu virusul cercetat. s< formează «nasturele», deci
serul a neutralizat virusul, în acest caz titrul serului reprezintă diluţia maximă, în care se mai înregistrează inhibarea hemaglutinării.

81. Infectiile stafilococice. Clasificarea stafilococilor (familie, gen, sp.). Factorii de patogenitate. Habitatul, infectiile cauzate.
Diagnosticul microbiologic. Prelevatele. Metoda microscopica, izolarea si identificarea culturii pure. Markerii epidemiologici.
Profilaxia si tratamentul specific al infectiilor stafilococice.
CARACTERISTICA GENERALĂ A GRUPULUI COCILOR PIOGENI
Familia Staphylococcaceae
Genuri: Staphylococcus; Gamella; Macrococcus; Salinicoccus
Familia Streptococcaceae
Genuri: Streptococcus; Lactococcus
Familia Neisseriaceae
Genul: Neisseria
Caracter comun – capacitatea de a condiţiona procese supurative-distructive.
Morfologic reprezintă coci (sferici, lanceolaţi, riniformi), imobili, nesporogeni, unele specii formează capsule.
În funcţie de caracterele tinctoriale se disting: Coci G+ (Staphylococcaceae, Streptococcaceae); Coci G- (Neisseriaceae)
Cocii piogeni se deosebesc prin: Caractere de cultură (exigenţe nutritive, tipul de respiraţie, etc); Caractere biochimice; Factori de patogenitate
Rolul în patologia umană: Infecţii nespecifice ; Infecţii specifice (gonoreea, scarlatina, etc)
GENUL STAPHYLOCOCCUS
Se disting 2 grupuri (varietăţi):
Stafilococi coagulazo-pozitivi - SCP – foarte virulenţi (S.aureus, S.intermedius )
Stafilococi coagulazo-negativi – SCN – potenţial-patogeni (aproximativ 30 specii: S.epidermidis, S. saprophyticus, S. capitis,
S.haemolyticus, S.hominis, etc)
Habitat: 20-70% din populaţie sunt purtători: S.aureus - cavitatea nazală, intestin, S.epidermidis – narine, tegument  , S.saprophyticus - tegument.
 Staphylococcus aureus
Caracterele morfobiologice: Caractere morfo-tinctoriale: coci gram+, în frotiu se aranjează în grămezi neregulate (greacă:  staphylos-ciorchine,
kokkos – grăunte), în perechi sau izolat . Imobili, nesporogeni, necapsulaţi (uneori microcapsule)
Caractere de cultură: facultativ anaerobi, nepretenţioşi la cultivare, cresc pe medii uzuale. Temperatura optima 37°C, pH-7,0–7,5.
În BP – turbiditate uniformă
Geloza salină cu gălbenuş de ou-GGO (3 % NaCl)
Mediul Chapman (7,5 % NaCl, manitol)
Geloză-sânge
Colonii S, opace, pigmentate (auriu, citric, alb), pe geloză-sânge cauzează hemoliză. Pe GGO coloniile sunt înconjurate cu un halou opac
(acţiunea lecitinazei).
Caractere biochimice: catalazo-pozitivi, fermentează manitolul

Factori de patogenitate
I. Factori structurali:
 peptidoglicanul (induce secreţia citokinelor de către celulele limfocitare, responsabile de starea de şoc)
 acizii lipoteichoici (induc o hipersensibilitate tardivă)
 proteina A (asigură fixarea Fc al IgG, împiedică opsonizarea şi fagocitoza)
 adezine, care permit fixarea S.aureus pe diverse molecule plasmatice ale gazdei:
  Fibronectină şi laminină . Fibronectina este prezentă pe suprafeţe epiteliale şi endoteliale, precum şi în chiaguri sanguine.
  Fibrinogen. Fixarea de fibrinogen asigură aderarea la chiaguri şi ţesuturi lezate.
 Colagen . Tulpinile ce posedă astfel de adezine cauzează osteomielite şi artrite septice
 Microcapsula, rol antifagocitar 
II. Toxine

41
 1. Alfa-toxina (alfa-hemolizina). Efect citolitic faţă de trombocite, monocite, hematii, cu eliminarea citokinelor, care pot fi cauza şocului
septic stafilococic.
2. Beta-toxina (sfingomielinaza). Prezentă la tulpinile izolate de la bovine cu mastită.
3. Gamma şi delta-toxine . Efect leuco- şi hemolitic.
4. Leucocidina, efect litic faţă de leucocite şi macrofage, factor important în procese dermonecrotice
5. Exfoliatine (epidermolizine) A şi B. Manifestă tropism cutanat.
6. Mecanism : se fixează de unele proteine cutanate (profilagrină şi filagrină), inducând desprinderea intra-epidermică dintre stratum
 granulosum şi stratum spinosum, cu formarea leziunilor buloase (impetigo bulos, sindromul pielii opărite).
7. Enterotoxine: A, B, C1, C2, C3, D, E, G. Termostabile, rezistente la acţiunea enzimelor proteolitice ale tubului digestiv. Determină
intoxicaţii alimentare (enterotoxina B poate cauza şoc toxic).
8. Toxina sindromului toxic stafilococic (TSST-1). Determină stare de şoc stafilococic.
Toate toxinele sunt imunogene.
Enterotoxinele, TSST-1 reprezintă superantigene, activând 20% de limfocite T (participă la declanşarea stării de şoc)
III. Coagulazele
Coagulaza liberă - proteină extracelulară care se leagă de protrombina gazdei cu formarea unui complex. Astfel activată, trombina determină
conversia fibrinogenului în fibrină cu coagularea plasmei. Reprezintă cauza tromboflebitelor septice şi protejează cocii de fagocitoză.
Coagulaza legată (clumping factor ) este un determinant superficial al S.aureus fixator de fibrinogen. Antifagocitar. Provoacă fenomenul de
aglutinare a stafilococilor în prezenţa fibrinogenului.
IV.  Stafilokinaza (fibrinolizina) – activator al plasminogenului (asociat cu bacteriofagi lizogeni). Complexul stafilokinază-plasminogen
manifestă activitate proteolitică, cauzând dizolvarea trombilor (responsabilă de localizări septice secundare).
V.  Enzime de patogenitate:
Hialuronidaza – facilitează diseminarea bacteriilor 
Alte enzime: proteaze, lipaze (inclusiv lecitinaza), ADN-aze, fosfataze, etc.
Rol în diseminarea infecţiei şi producerea leziunilor.

Se disting multiple serotipuri de S.aureus , iar receptorii pentru bacteriofagi permit clasificarea în lizotipuri (fago-variante).

Epidemiologia infecţiilor stafilococice

Sursa de infecţie: omul bolnav sau purtători sănătoşi de germeni.
Rareori – bovinele bolnave de mastită.
Mecanismele şi căile de transmitere:
 Contact direct sau diseminare manuportată
 Contact indirect (alimente, praf, îmbrăcăminte, etc)
 Factori favorizanţi : diabet, tratament imunosupresiv, arsuri, plăgi, etc

Formele clinice ale infecţiilor cu S.aureus

Infecţii supurative
Infecţii cutanate: foliculite, furuncule, carbuncule, abcese, panariţiu, infecţie de plagă (frecvent de origine nosocomială). Exfoliatina determină
 sindromul pielii opărite (sindromul Lyel) la copii, pemfigus epidemic la nou-născuţi (boala Ritter) şi impetigo bulos la maturi.
Infecţii ale mucoaselor: mastoidite, sinusite, otite, angine...
Infecţii ale seroaselor: artrite, pleurezie, peritonită, meningită...
Infecţii osoase: osteomielită, spondilodiscită, infecţie de p roteză
Infecţii viscerale: abces pulmonar, cerebral, flegmon perirenal, pielonefrite, etc
Septicemii şi endocardite. Cauzate şi întreţinute de un focar infecţios primar complicat de tromboflebită. În mediu spitalicesc au caracter 
nosocomial (catetere intravasculare, proteze valvulare cardiace, articulare, stimulatoare cardiace...)
Manifestări digestive
Intoxicaţii alimentare (doza toxică - 1µg la 100 g aliment). Vome, diaree, deshidratare, absenţa febrei
Enterocolite consecutive unei antibioterapii
Sindromul şocului toxic stafilococic: febră, hipotensiune arterială, erupţie cutanată scarlatiniformă, stare de şoc, leziuni viscerale (cerebrale,
renale, hepatice, musculare). Descris în 1978 în SUA la femei care utilizau tampoane periodice şi sufereau de vaginită cu S. aureus. Tulpini
responsabile de acest sindrom pot fi izolate din diverse leziuni stafilococice.

Infecţii cauzate de SCN

S.epidermidis determină infecţii asociate cu proteze şi catetere, frecvent de origine nosocomială (endocardite, endoftalmii, peritonite la pacienţi
cu dializă peritoneală, bacteriemii). S.epidermidis produce un polizaharid de adeziune, care-l fixează pe implante din plastic.
S.saprophyticus şi S.haemolyticus pot  cauza infecţii ale tractului urinar 
S.lugdunensis – infecţii de plagă, endocardite
Imunitatea antistafilococică este mixtă: celulară şi umorală
Diagnostic de laborator
Materiale de examinat – în funcţie de forma clinică
Diagnostic direct:
Examen microscopic direct (Gram, RIF)
Examen bacteriologic. La interpretare se ţine cont de datele clinice. În caz de infecţii nosocomiale sau otrăvire alimentară se identifică
markerii epidemiologici (lizotip, serotip, antibiotip). Determinarea antibiogramei este obligatorie (tulpini multirezistente).
Identificarea acizilor nucleici prin tehnici de biologie moleculară
În cazuri particulare se caută prezenţa toxinelor (reacţia de latex-aglutinare, ELISA)
Diagnostic indirect (serologic): Se examinează seruri sanguine pentru depistarea anticorpilor anti-stafilolizine-alfa (titru> 2 UI/ml) – în caz de
infecţii profunde sau cronice, sau anti-acizi teichoici (titru> 1:16) – în caz de endocardite sau focare inaccesibile.
Tratamentul specific al infecţiilor stafilococice: autovaccinuri, vaccinuri inactivate, seruri imune (în infecţii cronice)

42
Antibiotice: peniciline semi-sintetice (oxacilină), augmentină, imipenem, aminoside, macrolide, fluorochinolone, glicopeptide (vancomicină,
teicoplanină) cotrimoxazol, fosfomicină, rifampicină, acidul fuzidic, etc
Profilaxia specifică: plasmă antistafilococică, Ig anti-stafilococică, ser hiperimun, anatoxină stafilococică

82. Infectiile streptococice. Clasificarea streptococilor (familie, gen, sp.). Clasificarea dupa aspectul hemolizei si structurii
antigenice. Factorii de patogenitate (structurali,exotoxinele, enzimele de patogenitate). Infectiile cauzate de S.pyogenes.
Diagnosticul microbiologic. Prelevate patologice. Metoda microscopica, izolarea culturii pure, identificarea. Serodiagnosticul
scarlatinei si reumatismului.
FAMILIA STREPTOCOCCACEAE: Genul Streptococcus (fragili şi exigenţi la cultivare); Genul Lactococcus (anterior streptococi din grupul
 N)
Genul Streptococcus. Reuneşte specii facultativ anaerobe caracterizate prin morfologie tipică (coci gram+ în lanţuri, imobili, nesporogeni,
capsulaţi), metabolism fermentativ şi lipsa catalazei.
Clasificarea streptococilor
 După aspectul hemolizei pe geloză-sânge
Streptococi beta-hemolitici (hemoliză completă, zonă clară în jurul coloniilor)
Streptococi alfa-hemolitici (hemoliză incompletă, zonă verzuie în jurul coloniilor)
Streptococi nehemolitici (gamma-hemoliză)
Clasificarea imunologică Lancefield 
După antigenul polizaharidic C din peretele celular se disting 20 grupe serologice (A – H, K – W). Streptococii care nu posedă acest Ag nu se
încadrează în clasificarea Lancefield (ex.: S.pneumoniae ). Ei se identifică după caractere de cultură şi bio chimice.
 După habitat şi patogenitate
Streptococi piogeni , virulenţi, beta-hemolitici (aparţin grupurilor A,B,C,G)
Streptococi orali , comensali, nehemolitici sau alfa-hemolitici, negrupabili după Lancefield
Streptococi fecali , specii comensale sau condiţionat patogene ale tractului digestiv uman şi animal
Streptococi lactici , reprezintă flora laptelui şi produselor lactate
Diferenţierea streptococilor patogeni de cei saprofiţi se efectuează de asemenea în baza criteriilor Cherman:
Creşterea la 10 şi 45° C
Creşterea în bulion cu 6,5% NaCl
Creşterea în mediu cu pH 9,6
Hidroliza esculinei pe mediu cu 40% bilă
Liza culturii în bulion biliat
Sensibilitatea la bacitracină şi optochină
Hidroliza hipuratului de sodiu
 Streptococcus pyogenes (gr. A). Bacterie strict umană, posibil portaj oro- şi nasofaringean (20%).
Caractere morfologice: lanţuri scurte sau perechi de coci sferici gram+, imobili, capsulaţi, nesporogeni.
Caractere de cultură: facultativ-anaerobi, cultivă pe medii elective. Pe geloză-sânge, după 18-24 ore incubare la 37 ° C – colonii S mici, cu
zonă de β-hemoliză. În bulion glucozat, bulion-ser formează depozit la fundul şi pe pereţii tubului. S.pyogenes este sensibil la bacitracină.
Factori de patogenitate. Factori de structură: Capsula din acid hialuronic, neimunogenă. Efect antifagocitar 
Proteina M, adeziune, antifagocitar. Acizii lipoteichoici, adeziune la celule epiteliale. Proteina F, receptor de fibronectină
Toxine: Streptolizinele O (oxigen-labilă) şi S (oxigen-stabilă). Sunt toxine citolitice. SLO manifestă efect cardiotoxic, hemolitic. Inhibă
chimiotactismul PMN şi reduce activitatea celulelor imunocompetente. Induce formarea Ac neutralizanţi – antistreptolizine (ASLO). SLS nu
este imunogenă. Manifestă activitate citolitică şi leucotoxică.
Toxinele eritrogene (pirogene) A, B şi C sunt determinate de fagi moderaţi. Au activitate de superantigen, producând inflamaţie asociată cu stare
de şoc. Mitogene şi imunosupresive. Tulpinile lizogene determină scarlatina.
Enzime de patogenitate: hialuronidaza, streptodornaza B (ADNaza), lipoproteinaza, streptokinaza (fibrinolizina)
Epidemiologia infecţiilor provocate de S.pyogenes
Sursa de infecţie : bolnavii şi purtătorii sănătoşi (faringe şi amigdale, mai rar – anus, vagin, tegument).
Mecanismele şi căile de transmitere : Aerogen (picături Pflugge); Contact direct (leziuni cutanate)
Patogenia şi formele clinice ale infecţiilor provocate de S.pyogenes
Infecţii ale mucoaselor. Sfera ORL: rinite, faringite, angine eritematoase (risc de reumatism articular acut), abcese periamigdaliene, adenite
cervicale, sinusite, otite, mastoidite.
Scarlatina (angină streptococică însoţită de erupţie cutanată).
Infecţii cutanate şi subcutanate: erizipel, impetigo, celulită, fasciită necrozantă, mionecroză (sindromul Meleney), eritemul nodos, infecţii ale
 plăgilor şi arsurilor 
Septicemii. Sindromul şocului toxic streptococic, secundar unei infecţii locale, în special subcutanată
Alte infecţii: endometrite, pneumonii
Infecţii post-streptococice. RAA (reumatismul articular acut), mai frecvent la copii de vârstă şcolară. Apare după infecţii faringiene şi este
determinată de acţiunea directă a streptolizinei, depozite de complexe imune (RHS III), precum şi prin interacţiunea autoAc şi al Ac anti-
streptococici cu autoantigene din miofibrile, valvule cardice şi sinoviale (RHS II). Glomerulonefrita acută (GNA)- Maladie a copilului de vârstă
 preşcolară. Survine după 10-20 zile de la o infecţie cutanată, mai rar faringeană. Se caracterizează prin perturbarea funcţiei renale, edem şi
hipertensiune arterială. Patogenie : efect toxic direct, reacţii autoimune, bazate pe asemănarea unor Ag streptococice din MCP şi membrana
 bazală glomerulară (RHS II şi III), persistenţa formelor L.
Imunitatea antistreptococică este specifică de tip, asigurată de Ac anti-proteina M. Ac anti-eritrotoxină protejează de eritemul scarlatinos.

83. Infectiile pneumococice. Clasificarea agentului (familie, gen, sp.). Factorii de patogenitate. Infectiile cauzate. Diagnosticul
microbiologic. Prelevatele. Microscopia directa, izolarea si identificarea culturii pure, diferentierea de S.pyogenes. Profilaxia
specifica a infectiilor pneumococice.
Streptococii negrupabili (lipsiţi de antigene de perete)
Streptococcus pneumoniae (prezent pe mucoasele omului şi ale unor mamifere, în special în nasofaringe)
Alţi streptococi negrupabili (S.mitis, S.mutans, S.oralis, S.sanguis ). Prezenţi în cavitatea bucală, joacă rol în geneza cariei dentare, în infecţii
materno-fetale, bacteriemii şi endocardite
43
  Streptococcus pneumoniae
Caractere morfo-tinctoriale: diplococi ovoizi sau lanceolaţi, gram+, imobili, nesporogeni, capsulaţi.
Caractere de cultură: cultivă pe medii elective (geloză-sânge, geloză-ser, bulion-ser), pH optimal 7,8. Pe geloză-sânge, peste 18-24 ore de
incubare la 35-37° C în atmosferă cu 5-10% CO2, formează colonii S mici, cu o zonă de hemoliză alfa (verzuie). Din cauza autolizei
 pneumococilor centrul coloniilor se deprimă. Tulpinile necapsulate formează colonii R.
Structura antigenică: Antigene capsulare, de origine polizaharidică. Permit clasificarea pneumococilor în 90 serotipuri. Antigenul proteic R,
mascat de Ag capsulare. Antigenul proteic M, specific de tip.
Factori de patogenitate: Capsula (rol antifagocitar); Adezine; sIgA – protează; Acidul lipoteichoic (implicat în reacţii inflamatoare cu semne
generale şi leziuni tisulare, posibil şoc); Autolizinele (eliberarea unor factori bacterieni cu rol în virulenţă); Pneumolizina (hemolizina). Efect
citotoxic asupra celulelor epiteliale şi endoteliale. Reduce activitatea bactericidă a PMN; Hialuronidaza; Neuraminidaza
S.pneumoniae se diferenţiază de alţi streptococi prin: Sensibilitatea la optochină; Liza culturii de pneumococi în prezenţa sărurilor biliare
(activarea autolizinelor) – testul de solubilitate în bilă; Patogenitatea pneumococilor pentru şoarece; Prezenţa capsulei; Hidroliza inulinei
Epidemiologia infecţiilor cu pneumococi
Sursa de infecţie – purtătorii sănătoşi (naso-faringe) sau bolnavii
Calea de transmitere – aerogenă
 Infecţiile cauzate de S.pneumoniae
Infecţii respiratorii: pneumonia francă lobară acută, broncho-pneumonii, bronşite, otite, sinusite, mastoidite. Meningite (în special la copii).
Bacteriemii cu artrite, peritonită, pericardită, endocardită.
Imunitatea antipneumococică este specifică de tip, prin Ac anti-capsulari.
Diagnosticul de laborator al infecţiilor streptococice
Prelevate – în funcţie de forma clinică (tampon faringean sau cutanat, puncţie a ţesutului sub-cutanat, LCR, puroi, sânge, etc)
Diagnosticul direct
Examenul microscopic (frotiu Gram – orientativ, RIF)
Examenul bacteriologic (de bază)
Detectarea serologică a Ag specifice
Identificarea ADN prin tehnici de biologie moleculară
Diagnosticul indirect (util în infecţii post-streptococice)
Evidenţierea Ac ASLO în cazul RAA (titru diagnostic > 2 00 UA/ml)
Ac antistreptodornază B (titru diagnostic > 240 UA/ml) + ASLO în cazul GNA
Dozarea Ac anti-hialuronidază (titru diagnostic > 350 UA/ml) şi anti-streptokinază (titru diagnostic > 160 UA/ml)
Diagnosticul scarlatinei
Pentru identificarea eritemului scarlatinos se utilizează reacţia Schultz-Charlton (anti-eritrotoxina inoculată în erupţie determină dispariţia
exantemului). Reacţia Dick pentru depistarea Ac anti-eritrotoxină (determinarea receptivităţii la scarlatină). I/dermic se inoculează 0,1 ml
eritrotoxină. Rezultat pozitiv: peste 24 ore eritem local peste 10 mm (lipsa anti-eritrotoxinei, receptivitate). Rezultat negativ: absenţa eritemului
(anticorpi prezenţi, persoană imună la scarlatină)
Profilaxia specifică a infecţiilor streptococice
Vaccin contra S.pyogenes nu există (variabilitatea proteinei M, Ag comune cu ţesuturile umane)
Femeile purtătoare de S.agalactiae sunt imunizate cu vaccin din polizaharide capsulare
Există un vaccin anti-pneumococic, constituit din antigene capsulare mai frecvent întâlnite în regiune
Tratamentul infecţiilor streptococice
S.pyogenes este sensibil la penicilina G şi macrolide. Tratamentul anginelor previne complicaţiile post-streptococice.
S.pneumoniae este sensibil la peniciline şi cefalosporine. Există tulpini rezistente la tetraciclină, eritromicină, macrolide.

84. Infectiile meningococice. Clasificarea meningococilor (familie, gen, sp.). Factorii de patogenitate. Infectiile cauzate.
Diagnosticul microbiologic. Prelevatele. Metoda microscopica. Izolarea si identificarea culturii pure. Depistarea antigenelor
meningococice in LCR. Profilaxia specifica.
Clasificarea (Bergey's 2001) :
Familia – Neisseriaceae
Genurile - Neisseria, Kingella, Chromobacterium, Aquaspirillum
Genul Neisseria include două specii patogene umane importante N. gonorrhoeae şi N.meningitidis (neisserii “pretenţioase”).
Specii comensale, găzduite pe mucoasele tractului respirator şi digestiv, conjunctivă, vagin, uretra distală (neisserii “nepretenţioase”):
 Neisseria flava; Neisseria flavescens; Neisseria subflava; Neisseria perflava; Neisseria lactamica; Neisseria mucosa; Neisseria pharyngis;
 Neisseria polysaccharea; Neisseria sicca; Neisseria sp. In unele condiţii se pot comporta ca patogeni oportunişti.
Caractere generale ale genului Neisseria. Coci gramnegativi, asociaţi în diplococi, uneori tetrade, imobili. Bacterii carboxifile, cu
metabolism respirator. Catalazo- şi oxidazo-pozitive. Sunt găzduite pe mucoasele omului şi animalelor. Speciile patogene sunt exigente la
cultivare

 N.meningitidis se prezintă sub formă de coci imobili, gram-, in frotiu se aranjează in diplococi cu suprafeţele adiacente aplatizate sau puţin
concave (aspect riniform, de “boabe de cafea”). Posedă capsulă şi fimbrii.
Structura antigenică a N.meningitidis: Ag polizaharidice capsulare permit caracterizarea a 13 serogrupe: A, B, C, D, X, Y, Z, 29E, W135,
H, I, K et L. Mai frecvent intâlnite sunt serogrupele A, B, C, Y şi W135. Ag proteice din membrana externă (cinci proteine majore) permit
distincţia tipurilor serologice. Ag lipo-oligozaharidice (serotipuri). Aceste antigene servesc în calitate de markeri epidemiologici.
Caractere de cultură. N.meningitidis este un mi/o carboxifil, foarte exigent la cultivare. Se cultivă doar pe medii îmbogăţite cu sânge sau
ser: geloză-ser, geloză-sânge, geloză-ciocolată, mediul Mueller-Hinton şi preîncălzite în termostat. Coloniile S, mici (1-2 mm), cu marginile
netede, bombate, translucide apar peste 24-48 ore de incubare la 37 C în atmosferă umedă îmbogăţită cu 5-10% CO2.
Activitate biochimică. N.meningitidis posedă catalază şi oxidază, scindeaza glucoza şi maltoza fără a produce gaz.
Rezistenţa în mediul extern: N.meningitidis este o bacterie deosebit de fragilă, sensibilă în special la desicare, radiaţii solare, variaţii de
 pH şi refrigerare; temperaturi sub 37 C determină autoliza bacteriilor.
Factorii de patogenitate: Adezine (fimbriile şi proteine ale ME); Capsula – rol antifagocitar; sIg A-proteaza – descompune sIg A de pe
mucoase; Endotoxina – declanşeaza secreţia diferitor cytokine; Receptori şi captatori de Fe (receptori membranari pentru transferină şi
lactoferină, care permit captarea directa a Fe din aceste substanţe, precum şi extragerea lui directă din hemoglobină)
Epidemiologia infectiilor meningococice

44
  Sursa de infecţie – bolnavii cu meningită sau rinofaringită meningococică sau purtătorii de germeni
Transmiterea  – aerogen, prin picături Pflugge, prin obiecte contaminate (jucării…) - exceptional
Patogeneza infectiilor meningococice
Meningococul aderă la epiteliul rinofaringelui, provocând sau o infecţie locală (rinofaringita), sau o infectie inaparentă. In caz de diminuare
a rezistenţei organismului, bacteria trece în submucoasă şi apoi în circulaţia sanguină generală (meningococcemia). Această translocaţie
este favorizată de inflamaţii rinofaringiene, în special virale. In circulaţia generală, graţie capsulei, bacteria este protejată de mijloacele de
rezistenţă a organismului. Prin tropism pentru celulele plexului choroid, meningococul aderă la acest nivel şi, prin translocaţie, trece în
spaţiul meningean, inducând meningita cerebrospinală. Odată cu dispariţia anticorpilor materni,  N. meningitidis devine principala bacterie
responsabilă de meningite la nou-născuţi. Ulterior, imunitatea antimeningococică se instalează progresiv şi frecvenţa meningitelor 
meningococice diminuează.
Formele clinice de infectii meningococice
Rinofaringita (forma clinică cea mai frecventă, deseori asimptomatică)
Septicemia (meningococcemia). Reprezintă etapa a doua a maladiei. Complicaţii: meningococcemie fulminantă (sindromul Waterhouse-
Friderichsen) în 10 - 20 % de cazuri (şoc endotoxinic, purpură extensivă indusă de coagulopatie de consumare (coagulare intra-vasculară
diseminată)).
Meningita cerebrospinală epidemică. Este precedată de o faringită şi însoţită de bacteriemie. Este caracterizată prin febră înaltă, cefalee,
vomă, fotofobie, hiperestezie cutanată. Poate fi prezentă poziţia caracteristică în "cocoş de puşcă" dată de sindromul de contractură.
Frecvent se întâlneşte herpesul labial, peteşii cutanate sau artralgii. Afectarea sistemului nervos se face în grade variabile, cu delir, agitaţie
 psihomotorie, somnolenţă, uneori comă, pareze şi paralizii, convulsii. Evoluţia în absenţa tratamentului se face spre deces în 80-90% din
cazuri, restul prezentând sechele grave.
Alte forme: infecţii bronhopulmonare, endocardite, pericardite, osteomielite, artrite (determinate de formarea de complexe imune),
conjunctivite, angine.
Diagnosticul de laborator al infectiilor meningococice
Prelevate: in funcţie de forma clinică se prelevă exsudatul nasofaringean, sânge pentru hemocultură, LCR, lichidul articular, etc. Probele se
 prelevă înainte de a se administra antibiotice şi se transportă rapid la laborator, ferite de variaţii de temperatură şi lumină. La necesitate se
utilizează mediul de transport Stuart
Diagnosticul direct
Examenul LCR este primordial pentru diagnosticul meningitei. Prelevat în condiţii aseptice prin puncţie lombară, în volum de 4-6 ml în 2
eprubete de centrifugă. LCR este tulbure, conţine mii sau zeci de mii de elemente celulare, cu predominanţa de 95-100% a neutrofilelor.
Această reacţie celulară este insoţită de hipoglicorahie, de hiperalbuminorahie şi pH acid prin acumularea de acid piruvic şi lactic.
  Examenul microscopic al sedimentului LCR.Frotiuri colorate cu albastru de metilen sau Gram: diplococi Gram-negativi riniformi în
 pozitie intra şi extracelulară, dar densitatea bacteriană este scăzută, şi examenul este negativ în 1/3 cazuri. Prezenţa leucocitelor în număr 
mare pledează pentru un prognostic favorabil. b) RIF 
  Examenul bacteriologic
Sedimentul din LCR se însemânţează pe medii de cultură îmbogăţite, cum sunt geloza-sânge, geloza-ciocolată, mediul Mueller-Hinton
 preîncălzite la 37 C.
Exsudatul nazofaringean se însemânţează imediat după recoltare pe medii cu adaos de antibiotice (lincomicină, vancomicină, ristomicină)
 pentru inhibarea altor specii microbiene existente în exsudat.
Sângele pentru hemocultură se însemânţează direct pe medii de cultură lichide (bulion glucozat 2% respectând proporţia de 5 % sânge).
Examinările se fac zilnic timp de 5-7 zile prin subculturi.
Identificarea şi diferenţierea de neisseriile comensale se bazează pe aspectul morfologic pe frotiuri colorate Gram, prin testul oxidazei care
este pozitiv, scindarea numai a glucozei şi maltozei, identificarea serologică prin RA cu seruri imune specifice de grup.
 Decelarea directă în sânge şi LCR a antigenelor polizaharidice capsulare , utilizând reacţiile de contraimunoelectroforeză, ELISA, latex şi
coaglutinare cu antiseruri specifice de grup.
 Detectarea acizilor nucleici 
Diagnosticul indirect
 Diagnosticul serologic . Pot fi titraţi Ac antimeningococici utilizând RA sau RHAI. Are valoare diagnostică redusă

Tratamentul trebuie instituit extrem de urgent, imediat după internare şi efectuarea puncţiei lombare.
Tratamentul etiotrop constă în administrarea de antibiotice timp de 7-10 zile: Penicilină, Ampicilină, Cloramfenicol, Cefalosporine.
Profilaxia specifică: imunizare activă cu vaccin polizaharidic antimeningococic monovalent sau polivalent (A, C, Y, W), care se poate
administra intradermic sau subcutanat, după vârsta de 3 luni (pentru grupul A), oferind protecţie de 95-100% pentru o durată de 2-3 ani;
 polizaharidul capsular de grup B este un homopolimer al acidului sialic şi nu este imunogen pentru oameni.
Contacţii vor fi supravegheaţi clinic timp de 10 zile. Chimioprofilaxia cu Penicilină V, timp de 7 zile, sau cu Rifampicină, 3 zile, se aplică
în familii sau în colectivităţi de preşcolari
Purtătorii, depistaţi în focar, vor fi trataţi timp de 7-10 zile cu Penicilină V.
Cazurile de meningită sau meningococcemie vor fi declarate în 24 de o re de la depistare

85. Infectia gonococică. Clasificarea gonococilor (familie, gen, sp.). Factorii de patogenitate. Infectiile gonococice acute si cronice.
Diagnosticul microbiologic. Prelevate. Microscopia directa, izolarea si identificarea culturii pure. Particularitatile de recoltare
a prelevatelor si de diagnostic a gonoreei cronice.
MICROBIOLOGIA ŞI DIAGNOSTICUL DE LABORATOR AL GONOREEI
Gonoreea este o uretrită specifică, cu eliminare masivă de puroi, mai aparent la barbati decât la femei.
Termenul "gonoreea", a fost utilizat prima data de Galen în secolul II şi înseamnă “scurgerea seminţei ". Multe secole gonoreea şi sifilisul erau
confundate. Paracelsus (1530) credea ca gonoreea este un simptom precoce al sifilisului. Aceasta confuzie a fost întărită de medicul englez John
Hunter, în 1767. Hunter intenţionat şi-a inoculat puroi de la un bolnav cu simptome de gonoree, îmbolnavindu-se de sifilis!
Agentul cauzal al gonoreei,  Neisseria gonorrhoeae, a fost descris pentru prima oară de A. Neisser în 1879 în puroi de la un bolnav de gonoree.
 Neisseria gonorrhoeae
Caractere morfobiologice
  Neisseria gonorrhoeae este un coc gram-negativ, cu diametrul de 0.6 - 1.0 µm, uzual observat în perechi cu suprafeţele concave alăturate. In
 prelevate patologice (puroi, exsudate) se localizează frecvent intracelular în leucocite polimorfonucleare (neutrofile). Imobil, posedă fimbrii cu
lungimea de câţiva micrometri. În funcţie de prezenţa fimbriilor se cunosc patru tipuri de N. gonorrhoeae : T1, T2, T3, T4

45
 Caractere de cultura
Gonococul este exigent la cultivare. Pentru izolarea lui se utilizează medii îmbogăţite cu ser sangvin, extract de drojdii, lichid ascitic, etc (mediul
HYL, Thayer-Martin, geloză-ciocolată). Culturile cresc la 35-36 C în atmosferă umedă cu 5-10 % CO2. Peste 24-48 ore apar colonii mici (0,5-
1mm), netede, translucide.
După aspectul coloniilor pot fi descrise 4 tipuri: Colonii de tipul I şi II apar la izolare, corespund tulpinilor virulente, purtătoare de pili (fimbrii),
Colonii de tipul III şi IV, apar la repicare, mai mari, corespund tulpinilor fără pili
Structura antigenică: 3 proteine majore din ME (Por / PI, Opa/PII, PIII) definesc multiple serotipuri (variante). Opa prezintă o mare
variabilitate antigenică, chiar în interiorul unei tulpini. Lipopolizaharidul din ME. Proteina fimbriilor, cu o mare diversitate antigenică.
Caractere biochimice: gonococii sunt oxidazo-pozitivi, scindeaza doar glucoza pâna la acid, nu atacă maltoza
Factorii de patogenitate: Adezinele (fimbriile, unele proteine din membrana externă – Opa). sIgA-proteaze, cu rol in colonizarea mucoaselor.
Proteine ale ME (Por), care inhibă formarea fagolizosomei (supravieţuirea şi multiplicarea gonococilor în fagocite). Endotoxina (rezistenţă la
complement, secreţia citokinelor). Sisteme de captare a Fe (receptori membranari pentru transferină şi lactoferină). Variaţia antigenică rapidă a
fimbriilor de adeziune şi a proteinei Opa (conversie, hipermutaţie, transformare)
Gonococul este inhibat de bumbacul din tampoane (hipoclorit...). Pentru prelevări sunt indicate tampoane cu alginat de Ca sau din dacron.
Epidemiologia infecţiei gonococice
 Sursa de infecţie – unica sursă este bolnavul cu gonoree, în special cu infecţie inaparentă
Transmiterea - la maturi exclusiv prin contact sexual; la nou-născut – la trecerea prin canalul de naştere al mamei bolnave
Patogeneza infecţiilor cauzate de N.gonorrhoeae
Infecţia gonococică este în general limitată la mucoasele cu epiteliu columnar. Mai frecvent implicată este uretra, cervixul, rectul, faringele şi
conjunctiva. Epiteliul scuamos al vaginului nu este sensibil la infecţia cu N. gonorrhoeae. Totuşi, la fetiţe gonococul poate provoca
vulvovaginite. Infecţiile mucoaselor sunt caracterizate uzual prin secreţii purulente.
Patogeneza gonoreei - Prin intermediul fimbriilor şi a unor proteine din ME (Opa) gonococii aderă la vilozităţile celulelor epiteliale columnare
neciliate. Urmează penetrarea lor în celulă (prin endocitoză), apoi vacuola este transportată la baza celulei, unde bacteria este eliberată prin
exocitoză în ţesutul subepitelial. Pe parcursul infecţiei, lipopolizaharidul bacterian (LPZ/LOZ) şi peptidoglicanul sunt eliberate prin autoliza
celulelor. Ambele substanţe activează complementul pe calea alternativă, LPZ de asemenea stimulează producţia factorului de necroză a
tumorilor (TNF), care provoacă distugerea celulelor. Neutrofilele sunt imediat atrase în focar şi inglobeaza bacteriile. Mulţi gonococi sunt
capabili să supravieţuieasca în interiorul fagocitelor până la moartea lor, cu eliberarea bacteriilor ingerate.
Particularitaţile gonoreei la bărbaţi: In majoritatea cazurilor decurge acut (85-95%), fiind manifestată clinic: Uretrita (secreţie uretrală alb – 
galbuie, durere şi usturime la mictiune, dizurie) ; Prostatita; Orhita; Epididimita
Particularităţile gonoreei la femei: In majoritatea cazurilor infecţia decurge asimptomatic (80% de cazuri), cu evoluţie spre cronicizare.
Formele clinice: Cervicita, Uretrita, Bartolinita, Salpingita , Ovarita, Endometrita, Peritonita
Alte forme clinice: Faringita şi proctita gonococică. Diseminarea infecţiei gonococice (1-3%) determină artrite, leziuni cutanate, septicemii,
endocardite, meningite. Tulpinile de N. gonorrhoeae care cauzeaza infecţii diseminate sunt uzual rezistente la complement şi la reacţia
 bactericidă a serului. La nou-născut conjunctivita purulentă cu extinderea rapidă a infecţiei la globul ocular (ophtalmia neonatorum ) poate fi
urmare a contaminării la trecerea prin canalul de naştere
Diagnosticul de laborator al gonoreei
Prelevate:
La bărbaţi - secreţiile uretrale
La femei - secreţiile uretrale, vaginale, din endocol sau orificiile glandelor v ulvare
Pot fi examinate conţinutul leziunilor cutanate, exsudat articular, nasofaringean, sânge, puroi din conjunctivă, LCR, tampon rectal. Pentru
recoltarea acestor secreţii se foloseste un tampon de alginat de Ca (sau ansa bacteriologică), care este apoi trimis imediat în laborator pentru
testare (dupa necesitate se foloseste mediul de transport Stuart cu tioglicolat şi cărbune activat).
Daca eliminările sunt sărace, se procede la stimularea secreţiei (reactivare, provocare): Alimentară (cu bauturi alcoolice – bere); Chimică
(instilaţii cu nitrat de Ag – sol. 1% in uretră, 10% în colul uterin); Biologică (inocularea gonovaccinului, recoltarea secreţiilor imediat dupa
menstre la femei); Mecanică (masaj al prostatei); Termică (diatermie sau indu ctotermie)
Examenul microscopic (elocvent doar în cazul uretritelor acute la bărbaţi).
In frotiuri din puroiul uretral colorate Gram sau cu albastru de metilen se observă d iplococi gram- situaţi intra- sau extracelular. RIF
Examenul bacteriologic (este obligator în forme asimptomatice sau cronice)
Gonococul fiind o bacterie foarte fragilă, este obligator de a însămânţa imediat prelevatele sau de a utiliza un mediu de transport adaptat. Pentru
izolare se folosesc medii îmbogatite (ex.: mediul Thayer-Martin, care este bogat în factori de creştere şi conţine antibiotice (vancomicina,
colistina, amfotericina) care inhibă alte bacterii din prelevat, geloza-ciocolata). Coloniile apar peste 18 - 24 h de incubare in atmosferă cu CO2.
Identificarea N.gonorrhoeae se efectuează în baza caracterelor morfotinctoriale, aspectul coloniilor crescute pe medii selective, oxidaza +,
scindarea doar a glucozei până la acid. Seroidentificarea cu Ac monoclonali în reacţia de Co-aglutinare
Depistarea directă a N. gonorrhoeae în prelevate poate fi realizată prin tehnici ELISA sau RIF
Detectarea acizilor nucleici prin hibridare sau amplificare genică
Examenul serologic (serodiagnosticul) RFC
Tratamentul gonoreei: Peniciline, Cefalosporine de generaţia III, Fluorochinolone, Cotrimoxazol
Profilaxia gonoreei: Nespecifica (individuală sau generală), Prevenirea oftalmiei gonococice se efectueaza prin instilarea intraconjunctivală la
nou-născuţi a soluţiei 1% de nitrat de Ag

86. Bruceloza. Clasificarea agentilor (familie, gen, sp.). Patogeneza brucelozei. Diagnosticul microbiologic. Prelevate. Metoda
microscopica, izolarea si identificarea speciilor de brucele. Diagnosticul imunologic (reactiile Huddelson, Wright),
intradermoreactia Burnet. Profilaxia specifica a brucelozei.

87. Tularemia. Clasificarea agentului patogen (familie, gen, sp.). Patogeneza, formele clinice ale infectiei. Diagnosticul
microbiologic. Prelevate. Metoda microscopica, metoda biologica, izolarea si identificarea agentului. Metodele alergica si
serologica. Profilaxia specifica a tularemiei.
Zooantroponozele = maladii ale animalelor care pot fi transmise oamenilor în rezultatul unui contact direct sau indirect cu populaţii animale
infectate. Unele dintre aceste infecţii - antraxul, tularemia, pesta, bruceloza – fac parte din categoria infecţiilor extrem de periculoase. Sunt foarte
contagioase (transmitere aerogenă, alimentară, prin contact direct, receptivitate generală). Se manifestă nu doar ca epidemii, ci şi ca pandemii.
Reprezintă infecţii cu evoluţie foarte gravă. Agenţii cauzali sunt rezistenţi în mediul extern.
46
 Clasificarea
Familia Francisellaceae
Genul Francisella
Specii: F.tularensis (agentul cauzal al tularemiei)
 F.philomiragia (infectii sistemice)
Se cunosc 4 biovaruri (subspecii) de F.tularensis, care diferă dupa activitatea biochimică, virulenţă şi răspândire geografică:
1.  F.tularensis tularensis (nearctica) (tip A; foarte virulentă, raspândită în America de Nord)
2.  F. tularensis holarctica (palearctica) (tip B; mai puţin virulentă, cu raspândire în Europa)
3.  F. tularensis mediasiatica : virulenţă similară cu F. tularensis holarctica
4.  F. tularensis novicida : virulenţă redusă, cauzeaza infecţie numai la gazde imunocompromise. Izolată în SUA.
Caracterele morfobiologice ale F.tularensis
Morfologia: F.tularensis reprezintă o cocobacterie foarte mică (0.2-0.5 µm x 0.7-1.0 µm), gram-negativă, uneori se colorează mai intens la
 poli, pleomorfă, imobilă, asporogenă, tulpinile virulente posedă capsulă.
Caractere de cultură: bacteria nu poate fi cultivată pe medii uzuale. Pentru izolare se utilizează medii îmbogăţite: mediul Francis (geloză +
sânge de iepure + cisteină + glucoză); mediul McCoy (cu gălbenuş de ou); geloză-ciocolată
Cultivă la 35 - 37 grade, în aerobioză. Peste 2-4 zile apar colonii S, mici (1 - 2 mm în diametru), albe-cenuşii, mucoide, cu marginile regulate şi
suprafaţa lucioasă.
Caractere biochimice: F.tularensis este catalazo+ şi oxidazo-, nu descompune ureea, produce H2S, unele biovaruri fermentează glicerolul.
Rezistenţa în mediul extern:
 Mi/organismele pot supravieţui perioade îndelungate de timp în apă, n ămol, cadavre de animale (mediu umed).
  F.tularensis este distrusă la 56 grade în 10 minute, dar congelarea permite conservarea bacteriei.
Factorii de patogenitate : Capacitatea de a penetra în macrofage, supravieţuind şi multiplicându-se în interiorul celulelor până la moartea lor 
(parazitism facultativ intracelular); Capsula (rol protector); Endotoxina (LPZ)
Sursa de infecţie – animale bolnave sau cadavre de animale, transmiterea de la om la om nu are loc.
Rezervorul principal – mamifere mici şi medii (iepuri, veveriţe, şobolani, şoareci, rozătoare acvatice, lemingi). Omul, pisicile, câinii, anumite
specii de păsări, peşti şi amfibii pot fi gazde accidentale
Vectori – insecte (tăuni, ţânţari, căpuşe )
Porţi de intrare – tegumentul (chiar intact), mucoasele, conjunctiva
Transmiterea: Contact cu animale infectate, cadavre sau cu apa contaminată (lacuri, bazine, etc); Aerogen prin inhalare (vânători...); Alimentar,
 prin consum de apă sau alimente infectate; Înţepătura artropodelor hematofage
 Francisella tularensis este una dintre cele mai virulente bacterii. Câteva zeci de mi/o (10-50) pot provoca suferinţe grave.
Patogeneza şi formele clinice de tularemie: Francisella tularensis este o bacterie facultativ intracelulară. Iniţial infectează macrofagele, cu
diseminarea mi/o şi afectarea diferitor organe, inclusiv plămânii, ficatul, splina, ganglionii limfatici. Un rol important în patogeneza leziunilor îl
 joacă hipersensibilitatea tardivă.
Formele clinice de tularemie sunt în relaţie cu calea de pătrundere:
1. Forma ulceroganglionară (70-85% de cazuri), penetrarea agentului patogen prin tegument sau mucoase. Mi/o se multiplică local şi
determină apariţia, peste 3-5 zile de la expoziţie, a unei papule la locul de inoculare. Peste cîteva zile se transformă în pustulă, care se
ulcerează rapid. Ulcerul are 2 - 4 cm în diametru şi marginile neregulate. Uneori ulcerul poate fi acoperit cu o crustă neagră
(asemănătoare cu escara în antrax). Bacteriile se răspândesc spre ganglionii limfatici regionali, unde cauzează limfadenite necrotice,
înconjurate de infiltrate granulomatoase (bubonul tularemic) . Ganglionii limfatici afectaţi devin fluctuanţi, uneori creând canale de
drenare în tegument. Mi/o pot disemina hematogen infectând multiple organe, cu dezvoltarea septicemiei.
2. Forma ganglionară se manifestă prin afectarea ganglionilor limfatici regionali, leziunea de la poarta de intrare lipseşte.
3. Forma oculoganglionară apare la pătrunderea agentului cauzal prin conjunctivă. Se dezvoltă necroza şi ulceraţia conjunctivei, cu
infiltraţie limfocitară. Din conjunctivă bacteriile trec în ganglionii limfatici preauriculari, submandibulari sau cervicali, provocând
leziuni similare cu cele din tularemia ulceroganglionară.
4. Forma orofaringeană (angino-ganglionară). Mi/o intră prin mucoasa orofaringelui în urma ingestiei sau inhalării lor. Uzual se
dezvoltă faringite sau tonzilite exsudative, cu ulceraţie ulterioară. Pătrunderea în ganglionii limfatici cervicali determină necroză şi
supuraţie.
5. Forma tifoidică (abdominală), cu afecţiuni generalizate. Mi/o pătrund în sânge prin tegument sau mucoase şi afectează plămânii şi
organele reticulo-endoteliale. Determină frecvent septicemie şi şoc
6. Forma pneumonică, foarte gravă. Mi/o pătrund în plămâni aerogen sau hematogen.
Prelevate: în funcţie de forma clinică: serozitate din leziunea cutanată sau conjunctivă, exsudat faringean, punctat din ganglionul limfatic afectat,
spută, sânge.
 Diagnosticul direct 
Examenul microscopic direct este foarte dificil, aproape imposibil. RIF are o sensibilitate mai mare
Examenul bacteriologic. Izolarea F.tularensis direct din prelevate este practic imposibilă. Uzual se utilizează inocularea prelevatelor la animale
experimentale sensibile (şoareci, cobai). La necropsii se studiază frotiuri-amprente din organele afectate (Giemsa, RIF), se fac însămânţări pe
medii speciale (Francis, Mc Coy). Tulpinile izolate sunt identificate morfologic, cultural, biochimic, antigenic (RA cu seruri anti- F.tularensis).
 Diagnosticul indirect 
Serodiagnosticul. Detectarea Ac este un element esenţial în diagnosticul tularemiei. Ac apar după ziua a 7 de boală, ating titrul maxim peste 1-2
luni (1:1000 sau mai mult) şi persistă mai mulţi ani. RA cu suspensie de bacterii omorâte este cea mai utilizată. Titrul diagnostic – 1:80, cu
creşterea lui în dinamică de cel puţin 4 ori.
ELISA este posibilă.
Intradermoreacţia cu tularină. Hipersensibilitatea poate fi testată peste 5 zile de la debutul bolii.
Tratamentul tularemiei: Antibiotice: aminozide (streptomicină, gentamicină), tetracicline, cloramfenicol, fluorochinolone, eritromicină (există
şi tulpini rezistente).
Profilaxia tularemiei: Informarea persoanelor expuse contaminării; Supraveghere sanitară; Vaccinarea contingentelor de risc cu vaccin viu
atenuat asigură imunitatea pe o durată de 5-7 ani.

47
 88. Antraxul. Clasificarea agentului patogen (familie, gen, sp.). Factorii de patogenitate. Formele clinice de antrax. Diagnosticul
microbiologic. Prelevate. Metoda microscopica. Izolarea si diferentierea de antracoizi. Metoda biologica, metodele rapide
(reactia Ascoli), proba alergica. Profilaxia si tratamentul specific al antraxului.
Clasificarea:
Familia Bacillaceae
Genul: Bacillus
 Specii: Bacillus anthracis (patogen, agentul antraxului)
 Bacillus cereus (intoxicaţii alimentare),
 Bacillus polymyxa (genul Paenibacillus), Bacillus brevis (genul Brevibacillus), Bacillus subtilis – bacili antracoizi, producenţi de AB
 Bacillus anthracis a fost prima bacterie la care a fost demonstrat rolul ei în patogenia unei infecţii.
În 1877, Robert Koch a izolat microorganismul în cultură pură, demonstrând capacitatea lui de a forma endospori şi a produs antraxul
experimental inoculându-l la animale.

Caracterele morfobiologice ale B.anthracis

Bacil mare (5-6 µm x 1 µm), cu extremităţile drepte (tăiate), gram-pozitiv, imobil (antracoizii sunt mobili), în produse patologice se prezintă sub
formă de lanţuri scurte, iar în cultură – lanţuri lungi (“tulpină de bambus”).
Tulpinile virulente formează capsulă polipeptidică (acidul D-glutamic).
Sporul este ovoid, în poziţie centrală, nu deformează celula. Sporogeneza are loc în cultură, în sol şi în ţesuturi şi exsudate din animale moarte
(în prezenţa oxigenului), dar nu în sânge sau ţesuturi de animale vii.
Caractere de cultură
 B.anthracis nu este exigent nutritiv, cultivă pe medii uzuale. Facultativ-anaerob, t optimă – 35-37 grade, pH 7-7,4.
Peste 24 ore de incubare formează colonii R, mari, cu contur neregulat, opace, plate, uscate, rugoase (“coamă de leu”, “cap de meduză”).
 Nehemolitice pe geloză-sânge (antracoizii sunt hemolitici). Pe geloză-ser, în exces de CO2, formează colonii S (producerea capsulei). Pe mediu
cu 0,5-1 UI de penicilină B.anthracis formează lanţuri din forme globulare - “colier de perle” (proprietate absentă la antracoizi).
În bulion peptonat formează flocoane la fundul eprubetei, cu supernatantul clar.
 B.anthracis este sensibil la fagul gamma.
Caractere biochimice: Activitate proteolitică – lichefiază gelatina în formă de “brad inversat”, peptonizează laptele, digeră serul coagulat, nu
 produce H2S. Activitate zaharolitică – fermentează unele glucide: glucoza, maltoza, zaharoza, tregaloza, etc. Nu fermentează lactoza şi
arabinoza.
Rezistenţa în mediul extern: formele vegetative sunt slab rezistente, sporii rămân viabili în sol decenii, se distrug la fierbere în 30-40 min.
Factori de patogenitate
 Capsula polipeptidică, codificătă de plasmida pX02. Inhibă fagocitoza şi puterea bactericidă a sângelui. Capsula joacă un rol important în
etapele iniţiale ale infecţiei. Formarea capsulei are loc in vivo şi in vitro, pe medii cu ser şi în atmosferă cu 5 % CO2.
 Exotoxina antraxului, codificată plasmidic (pX01). Este constituită din 3 componente: Factorul I, edematogen (EF), care este o adenilat-
ciclază. Acumularea de cAMP duce la modificarea permeabilităţii membranare cu producerea edemului. Ținta – celulele endoteliale (efect - șoc
hipovolemic, șoc septic). Factorul III, letal (LF), responsabil de efectele letale ale toxinei anthrax. Este o protează Zn++ dependentă care
induce producerea citokinelor de către macrofage şi limfocite (efect – recție inflamatoare, șoc septic). Factorul II, antigen protector (PA),
induce sinteza Ac antitoxici protectori. PA este responsabil de fixarea toxinei pe receptorii celulelor sensibile.
Aparte, aceşti factori exercită activitate biologică nesemnificativă la animal. Din contra, combinaţii din doi sau trei factori toxici determină
următoarele consecinţe la animale experimentale: PA+LF = activitate letală; PA+EF = produce edem ; PA+LF+EF = edem şi necroză cu efect
letal; EF+LF = inactiv
Acest experiment sugerează că toxina antraxului are structură clasică de citotoxină bacteriană de tip A-B cu PA în calitate de B-fragment (de
fixare pe receptori celulari) şi cu factorii EF şi LF cu funcţie de fragment A (activ), care acţionează în interiorul celulei.
Structura antigenică a B.anthracis: Ag polipeptidic capsular (induce Ac neprotectori); Ag polizaharidice somatice termostabile (depistate în
reacţia de precipitare Ascoli); Toxina (componentul PA), induce formarea Ac protectori, neutralizanţi
Sursa de infecţie – animalele erbivore bolnave de antrax (ovine, caprine, bovine, suine). Solul contaminat cu spori este un rezervor de germeni
important şi permanent (decenii).
Transmiterea: prin contact direct cu animalele bolnave sau produse contaminate (carne, piei, lână, blană, etc), păşuni şi nutreţuri contaminate,
cu pătrunderea agentului prin tegumentul lezat. aerogen , prin inhalarea sporilor de B.anthracis. pe cale alimentară  (consum de carne de la
animale bolnave de antrax insuficient prelucrate termic)
În majoritatea cazurilor antraxul se manifestă ca boală profesională a îngrijitorilor de animale, personalului de la abatoare, întreprinderi de
 prelucrare a produselor animaliere, veterinarilor, zootehnicienilor, măcelarilor, tăbăcarilor, etc.
Formele clinice de antrax
Antraxul cutanat , “pustula malignă” (forma cea mai frecventă). Sporii intră printr-o leziune a tegumentului, germinează şi proliferează la
 poarta de intrare, cu dezvoltarea unui edem gelatinos local caracteristic.
La poarta de intrare, peste 12-36 ore de la penetrare, apare o papulă, care evoluează rapid într-o veziculă, apoi în pustulă cu conţinut
sanguinolent. La spargerea pustulei se formează o leziune necrotică, prezentând în centru o escară neagră înconjurată de vezicule satelite.
Leziunea se localizează mai frecvent pe mâini, faţă, ceafă, etc.
Pătrunderea în sânge determină diseminarea sistemică a bacteriei.
Antraxul pulmonar apare la inhalarea sporilor de B. anthracis , care sunt înglobaţi de macrofagele alveolare unde ei germinează şi se
multiplică, determinând o pneumonie foarte gravă cu edem.
Urmează infectarea ganglionilor limfatici mediastinali cu dezvoltarea unei necroze hemoragice. Pacientul manifestă febră, stare d e rău, mialgie,
tuse ne-productivă. Din ganglionii limfatici infecţia poate trece în sânge.
Decesul poate surveni în 24 h.
Antraxul digestiv apare în urma consumului de carne infectată. În mucoasa intestinală se dezvoltă procese identice cu cele din antraxul cutanat
(enterocolită ulceroasă). Clinic: vomă şi diaree, cu sânge în masele fecale.
Poate urma invazia ganglionilor limfatici mezenterici şi a sângelui, asociată cu prostraţie profundă, şoc şi moarte.
Meningita poate apare (foarte rar) ca urmare a oricărei forme de antrax.
Prelevate (în funcţie de forma clinică): exsudat din leziunea cutanată, spută, sânge, LCR, materii fecale, bioptate din ganglioni limfatici, probe
necroptice, probe de la animalul suspect şi elemente din mediul extern

48
 Examenul microscopic: direct, RIF. În frotiuri pregătite din prelevate şi colorate Gram sau cu albastru de metilen se observă bacili mari cu
morfologia caracteristică, izolaţi sau în lanţuri scurte. Sporii sunt rareori prezenţi.
Examenul bacteriologic Prelevatele monomicrobiene se însămânţează pe geloză şi geloză-sânge, iar cele polimicrobiene se încălzesc în
 prealabil 10 min la 75 grade C. Incubarea la 37 C timp de 24 ore. Sângele – în bulion glucozat, repicări zilnice timp de 7 zile pe geloză-sânge.
Examinarea coloniilor crescute, selecţia celor suspecte şi acumularea lor. Identificarea culturii pu re acumulate şi diferenţierea de antracoizi.
Examenul biologic - Se inoculează prelevatele la cobai sau şoareci, care sunt foarte sensibili la infecţie. După moartea lor (36-48h) bacilii sunt
depistaţi în frotiuri din sânge şi organe. Depistarea Ag polizaharidice termostabile în prelevate (reacţia de precipitare inelară Ascoli)
Diagnosticul serologic. Ac anti-antrax pot fi depistaţi la convalescenţi în RP sau RFC
Diagnosticul imunologic (proba cutanată alergică). Se pune în evidenţă starea de hipersensibilizare prin inocularea intradermică a 0,1 ml de
antraxină (extract din tulpina vaccinantă de B.anthracis). Reacţie pozitivă – edem şi hiperemie cu diametrul de peste 8 mm.
Tratamentul antraxului: Antibiotice (peniciline, cefalosporine, fluorochinolone); Imunoglobulina antiantrax
Profilaxia specifică a antraxului Depistarea şi izolarea animalelor bolnave, incinerarea animalelor moarte sau îngroparea adâncă a cadavrelor şi
acoperirea cu var nestins. Vaccinarea animalelor. Imunizarea personalului expus cu vaccin viu atenuat , vaccin acelular (elaborat din tulpini
acapsulate avirulente, conținând proteina PA). În curs de elaborare – vaccin cu PA ș i antigen capsular.

89. Pesta. Clasificarea agentului patogen (familie, gen, sp.). Factorii de patogenitate. Formele clinice de pesta. Diagnosticul
microbiologic. Prelevate. Regulile de recoltare, transportare si examinare a prelevatelor. Metodele microscopica,
bacteriologica si serologica. Profilaxia specifica a pestei.
Pesta (din latină pestis, maladie contagioasă) este o maladie cu multiple fa țete mortale pentru om. Ea este cauzată de Yersinia pestis, descoperită
de Alexandre Yersin de la Institutul Pasteur în 1894.
Clasificare Familia Enterobacteriaceae, Genul Yersinia, Specia Yersinia pestis. Se disting 3 varietăți de tulpini - orientală, medievală și antică.
Caractere morfotinctoriale – yersiniile reprezintă bastonașe drepte, uneori coco-bacterii Gram negative, uneori colorate bipolar, acapsulate,
asporulate, imobile la 37 C.
Caractere de cultură – yersiniile sunt mi/o anaerobe facultative, cultivă pe medii uzuale la 25-28 C.
În BP cultura se manifestă printr-un voal la suprafață și un aspect floconos în interior. Pe geloză peste 48h apar colonii R mari, cu margini
neregulate
Activitate biochimică – catalaza+, oxidaza-, fermentează glucoza, reduce nitrații în nitriți.
Rezistenta: Yersiniile sunt rezistente în mediul extern şi în cadavre de animale.
După înţepătura unui purice infectat, germenul se multiplică la locul de inoculare cu formarea unei vezicule-pustule apoi pătrund în sistemul
limfatic și colonizează ganglionii regionali în care se multiplică. Peste 2-5 zile apar semne de limfadenită hemoragică (bubonul pestos). Pesta
bubonică – 90% din cazurile de pestă.
Diseminarea hematogenă permite bacteriilor să atingă ansamblul organelor cu apariția semnelor clinice de septicemie. Afectarea plămânilor 
duce la pesta pulmonară secundară, cu expectorații sanguinolente bogate în germeni, foarte contagioase. Contactul cu aceș ti pacienț i duce,
 prin contact direct, la apariț ia pestei pulmonare primare care prezintă o mortalitate de 90-100% în lipsă de tratament.
Prelevate: punctat din bubon, spută, sânge. Toate prelevatele de la o persoană infectată sunt foarte contagioase ș i manipularea lor cere măsuri
special de precauție.
Examenul direct  Examenul microscopic al punctatului din bubon colorat Gram sau Giemsa poate fi evocator (bacterii Gram-, ovoide, cu
colorație bipolară). RIF nu este destul de semnificativ, deoarece există recții încrucișate cu alte yesinii.  Examenul bacteriologic (izolarea culturii
 pure cu identificarea ei ulterioară) este o investigație de bază.
În pesta pulmonară, diagnosticul este confirmat prin izolarea culturii din spută sau din aspirat bronș ic. Hemocultura (izolarea culturii din sânge)
reprezintă examenul-cheie în forma septicemică . Pot fi examinate și probe necroptice, deoarece germenul este foarte rezistent în cadavre în curs
de putrefacție. Depistarea rapidă a antigenelor F1.
Tratamentul pestei: Antibiotice (streptomicină, gentamicină, doxiciclină, cloramfenicol)
Profilaxia pestei: Izolarea bolnavilor; Persoanele de contact – carantină 6 zile

90. Gangrena gazoasa. Clasificarea agentilor etiologici (familie, gen, sp.). Factorii de patogenitate (exotoxine, enzime).
Manifestarile clinice in dependenta de specia microbiana. Diagnosticul microbiologic. Prelevate. Metoda microscopica,
izolarea si identificarea culturii pure. Diagnosticul rapid. Profilaxia si tratamentul specific al gangrenei gazoase.
Particularităţi ale bacteriilor anaerobe: Oxigenul este toxic (lipsa superoxid dismutazei/catalazei, peroxidazei); Cresc în lipsa
oxigenului/potenţial redox scăzut; Energia este obţinută prin fermentare
Circumstanţe ce favorizează infecţiile cu anaerobi: Hipoxii tisulare (ateroscleroză, necroză, tumoare malignă, corp străin...); Tratament prelungit
cu aminozide; Stări de imunosupresie sau imunodepresie
CLASIFICAREA ANAEROBILOR 
Bacterii telurice (sporogene). Prezente în sol, supravieţuesc graţie sporilor termorezistenţi.
Familia Bacillaceae, Genul Clostridium, C. perfringens, C.septicum, C.novyi (oedematiens), C.histolyticum –  agenţii gangrenei gazoase;
C.tetani – agentul tetanosului; C.botulinum – agentul botulismului; C.difficile – agentul colitei pseudomembranoase. Patogene, provoacă infecţii
specifice necontagioase
CLOSTRIDIILE GANGRENEI GAZOASE
Agenţii cauzali: C.perfringens (serotipuri A , B, C, D, E); C.novyi (oedematiens); C.septicum; C.histolyticum
Caractere morfotinctoriale: C. perfringens - bastonaş gram+ imobil, capsulat, sporogen (sporul oval sau rotund, central sau subterminal,
deformează celula bacteriană).  Alte clostridii – mobile, necapsulate
Medii de cultură: Kitt-Tarrozzi regenerat, geloză-sânge glucozată, geloză cu gălbenuş d e ou şi lactoză, Wilson-Blair 
Colonii – C.perfringens – lenticulare, hemolitice, clostridiile mobile – colonii R, pufoase. Manifestă activitate proteolitică (digestia cazeinei,
 producerea H2S, gelatinaza) şi zaharolitică cu producere abundentă de gaz.
TOXINE: Toxina alfa (lecitinaza) – mionecroză, hemoliză, trombocitoliză, dereglări de coagulare, creşterea permeabilităţii vasculare,
inactivarea ATPazei musculare, hipotensiune, bradicardie, şoc; Toxina teta – necrozantă, hemolitică; Toxina beta – necroza epiteliului intestinal;
Enterotoxina – perturbă transportul apei, ionilor şi a glucozei prin membrana enterocitelor 
ENZIME DE PATOGENITATE: colagenaza (toxina kappa), proteinaza (toxina lambda), elastaza, hialuronidaza (toxina Mu), ADN-aza
(toxina Nu), etc. CAPSULA – rol antifagocitar 
HABITAT  – sol, apă, aer, praf; Intestin, vagin, tract respirator superior (om şi animale)
Forme clinice: Gangrena gazoasă (post-traumatică, post-operatorie); Mionecroze ; Celulite, fasciite; Septicemii; Toxiinfecţii alimentare;
Enterita necrozantă
49
 Patogenia gangrenei gazoase - Porţi de intrare – tegumentul sau mucoasele lezate.
Omul se contaminează: Exogen - bacteria sau sporul pătrunde în plaga contaminată cu sol, apă, praf (accidente rutiere, de muncă, etc.) – 
gangrena gazoasă post-traumatică; gangrena gazoasă uterină (urmare a avortului septic).
Endogen – flora internă a bolnavului contaminează plaga (chirurgie septică viscerală, chirurgia ortopedică, etc) - gangrena gazoasă post-
operatorie. Gangrena spontană – in cancer intestinal.
Condiţii suplimentare pentru apariţia infecţiei:
1. Traumatisme cu necroză tisulară, hematom, corpuri străine
2. Penetrare profundă a germenului
3. Potenţial rH2 scăzut (- 0,5 V)
4. Multiplicarea bacteriilor aerobe asociate (enterobacterii, enterococi, stafilococi)
5. Imunitate deficitară (radioterapie, imunosupresori, antibioticoterapie neadecvată, etc)
6. Injecţia substanţelor vasoconstrictive
Multiplicându-se bacteriile degradează ţesuturile, distrugându-le din aproape în aproape, fiind responsabile de extensia infecţiei şi de toxemie.
Produsele gazoase formate produc disecţia ţesuturilor.
Clinic: durere locală, edem, mionecroză, crepitaţie la palpare, scurgeri sero-hemoragice, stare generală gravă (febră, hipotensiune, bradicardie,
 perturbări de coagulare, şoc, posibil deces)
Alte forme clinice cauzate de C. perfringens – celulite, fasciite, enterită necrozantă, toxiinfecţii alimentare
DIAGNOSTICUL GANGRENEI GAZOASE
Clinic – crepitaţie, miros fetid, scurgeri hemoragice din plagă. Confirmare prin diagnostic microbiologic
Prelevate: puroi, sânge, lichid seros, bioptate. Precauţii la prelevare: excluderea contactului cu aerul, transportare imediată sau utilizarea
mediilor de transport lipsite de oxigen.
Examenul microscopic – bastonaşe gram+, în cantităţi mari, asociate cu reacţie leucocitară slabă – Intervenţie chirurgicală imediată !!!!!
Examenul bacteriologic – condiţii anaerobe (anaerostat, gaz-pachete, medii anaerobe), metode clasice (Zeissler, Weinberg). Important: bacterii
aerobe sau facultative asociate
Tehnici de amplificare genică
Diagnostic rapid – Mediul Kitt-Tarrozzi, mediul cu lapte, mediul Wilson-Blair 
Tratament: Chirurgical (debridarea plăgilor, eliminarea maselor necrotizate şi a corpurilor străine, drenarea); Administrarea serului antitoxic
 polivalent (anti-C.perfringens, C.novyi, C.septicum ); Antibioterapia cu asociaţii de antibiotice (beta-lactamine, aminozide, metronidazol);
Oxigenoterapia hiperbară – incizii cutanate
Profilaxia: prelucrarea minuţioasă a plăgilor, eliminarea corpurilor străine şi a ţesuturilor necrotice, seroterapie preventivă, anatoxina,
antibioterapie, supravegherea bolnavilor 

91. Tetanosul. Clasificarea agentului (familie, gen, sp.), factorii de patogenitate. Patogeneza tetanosului, evolutia simptomelor
clinice. Diagnosticul microbiologic. Prelevate. Metoda microscopica, izolarea si identificarea culturii pure. Profilaxia si
tratamentul specific al tetanosului.
Agentul cauzal – C.tetani
Caractere morfotinctoriale – bastonaş mobil, cu flageli peritrichi, sporogen. Sporul rotund este plasat terminal (bastonaş de tobă). Gram+. Inert
 biochimic.
Rezistenţa – forma vegetativă este sensibilă, sporul supravieţuieşte în sol decenii.
Toxina tetanică: Tetanolizina – hemoliză; Tetanospasmina – contracturi ai muşchilor striaţi. Compusă din 2 fragmente proteice: fragmentul A
(toxic, neimunogen) şi fragmentul B (atoxic, imunogen).

Habitat – sol, intestinul omului, animalelor 

Porţi de intrare – tegumentul, mucoasele lezate (plăgi, arsuri, mucoasa uterină post-partum, intervenţii chirurgicale, ulcere varicoase, focare
dentare, droguri intravenoase, etc.), cordonul ombilical  la nou-născuţi.
C. tetani este o bacterie ne-invazivă, multiplicându-se la poarta de intrare şi elaborând toxina, care difuzează în organism.
Mecanismul de acţiune al toxinei: la nivelul plăcii motrice neuro-musculare toxina completă penetrează într-o veziculă de endocitoză, fiind
transportată pe calea retro-axonală până la prima sinapsă a măduvei spinării. Aici toxina traversează spaţiul intersinaptic şi urmează calea spre
SNC. Locul de atac al toxinei îl constituie sinapsa dintre motoneuron şi neuronii căilor de inhibiţie. Tetanospasmina blochează eliberarea
glicinei (inhibitor al motoneuronului) de către interneuron şi permite contracţia simultană a perechilor de muşchi protagonist-
antagonist, producând paralizie spastică (rigidă)
Clinica tetanosului: Incubaţia – 6-15 zile (3 zile-3 săptămâni). Semne clinice – trismus (contractură dureroasă a muşchilor masticatori), facies
sardonicus (contracţii ale muşchilor feţei), anxietate, contracturi generalizate cu paroxisme spontane sau declanşate de stimuli externi (zgomot,
lumină, etc), poziţia corpului în formă de arc (opistotonus), dereglări de vorbire. Febra lipseşte. Moarte prin asfixie (spasm laringean) sau stop
cardiac.
Diagnostic de laborator. Prelevate: secreţii din plagă, material de pansament, medicamente, etc. Examenul microscopic (de orientare).
Examenul bacteriologic (tardiv, de confirmare). Examenul biologic (depistarea toxinei prin infectarea şoriceilor cu apariţia semnelor clinice ale
maladiei peste 24-48 ore), identificarea toxinei prin RN cu anti-seruri. Examenul serologic – dozarea antitoxinelor pentru studierea imunităţii
 populaţiei (RP, RLA, RHAI, ELISA)
Tratament: Ser imun antitetanic (gama-globulină specifică) intramuscular, intravenos; Anatoxină tetanică; Tratament simptomatic (sedative,
miorelaxante, antibioterapie, respiraţie asistată, etc)
Profilaxie: Imunizarea activă cu anatoxină tetanică (conform calendarului vaccinării – ADTP, ADT, AT); În caz de plagă: prelucrarea corectă,
anatoxină, ser imun antitoxic

92. Botulismul. Clasificarea agentului cauzal (familie, gen, sp.), factorii de patogenitate. Patogeneza botulismului, principalele
simptome clinice ale intoxicatiei botulinice. Diagnosticul microbiologic. Materiale de examinat. Depistarea si identificarea
toxinelor botulinice. Izolarea si identificarea C.botulinum. Profilaxia si tratamentul specific al botulismului.
Agentul cauzal – C.botulinum
Caractere morfotinctoriale – bastonaş mobil, sporogen, gram+. Sporul este ovoid, subterminal (aspect de rachetă de tenis), termorezistent,
distrus la 120 grade – 15 minute (autoclavare). Scindează proteinele şi glucidele cu formare de gaze şi acizi (acetic, butiric, lactic, etc).

50
Factori de patogenitate – toxina botulinică serotipuri A,B, C,D,E,F,G. Este de natură proteică, antigenică, specifică de tip, transformabilă în
anatoxină. Doza letală pentru om – 1-2 μg. Stabilă în mediu acid şi la acţiunea enzimelor digestive. Poate fi distrusă prin încălzire 15 min la 80
grade sau 10 min la 100 grade.
Habitat mixt – sol, ape şi flora comensală a omului şi animalelor 
Transmiterea: Alimentar (alimente conservate în casă: cârnaţi, şuncă, jambon, peşte sărat sau afumat, conserve de fructe şi legume)
Condiţii favorabile toxigenezei: Salinitate insuficientă (mai mică de 10 %); -Temperatura peste 16 grade; Anaerobioză (alimente compacte sau
ambalaje ermetice); -Prezenţa glucidelor (conserve de fructe, legume); Timp suficient pentru producerea toxinei (cel puţin 8 zile)
Botulismul infantil apare la sugari sub 6 luni (germinarea în intestin a sporilor vehiculaţi prin alimente)
Perioada de incubaţie – 18-96 ore
Toxina ingerată este absorbită în sistemul limfatic intestinal, apoi în sânge. Acţionează la nivelul periferic asupra sinapselor cu acetilcolina ca
mediator (joncţiunile neuro-musculare).
Mecanismul acţiunii botulotoxinei: inhibă eliberarea acetilcolinei din veziculele sinaptice rezultând blocarea stimulării nervoase a muşchiului
(paralizii flasce).
Semne clinice : Paralizii în sfera nervilor cranieni: diplopie, ptoză palpebrală, midriaz, disfagie, disartrie, senzaţie de sete; Paralizii descendente;
Dereglări digestive: nausee, vomă, constipaţie; Lipsa febrei şi a dereglărilor cardiace
Cauza decesului: paralizie flască a muşchilor respiratori sau stop cardiac
Diagnostic microbiologic
Prelevate: ser sangvin, extract din alimente, mase vomitive, mase fecale
Depistarea toxinei (RN pe şoareci, RP, RHAI, RCoA, RLA, ELISA)
Tehnici de biologie moleculară
Examenul bacteriologic este suplimentar!

TRATAMENTUL ŞI PROFILAXIA BOTULISMULUI

Tratament specific: seroterapie precoce (ser polivalent, apoi monovalent) asociată cu anatoxinoterapie
Profilaxie: nespecifică

93. Difteria. Clasificarea agentului patogen (familie, gen, sp.). Factorii de patoge nitate. Patogeneza difteriei si formele clinice.
Diagnosticul microbiologic. Prelevate patologice. Microscopia directa, izolarea si identificarea culturii pure (proba Pizu, Zacs,
determinarea toxigenezei, diferentierea biovariantelor). Profilaxia si tratamentul specific al difteriei.
DIFTERIA – toxiinfecţie acută, caracterizată printr-o angină pseudo-membranoasă cu efecte toxice la distanţă (miocardul, SNC şi rinichii).
Este provocată de mi/o din genul Corynebacterium.
Genul Corynebacterium se caracterizează prin prezenţa in componenţa peretelui celular:
o Acidului mezo-diaminopimelic
o Acizilor micolici cu catenă scurtă (22-38 atomi de C)
o Conţinutul GC între 46-74 %.
Prezintă asemănări cu mi/o din genurile Mycobacterium şi Nocardia.

Clasificarea genului Corynebacterium

 Corinebacterii fitopatogene
 Corinebacterii patogene pentru animale, care afectează accidental omul: C.pseudotuberculosis, C.ulcerans
 Corinebacterii cu tropism uman:
Specie patogenă: C.diphtheriae (biovaruri gravis, mitis, intermedius )
Specii comensale (specii pseudodifterice, difteroizi): C.xerosis, C.pseudodiphthericum, C.jeikeium , etc
Caractere morfotinctoriale ale C.diphtheriae
Bacterii (bastonaşe) drepte sau puţin încurbate, cu extremităţile rotunjite sau îngroşate (aspect de halteră sau de măciucă). În frotiuri se aranjează
ungiular, în palisade sau sub forma caracterelor chinezeşti, cifre romane sau litere majuscule: Y, M, N, V... Imobile, asporogene, necapsulate.
necapsulate.
Se colorează G+, pentru evidenţierea granulaţiilor de volutină - Loeffler, Neisser.
Caractere de cultură şi biochimice
C.diphtheriae este o specie facultativ anaerobă, posedă catalază, citocromi a,b,c, oxidazo-.
Temperatura optimă de cultivare 37°
37°C, pH 7,4.
Medii de cultură elective: Mediul Loeffler (ser bovin coagulat): colonii S, mici, netede, opace, albe-cenuşii, apar  peste
 peste 16-24 ore de cultivare;
Geloză-sânge
Medii de cultură selective diferenţiale:
diferenţiale: Mediul Clauberg (geloză-sânge cu telurit de potasiu). C.diphtheriae gravis: colonii R, mari, negre,
crenelate, aspect de “floare
“floare de margaretă”, nehemolitice; mitis: colonii S, mijlocii, negre, bombate, cu zonă de hemoliză; Mediul Tinsdale
(geloză-ser-cistină-telurit de potasiu-tiosulfat) - colonii negre cu halou brun ; Mediul Bucin (geloză-sânge cu hinozol) – colonii albastre
Medii de transport:
transport: geloză-ser semilichidă cu telurit de K; Mediul OCST (ou-cistină-ser-telurit)
 Activitatea biochimică a C.dipht heriae:
C.diphtheriae:
Proteolitică: Ureaza- (testul Zaks), cistinaza+ (testul Pizu), indol-. Zaharolitică: Gravis : glucoza+, amidon+, zaharoza-; Mitis: glucoza+,
amidon-, zaharoza-. Se disting 22 lizotipuri de C.diphtheriae şi multiple serogrupuri (antigen O polizaharidic) şi serovaruri (antigen K proteic).
Factori de patogenitate
1. Toxina difterică - origine proteică, secretată de tulpinile lizogene (profagi Tox+), în prezenţa unor cantităţi reduse de Fe. Exotoxină
tipică (fragmente polipeptidice A şi B). Mecanismul de acţiune - stoparea sintezei proteice prin inactivarea factorului de elongare EF-2
(activitate de ADP-riboziltransferază). Conduce la moartea celulei afectate. Toxina difuzează în organism perturbând funcţionarea
diferitor organe (SNC, cord, rinichi). Poate fi transformată în anatoxină, utilizată în vaccinare.
2. Enzime de patogenitate: hialuronidaza, neuraminidaza

Sursa de infecţie : bolnavul cu difterie şi purtătorii sănătoşi de germeni (colonizează rinofaringele, rareori tegumentul sau conjunctiva).
Mecanismele şi căile de transmitere : Direct pe cale aerogenă (picături) sau contact cu plăgi contaminate. Indirect prin obiecte (jucării, cărţi), praf 
sau alimente contaminate (lactate).
La poarta de intrare bacteriile se multiplică şi provoacă un focar inflamator local, determinat de acţiunea toxinei, care fiind ulterior difuzată pe
cale limfo- şi hematogenă provoacă starea de intoxicaţie generală. Focarul inflamator se localizează în faringe (angina difterică), mai rar în
51
 laringe (crupul difteric), nas, urechi, conjunctivă, mucoasa organelor genitale, plăgi cutanate. Leziunile locale se caracterizează prin inflamaţie
fibrinoasă. Exotoxina cauzează necroză, dilatarea vaselor şi creşterea permeabilităţii, eliminarea fibrinogenului, care coagulează cu formarea
unei pseudomembrane fibrinoase. Ea conţine bacterii, hematii, PMN şi celule necrozate. Se detaşează dificil, nu se dizolvă în apă, este
reproductibilă in situ în câteva ore. Membrana are tendinţă să se extindă. În forma malignă difteria este însoţită de edem al gâtului, semne toxice
şi paralizia vălului palatin. Intoxicaţia generală afectează SN (disfagie, paralizii), sistemul cardio-vascular (miocardite), suprarenalele
(insuficienţă a suprarenalelor), rinichii (nefroză). Tulpini de C.ulcerans  potpot produce toxină identică cu cea difterică.
Metode de diagnostic
1. Examenul microscopic (Gram, Loeffler, Neisser), microscopia imunofluorescentă
2. Examenul bacteriologic (izolarea, identificarea culturii pure). Studierea toxigenezei – obligator. Se efectuează prin RN cu ser antitoxic
in vivo (cobai), in vitro (RP Elek), sau depistarea genei Tox în prelevat sau în cultura pură prin PCR.
3. Examenul serologic – retrospectiv,
RA cu seruri perechi (I săptămână şi a IIIa) şi cultură de C.diphtheriae. Titru semnificativ
semnificativ – 1:100
– 1:100 sau creşterea titrului de Ac.
Evaluarea titrului de antitoxine în serul bolnavului. La debutul bolii el este absent sau nu depăşeşte 0,5 UI/ml
 Recept  ivitatea la difterie poate
 Receptivitatea poate fi determinată prin: Testul Schick ( in vivo); RN in vitro; RHAI; ELISA;
Titru antitoxinelor >
antitoxinelor > 0,1 UI/ml – protector 
Titru inferior 0,01 UI/ml
UI/ml –– lipsa protecţiei
Tratamentul difteriei:
difteriei: Seroterapie precoce (ser antitoxic antidifteric, Ig). Neutralizează activitatea toxinei, blocând fixarea ei pe receptorii
celulari. Antibioticoterapie (macrolide, tetracicline, cloramfenicol, aminozide, beta-lactamine). Asigură eradicarea germenilor. Tratament
simptomatic
Profilaxia specifică a difteriei:
difteriei: Vaccinarea obligatorie a copiilor conform calendarului de vaccinări cu anatoxină difterică. Există vaccinuri
asociate: ADT, ADTP. Vaccinarea primara cu ADTP la 4-5-6 luni, revaccinarea la 22-24 luni cu ADTP, la 6-7, apoi la 14-15 ani cu ADT.
Recent a fost obţinut un vaccin sintetic antidifteric. Reprezintă un polipeptid situat la joncţiunea fragmentelor A şi B a toxinei difterice, o
moleculă peptidică “purtătoare” şi un adjuvant sintetic.

94. Tusea convulsiva. Clasificarea agentului cauzal (familie, gen, sp.). Factorii de patogenitate. Patogeneza tusei convulsive,
stadiile bolii. Diagnosticul microbiologic. Prelevate. Izolarea (metode de insamintare) si identificarea culturii pure, metoda
serologica. Profilaxia si tratamentul specific al tusei convulsive.
Familia Halobacteriaceae
Genul Bordetella
Specii:
 Bordetella pertussis (agentul tusei convulsive)
  Bordetella parapertussis (agentul parapertusei)
  Bordetella bronhiseptica (pneumonii, bacteriemii)
  Bordetella avium
  Bordetella holmensii (izolată din hemoculturi)
 Bordetella hinzii (izolată din prelevate respiratorii)
 Bordetella trematum (infecţii cutanate şi auriculare)

Caractere morfobiologice B. pertussis

Cocobacterii G-, asporogene, imobile, formează microcapsulă, în frotiu se dispun separat, în perechi sau lanţuri scurte. Reprezintă mi/o strict
aerobe, foarte pretenţioase la cultivare.
Medii speciale de izolare: mediul Bordet-Gengou (geloză-sânge cu amidon şi glicerină); geloză-cazeină-sânge-cărbune activat
Mediul de transport Kuzneţov (soluţie tampon fosfat, 0,5% agar-agar, 0,2% cărbune activat)
Peste 3-5 zile de incubare în atmosferă umedă la 37°37° C apar colonii S mici, bombate, lucioase, cu aspect de picături de mercur, hemolitice
(corespund bacteriilor virulente – faza I), forme R – avirulente, faza IV.
 B.pertussis manifestă activitate biochimică redusă: oxidaza+, nu fermentează glucidele, ureaza-, nitrat-reductaza- .
Structura antigenică a B.pertussis este complexă: Ag capsulare polizaharidice; Ag proteice; Ag fimbrial ; (hemaglutinina); Ag
lipopolizaharidic.
Factorii de patogenitate.
patogenitate. Adezine: Hemaglutinina filamentoasă (purtată de pili). Permite ataşarea bacteriei la mucoasa tractului respirator, de
asemenea se fixează pe macrofagi şi limfocite. Aglutinogene. Proteine de suprafaţă situate pe fimbrii. Participă la ataşarea B.pertussis la celulele
epiteliale. Pertactina. Proteină a membranei externe, permite fixarea pe membrana celulelor eucariote Subunitatea B a toxinei pertusice. Se
fixează pe leucocite şi împiedică migrarea lor spre focarul inflamator. Toxine: Toxina pertussis (citotoxină de tip A-B). Acţionează asupra
diferitor celule eucariote, mărind concentraţia intracelulară de AMP ciclic (în special în celulele epiteliale ale TR). Provoacă hiperlimfocitoză,
sensibilizare la histamină, hipersecreţie de insulină. Adenilat-ciclaza-hemolizină. Hemolizina provoacă moartea macrofagelor şi monocitelor,
adenilat-ciclaza perturbă activitatea bactericidă a PMN, monocitelor şi macrofagelor şi stimulează secreţia sero-mucoasă a căilor respiratorii.
Toxina dermonecrotică. Se eliberează în urma lizei bacteriene. Toxina citotraheală. Glicopeptid care inhibă sinteza ADN, provocând
distrugerea celulelor ciliate Endotoxina

Sursa de infecţie  –– omul bolnav, în special în perioada de debut al bolii.

Mecanismul de transmitere  –– aerogen, prin picături
 B.pertussis manifestă tropism pentru mucoasa căilor respiratorii: faringe, trahee, bronşii, bronhiole, chiar alveole. Alterarea epitelilului ciliat
împiedică eliminarea mucusului, el fiind eliminat doar prin tuse. Tusea survine din cauza iritaţiei mucoasei de către endotoxina bacteriană.
Excitaţia de lungă durată a receptorilor terminali ai nervului pneumogastric determină un flux continuu de impulsuri în bulbul rahidian, ce duce
la formarea unui focat de excitaţie dominant. El atrage excitaţii nespecifice de la alţi receptori, fapt ce determină accesele de tuse, care devin tot
mai grave şi mai frecvente. Un stimul puternic poate stinge dominanta, cu atenuarea tusei. Focarul este foarte stabil, persistă şi după dispariţia
 bacteriei din organism. În evoluţia tusei convulsive se disting 4 stadii (perioade):
 Perioada de incubaţie (3-15 zile)
 Perioada catarală , foarte contagioasă. Caracterizată prin tuse seacă, rinoree (3-14 zile)
 Perioada convulsivă  (paroxistică). Accese de tuse spasmodică, epuizantă, asociată cu cianoză, vomă, convulsii. (2-4 săptămâni)
 Perioada de convalescenţă  (2-4 săptămâni)

52
 Complicaţii grave sunt posibile la copiii sugari: bronho-pneumonii, encefalite. Imunitatea este durabilă, umorală. Rol protector au Ac anti-toxină
 pertussis şi anti-hemaglutinină filamentoasă.

 Prelevate: mucozităţi nasofaringiene sau bronşice, recoltate cât mai precoce.

Metode de diagnostic:
diagnostic: RIF; Examenul bacteriologic (însămânţare cu tamponul sau prin tehnică “plăcilor tuşite”); Tehnnici de biologie
moleculară (PCR); Examenul serologic (RA, RFC, ELISA). Reacţiile se pozitivează din săptămâna a II a perioadei convulsive. Se examinează
seruri perechi prelevate la interval de 14-21 zile. Semnificativă este o creştere de cel puţin 4 ori a titrului Ac.

Tratamentul:
Tratamentul: Eritromicină sau cloramfenicol– cel puţin 10 zile (până la apariţia Ac); Imunoglobulină umană antipertussis
Profilaxia specifică:
specifică: Imunizarea artificială obligatorie cu vaccin ADTP. Componentul antipertusic este reprezentat de o suspensie de bordetele
de faza I, adsorbite pe adjuvant. Vaccinul acelular conţine unele componente bacteriene (anatoxina pertussis, hemaglutinina filamentoasă). Este
mai bine tolerat, dar mai puţin eficace. Imunoglobulină umană antipertussis

95. Tuberculoza. Clasificarea agentilor cauzali (familie, gen, sp.). Factorii de patogenitate. Primoinfectia tuberculoasa -
granulomul tuberculos, ”complexul primar”. Evolutia procesului infectios la indivizii cu rezistenta necompromisa.
Diagnosticul microbiologic. Metoda alergica (proprietatile tuberculinei), metodele rapide. Profilaxia specifica a tuberculozei.
Familia Mycobacteriaceae
Genul Mycobacterium
Specii:
o Responsabile de tuberculoza umană: M.tuberculosis, M.bovis, M.africanum (“complex tuberculosis”)
o Agentul leprei: M.leprae (strict umană)
o Micobacterii “atipice”, condiţionat patogene: M.avium, M.ulcerans, M.fortuitum , M.kansasii, M.marinum, etc. Cauzează
micobacterioze la persoane imunocompromise.
o Micobacterii nepatogene: M.smegmatis, M.gastri, M.phley

Caracteristica generală a micobacteriilor : bastonaşe G+ drepte sau uşor încurbate, necapsulate, asporogene, imobile, acido-alcoolorezistente prin
tehnica de colorare Ziehl-Neelsen.
M.tuberculosis este o bacterie patogenă strict umană, responsabilă de tuberculoză. Este sensibilă la căldură, lumină solară directă, raze UV sau
X. Rezistentă la frig sau desicare. Este puţin sensibilă la acizi, b aze (se utilizează în decontaminarea prelevatelor) sau detergenţi şi foarte
sensibilă la soluţia de alcool de 70°
70°.
Caractere morfotinctoriale:
morfotinctoriale: M.tbc este un bastonaş fin sau uşor încurbat, în frotiu se observă izolat, în grămezi sau corzi. Se colorează in roşu
 prin tehnica Ziehl-Neelsen.
Caractere de cultură:
cultură: M.tbc este o bacterie strict aerobă, foarte exigentă la cultivare. Toate mediile de izolare au la bbază
ază ou coagulat. Mediul de
referinţă –  Lowenstein-Jensen
 Lowenstein-Jensen (ou, glicerină, asparagină). Alte medii solide – Popescu (acid glutamic in locul asparaginei),
asparaginei), Finn (glutamat de
 Na). Mediul lichid Sauton. Contine saruri minerale, asparagina, glicerina. M.tbc creste in 8-10 zile sub forma de voal. Micobacteriile patogene
cresc lent (perioada de generaţie – 20 ore), la 37°
37°C, pH 6,8-7,0. Coloniile de M.tbc apar peste 2-4 săptămâni, sunt colonii R, rugoase, friabile,
conopidiforme, opace, de culoare crem-bej. M.bovis şi M.africanum formează colonii S, mici, netede, nepigmentate, vizibile peste 4-8
săptămâni.
Activitatea biochimică a micobacteriilor patogene: Toate micobacteriile patogene produc o catalază termolabilă, distrusă la 68° 68°C timp de 20
min. Celelalte micobacterii posedă catalază termostabilă. M.tbs şi M.bovis hidrolizează ureea. M.tbc produceproduce acid nicotinic (niacină), reduce
nitraţii în nitriţi. M.bovis nu manifestă astfel de activitate.

Compoziţia chimică şi factorii de patogenitate ai micobacteriilor

Lipidele constituie 20-45% din masa celulei. Sunt reprezentate de acizi micolici şi ceruri (condiţionează transformarea macrofagelor în celule
epitelioide şi celule gigante Langhans). Cord-factorul (sulfo-lipid) perturba respiraţia în mitocondrii, induce cultivarea în corzi (cosiţe) a M.tbc.
Polizaharidele joacă un rol important în formarea
formarea AcAc serici,
serici, conferind specificitatea imunologică.
Proteinele reprezintă suportul imunităţii celulare şi a hipersensibilităţii tardive.

Sursa de infecţie – omul bolnav cu TBC cu leziuni pulmonare cavitare deschise în bronsii (M.tbc, M.africanum ) sau bovinele bolnave (M.bovis ).
Transmiterea se efectuează pe cale aeriană (picături, praf). Rareori este posibilă contaminarea prin obiecte, alimente (lapte nepasteurizat) sau
mâini contaminate. Receptivitatea este influenţată de vârstă şi factorii de mediu: carenţe nutritive,
nutritive, alcoolism, tratament imunosupresiv, etc
Primoinfecţia tuberculoasă. Reprezinta un ansamblu de manifestari clinice, umorale si anatomice care se desfasoara in organism in urma
 primului contact cu agentul TBC. După contaminare (mai frecvent in copilarie),
copilarie), la poarta de intrare (90% - tractul respirator), bacteriile sunt
captate de macrofage în care se multiplică (bacterii facultativ intracelulare, împiedică formarea fagolizosomei). Apare o leziune inflamatoare
nespecifică. Peste câteva săptămâni (4-12) se dezvoltă o imunitate celulară şi leziunea exsudativă evoluează în leziune granulomatoasă. Sub
acţiunea unor citokine macrofagii activaţi se diferenţiază în celule epitelioide şi celule multinucleate gigante. Ele sunt înconjurate de limfocite şi
fibroblaste. Acesta este granulomul tuberculos, semn caracteristic primo-infecţiei. Infecţia se extinde pe cale limfatică, cu afectarea ganglionilor 
regionali.
 Primoinf  inaparentă . La cca 85% leziunile se vindecă şi se pot autosteriliza. Nici o expresie clinică sau radiologică.
ecţia inaparentă 
  Primoinfecţia
Tuberculoza primară subclinică . Dacă multiplicarea bacteriilor este masivă, în leziunile tuberculoase se realizează o necroză cazeoasă
(tuberculom). Frecvent are loc calcifierea tuberculomului (leziunea este vizibilă radiologic), cu autosterilizarea spontană sau cu persistenţa unor 
 bacterii în leziune.
Consecinţele primoinfecţiei inaparente sau subclinice: dezvoltarea imunităţii antituberculoase şi a sensibilizării tuberculinice.
Tuberculoza primară manifestă  necompl  icată. Pacienţii au febră, astenie, pierdere în greutate, etc. Etapa ganglionară poate fi depăşită cu
necomplicată.
diseminări hematogene şi afectarea pleurei, meningelui, măduvei osoase, parenhimei organelor. Leziunile pot evolua fie spre agravare, fie spre
cicatrizare.
 Primoinf  ecţia cu complicaţii
 Primoinfecţia complicaţii . Rareori (10% cazuri), evoluţia este defavorabilă: masele necrotice sunt evacuate în bronşii, vase sanguine, pleură
sau pericard cu formarea unei caverne, unde bacteriile se multiplică intens. Fistulizarea într-un vas sangvin diseminează infecţia sistemic
(tuberculoza miliară). Starea generală este alterată, apare febră, tuse, uneori hemoptizie. Bolnavul este contagios, eliminând bacterii cu sputa.
Tuberculoza secundară. Se manifestă în condiţii de scădere a reactivităţii imune, reinfecţii masive sau reactivarea unor focare latente. Focarele
noi apar în ritm lent şi evoluează cronic fără tendinţă de vindecare spontană.
Alte forme clinice de tuberculoză: ganglionară, meningeană, osteo-articulară, uro-genitală.
53
Imunitatea antituberculoasă este celulară, nesterilă. Hipersensibilitatea tardivă însoţeşte imunitatea celulară. Ac circulanţi nu au rol protector.

96. Tuberculoza. Clasificarea agentilor patogeni, factorii de patogenitate. Evolutia procesului infectios in tuberculoza pulmonara
la gazda inalt receptiva. Diagnosticul microbiologic. Prelevatele: recoltarea, omogenizarea, decontaminarea. Concentrarea
micobacteriilor din sputa. Microscopia directa, izolarea si identificarea micobacteriilor. Determinarea spectrului de
sensibilitate la antibiotice si chimioterapice. Tratamentul specific al tuberculozei. Strategia DOTS.
Diagnosticul de laborator al tuberculozei
 Prelevate: în funcţie de forma clinică
În caz de necesitate se efectuează omogenizarea (decontaminarea) şi concentrarea prelevatelor.
Metode de diagnostic
  Examenul microscopic –– frotiuri colorate Ziehl-Neelsen (bastonaşe purpurii izolate) sau cu auramină (bastonase galbene pe fondul negru).negru).
  Examenul bacteriologic –– izolarea culturii pure pe mediile speciale, identificarea ei, testarea sensibilităţii la chimioterapice (prin metoda
diluţiilor în mediu solid)
 PCR pentru
pentru detectarea rapidă a micobacteriilor direct în prelevate
 Intradermoreacţia la tuberculină (reacţia Mantoux). Se cercetează starea de hipersensibilitate cutanată la tuberculină. Tuberculina reprezintă un
filtrat dintr-o cultură bulionică autoclavată de M.tuberculosis.
Pe faţa anterioară a antebraţului se injectează i/dermic 2, 5 sau 10 UI de tuberculină în volum de 0,1 ml. Lectura peste 72 ore. Reacţia pozitivă se
manifestă printr-o induraţie şi congestie cu diametrul superior sau egal cu 5 mm. Interpretarea se efectuează în funcţie de contextul clinic
Reacţia + indică că subiectul a fost infectat cu micobacterii (primoinfecţie), a fost vaccinat cu BCG sau este bolnav de tuberculoză (în acest caz
diametrul depăşeşte 10 mm).
Reacţia negativă exclude diagnosticul de tuberculoză.
Tratamentul tuberculozei:
tuberculozei: Antibiotice cu spectru larg: rifampicină, streptomicină, kanamicină; Fluorochinolone; Chimioterapice care inhibă
sinteza acizilor micolici (Izoniazida, Pirazinamida, Etambutolul, Etionamida)
 Exigenţele terapiei antituberculoase: a împiedica selecţia mutanţilor rezistenţi şi a steriliza definitiv focarul.
În acest scop se utilizează asocierea a 3-4 droguri pe o perioadă de 6-12 luni.
Profilaxia specifică:
specifică: Vaccinarea obligatorie cu vaccinul BCG. El reprezintă o tulpină vie avirulentă de M.bovis . A fost obţinută de Calmette şi
Guerin în 1921 după multiple repicări (230 pasaje) pe mediu cu cartof, bilă şi glicerină.
Vaccinul se administrează i/dermic la vârsta de 4-5 zile de la naştere.
naştere. Revaccinarea – la 7 ani, apoi peste fiecare 5 ani (persoanele cu reactia
Mantoux negativa). Revaccinarea se efectuează la 7 ani persoanelor cu proba Mantoux negativă.

97. Sifilisul. Clasificarea agentului cauzal (familie, gen, sp.), factorii de patogenitate. Patogeneza si stadiile infectiei. Sifilisul
congenital. Diagnosticul microbiologic al sifilisului. Prelevatele in dependenta de stadiile bolii. Metoda microscopica. Metoda
serologica.
CLASIFICAREA SPIROCHETELOR 
Spirochetele – bacterii helicoidale, flexibile şi mobile (fibrile interne), răspândite în natură, unele comensale ale mucoaselor umane.
Familia: Spirochaetaceae Familia: Leptospiraceae
Genuri: Treponema, Borrelia, Spirochaeta, Cristispira Genul: Leptospira

MICROBIOLOGIA ŞI DIAGNOSTICUL DE LABORATOR AL SIFILISULUI

Genul Treponema
Specii : T.pallidum (patogenă)
subspecii (variante):
o T.pallidum pallidum (agentul sifilisului)
o T.pallidum endemicum (agentul bejelului, sifilis endemic nevenerian – leziuni cutanate)
o T. palidum pertenue (agentul pianului, maladie cutanată, neveneriană, zone tropicale şi subtropicale)
o T. carateum (agentul pintei/carate, neveneriană, America Centrală şi de Sud)
Treponeme comensale:
Orale (T.denticola, T.orale, etc)
Genitale (T.phagedenis, T.refringens, etc)

T.pallidum – bacterie fină, helicoidală, cu 8-14 spire regulate şi capetele ascuţite, mobilă cu mişcări de flexie, înşurubare şi translaţie. G -
Evidenţierea: preparate native (microscopul cu fond negru, contrast de fază); nu se colorează după Gram; Romanovsky-Giemsa – roz-pal;
impregnaţie cu săruri de argint (filamente negre-brune pe fondul galben); frotiuri Burri – necolorate pe fondul negru

Cultivarea T.pallidum in vitro – imposibilă. Pasaje succesive în testicule de iepure (tulpina Nichols de T.pallidum). Suspensii de astfel de
treponeme supravieţuiesc 72 ore în mediul Mayer-Nelson (la 25 grade în anaerobioză).

Factori de patogenitate: Factori de adeziune; Factori de invazie (hialuronidaza); Factori de sensibilizare; Endotoxina
Supresia răspunsului imun celular în stadiile iniţiale ale bolii
Sursa de infecţie – omul bolnav
Căile de transmitere: Sexual; Contact indirect (sărut, obiecte, instrumente chirurgicale recent contaminate, transfuzii de sânge, etc.);
Transplacentar (vertical)
Poarta de intrare – tegumentul lezat, mucoasa genitală, anală, bucală
Perioada de incubaţie – 2-6 săptămâni (3)
Evoluţia sifilisului
Sifilisul primar (4-6 săptămâni): La poarta de intrare apare şancrul sifilitic: ulceraţie cu baza indurată, nedureros, bogat în treponeme (99%
localizare genitală şi anală, 1% - bucală). Adenopatie satelită. Vindecare spontană a şancrului este posibila (imunitatea locală).
Sifilisul secundar (urmare a diseminării sangvine) – după 6-8 săpt. de evoluţie: Manifestări cutanate (rozeole, sifilide erozive,etc), foarte
contagioase; Manifestări la nivelul mucoaselor (plăci mucoase); Poliadenopatie; Leziuni ale organelor interne (hepatite, nefrite, periostite,
meningite, etc); Răspunsul imun poate duce la dispariţia leziunilor în 1-3 luni

54
Sifilisul latent (persoanele la care treponemele persistă în ganglioni limfatici şi splină): Lipsa semnelor clinice; Necontagios ; Durata
nedeterminata
Sifilisul terţiar (după 4-30 ani de la contaminare): Afecţiuni cardio-vasculare (aortite, anevrisme); Afecţiuni neurologice (tabes, paralizie
generală); Afecţiuni osoase şi cutanate (gome); Deces posibil
Sifilisul congenital: În timpul gravidităţii – moartea fătului prin afecţiuni poliviscerale. La finele gravidităţii sau la naştere – leziuni tardive
(dentare, osoase, oculare)
Imunitatea (nesterilă): Umorală ; Celulară (protectoare, deprimată în sifilisul primar şi secundar)

Prelevate: serozitatea din leziunile primare sau secundare, puncţii din ganglioni limfatici, serul sangvin, LCR 
Metode de diagnostic: Examenul microscopic (sifilis primar, secundar); Microscopia pe fond negru, contrast fază; RIF; Impregnare argentică,
coloraţia Giemsa
Examenul serologic (sifilis secundar, terţiar)
I. Reacţii nespecifice (cu Ag cardiolipidice): Reacţia VDRL (Veneral Disease Research Laboratory) – RP (RF)
Ieftină, facilă, specificitate redusă; Reacţii fals pozitive: viroze, colagenoze, paludism, ciroze, reumatism, graviditate, etc. RFC
(Wassermann)
II. Reacţii specifice (cu Ag treponemice): RFC Wassermann sau Kolmer; RHAI (Ag – lizat din tulpina Nichols fixat pe hematii); RIFI
(Ag – suspensie de T.pallidum fixată pe lamă); RIT (testul Nelson) (Ag – tulpina Nichols a T.pallidum); RIE (ELISA); PCR (detectarea
ADN) în LCR, lichidul amniotic, ţesut
EVOLUŢIA TITRURILOR DE AC
RIFI se pozitivează la apariţia şancrului (o lună după infectare)
VDRL – după 6 săptămâni
RHAI
RIT – în stadiul secundar, 2 luni după infectare
După tratamentul sifilisului: VDRL se negativează prima. Alte reacţii rămân pozitive.
Tratamentul: beta-lactamine, tetracicline, macrolide (rezistenţă la aminoside); Reacţia Herxheimer este posibilă (efectul endotoxinei).
PROFILAXIA – depistarea sistematică activă şi tratarea bolnavilor.

98. Borreliozele. Clasificarea agentilor cauzali ai febrei (tifosului) recurente epidemice si endemice (familie, gen, sp.). Factorii de
patogenitate. Patogeneza febrei recurente, manifestarile clinice. Diagnosticul microbiologic al febrei recurente. Prelevate.
Examenul microscopic. Metoda biologica.
CLASIFICARE: Familia Spirochaetaceae, Genul Borrelia. Specii: B.recurrentis (transmisă prin păduchi); B.duttoni, B.hispanica, B.persica,
 B.burgdorferi, etc (transmise prin căpuşe)

Caractere morfobiologice: filamente spiralate cu 5-8 spire neregulate, flexibile şi mobile, cu mişcări de flexie şi înşurubare. G-, colorate în
albastru-violet după Giemsa.
Caractere de cultură: bacterii anaerobe, cultivă in vitro pe medii complexe şi in vivo (ou embrionat, artropode, animale de laborator).
Structura antigenică: variabilitate pronunţată!
Habitat: Omul bolnav – în sânge şi ţesuturi infectate; Rozătoare; Vectori (păduchi, căpuşe) – în hemolimfă, salivă, intestin
Febra recurentă epidemică - Agentul cauzal - B.recurrentis, Sursa de infecţie – omul bolnav, Vector - Pediculus humanus, Contaminare – prin
hemolimfa eliberată la zdrobirea păduchilor, Poarta de intrare – tegumentul lezat, conjunctiva
Febra recurentă endemică - Agenţii cauzali - B.hispanica, B.persica, B.duttoni , etc, Sursa de infecţie – rozătoarele sălbatice sau peridomestice,
Vectori–căpuşe din genul Ornithodoros, Contaminare – prin înţepătură, prin intermediul lichidului coxal, prin dejecţii anale

Patogeneza febrei recurente:

Perioada de incubaţie – 3-14 zile (borreliile se multiplică în viscere – ficat, splină, creier, etc.)
Perioada febrilă – debut brutal, cu febră 40-41 grade şi frison (endotoxina eliberată în sânge la distrugerea borreliilor). Algii difuze, stare de
tifos, semne meningeale, hepato-splenomegalie, icter. Criza febrilă durează 7 zile.
Urmează o perioadă afebrilă de o săptămână, succedată de altă criză termică cu durată mai scurtă.
Accesele se repetă (2-4-10 recurenţe).
Mecanismul recurenţelor: Borreliile care pătrund în organism prezintă variaţii antigenice succesive. Sub acţiunea anticorpilor bactericizi
formaţi la sfârşitul acceselor febrile se selectează varianta antigenică responsabilă de următorul acces. Febra recurentă endemică are o evoluţie
mai benignă, cu recurenţe mai frecvente.

Prelevate: sânge, LCR 

Metode de diagnostic:
Examenul microscopic (în perioada febrilă): preparate native (fond negru, contrast de fază); frotiuri colorate Giemsa; RIF. Examenul biologic
(infectarea cobailor, şobolanilor)
Tratament: peniciline, tetracicline, cloramfenicol
Profilaxie: lupta contra vectorilor şi protecţia individuală

99. Borreliozele. Clasificarea agentului cauzal al bolii Lyme (familie, gen, sp.). Patogeneza bolii Lyme, manifestarile clinice.
Diagnosticul microbiologic al bolii Lyme. Prelevate. Examenul microscopic. Izolarea si identificarea B.burgdorferi.
Diagnosticul serologic.
Agentul cauzal –  Borrelia burgdorferi (B.burgdorferi sensu stricto, B.afzelii, B.garinii)
Caractere morfoculturale – bacterie helicoidală, mobilă, efectuează mişcări de flexie şi rotaţie. Nu se colorează prin metoda Gram. Se cultivă lent
(câteva săptămâni) numai pe medii speciale.
Habitat şi contaminare: Rezervor de infecţie: rozătoare, animale domestice (câini, cai, etc), păsări. Vectori: căpuşe din genurile  Ixodes şi
 Amblyomma , ţânţari, tăuni. Contaminare: prin înţepătura vectorului infectat

Incubaţie – 2-4 săptămâni

55
Faza primară (leziune cutanată – eritemul cronic migrator, febră, cefalee, astenie). Durata – 3-4 săpt.
Faza secundară – durata 2-6 săptămâni – manifestări neurologice, cardiace, cutanate, osteo-articulare.
Faza terţiară – durează luni, ani – afecţiuni cronice cutanate (acrodermatită cronică atrofiantă), articulare (artrite cronice), neurologice
(encefalomielite).

Prelevate: biopsii cutanate, sânge, LCR, lichid articular 

Metode de diagnostic: Examenul microscopic (preparate native, coloraţia specială a biopsiilor, impregnare argentică), Examenul bacteriologic,
Diagnosticul serologic (RIFI, ELISA, Western-blot), PCR 
Tratament – peniciline, tetracicline
Profilaxie – informarea populaţiei, extragerea căpuşelor 

100. Leptospirozele. Clasificarea agentilor patogeni (familie, gen, sp., s/v). Factorii de patogenitate ai leptospirelor.
Patogeneza infectiei. Diagnosticul microbiologic. Prelevate, examenul microscopic, izolarea si identificarea culturii pure.
Metoda biologica, diagnosticul serologic ( RHAI, RFC, RAL). Profilaxia si tratamentul specific al leptospirozelor.
Leptospirele sunt bacterii care pot infecta numeroase specii de animale (în special vertebrate) şi accidental omul.
Clasificare
Familia Leptospiraceae
Genul Leptospira
Spp. L.interrogans (patogenă pentru om şi animale)
 L.biflexa (saprofită, ape de suprafaţă)
 L.parva (saprofită, apa de conductă)

Caractere morfologice – bacterii fine şi spiralate, cu 10-30 spire strânse şi regulate, cu capetele îndoite în cîrlig (aspect de S, C, ?). Realizează
mişcări de înşurubare, flexie şi translaţie. Pot fi examinate la microscopul cu fond negru sau cu contrast de fază. Coloraţia Giemsa – roz-pal
Caractere de cultură. Medii lichide cu săruri anorganice tamponate cu fosfaţi şi îmbogăţite cu ser de iepure (mediile Korthof, Stuart,
Wervort-Volf), medii semisintetice. Aerobioză. 28-30 grade C. Leptospirele se multiplică în 3-10 zile (până la o lună) fără a tulbura mediul

Structura antigenică a L.interrogans: Antigene cu specificitate de gen, LPZ, Antigene majore de grup (peste 20 serogrupuri), Ex.:
 L.icterohaemorrhagia, grippotyphosa, hebdomadis, canicola, pomona, autumnalis, etc. Antigene proteice minore de tip (peste 200
serotipuri/variante) - proteice

Sursa de infecţie: rozătoarele sălbatice, accidental-rozătoarele peridomestice sau animalele domestice (porci, câini, cai, bovine) – leptospirele
sunt gazduite in tubii contorţi proximali renali.
Poarta de intrare: tegument şi mucoase
Căile de transmitere: Alimentar (alimente şi apa contaminată), Contact direct cu animalele infectate , Contact indirect (cu apa contaminată).
Leptospirele sunt antrenate în circulaţia sangvină fără leziuni la poarta de intrare. Incubaţia – 1-2 săptămâni (10 zile)
Evoluţia leptospirozelor: Faza septicemică (generalizată) – 7 zile: febră, frison, sindrom meningeal. Faza afebrilă (1-3 zile). Faza organică
(febră, sindrom meningeal, sindrom hepato-renal, sindrom cardio-vascular-hemoragic, icter)
Imunitatea: umorală, specifică de tip, durabilă
Prelevate: sânge, LCR (prima săptămână), urină (din săptămâna II de boală), probe necroptice (secţiuni histologice renale, hepatice)
Metode de diagnostic
Examenul microscopic (fond negru, contrast de fază, coloraţia Giemsa sau impregnaţia argentică a secţiunilor histologice), RIF
Examenul bacteriologic
Probele sunt însămânţate în câte 3-5 tuburi cu mediu de cultură, incubate în aerobioză la 28 grade până la 1-3 luni.
Identificarea în baza caracterelor: Microscopice; De cultură; De patogenitate; Serologice (RFC, RAL)
Examenul biologic (inocularea intraperitoneală a cobailor). Peste 1-3 zile leptospirele pot fi depistate în exsudatul din cavitatea abdominală.
Tehnici PCR (detectarea ADN)
Diagnocticul serologic (din săpt. II)
Reacţii cu specificitate de gen (RFC, RHAI, RIFI, ELISA)
Reacţii cu specificitate de tip (de referinţă)-RAL (Reacţia de Aglutinare-Liză)
Titrul diagnostic - 1/400 sau creşterea în dinamică de 4 ori
Tratament: penicilină, tetraciclină, gama-globulina antileptospiroasă Profilaxie: deratizarea, igiena şi protecţia muncii, supravegherea bazinelor 
de apă, vaccinarea selectivă (vaccin inactivat, durata imunităţii-1 an)

101. Escherichiozele. Clasificarea E.coli dupa structura antigenica. Habitatul, rolul in fiziologia omului. Factorii de
patogenitate. Fenotipurile diareigene, bacteriemice, uropatogene. Infectiile intestinale cauzate de categoriile fenotipurilor
diareigene. Infectiile extraintestinale cauzate de E.coli. Diagnosticul microbiologic al colienteritelor la copii. Prelevate.
Izolarea, acumularea, identificarea culturii pure (biochimica, serologica), diagnosticul serologic.
FAMILIA ENTEROBACTERIACEAE. Peste 30 genuri cu 130 specii. Habitat: intestinul omului, animalelor . Martor al contaminării fecale a
mediului. Majoritatea constituie flora normală (comensală) intestinală
Enterobacterii patogene: genurile Shigella, Salmonella, Yersinia , unele variante ale speciei Escherichia coli ;
Enterobacterii condiţionat patogene: genurile Citrobacter, Enterobacter, Hafnia, Klebsiella, Morganella, Proteus, Providencia, Serratia,
 Edwardsiella, etc.

Teste-cheie ale familiei: Bacterii (bastonaşe) gramnegative; Nesporogene; Mobile-peritriche/imobile; Facultativ-anaerobe; Fermentează glucoza
(A, AG); Catalaza-pozitive; Oxidaza-negative; Reduc nitraţii în nitriţi
Teste primare (identificarea genurilor): Utilizarea citratului de Na (mediul Simmons); Utilizarea malonatului de Na; Hidroliza ureei (testul
Preus); Decarboxilarea lizinei (LDC); Dezaminarea fenilalaninei (FAD); Producere de H2S în mediul multitest (ex.: Kligler); Fermentarea
glucozei până la acizi (testul MR); Fermentarea glucozei până la acetoină (testul VP); Mobilitatea (în geloză semilichidă)
Teste secundare (identificarea speciilor/variantelor): Teste biochimice (fermentarea glucidelor, decarboxilarea aminoacizilor (arginină,
ornitină), producerea indolului, etc); Fagoidentificarea şi lizotipia; Colicinogenotipia; Seroidentificarea ; Antibiograma
56
 Caractere morfologice: bastonaşe G-, 1 - 6 µm x 0,3 - 1 µm, mobile peritriche  (Klebsiella, Yersinia pestis, Shigella – imobile), nesporogene,
formează microcapsule ( Klebsiella – capsulată), posedă fimbrii.
Caractere de cultură: Anaerobe facultativ; Temperatura optimă 37 grade C (limite – 18 – 45 grade) ; Nepretenţioase nutritiv; Colonii S, apar 
după 18-24 h de incubare, 2 - 3 mm (după repicări pot apare colonii R), Klebsiella – mucoide, Proteus – invadează suprafaţa mediului
MEDII DE CULTURĂ
De transport: glicerină 30%, soluţie salină 3%, soluţie tampon-fosfat
De îmbogăţire a bacteriilor patogene: Kauffmann, Muller, bulion selenit, etc
Diferenţial-diagnostice:
I.  De izolare
ENDO, LEVIN, PLOSKIREV
Componenţa: bază nutritivă, lactoză, indicator 
Coloniile L+ : colorate Coloniile L- : incolore (frecvent flora patogenă)
Mediul Wilson-Blair cu sulfit de Bi (Salmonella reduce sulfitul în sulfură de Bi – colonii negre pe mediul verde)
II.  De acumulare şi identificare preliminară  (medii multitest)
Russel, Kligler (glucoză, lactoză, săruri de Fe)
Olkeniţki (glucoză, lactoză, zaharoză, uree, săruri de Fe)
III.  De identificare finală (medii cu citrat, malonat, şirul Hiss, medii cu aminoacizi, gelatina, etc)

CARACTERE ANTIGENICE
Ag O (R), de perete, LPZ, termostabil şi rezistent la alcool, sensibil la formol, specificitate de gen, specie, grup
Ag H, flagelar, proteic, termolabil şi inactivat de alcool, rezistent la formol, specificitate de tip (variantă)
Ag K , superficial, capsular, termovariabil, specificitate de specie, tip (maschează Ag O, inaglutinabilitate cu seruri anti-O). Variante –  L, A, B la
 E.coli, Vi – la Salmonella şi Citrobacter 
Ag F, fimbrial, termolabil, nespecific
ECA – antigen comun fam. Enterobacteriaceae (interes taxonomic) – Ag Kunin
GENUL ESCHERICHIA
Genul Escherichia
Spp.: E.coli  , E.blattae, E.fergusonii, E.vulneris, E.hermanii
Habitat: intestinul omului şi animalelor (80% din flora aerobă intestinală), 107-109 bacterii/gram fecale.
Contaminează solul şi apele de suprafaţă. Prezenţa E.coli - indicator de contaminare fecală.
Rolul E.coli în fiziologia umană
1. Manifestă activitate antagonistă faţă de alte bacterii, inclusiv cele patogene.
2. Stimulează dezvoltarea ţesutului limfoid prin intermediul Ag sale
3. Participă la procesele de digestie, inclusiv în metabolismul colesterolului şi acizilor biliari
4. Asigură organismul cu vitamine, sintetizând vitamine B, K, acid nicotinic, acid folic, etc.

CARACTERE MORFOBIOLOGICE
 E.coli – enterobacterie tipică, mobilă, lactoza+, fermentează glucidele cu formare de AG (teste primare: MR +, mobilitate +, celelalte sunt
negative)
Structura antigenică: Ag O – 180 tipuri (O1, O2, O3......O180); Ag H – 60 tipuri (H1, H2, etc); Ag K – 100 tipuri
Din combinaţii rezultă serovariante: ex. O55:H2:K1
Factori de patogenitate
1. Capsula (antifagocitar, Ag K1 – camuflaj imunologic datorită epitopilor comuni cu polisialozil-glicopeptide cerebrale la nou-născuţi)
2. Proteine din ME şi LPZ (anti-complement, protecţie de factorii bactericizi ai sângelui, adeziune, invazie)
3. Fimbrii (adeziune)
4. Toxine (endotoxina, enterotoxine termostabile - ST şi termolabile - LT, citotoxine – “Shiga-like” toxine (SLT-1, SLT-2)
5. Hemolizina
6. Siderofori (sisteme de captare a Fe)

ROLUL E. COLI ÎN PATOLOGIA UMANĂ

 FENOTIPURI DIAREIGENE
Tulpini enteropatogene: EPEC (O26, O55, O111, O125, O142, etc). Responsabile de gastro-enterite infantile (infecţii salmoneliforme). Aderă
la mucoasa intestinului subţire printr-o proteină din membrana externă fără a penetra intracelular.
Tulpini enteroinvazive: EIEC (O28, O124, O143, etc). Responsabile de sindrom dizenteric cu invazia mucoasei colonului, penetrare
intracelulară, ulceraţii. Factori de patogenitate: adezine, citotoxine.
Tulpini enterotoxigene: ETEC (O6, O8, O20, O25, O115, etc). Responsabile de “diareea călătorului”, sindrom holeriform. Adeziunea la
enterocitele intestinului subţire este asigurată de pili (CFA “colonization factor antigen” sau CS “coli surface factors ”). Elaborează toxine – 
enterotoxine ST şi/sau LT. Activează adenilat- respectiv guanilat ciclaza enterocitelor, provocând o secreţie sporită a ionilor de Cl- şi inhibiţia
absorbţiei ionilor de Na+, antrenând o pierdere hidrică importantă.
Tulpini enterohemoragice: EHEC (O157:H7; O26, O111). Responsabile de colite hemoragice cu sindrom uremic-hemolitic (anemie
hemolitică+trombocitopenie+insuficienţă renală). Posedă factori de adeziune şi produc citotoxine capabile de difuzie în organism (“Shiga-like”
toxine – SLT 1 şi SLT 2). Produc frecvent hemolizină.
Tulpini enteroagregative: EAggEC (O111:H12). Posedă adezine, hemolizine şi SLT. Provoacă diaree persistentă (peste 14 zile) la copii.
Aderă agregativ la suprafaţa culturilor de celule.
Tulpini enteroadezive: EAEC. Aderă difuz la celulele intestinale şi culturile de celule. Provoacă sindroame diareice.
 FENOTIPURI UROPATOGENE (O1, O2,O4,O6). Posedă afinitate pentru mucoasa uro-genitală (fimbrii tipul P sau 1, Ag O şi K 
specifice, hemolizine, etc).
 FENOTIPURI BACTERIEMICE
Alte forme clinice provocate de E.coli: Şoc endotoxinic; Meningite la nou-născuţi (preponderent tulpini cu Ag K1); Infecţii ale plăgilor 
(frecvent de origine nozocomială); Colecistite, peritonite, salpingite, etc.; Toxiinfecţii alimentare
57
DIAGNOSTIC DE LABORATOR 
Prelevate în funcţie de forma clinică: materii fecale, urină, sânge, LCR, puroi, etc
Metode de diagnostic. Examenul microscopic de orientare (frotiu Gram în infecţii extra-intestinale, RIF); Examenul bacteriologic (de bază,
cantitativ); Examenul serologic (retrospectiv, de confirmare); RA cu autotulpini (titru diagnostic – 1:200)
Tratamentul: Antibiotice (conform antibiogramei); Eubiotice (colibacterină, lactobacterină, bifidumbacterină, bificol, etc). Profilaxia
escherichiozelor - nespecifică

102. Dizenteria. Clasificarea agentilor patogeni (familie, gen, spp.). Factorii de patogenitate ai shigelelor. Patogeneza
dizenteriei, simptomele clinice. Diagnosticul microbiologic. Prelevatele. Microscopia (RIF), izolarea, acumularea, identificarea
culturii pure (biochimica, serologica), serodiagnosticul. Profilaxia si tratamentul specific al dizenteriei.
Shigelele – strict umane. Cauzează infecţii intestinale - şigeloze, cea mai gravă formă–dizenteria bacteriană.
Clasificarea genului Shigella (biochimic şi antigenic):
A – Shigella dysenteriae (12 s/v, 12 b/v) Manitol -
B – Shigella flexneri (6 s/v, 14 ss/v, 23 b/v)
C – Shigella boydii (18 s/v)
D – Shigella sonnei (1 s/v, 7 b/v)
Subgrupele B, C, D – manitol +

Enterobacteriaceea tipice, imobile, lactozo-negative, scindează glucoza pana la acizi (testul MR+), celelalte teste primare sunt negative.
Factori de patogenitate:
1. Factori de adeziune la mucoasa colonului (fimbrii, LPZ)
2. Microcapsula (antifagocitar)
3. Factori de penetrare şi multiplicare intracelulară
4. Toxine:
 Shigatoxina - neurotoxică, enterotoxică, citotoxică – elaborată de S.dysenteriae 1
 Enterotoxine (Shiga-like toxine (SLT), verotoxine)
 Endotoxina
Structura antigenică: Ag O şi K cu specificitate de gen, specie, subspecie, variantă
Rezistenţa în mediul extern: S.dysenteriae - foarte sensibilă (1-2 ore); S.flexneri – persistă 1-3 săptămâni în apă, 2 luni în lactate; S.sonnei – 
 persistă şi se multiplică în lactate
Sursa de infecţie: bolnav, reconvalescent, purtător 
Transmiterea fecal-orală: Contact direct (mâini murdare); Alimentar (alimente, apă); Doza infectantă: 10-10 2 bacterii; Bacteriile se multiplică
în intestin, colonizează epiteliul colonului şi macrofagele din foliculii limfoizi, penetrează intracelular (prin macropinocitoză dirijată). Bacteriile
se propagă intra- şi entercelular graţie polimerizării actinei la un pol al celulei (caracter determinat plasmidic). Urmează multiplicarea locală
intracelulară cu invazia celulelor vecine provocând moartea lor. Aceasta duce la inflamaţie fibrinoasă intensă a colonului, micro-abcese şi
ulceraţii, cu apariţia mucusului, puroiului şi sângelui în materiile fecale.
Perioada de incubaţie – 2 - 4 zile
Semne clinice – febră, dureri abdominale, tenesme (spasme rectale), scaune lichide muco-sanguinolente frecvente.
Vindecarea în 2-5 zile (clinică, apoi microbiologică).
Forme cronice sau portaj sunt posibile.

Prelevate: probe de scaun (elementele muco-sanguinolente), apa, alimente, lavaje de pe suprafeţe

Metode de diagnostic. Examenul microscopic – RIF. Examenul bacteriologic:
Izolarea culturii pure pe medii DD (Endo, Levin, Ploskirev) sau Îmbogăţirea şighelelor în bulion selenit
Coloniile L- sunt repicate pe mediile Olkeniţki, Kligler pentru acumularea culturii pure şi identificare preliminară
(lactoza/zaharoza -, glucoza A, ureea -, H 2S -)
Identificarea definitivă a culturii pure: Caractere morfotinctoriale; Caractere de cultură ; Caractere biochimice (teste primare, secundare);
Caractere antigenice (seroidentificarea prin RA pe lamă cu seruri imune anti-Shigella poli- şi monovalente); Fagoidentificarea; Virulenţa (testul
Sereny la cobai); Antibiograma
Diagnosticul serologic (din a 5-7 zi de boală) : RA, RHAI (adulţi 1:400 (S.flexneri); 1:200 (S.sonnei ); copii 1:100; coproanticorpi (Ig A – 1:80);
ELISA; RIFI
Imunitate: specifică de tip, 1-2 ani, umorală (IgA)
Profilaxie: vaccinuri ribosomale, inactivate, atenuate (imunitate de scurtă durată)
Tratament: antibiotice (trimetoprim, sulfamide, tetraciclină, ampicilina, etc), eubiotice, bacteriofagi, vaccin inactivat (dizenteria cronică)

103. Salmonelozele. Clasificarea salmonelelor (familie, gen, specii, subspecii). Clasificarea Kauffmann-White dupa
structura antigenica. Samonelele tifoparatifoidice. Dinamica titrului de anticorpi in febrele tifoparatifoidice, la purtatori
sanatosi si ai anticorpilor anamnestici. Diagnosticul serologic. Reactia de aglutinare Widal. Tehnica efectuarii, citirea si
interpretarea rezultatelor. Aplicarea practica a reactiilor RHAI, Vi-RHAI.
Genul: Salmonella (Daniel Elmer Salmon, veterinar american, care a descoperit bacteria în 1885)
Specii: Salmonella enterica, Salmonella bongori
Subspecii ale speciei S.enterica: enterica, salamae, arizonae, diarizonae, houtenae, indica
Se cunosc peste 2500 Serovariante, majoritatea tulpinilor izolate din patologii umane (99,5%) aparţin ss. S.enterica enterica: S . London, S .
Enteritidis, S . Typhi, S. Paratyphi A, S. Paratyphi B, S.Choleraesuis, etc
 Salmonella enterica subspecia enterica serovar Typhi = Salmonella Typhi

CLASIFICAREA KAUFFMANN-WHITE (conform structurii antigenice)

Ag O – 67 varietăţi antigenice (O1, O2, O3, ... O65, etc), permite repartizarea salmonelelor in serogrupe (A, B, C, D, E,...Z, O51,...)
Fracţii antigenice majore desemnează grupa: O2 – A; O4 – B, O6 – C, O9 – D, etc
Fracţii antigenice minore – comune O1, O12,…

58
Ag H –defineşte serovariante în cadrul grupei. Structura flagelinei este determinată de 2 gene cromozomiale diferite, care se exprimă alternativ
(variaţie de fază, frecvenţa 10 -4).
 Ag H faza 1 (specifică) – Ha; Hb; Hc; Hd; Hg,m…
 Ag H faza 2 (nespecifică) – H1,2; H1,5; H1,7;…
Serovar monofazic: O1,2,12:Ha (S.Paratyphi A)
Serovar difazic: O1,4,12:HbH1,2 (S.Paratyphi B)
Ag Vi (K), termolabil, prezent la S.Typhi, S.Paratyphi C, S.Dublin. Este concentrat la polii bacteriei.
S. Typhi – O9,12:HdVi+ / O9,12:HdVi-

Conform patogenităţii pentru gazdă se disting: Salmonele monopatogene (umane) (S.Typhi, S.Paratyphi A); Salmonele bipatogene (patogene
 pentru om şi animale, ubicvitare) – majoritatea

104. Salmonelozele. Salmonelele tifoparatifoide, clasificarea (familie, gen, specie, subspecii), structura antigenica, factorii
de patogenitate. Patogeneza febrelor tifoparatifoide. Prelevatele si metodele de diagnostic in dependenta de perioada de boala.
Izolarea, acumularea, identificarea hemoculturii si coproculturii (biochimica, serologica, fagoidentificarea). Profilaxia si
tratamentul specific.
Caractere de cultură
• Medii de îmbogăţire : Muller, Kauffmann (medii cu b ilă, tetrationat), bulion cu selenit de Na
• Medii DD de izolare a culturii pure : Endo, Levin , Ploskirev (colonii S, lactozo-); mediul cu sulfit de bismut Wilson-Blair (colonii
negre)
• Medii DD de acumulare şi diferenţiere : Olkeniţki, Kligler (glucoza AG, lactoza-, H2S+, ureaza-)
Teste primare: utilizează citratul de Na, produc H2S, MR+, LDC+, mobilitate+, celelalte teste – negative.
Teste secundare: scindează glucidele AG, indol-, ornitindecarboxilaza+, etc
EXCEPŢIE: S.Typhi – citrat-, H2S-, scindează glucoza până la acid; S.Paratyphi A – H2S+/-, LDC-

Factori de patogenitate: Fimbrii (adeziune); Capacitatea de a penetra în celule şi de multiplicare intracelulară (Macrofage, celule epitel);
Endotoxina ; Citotoxine (SLT) – inhibă sinteza proteică (necroză); Enterotoxine (LT, ST) – activează adenilat/guanilatciclazele membranare
(diaree); Siderofori (captarea Fe); Ag Vi (antifagocitar, inhibă activarea C, rezistenţă la activitatea bactericidă a serului). Majoritatea
salmonelelor (98%) sunt sensibile la bacteriofagul O1. Există bacteriofagi cu specificitate de specie şi variantă.
Habitat: intestinul omului, animalelor, păsărilor.
Rezistenţa în mediul extern: salmonelele rezistă la 70°C 30 min., rezistente la concentraţii mari de sare. Se înmulţesc în produse alimentare la
temperatura camerei.

ROLUL SALMONELELOR ÎN PATOLOGIA UMANĂ

SALMONELOZE:
 Febre tifo-paratifoide (S.Typhi, S.Paratyphi A, B, C)
 Salmoneloze digestive (toxi-infecţii alimentare, gastro-enterite)
Manifestări extra-digestive: bacteriemii nontifoidice; infecţii pleuro-pulmonare; afecţiuni osteo-articulare (osteite, osteomielite, artrite
septice, etc); infecţii cardio-vasculare (pericardite, arterite); infecţii urinare; infecţii abdominale (colecistite, abces al ficatului, splinei);
infecţii ale SNC (meningite, abces al creierului, abces epidural, etc)

FEBRELE TIFO-PARATIFOIDE
Agenţii cauzali – S.Typhi, S.Paratyphi A, B, (C)
Sursa de infecţie – omul bolnav, purtătorul
Contaminarea fecal-orală (apă, alimente), contact direct
Doza infectantă – 105 bacterii
PATOGENEZA
a. Traversarea epiteliului intestinal intact
 b. Invazia şi multiplicarea intracelulară la nivelul plăcilor Peyer şi ţesutului limfoid al tubului digestiv (perioada de incubaţie)
c. Pătrunderea în ganglionii limfatici mezenterici cu multiplicarea salmonelelor (perioada prodromală)
 I săptămână de boală (bacteriemie) .
Invadarea fluxului sangvin, via sistemul limfatic (diseminarea germenilor cu eliberarea endotoxinei). Endotoxina pe cale sangvină parvine la
centrii neurovegetativi ai ventriculului 3, determinând febră, stare de tifos, colaps cardio-vascular, leziuni intestinale.
 II săptămână de boală (difuzie parenchimatoasă)
Bacteriile sunt fixate în organele SRE şi se multiplică în ficat, splină, măduvă osoasă, ţesut limfoid, etc
 III-IV săptămână de boală (faza alergică).
Din ficat salmonelele pătrund în căile biliare, apoi iarăşi în intestin. La nivelul plăcilor Peyer se dezvoltă o reacţie de hipersensibilitate tip 4 -
necroză, ulceraţii. Din această perioadă începe eliminarea salmonelelor cu saliva, materiile fecale, urina, bila, etc.

Manifestări clinice
Perioada de incubaţie - 1-3 săptămâni
Perioada prodromală  (de invazie) – 1-3 zile
Perioada de stare. Debut brutal, cu frison, febră 39-41 grade, cefalee, stupoare, somnolenţă, delir, comă. Erupţii cutanate (rozeole) apar pe
abdomen, torace, spate în ziua a 8-9 de boală (embolii limfatice cu bacterii). Diaree, constipaţie, tulburări cardiovasculare. Durata 7-10 zile
Complicaţii: hemoragii intestinale, perforarea intestinului, peritonită, miocardită, meningită, psihoză etc.
Perioada de reconvalescenţă  (1-3-6 luni)

Imunitatea – celulară, umorală. 5-10% convalescenţi – purtători până la 3 luni (cu depistarea salmonelelor în bilă sau/şi urină). 3-5%
convalescenţi (cu litiază biliară) – purtători cronici– (1-10 ani – toată viaţa)
Recidive sunt posibile (descărcări bacteriemice din focare profunde, forme L), se caracterizează prin simptome atenuate şi evoluţie de scurtă
durată
59
 PRELEVATE: sânge (perioada febrilă, în special I săptămână de boală), urină (începând cu a II săptămână), materii fecale (II-III săptămână de
 boală), exudat din rozeole, ser sangvin (din ziua a 7-ea), bilă, măduvă osoasă
METODE DE DIAGNOSTIC
Examenul microscopic – RIF
 Identificarea finală în baza studiului caracterelor morfotinctoriale, de cultură, biochimice, antigenice (RA pe lamă cu seruri imune polivalente
ABCDE, seruri monovalente anti-O de grup (O2, O4, O6, O9, etc) , seruri monospecifice anti-H (de variantă), seruri anti-Vi, sensibilitatea la
 bacteriofagi).
Rezultatul definitiv negativ – în ziua a 11.

 Rozeolocultura (exudatul din rozeole se întroduce în 3-5 ml bulion biliat).

 Mielocultura (0,5 ml măduva osoasă din stern în 3-5 ml bulion biliat).
 Bilicultura (după 3-6 luni de la vindecare, 5-10 ml bilă se întroduc în BP).
Se examinează ca şi hemocultura.
 Coprocultura (din săpt. 2) – 3-5 g materii fecale se însămânţează direct pe medii DD şi pe medii de îmbogăţire.
 Urocultura (10 ml urină se centrifughează, sedimentul se examinează ulterior ca şi coprocultura).
Serodiagnostic (din II săptămână)
 RA Widal (la diluţii ale serului bolnavului se adaogă diagnosticuri OH din S.Typhi, ParatyphiA şi B). Titrul diagnostic 1/200 sau creşterea în
dinamică a titrului
 RA modificarea Felix (utilizarea separată a diagnosticurilor O şi H).
Anticorpii anti-O (Ig M) apar primii (începând cu ziua 7-8) şi dispar după 2-3 luni (maximum săpt. II-III).
Anticorpii anti-H (Ig M, apoi Ig G) apar mai târziu (10-12 zi) şi persistă o durată mai lungă. În debut de reconvalescenţă (săptămâna a IV) titrul
Ac anti-O şi anti-H se egalează.
 RHAI (cu diagnosticuri eritrocitare O).

Investigarea purtătorilor: Coproculturi repetate; Urocultura; Bilicultura ; Serodiagnostic; Reacţia de Vi-aglutinare (eritrocite sensibilizate cu
Ag Vi). Titrul diagnostic - 1/40; Reacţia de latex-aglutinare; Determinarea claselor de imunoglobuline Ig M sau Ig G

Tratament: Fluorochinolone; Cefalosporine de generaţia III; Cloramfenicol; Ampicilină ; Cotrimoxazol

Profilaxia specifică: vaccinarea selectivă (zone endemice, militari, personal medical, etc) Vaccinul chimic TABTe; Vaccinul atenuat  Ty2
(administrare orală, imunitate locală sIg A), contraindicat gravidelor, copiilor, imunodeprimaţilor; vaccinul subunitar  din Ag Vi (areactogen,
imunitate 3-5 ani)

105. Salmonelozele. Salmonelele nontifoidice (bipatogene). Clasificarea (familie, gen, specii, subspecii). Structura
antigenica, clasificarea Kauffmann-White. Serovariante mai frecvent izolate. Factorii de patogenitate. Patogeneza
salmonelozelor, formele clinice. Diagnosticul microbiologic. Prelevate, izolarea, acumularea, identificarea culturii pure
(biochimica, serologica). Diagnosticul serologic.
SALMONELOZE DIGESTIVE (gastro-enterite, toxi-infecţii alimentare)
Consecutive consumului de alimente contaminate cu salmonele (ouă, maioneză, patiserie cu cremă, carne, etc).
Agenţii cauzali: salmonele bipatogene
Gr. B (S. Typhimurium, S. Paratyphi B, S. Heidelberg, S. Derbi)
Gr. C (S. Choleraesuis, S. Newport, S. Paratyphi C)
Gr. D (S. Enteritidis, S. Dublin)
Gr. E (S. Anatum)

PATOGENEZA GASTROENTERITELOR 
Sursa de infecţie: animalele domestice şi păsările (bolnave sau purtători cronici)
Transmiterea pe cale alimentară (alimente contaminate direct de la sursă sau pe parcursul procesului tehnologic), prin apă sau contact direct.
Doza infectantă – 106-108 salmonele
Salmonelele colonizează mucoasa intestinului subţire, fiind entero-invazive provoacă distrugerea epiteliului (SLT) şi o reacţie inflamatoare
intensă (gastroenterită, gastroenterocolită acută). Enterotoxina provoacă diaree (activează adenilatciclaza sau guanilatciclaza enterocitelor),
endotoxina absorbită acţionează asupra SNC – semne de intoxicaţie.
Gastroenteritele pot fi urmate de bacteriemii.
Manifestări clinice:
Perioada de incubaţie – 8 - 48 ore
Debut brusc şi evoluţie acută (1-3 zile) cu diaree, vomă, febră, cefalee, stare de rău.
Evoluţie severă – la sugari, bătrâni, imunodeprimaţi (în special cu SIDA).
TOXIINFECŢII ALIMENTARE
Survin ca urmare a ingestiei unui aliment în care s-au acumulat cantităţi mari de mi/o (105 – 107). Nimerind în intestin, bacteriile pătrund în
sânge, se distrug, iar endotoxina eliberată provoacă semnele clinice de intoxicare.
Alte forme de salmoneloze (septicemii, meningite, infecţii urinare, etc) se dezvoltă la persoane cu rezistenţa scăzută.
Diagnosticul de laborator al salmonelozelor
Prelevate: mase fecale, mase vomitive, sânge, spălături gastrice, urină, resturi de alimente suspecte.
Metode de diagnostic: Examenul bacteriologic – de bază (coprocultură, hemocultură, urocultură...); RIF – pentru diagnostic rapid;
Serodiagnostic - RHAI
Profilaxia salmonelozelor – nespecifică. Tratamentul – simptomatic, antibioterapie la necesitate

106. Holera. Clasificarea vibrionilor (familie, gen, sp.). Criteriile de clasificare a V.cholerae în serogrupe, biovariante,
serovariante. Factorii de patogenitate ai V.cholerae. Patogeneza holerei. Diagnosticul microbiologic. Prelevate. Principiile
metodelor rapide, citirea, interpretarea rezultatelor. Importanta metodei serologice de diagnostic a holerei.
60
Familia: Vibrionaceae
Genuri: Vibrio
Aeromonas ( inf de plagă, diaree, septicemii)
Plesiomonas (gastroenterite, septicemii, meningite)
Photobacterium (saprofit)
Enhydrobacter (saprofit)
Caractere generale (cheie): bastonaşe G-, drepte sau încurbate, mobile (mono sau lophotrichi), reduc nitraţii în nitriţi, fermentează glucidele,
oxidaza+, catalaza+

GENUL VIBRIO
Bastonaşe G-, încurbate, nesporogene, necapsulate, mobile monotriche
Clasificarea:
- Vibrioni halotoleranti - Vibrio cholerae (agenţii holerei şi diareelor holeriforme)
- Vibrioni halofili – V.parahaemolyticus, V.alginolyticus, V.anguillarum, V.vulnificus, V.metschnikovii (oportunisti, cauzează
toxiinfecţii alimentare, septicemii, meningite, supuraţii)
- Vibrioni free life (saprofiţi)

VIBRIO CHOLERAE
Clasificare :
Serogrupuri:
Vibrio cholerae O1, O2, ... O155
- V.cholerae O1 şi V.cholerae O139 Bengal (descris in 1992, mutant al Ag O, biovarul El Tor)– agenţii cauzali ai holerei
Biovariante ale V.cholerae O1 :
 V.cholerae cholerae (clasic) – descoperit in 1817 de catre R. Koch, 6 pandemii
 V.cholerae El Tor – izolat in 1905 in Lazaret din El Tor, in 1961 determina pandemia a VII 
Serovariante ale V.cholerae O1 - Ogawa, Inaba, Hikojima
V.cholerae non O1/non O139 (O2, O3,... etc, vibrioni NAG) – responsabili de sindrom holeriform, diaree, toxiinfecţii alimentare

HOLERA
Agenţii cauzali:
V.cholerae O1 (b/v Clasic şi El Tor; s/v Ogawa, Inaba, Hikojima), V.cholerae O139 Bengal 
Caractere de cultură: Anaerobi facultativi, temperatura optimă de cultivare -- 37 grade. Cresc pe medii simple, dar preferă pH alcalin (8-9) şi
concentraţii de 3% NaCl. Sensibili la pH acid
Mediu de îmbogăţire – Apa peptonată alcalină 1% (AP)
Medii de izolare a culturii pure – Geloza alcalină (mediu electiv-selectiv) - GA
Mediul TCBS (tiosulfat-citrat-bilă-zaharoză) – DD şi selectiv
Manifestarea creşterii
AP – peste 6 ore de incubare – văl fin la suprafaţa mediului
GA – peste 12 ore – colonii S (R atipice), transparente, cu nuanţă albăstruie
TCBS – peste 12 ore – colonii S, opace, galbene (fermentarea zaharozei)
Caractere biochimice: V.cholerae este catalaza+ şi oxidaza+, reduce nitraţii în nitriţi, produce indol, posedă gelatinază şi LCD, fermentează
glucoza până la acid.
Conform activităţii glicolitice V.cholerae aparţine grupului I Heiberg (fermentează zaharoza şi manoza, nu fermentează arabinoza)
Se disting 2 biotipuri (variante) de V.cholerae : clasic (V.cholerae cholerae ) şi El Tor (V.cholerae El Tor ), identice morfologic şi antigenic.

Diferenţierea biovariantelor 
STRUCTURA ANTIGENICĂ A VIBRIO CHOLERAE 
•  Ag O somatic, LPZ, termostabil (peste 155 serogrupe - O1, O2....O155…)
Ag O1 este constituit din 3 fracţii - A,B,C  3 serovariante V.cholerae: Ogawa (A,B), Inaba (A, C), Hikojima (A; B; C)
•  Ag H, proteic, termolabil, comun pentru V.cholerae

FACTORI DE PATOGENITATE
 Factori de adeziune (pili, Ag O1, glicocalixul)
 Enzime de patogenitate (mucinaza, neuraminidaza, LDC, lecitinaza)
 Enterotoxina (toxina holerică, holeragen), constituită dintr-o subunitate A (A1, A2) şi 5 subunităţi B.
Mecanismul de acţiune: Subunităţile B servesc la fixarea de receptorul gangliozidic GM1 de pe membrana enterocitului, A2 asigură
 pătrunderea intracelulară a fragmentului A1. Acesta activează adenilatciclaza membranară, ce duce la creşterea concentraţiei de AMPc
intracelular cu inhibitia absorbtiei bicarbonatului şi secreţia exagerată a cloridului. Apa şi electroliţii (Na+ şi K +) se acumulează în lumenul
intestinal. Rezultă deshidratare extracelulară intensă cu hemoconcentraţie, şoc hipovolemic şi acidoză metabolică.

PATOGENEZA HOLEREI ŞI MANIFESTĂRILE CLINICE

HOLERA – toxiinfecţie intestinală acută, strict umană.
Agentul cauzal – V.cholerae O1/O139
Sursa de infecţie – bolnav, convalescent, purtător sănătos (crustacee acvatice?)
Mecanismul de transmitere: fecal-oral; contact direct (manual); alimentar (apa, alimente)
Doza infectantă – 109 UFC (104 pentru persoane cu hipoaciditate gastrică)
Vibrionii care au supravieţuit nimeresc în intestinul subţire. Local mucinaza descompune mucusul, ce permite adeziunea la enterocit şi
multiplicarea vibrionilor (colonizarea) cu secreţia toxinei.

Evoluţia clinică a holerei:

I - perioada de incubaţie (2-5 zile)
61
II – enterita holerică (scaune frecvente, abundente, apoase, aspect “zeamă de orez”)
III – gastro-enterita (scaune frecvente – 20 ori pe zi – vome abundente. Consecinţe – deshidratare, carenţe de săruri, acidoză, h ipoxie tisulară,
hipotensiune, contracţii (crampe) musculare.
IV - Algida holerică (stare extrem de gravă, hipotermie, asfixie, colaps, comă, deces)

Imunitatea – umorală (sIgA, IgG), antibacteriană şi antitoxică, de scurtă durată (2 ani), reinfecţii sunt posibile

107. Holera. Criteriile de clasificare a V.cholerae (serogrupe, biovariante, serovariante), factorii de patogenitate.
Diagnosticul microbiologic. Prelevatele, recoltarea, conservarea. Metoda microscopica. Metoda bacteriologica: îmbogaţirea,
izolarea, acumularea, identificarea culturii pure (teste biochimice, biologice, serologice). Etapele, durata examenului
bacteriologic. Profilaxia specifica a holerei.

DIAGNOSTICUL DE LABORATOR AL HOLEREI

Prelevate: mase vomitive, materii fecale, bilă (purtători), de la cadavru – 3 fragmente din intestinul subţire şi vezica biliară, prelevate din mediul
extern (apa, alimente)
Metode de diagnostic
1. Diagnosticul rapid: Studierea mobilităţii (preparate native – bacterii mobile, încurbate, grupate în “bancuri de peşti” sau “pescăruşi în zbor”;
Frotiu Gram (bacterii G-, încurbate); Imobilizarea vibrionilor cu serul anti-O1; Imobilizarea vibrionilor cu bacteriofagi “C” şi “ET”; RIF
2. Examenul bacteriologic (de bază)
Prelevatele se însămânţează în AP I (îmbogăţire) şi GA I (TCBS) (izolarea culturii pure) – termostat
Peste 6 ore se examinează cultura din AP (văl la suprafaţă), utilizată pentru diagnosticul rapid, apoi se reînsămânţează pe AP II şi GA II.
Peste 12 ore se examinează coloniile de pe GA I sau TCBS. Coloniile suspecte (plate şi transparente cu nuanţă albăstrie pe GA, galbene pe
TCBS) sunt expuse diagnosticului rapid (5 teste), apoi repicate pe mediul cu lactoză şi zaharoză pentru acumularea culturii pure şi diferenţiere
 primară. AP II poate fi utilizată pentru efectuarea testelor rapide si însămânţare pe GA III.
Culturile lactoza-/zaharoza+ sunt identificate morfologic, cultural, biochimic, serologic (cu ser O1 po livalent, apoi cu seruri monospecifice
Ogawa şi Inaba), diferenţierea biovariantelor.
3. Depistarea toxinei
 In vivo (ansa ligaturata la iepure, culturi de celule)
 In vitro (ELISA, cu utilizarea gangliozidului GM1)
Tehnici de biologie moleculara (PCR, etc)
4. Serodiagnostic (retrospectiv)
Anticorpii (aglutinine, vibriocine) apar după 10-15 zile de boală.
- RA (serul bolnavului + diagnostic din V.cholerae O1 (titrul diagnostic 1/80)
- RHAI (serul bolnavului + diagnostic eritrocitar)
- Dozarea antitoxinelor (ELISA, RHAI)
- Reacţia de vibrioliză (serul bolnavului + cultură de vibrioni + complement).
- Titrul diagnostic – 10-4
Tratament: Antibiotice (tetraciclină, sulfanilamide, doxiciclina); Rehidratare; Tratament simptomatic
Profilaxie: Igiena individuală şi colectivă; Vaccinarea (vaccin inactivat, vaccin subunitar, holeragen-anatoxină);
Imunitatea –până la 6 luni; Vaccinul viu este in proces de studiu.

108. Rickettsiozele. Tifosul exantematic. Agentii cauzali (familie, gen, sp.). Patogeneza infectiei. Diagnosticul
microbiologic. Prelevate. Metodele microscopica, biologica. Diagnosticul serologic si diferentierea tifosului exantematic
epidemic, endemic, bolii Brill-Zinsser. Profilaxia specifica.
CARACTERISTICA GENERALĂ A RICKETTSIILOR 
Rickettsiile = bacterii intracelulare obligatorii. Ciclul lor de dezvoltare necesită o gazdă vertebrată (om, câine, şobolan) şi un vector (păduche,
 purice, căpuşă, acarian).
Reprezintă mi/o G- de dimensiuni mici, comparabile cu virusurile mari (500 nm). Totuşi, reprezintă bacterii, deoarece se multiplică prin
diviziune binară, posedă ADN şi ARN, sunt sensibile la antibiotice.

CLASIFICARE
Familia Rickettsiaceae
Genuri: Rickettsia (care include 2 grupuri)
Grupul tifos, constituit din R.prowazekii (responsabilă de tifosul exantematic epidemic, vector păduchele) şi  R. typhi (responsabilă de tifosul
exantematic endemic, murin, vector puricele)
Grupul febrelor pătate, transmise prin căpuşe ( R.rickettsii, R.conorii, R.australis, R.akari, R.sibirica , etc)
Genul Orientia, cu unica specie O.tsutsugamushi , agentul febrei de lăstăriş
Genul Coxiella, unica specie C.burnetii, responsabilă de febra Q
 N.B. Genurile Ehrlichia şi Bartonella nu mai aparţin familiei Rickettsiaceae.

RICKETTSIA
Caractere morfotinctoriale : bacterii G-, polimorfe (coco-bacterii, bastonaşe, forme filamentoase, etc), imobile, asporogene, posedă
microcapsulă. Prin tehnica de colorare Macchiavello-Gimenez (fucsină+verde de malahit) rickettsiile apar colorate în roşu pe fondul verde palid
al citoplasmei. Coloraţia Giemsa – roşii în citoplasma albastră.
Caractere de cultură : fiind paraziţi intracelulari (nu pot fosforila glucoza şi folosesc metaboliţi intermediari din gazdă), rickettsiile nu cresc pe
medii artificiale. Ele pot fi cultivate doar pe animale de laborator, vectori, ou embrionat de găină sau culturi de celule.
Rickettsiile se multiplică prin diviziune binară în interiorul celulei-gazdă. Imediat după diviziune, în condiţii nutritive bune, rickettsiile sunt
antrenate în mişcări rapide şi parcurg citoplasma celulei-gazdă în toate direcţiile. Aceste deplasări sunt determinate de polimerizarea filamentelor 
de actină. Atunci când mediul este sărac diviziunea se opreşte, bacteriile se alungesc, cu apariţia formelor filamentoase.

Strategii de multiplicare intracelulară:

62
 Reprezentanţii genului Rickettsia vieţuiesc liber în citoplasmă, graţie capacităţii de a părăsi rapid vacuola de fagocitoză. Coxiella burnetii se
multiplica în fagolizosomi cu pH acid.
Structura antigenică a rickettsiilor :
• Ag corpuscular cu specificitate de specie
• Ag solubil cu specificitate de grup
Fracţii Ag comune cu tulpina Proteus OX
o OX 19 pentru grupul tifos exantematic
o OX 2 şi OX 19 pentru grupul febrelor pătate
o OX K pentru grupul tifos de lăstăriş
 Factori de patogenitate : Exotoxina; Hialuronidaza; Hemolizina

Agenţii cauzali ai tifosului exantematic:

  R.prowazekii – provoacă tifosul exantematic epidemic.
  R.typhi – provoacă tifosul endemic, murin.

Patogeneza tifosului exantematic epidemic:

Sursa de infecţie – omul bolnav de tifos exantematic sau de boala Brill-Zinsser 
Vectorul – păduchele uman. Păduchele se infectează de la bolnav în ultimele 2 zile de incubaţie, pe parcursul perioadei febrile şi 2-3 zile după
normalizarea temperaturi. Rickettsiile se multiplică în celulele epiteliale intestinale ale păduchelui fiind eliminate cu dejectele. Astfel, omul se
contaminează nu prin înţepătura păduchelui, ci prin leziunile cutanate sau mucoase în care au n imerit dejectele insectei. Infectarea este posibilă
şi prin inhalarea prafului în care se conţin rickettsii uscate sau la nimerirea acestui praf pe conjunctiva ochiului. În SUA – de la veveriţe
zburătoare prin intermediul ectoparaziţilor acestora.
După inoculare rickettsiile trec în sânge, penetrează în celulele endoteliale ale vaselor sangvine mici, se înmulţesc şi le distrug. Rickettsiile
secretă factori procoagulanţi care determină tromboză cu inflamaţie periadventiţială a vaselor mici (nodulii Popov-Frankel). Leziunile sunt mai
numeroase în tegument, SNC, miocard.
Perioada de incubaţie – 6-23 zile (10-12 zile)
Debutul este brusc, cu febră 40-41 grade C, cefalee, insomnie, slăbiciuni, excitaţie, hiperactivitate nervoasă şi psihică.
Se observă hiperemia feţei şi faringelui, sclerele sunt injectate.
În ziua a 4-6 a maladiei apare o erupţie cutanată rozeolo-peteşială (pe trunchi, apoi pe membre), însoţită de splenomegalie. Febra dispare peste 2
săptămâni. Convalescenţa este lungă şi astenia durabilă. După vindecare nu rămân sechele.

Imunitatea anti-rickettsiană este mediată celular, anticorpii neutralizează efectul toxic al rickettsiilor.
Însă imunitatea nu elimină obligatoriu toate rickettsiile prezente în organismul convalescentului. Aceste bacterii latente se manifestă la persoane
în vârstă în absenţa pediculozei, atunci când imunitatea scade (boala Brill-Zinsser, tifosul de recădere, tifosul fără păduche). Procesul infecţios
 poate fi reactivat sub influenţa unor maladii intercurente, a stresului, etc. În timpul maladiei B-Z rickettsiemia este de 10 ori mai rară decât în
forma epidemică a tifosului exantematic şi durează cel mult 5-8 zile. Evoluţia este benignă, erupţia este mai abundentă, roză, intoxicaţia este
redusă. La bătrâni pot surveni complicaţii vasculare.

Tifosul exantematic endemic: agentul cauzal este R.typhi, sursa de infecţie – şobolanul, iar vectorul – puricele. Clinica se aseamănă cu cea a
tifosului epidemic, dar gravitatea este redusă - simptome mai puţin severe, erupţia mai săracă.

Diagnosticul direct (examenul microscopic, bacteriologic) se efectuează în laboratoare specializate.

Prelevate: sânge, bioptate din ţesuturile infectate, vectori
Examenul microscopic: se examinează celulele endoteliale circulante în sânge sau frotiuri-amprente din ţesutul infectat. Frotiurile se colorează
Giemsa sau Macchiavello. Rickettsiile apar roşii pe fondul albastru (respectiv verde) al citoplasmei celulei-gazdă. Poate fi montată RIF.
Examenul bacteriologic: prelevatele sunt inoculate la cobai sau şoarece, în cavitatea vitelină a oulu i embrionat de găină sau pe culturi celulare.
Tulpina izolată astfel va fi identificată prin RIF, RFC, RAR.
Examenul serologic: este bazat pe depistarea Ac din serul bolnavului cu ajutorul Ag din Proteus OX şi Ag rickettsiene (de grup sau de specie).
Reacţii nespecifice: Reacţia de aglutinare Weil-Felix, foloseşte ca Ag suspensii de Proteus OX 19. Se pozitivează la sfârşitul primei săptămâni
de boală. Titrul aglutininelor atinge valoarea maximă la începutul convalescenţei şi scade la valori nesemnificative peste câteva luni după boală.
Valoare diagnostică are creşterea titrurilor de cel puţin 4 ori pe parcursul bolii.
Reacţii cu antigene rickettsiene (specifice): RFC, cu Ag rickettsian total. Devine pozitivă la finele primei săptămâni de boală, maxim în
săptămâna 3 sau 4 şi persistă mai mulţi ani după vindecare. Sunt semnificative titruri peste 1:16, cu creşterea de cel puţin 4 ori în evoluţia bolii.
RAR (reacţia de aglutinare a rickettsiilor). Este foarte sensibilă şi specifică, cu utilizarea Ag corpusculare purificate. Curba aglutininelor 
evoluează paralel cu cea a Ac fixatori de complement. Titrul diagnostic - 1:16 0 şi mai mult. RHAI. Hemaglutininele pot fi detectate din ziua a 4
de boală în titruri 1:20 – 1:40 care cresc în săptămâna a 2 atingând cifrele 1:160-1:320. Titrul diagnostic este de 1:160. Peste 3 luni de la debutul
 bolii titrul acestor Ac scade până la valori nesemnificative. RIFI. RN a toxinei rickettsiene. Se efectuează pe şoricei. In calitate de toxină se
utilizează o suspensie de rickettsii vii, care va fi neutralizată cu ser imun în diferite diluţii. Identificarea ADNului rickettsian prin PCR 

Diferenţierea dintre tifosul exantematic şi boala Brill-Zinsser

Pentru boala Brill-Zinsser este caracteristic: Tifos exantematic în anamneză. Absenţa pediculozei. Evoluţie benignă. Reacţia Weil-Felix
negativă. Titrul Ac în RFC nu creşte în dinamică. Ac din clasa Ig G

Diferenţierea tifosului exantematic epidemic de cel endemic: Evoluţie benignă în tifos endemic; După titrul Ac în reacţiile cu Ag specifice;
Inocularea intraperitoneală la cobai masculi: R.prowazekii  provoacă febră, iar  R.typhi – inflamaţie scrotală

Tratamentul tifosului exantematic: Antibiotice care penetrează intracelular: Tetracicline (doxiciclina, minociclina); Cloramfenicol;
Rifampicina, eritromicina, ciprofloxacina
Profilaxia tifosului exantematic: Măsuri antiparazitare: despăduchere, deratizare, respectarea igienei
Profilaxia specifică: există vaccinuri inactivate (corpusculare şi subunitare) preparate din cultură rickettsiană izolată în oul embrionat, în
 păduchi sau în plămânii şoriceilor albi. Aceste vaccinuri conferă imunitate de scurtă durată.
Vaccinul viu, preparat din tulpina E de R.prowazekii este mai imunogen, dar are proprietăţi alergizante.
63
 Genul Coxiella reuneşte bacterii intracelulare G- (coco-bacterii), care se disting de reprezentanţii genului Rickettsia prin rezistenţa la agenţi
fizici (formează spori) şi prin structura lor antigenică diferită. Se caracterizează prin variaţie antigenică (de fază). Faza I este virulentă, faza II
este atenuată.
Specia-tip este C.burnetii , cu repartiţie mondială. Provoacă febra Q (Query fever).
Rezervorul de germeni şi sursa de infecţie îl constituie animalele (rozătoare, ovine, caprine, bovine).
Căile de transmitere la om: Aerogen (picături, praf); Alimentar (lapte contaminat); Prin vectori-artropode – foarte rar 
Profesiile expuse riscului: agricultori, veterinari, muncitori la abatoare, măcelari
După o incubaţie de 2-3 săptămâni boala debutează brutal cu febră iniţial în platou, apoi ondulantă, cefalee, transpiraţii, astenie, semne de
 bronho-pneumonie, pneumopatie atipică şi/sau hepatită.
Complicaţii – endocardita subacută sau cronică cu hemoculturi negative.

Diagnosticul de laborator al febrei Q

Izolarea bacteriilor din bioptate (ficat, tegument, valve) sau din sânge. Se efectuează inocularea cobailor, a oului embrionat de găină sau a
culturilor de celule. Tulpina izolată se identifică în RIF
Depistarea rapidă a C.burnetti în prelevate prin RIF
Detectarea genomului cu ajutorul PCR 
Diagnosticul serologic: RFC cu Ag de faza I şi II (existenţa Ac anti-faza I este utillă în diagnosticul endocarditelor); RIFI (permite separarea
IgG, IgM şi IgA); creşterea titrului Ac IgA este specific în endocardite; ELISA.

109. Caracterele morfobiologice ale virusurilor gripale (clasificarea in serogrupuri si serotipuri, morfologia, structura virionului,
structura antigenica, variabilitatea genetica). Patogeneza gripei. Diagnosticul de laborator al gripei. Prelevatele, metodele de
diagnostic (virusoscopica, virusologica, serologica). Profilaxia si terapia specifica a gripei.
FAMILIILE ORTHO- ŞI PARAMYXOVIRIDAE
Mixovirusurile reunesc virusuri ARN- cu afinitate pentru mucoproteine (myxo – mucus) repartizate în 2 familii: Orthomyxoviridae;
Paramyxoviridae

FAMILIA ORTHOMYXOVIRIDAE
Genuri: Influenzavirus A (virusul gripal A); Influenzavirus B (virusul gripal B); Influenzavirus C (virusul gripal C); Thogotovirus (virusurile
Dhori şi Thogoto)
Agenţii cauzali ai gripei – infecţie respiratorie acută cu simptome sistemice importante.
Tipul A provoacă pandemii periodice (1918 – 20 mln decesuri, 1957, 1968, 1977)
Tipurile A şi B – epidemii regionale şi locale. Anual – 3-5 mln cazuri grave, 300 – 500 mii decesuri
1933 – prima cultură de virus gripal uman (Smith, Andrewes şi Laidlaw).

MORFOLOGIA, COMPOZIŢIA CHIMICĂ A VIRUSULUI GRIPAL tipul A

Particule rotunde, 80-120 nm, sau filamentoase, constituite din:
1. Genom = 8 segmente de ARN
2. Capsida (NC) – tubulară, de simetrie helicoidală, separată pentru fiecare segment
3. Supercapsida:
 Dublu strat lipidic extern (origine celulară)
 Strat intern proteic (matrice, prot. virale M1, M2) – asigură legătura dintre GP de suprafaţă şi NC; M2-canal ionic
 2 tipuri de GP înserate în membrană: hemaglutinina - HA (H) şi neuraminidaza -NA (N), distincte morfologic şi biologic
(virusul gripal C – doar HA)
 Hemaglutinina (HA, H) H1 – H16
Trimer compus din 2 polipeptide HA1 şi HA2
HA1 – fixarea specifică a virionilor la receptori glicopeptidici membranari (inclusiv de pe hematii), ce conţin acid N-acetilneuraminic/acid sialic
HA2 – fuziunea supercapsidei cu membrana celulei-gazdă
Anticorpii anti-HA: Inhibă fixarea virusului de celula-ţintă; Inhibă hemaglutinarea
 Neuraminidaza (NA) N1 – N9. Tetramer, polipeptid unic. Funcţii : Clivează legătura dintre acidul sialic şi glucidul alăturat (tratarea celulelor cu
neuraminidază impiedică infecţia celulei cu virus). Asigură detaşarea virionilor înmuguriţi prin eliminarea acidului neuraminic/sialic din
receptorii celulari
Anticorpii anti-NA limitează diseminarea virionilor 
STRUCTURA ANTIGENICĂ: Ag interne NP şi M, specifice de tip A,B,C; Ag externe HA şi NA, specifice de subtip şi de variantă. 16
variante de HA (H1-H16) şi 9 de NA (N1-N9), asociaţiile lor formează subtipuri de virus A. La om – N1, N2 şi H1, H2, H3 (H1N1; H2N2;
H3N2)
Variaţii antigenice ale ha şi na:
Variaţii Ag minore – drift (mutaţii punctiforme, modifică câţiva AA din HA sau/şi NA cu aparitia unor varietăţi de serotipuri, caracteristic
 pentru tipurile A şi B) – provoacă epidemii fiecare 3-4 ani.
Variaţii Ag majore – shift (recombinaţii genetice, schimbarea completă a unui sau câtorva segmente genomice –HA, NA, P, M, etc. Determina
mutaţii importante, aparitia serotipurilor noi) - provoacă pandemii.

Cultivarea virusului gripal: Ou embrionat de găină (cavitatea amniotică şi alantoică); Culturi de celule (fibroblaşti de pui, culturi primare de
rinichi de maimuţă, etc); Reproducerea infecţiei la maimuţe, dihori
Multiplicarea virusului. Ataşarea (adsorbţia) – HA1+acid neuraminic. Penetrarea – endocitoză. Decapsidarea – fuziunea supercapsidei şi
membranei vacuolei de endocitoză, NC penetrează în nucleu prin porii membranei nucleare. Biosinteza (eclipsa): Transcrierea ARNm
(transcriptaze P1, P2, P3), Translaţia ARNm şi sinteza proteinelor virale (Ct), Replicarea genomului (ARNv....ARNc....ARNv). Asamblarea: În
citoplasmă: HA şi NA se inseră în MCt, iar M1 şi M2 o căptuşesc din interior, În nucleu: NP se asociază cu ARN-, formând NC, apoi migrează
spre zonele modificate ale MCt (via AG). EliberareA – înmugurire. NA ajută la desprinderea virionilor de MCt şi evită formarea agregatelor.
Celula rămâne aparent viabilă, dar epuizată şi moare. Citoliza este determinată de răspunsul imun citotoxic (NK, LTC).

Virusul gripal A se întâlneşte la om şi animale: porc, cal, păsări, foci, balene, etc. Virusul gripal B – om (foci)
64
Virusul gripal C – om (câine, porc). Sursa de infecţie – omul bolnav (animale? Cazuri sporadice de gripă aviară la om (H7N1, H9N2, H5N1) – 
2003/04 în Vietnam, 1997 – Hong Kong).

Virusul este prezent în rinofaringe în primele 2 zile de la debutul bolii. Mecanismul de transmitere – aerogen, prin picături Flugge (tuse, strănut).
Virusul se propagă în căile respiratorii superioare şi inferioare, inducând o inflamaţie a mucoasei şi edem al laringelui, traheii şi bronhilor.
Celulele epiteliale ciliate sunt distruse (fără a afecta celulele bazale). Procesul regenerativ începe cu ziua a 5 şi repararea completă a epiteliului
are loc în 1 lună. Contingent de risc - persoane în vârstă, copii, imunodeprimaţi, bolnavi cu maladii cronice cardiovasculare, respiratorii,
insuficienţă renală, diabet.

Forme clinice:
o Gripa inaparentă , asimptomatică
o Gripa comună  (benignă, durata 4-7 zile). Incubaţia câteva ore - 2 zile. Debut brutal, cu frison, febră, cefalee, rinoree, tuse, mialgii,
artralgii, anorexie, astenie (IFN?). Complicaţii (infecţii secundare bacteriene): otite, sinusite, bronşite, bronhopneumonii, etc.
Complicaţii rare: sindromul Reye (encefalită acută cu degenerescenţa ficatului); sindromul Guillain-Barre (poliradiculonevrită).
o Gripa malignă (pneumonie virală primitivă cu edem pulmonar şi IRA)

Prelevate: lavaje/aspiraţii nazale, traheale, expectoraţii bronşice (în primele 48 ore)

Examenul virusoscopic –microscopia electronica, RIF
Examenul virusologic
1. Izolarea în oul embrionat de găină de 10-11 zile sau culturi de celule (MDCK).
2. Indicarea virusului – activitate hemaglutinantă faţă de eritrocite de cobai, găină, curcan a lichidului amniotic şi alantoic, hemadsorbţia
lor pe cultura de celule.
3. Identificarea – RIF, RIHA, RIHAds, RN
Detectarea Ag virale în sedimentul celular (RIF, ELISA)
Detectarea genomului viral
Serodiagnosticul gripei: Retrospectiv, de confirmare. Se examinează seruri perechi. Se determină creşterea titrului de Ac de 4 ori, sau prezenţa
Ac Ig M. Reacţii: RFC cu Ag NP (determinarea tipului), RIHA cu suşa virală circulantă, ELISA, RN
Imunitatea: celulară (LTC, NK), umorală (Ig G, Ig A), specifică de subtip.

Tratamentul gripei:  Amantadină, rimantadină. Împiedică pătrunderea NC în citoplasma celulei infectate cu virus A. Posibilitate rezistenta
tulpini. Zanamivir, oseltamivir. Au structura similară acidului neuraminic. Inhibă activitatea NA, împiedicând eliberarea virusurilor A şi B şi
diseminarea lor prin mucus, determină agregarea virionilor. Interferon, unguent oxolinic.Tratament simptomatic (antipiretice, antibiotice, etc)
Profilaxia specifică a gripei: Vaccinuri inactivate: conţin 2 tulpini de virus A (H1N1 şi H3N2) şi o tulpină B, cultivate in ovo şi inactivate cu
 beta-propiolacton. Inoculare i/m, s/c; Ig G persistă 5-6 luni. Vaccinuri vii atenuate: tulpinile sunt cultivate in ovo la 25 C, atenuate prin pasaje
multiple. Administrare intranazală prin aerozol, imunitate locală (Ig A). Vaccinuri subunitare: constituite din HA şi NA

110. Familia Picornaviridae. Genul Enterovirus. Caracterele morfobiologice ale virusurilor poliomielitice (morfologia,
structura virionului, structura antigenica). Patogeneza poliomielitei. Diagnosticul de laborator. Prelevatele (recoltarea,
prelucrarea prealabila), metodele de diagnostic (virusologica, serologica). Profilaxia specifica a poliomielitei.
FAM. PICORNAVIRIDAE. agenti patogeni ai unor imbolnaviri digestive, respiratorii, uneori nervoase, +/- exantem la om si animale (bovine,
 porcine, simiene)
Clasificare: Genul Enterovirus - boli la om, Genul Rhinovirus - boli la om, Genul Cardiovirus, Genul Aphtovirus
Genul Enterovirus
Clasificare: 68 serotipuri (antigenicitate, imbolnaviri): v. Poliomielitice 1, 2, 3; v. Coxsackie: grup A (23 serotipuri), grup B (6 serotipuri); v.
Echo: 32 serotipuri ; Enterov. (Ev): 68- 71; v. Hepatitei A (Ev 72)
Caractere comune
Morfologie
virioni sferic , 27-30nm, neinveliti
• capsid : cubica (icosaedric, 60 subunitati (organizate in 1 2 pentamere); subunitatea are 4 proteine capsidale (VP1, VP2, VP3 in exterior 
si VP4 in interior)
• genom: ARN m.c., sens +, are atasat o VPg cu rol de initiere replicare
Structura antigenica depinde de epitopii exteriori VP1, VP2 si VP3 induc Ac SN, v.polio VP1 rol in SN. Diferente Ag prin: RSN,
imunodifuzie - in gel, RFC. Reactii incrucisate : v.polio 1 si 2

Actiunea agentilor fizici si chimici: rezista zile la +220C si n sapt. la +40C. distruse la +500C; ionii Mg++ rol protector (Mg Cl2 stabilizator 
vaccin ); conservare indelungata : - 70 0C ; UV, deshidratarea: inactivare rapida; Incorporarea de coloranti (rosu neutru, acridin orange) le
sensibilizeaza la lumina. lipsa invelis: rezistenta la solventi lipidici (eter, cloroform) detergenti. rezistente la: lizol, fenol, derivati de amoniu
cuaternar. sensibile la: formol (0,3%), clor, guanidina

 Multiplicare:
1. adsorbtia pe receptori dep. de: pH si electroliti; la om: gena de pe cromozom 19 codifica receptor pentru v. polio
2. patrundere: viropexie
3. decapsidare, pierdere VP4 :
4. eliberare ARNv care devine ARNm, tradus la ribozomi
5. sinteza poliproteina gigant, scindare in P1 apoi clivare in VPO, VP3, VP1 si P1 si P3 (clivare in replicaze si proteaze = VPg care
initiaza sint. ARN si ARN polimeraza)
6. prod. de ARN progen sens + se face cu ARN polimeraza care sintetiz. catene complementare sens- apoi de sens + , concomitent cu
sint. proteine virale
7. asamblarea in reticulul endoplasmatic
ciclu infectant: 5-10 ore (particule/celula = 10 5)
65
V. POLIOMIELITIC
 Poliovirus
Clasificare – serotipuri: tip 1: Brunhilde; tip 2: Lansing ; tip 3: Leon

cultivare: culturi primare rinichi maimuta, amnios uman, linii continue: KB, HeLa, Hep2
efect citopatic: rotunjire, crestere refringentei, picnoza, degenerare, desprindere
det. plaje circulare, clare, margini nete – folosite la clonarea tulpini atenuate
animale: cimpanzei, maimute Rhesus, Cinomoglus: inoculare i. medulara, i. cerebrala sau orala: viremie, eliminare v. fecale, paralizii flasce si
r.i. umoral
manifestare infectie: asimptomatica/imbolnavire minora – majoritara. afectare sistem nervos, meningita aseptica si/sau poliomielita paralitica
severa
evolutie: patrundere: orofaringe, transport tesut limfoid (rinof., placi Peyer), multiplicare, diseminare limfatica, viremie tranzitorie cu
manifestari clinice minore (respiratorii, digestive). Uneori multiplicare masiva tesut r.e. cu viremie persistenta si invazia sistemului nervos; virus
 prezent sange inainte debut clinic (+/- paralizii); infectare sanguina a sistemului nervos, diseminare pe axoni, clinic: febra, cefalee, redoarea
cefei, paralizii flasce (leziuni neuroni motori coarne ant. maduva = poliomielita paralitica acuta). Posibila invazie a creier, talamus, hipotalamus,
nuclei cerebelosi, trunchi cerebral, cortex motor = poliomielita bulbara/encefalita poliomielitica cu evolutii extrem de grave. Lezare nervi
cranieni: paralizia faringe, paralizia corzi vocale (perechea X), paralizii o culare (perechea V)
leziuni neuronale/extraneuronale: cromatoliza, distructie masiva, neuronofagie; edem, proliferare cel., infiltrat perivacular limfocitar (ggl ., placi
Peyer, miocard). factori predispozanti: traume, efort fizic, sarcina, injectii, amigdalectomie. incubatie 7-14 zile

 Imunitate :
• dupa boala sau vaccinare: rezistenta indelungata de tip
RIU:
 Ac neutralizanti fata de VP1 si VP2 apar inainte debut (multiplicare intestinala si tesut limfoid)
 Ac circulanti previn diseminarea, nivel maxim 2-6 sapt., persista toata viata
 Ac FC apar mai tirziu si dureaza mai putin
 Ac SN si FC trec pasiv la copil = rezistenta 0-6 luni
imunodeficienti: fac boala atipica cu afectare s.n.
• imunitatea locala:
IgA impiedica reinfectia la intestin
amigdalectomia scade rezistenta locala

 Epidemiologie: raspindire globala; fosta endemica zone calde si epidemica zone remperate; eradicare: 2000; sursa de v.: om cu infectie
inaparenta; transmisie: fecal-orala (direct/indirect: apa, alimente infectate, secretii faringiene);
v. prezent in orofaringe n. zile inainte debut; eliminare fecale: 3-6 sapt dupa imbolnavire; susceptibilitate: generala

 Profilaxie:
vaccin inactivat (Salk): preparat culturi rinichi maimuta, inactivat formol 
1. confera imunitate umorala (blocheaza v. la orof)
2. elimina posib de mutante si revertanti
3. utilizabil in zone tropicale
4. utilizare imunodepresati
5. necesita rapeluri numeroase
vaccin viu atenuat (Sabin): preparat pe diploide umane sau culturi simiene 
1. induce i. locala si umorala persistenta (toata viata)
2. blocheaza multiplicarea intestinala
3. administrare orala
4. posiblie reversii si mutante virulente
5. transmitere v. vaccinale la neimunizati
6. paralizii post vaccinale (1 caz/1milion vaccinari)
vaccin ADN recombinant (de viitor din polipeptide virale VP1 sau genom viral

111. Familia Picornaviridae. Genul Enterovirus. Caracterele morfobiologice ale virusurilor Coxsackie (morfologia,
structura virionului). Clasificarea dupa structura antigenica. Rolul in patologia umana. Diagnosticul de laborator al infectiilor
cauzate de virusurile Coxsackie. Prelevatele (recoltarea, prelucrarea prealabila), metodele de diagnostic.
Coxsackie virus
 Relatii virus – celula gazda
cultivare: culturi de celule:
V. Coxsackie B: culturi primare rinichi maimuta, rinichi embrionar, amnios uman
V. gr. A: linie continua RD  ECP: rotunjire, desprindere
animale: V.C grup A inoc. soarece n.n. (i. cerebral, subcutanat, i. peritoneal)  polimiozita, edem/necroza musculaturii striate, paralizii flasce;
VC grup B: meningoencefalita (encefalomalacie), pancreatita, miocardita, hepatita si necroza tesut adipos
 Patogeneza – clinica
 patrundere: respiratorie si digestiva, diseminare sanguina cu localizari diverse:
herpangina: debut brusc, febra, disfagie (vezicule, papule, zone rosii pe pilieri, palat, amigdale). Evolutie benigna (4-6 zile). Afectare copii.
Boala – gurii, mainilor si picioarelor: herpangina, exantem maculopapular si veziculos bulos (maini, picioare, fese). Vindecare 7-14 zile
Pleurodinia, mialgia epidemica (boala Bornholm): febra, stare generala alterata, durere retrosternala (diafragm), +/- pericardita
Miocardita: la nou-nascut (transmitere perinatala), frecvent fatala; adult benigna
Menigite aseptice, pancreatite, nefrite, malformatii congenitale (gravide)
 Imunitate:
66
specifica de serotip: evid. prin RSN, IF, ELISA
Ac SN apar la 7 zile, max. 3 saptamini, persista indelungat.

 Epidemiologie: raspindire globala. endemo- epidemic (vara – toamna); focare epidemice colectivitati (scoli,crese)
sursa: om. transmisie: fecal – orala; aerosoli. susceptibilitate: generala

DIAGNOSTIC LABORATOR 
 produse patologice: materii fecale, exsudat faringian, l.c.r., cheag sanguin, lichide veziculare, exsudat conjunctival, probe necroptice (maduva
spinarii, perete – continut intestinal, muschi toracici, formatiuni nervoase)
izolare
 culturi celulare
v Coxsackie B, V.polio, V.Echo : culturi primare rinichi maimuta, diploide umane
V.Coxsackie A: lina celulara RD
 animale:
V.Coxsackie A si B: soarece nou-nascut
identificare :
 culturi celulare : SN cu seruri specifice de tip (Polio, Coxsackie B si Echo)
 animale : SN la v Coxsackie A
diagnostic serologic:
Det. Ac pe probe duble (0-2/3 sapt) prin: SN, RFC, HAI, ELISA, precipitare in gel, reducerea plajelor 
diagnostic de certitudine:
virus izolat si r.i. serc (crestere de 4 ori a Ac)
tablou clinic caracteristic (paralizii)
context epidemiologic pentru enteroviroze

112. Familia Picornaviridae. Genul Enterovirus. Caracterele morfobiologice ale virusurilor ECHO (morfologia, structura
virionului, structura antigenica). Rolul in patologia umana. Diagnosticul de laborator al infectiilor cauzate de virusurile
ECHO. Prelevatele (recoltarea, prelucrarea prealabila), metodele de diagnostic.
Echovirus. Grupa: Grupa IV ((+) ssRNA). Familie: Picornaviridae. Genul: Enterovirus. Spe cia: Human enterovirus B. Subtipul:
Echovirus
Un echovirus este un tip de virus ARN care aparţine Enterovirus gen de familie Picornaviridae. [1] Echoviruses se găsesc în tractul gastro-
intestinal (prin urmare, ea fiind parte din genul enterovirus), precum şi expunerea la virusul cauzeaza infecţii oportuniste şi alte boli. Echovirus
este foarte infecţioas, iar obiectul său principal este de copii. Echovirus se numără printre principalele cauze de boli acute febrile la sugari şi
copii mici, si este cea mai frecventa cauza de meningită aseptică. [3]In cazul unui sugar infectare cu acest virus după naştere poate provoca boli
sistemice grave, şi se asociaza cu o mare rata a mortalităţii infantile. Echovirus poate imita simptomele provocate de alte infecţii bacteriene
comune şi virale.
Structura şi infecţii virale: echovirus are 24-30 nanometri (nm), şi este similar cu alte virusuri, deoarece are o capsidă goala de proteine, care
reprezintă 75% din particule de virus care înconjoară un nucleu dens central al ARN-unicatenar. Acest ARN-ul are o lungime de aproximativ
7,5 kilobase (KB), conţine o replicaza ARN, codificarea de proteinevirale, şi un singur polyprotein care este responsabil de formarea de
 proteine structurale şi alte proteine necesare pentru replicarea celulară. Proteinele structurale determina domeniul gazdă şi joacă un rol foarte
important în realizarea genomului ARN-ul în citoplasma celulelor gazdă noi.

Unele replicari virale a unui echovirus are loc în nazofaringe după infecţare şi apoi se extinde la ganglionii limfatici regionali. Cu toate acestea,
cele mai multe particule virale sunt înghiţite şi ajunge la nivelul tractului intestinal mai putin, în cazul în care virusul se presupune că se leagă de
receptori specifici. Virusul se răspândeşte apoi la inferior tractului intestinal, replicinduse dar care nu provoacă nici un efect major celular de-a
lungul drumului. Apoi, virusul se răspândeşte la multe siste-uri secundare în organism, cum ar fi sistemul nervos central, ficatul, splina, maduva
osoasa, inima şi, în final la plămâni. Adiţional replicarea virusului va avea loc, provocând simptome 4 - 6 zile de la infectare
Simptome si diagnostic: Imbolnavirea cu Echovirus apare în mod disproporţionat la bărbaţi. Infecţia în primele două săptămâni de la naştere
 poate provoca efecte devastatoare şi potenţial boli letale . La această populaţie, decesul de obicei rezulta de la insuficienţă hepatică copleşitoare
sau miocardită, mai degrabă decât infecţiile sistemului nervos central. Copiii mai mari şi adulţii au un prognostic mai bun. Miocardită este cea
mai frecventă complicaţie la adulţi.
Infecţii Echovirus pot apărea la oameni de toate grupele de vârstă. Cu toate acestea, mai în vârstă, scade producerea de anticorpi specifici pentru
a echovirus. Mai multe studii efectuate în timpul epidemiilor arată că sugarii devin infectati cu rate mai mari decât copiii mai mari şi adulţi.
Prelevate: Spalatura nazofaringiana,singe materii fecale LCR 
Diagnostic: Virusoscopia. Se izoleaza in culturi de celule are efect citopatic. Identificarea Rnpe culturi de celule RHAI, RIF,
Serologic:RN<RIF<RFC
Tratament: Nici un tratament specific pentru infecţia cu echovirus nu este în prezent disponibila. Aceasta este direcţionata la ameliorarea
simptomelor.

113. Virusurile hepatitice. Virusurile hepatitelor A si E. Clasificarea (familie, gen, sp.). Caracterele morfobiologice.
Markerii serologici. Patogeneza hepatitelor A si E. Diagnosticul de laborator al hepatitelor A si E. Prelevatele, metodele de
diagnostic. Profilaxia specifica.
HEPATITE – leziuni inflamatoare ale ficatului
ORIGINE – infecţioasă, medicamentoasă, toxică, autoimună, etc
Hepatitele virale – leziuni determinate de acţiunea citopatică directă a virusului în cauză, sau, mai frecvent, de reacţia imună contra celulelor 
hepatice infectate.
VIRUSURILE HEPATITICE
Virusuri dominant hepatotrope
1. Virusul hepatitei A – HAV- (fam. Picornaviridae)

67
 2. Virusul hepatitei B – HBV- (fam. Hepadnaviridae)
3. Virusul hepatitei C – HCV- (fam. Flaviviridae)
4. Virusul hepatitei D – HDV - (neclasificat)
5. Virusul hepatitei E – HEV - (fam. Hepeviridae)
6. Virusul hepatitei G – HGV?
7. Virusurile TT (Circovirus ?)
8. Virusuri ce afectează ficatul ocazional: Coxsackie, virusul citomegalic (CMV), virusul Epstein-Barr (EBV), virusul herpes simplex
(HSV), ş.a.
MANIFESTĂRI CLINICO-BIOLOGICE ALE HEPATITELOR 
Incubaţia – variabilă (15 zile – 6 luni)
Gravitatea – hepatitele A şi E au evoluţie benignă, hepatitele B, C, D – acute şi cronice, complicaţii grave
Forma clinică clasică – febră, artralgii, astenie, erupţii, dereglări digestive, urmate de icter (3 săptămâni), asociat cu anorexie, oligurie,
decolorarea maselor fecale, bilirubinurie.
Forme anicterice, asimptomatice (80-90% cazuri)
Hepatita fulminantă – foarte gravă
Hepatita cronică persistentă şi cronică activă  (cu citoliză)
Complicaţii – ciroză, cancer primitiv al ficatului
Manifestări extrahepatice, determinate de complexe imune circulante – periarterită nodoasă, poliartrită, glomerulonefrită, poliradiculonevrite,
etc.
RM - ţară endemică prin hepatitele B şi C. Indicele de prevalenţă a HBV este de peste 8%, iar al HCV de 5%.

VIRUSUL HEPATITEI A
Familia Picornaviridae
Genul Hepatovirus
Specie Virusul hepatitei A (HAV)
Dimensiuni – 28-30 nm
Genom – ARN+, liniar 
Capsidă – icosaedrică, 60 capsomeri, compuşi fiecare din 4 polipeptide VP1, VP2, VP3, VP4
Rezistenţă: totală la 600C – 1 oră, parţială - 12 ore, rezistă la % de clor uzuale. Inactivat de formol, beta-propiolacton, UV, hipoclorit de sodiu.
Se cunosc 7 genotipuri (om, maimuţe)
Cultivarea : Marmozete, cimpanzei, Celule de hepatocarcinom uman; Celule diploide umane; Celule din rinichi de maimuţă
Receptorul celular – mucina (GP membranar). ECP nu provoacă
Sursă şi rezervor de infecţie – omul bolnav
Mecanismul de transmitere – fecal-oral (mâini murdare, alimentele, apa contaminate); cazuistic – transfuzional
HAV se multiplică în ţesutul limfoid intestinal şi citoplasma hepatocitelor. Se elimină cu masele fecale după 2 săptămâni de la infectare,
diminuează odată cu apariţia semnelor clinice. Viremia – 1-2 săptămâni.
Hepatocitoliza este determinată de LT CD8, NK.
Incubaţia – 30 zile (15 – 50 zile)
Forme clinice – forme asimptomatice (90%), forme benigne (1-2 săpt.), rareori – forme grave, fulminante. Lipsa cronicizării!
Markerii virali în cursul maladiei:
• HAV (Ag viral) (mase fecale, sânge) în ultimele 2 săptămâni de incubaţie şi câteva zile de la apariţia icterului
• IgM anti-HAV – depistate de la debutul fazei icterice, titru maxim peste o săptămână şi dispar după 8-12 săptămâni.
• IgG anti-HAV – persistă toată viaţa.
• ARN viral (în mase fecale, sânge, hepatocite).
VIRUSUL HEPATITEI VIRALE E (HEV)
HEV – depistat în 1983 prin ME
Familia – Hepeviridae
Genul - Hepevirus
Structura HEV
Dimensiuni – 27 – 30 nm
Genom – ARN+ (descris în 1990)
Capsidă – icosaedrică (proteină unică glicozilată)
HEV se repartizează în 3 grupe genomice: I – asiatică, II – mexicană, III – nord-americană (include şi tulpini po rcine)
Sursa de infecţie – omul bolnav
Mecanismul de transmitere – fecal-oral (apă, alimente), posibil parenteral (la hemofili, persoane cu transfuzii, hemodializă)
Perioada de incubaţie – 30 zile
Clinica – hepatită acută, asemănătoare cu hepatita A.  Forme grave la femei gravide, în special în trimestrul III al sarcinii (20-40% mortal). Risc
de avort şi naştere prematură (12 – 30% cazuri)

Markerii HEV:
• Virusul (Ag viral) prezent în mase fecale în faza acută (ME)
• IgM (3 luni de la debut) şi IgG anti-HEV
• Genomul viral în mase fecale, hepatocite

114. Virusurile hepatitice. Virusul hepatitei B. Clasificarea (familie, gen, sp.). Caracterele morfobiologice. Markerii
serologici. Patogeneza hepatitei B, consecintele. Diagnosticul de laborator al hepatitei B. Prelevatele, metodele de diagnostic.
Profilaxia specifica.
68
Ag “Australia” a fost detectat în 1964 de Blumberg, actualmente numit Ag HBs
HBV – virus ADN, ciclul de replicare comportă o etapă de transcripţie inversă
Extrem de contagios şi prezent în titruri mari în lichide biologice. Provoacă hepatite acute, chiar fulminante, hepatite cronice, ciroză,
hepatocarcinom.
Peste 350 mln persoane infectate în lume.
Peste 1,5 mln decesuri anual.
Clasificare: Familia – Hepadnaviridae; Genul – Orthohepadnavirus; Specia – Virusul hepatitei B (HBV)
Morfologia: Particule sferice de 42 nm (particulele Dane), infecţioase – virionul complet (109 part/ml). Particule sferice, lipsite de acid nucleic,
de 22 nm, neinfectioase; Structuri tubulare, 200-700 nm lungime, neinfectioase

Structura HBV (particula Dane)

Genomul: ADN circular bicatenar parţial (2/3). Posedă catena lungă L(-) şi catena scurtă S(+). Se disting 8 genotipuri (A – H).
Nucleocapsida (NC, core) – icosaedrică, comportă Ag HBc, asociat cu Ag HBe (solubil). În NC se află şi ADN-polimeraza şi timidin kinaza.
Supercapsida – dublu strat lipidic asociat cu proteine virale (Ag HBs). Un receptor pentru albumină din supercapsidă intervine la etapa de
 penetrare a virusului.
Rezistenţa : HBV este rezistent la acţiunea eterului, la desicare şi căldură.
HBV îşi păstrează infecţiozitatea mai mulţi ani la -20 grade, câteva luni la +30 grade, câteva ore la +60 grade. Este distrus la fierbere şi cu
hipoclorit de sodiu. Animale experimentale – maimuţe cimpanzei.

Structura antigenică a HBV (markeri epidemiologici)

 Ag HBs, de suprafaţă. Posedă determinanţi de grup ( a) şi de tip (d/y şi w/r ). Serotipuri ale Ag HBs : ayw, ayr, adw, adr , etc. Anticorpii
anti-HBs au rol protector.
 Ag HBc, din NC, nu este detectabil în ser, doar în nucleul hepatocitelor infectate.
 Ag HBe, solubil, component al NC. Prezent în ser şi martor de infecţiozitate (replicare virală).
 ADN polimeraza
 Timidin kinaza
Ag suscită sinteza Ac anti-HBs, anti-HBc, anti-HBe, anti-ADN polimerază.

Multiplicarea HBV
Virusul penetrează în hepatocit debarasat de supercapsidă datorită receptorului său pentru albumină. După decapsidare ADN este completat de
 polimeraza virală, devenind bicatenar. ADN-ul viral pătrunde în nucleul celulei.
ARN polimeraza gazdei transcrie catena ADN L(-) în ARN-pregenomic (+) şi ARNm. În citoplasmă are loc translarea ARNm şi sinteza
 proteinelor virale. ARN-pregenomic (+) este încorporat în capsidă şi ADN polimeraza virală sintetizează catena L (-) – activitate de
reverstranscriptază. Pe matricea catenei L (-) este sintetizată catena S (+). Polimeraza manifestă activitate de RNază H şi degradează ARN-
 pregenomic. NC capătă supercapsida la nivelul MCt şi virionul nou format este eliberat prin înmugurire (particulele Dane, infecţioase).
Proteinele externe (HBs) sunt produse în exces şi se asamblează în ser în particule sferice sau tubulare, neinfecţioase. HBV nu este citolitic.
Hepatocitoliza este determinată de răspunsul imun al gazdei. Hepatocitele infectate prezintă pe suprafaţa lor antigene virale, ce stimulează un
răspuns imun. Limfocitele T CD8 şi celulele NK atacă şi distrug celulele bolnave, iar anticorpii specifici neutralizează virusul circulant.

DE REŢINUT !!!
1. ADN viral dublu catenar este extrem de stabil, poate persista sub formă de plasmidă în hepatocit, fiind la originea portajului cronic şi
fenomenelor de reactivare.
2. ADN viral se poate integra în cromozomul hepatocitelor (acţiune oncogenă posibilă).
3. Implicarea transcriptazei inverse se află la originea unei rate de mutaţii crescute (rezistenţă la chimioterapice, eşec în cursul
seroterapiei sau vaccinare, mutante fără Ag HBe).

Patogeneza hepatitei virale B

Sursa de infecţie – omul. HBV este prezent în sângele bolnavului, secreţii genitale şi spermă, salivă, lapte, urină, lacrimi.
Căile de transmitere a HBV:
1. Parenteral prin sânge şi derivate (transfuzii, tratament cu produse sangvine, activitate profesională, injecţii cu seringi contaminate
-toxicomani, tatuaj, piercing, acupunctură).
2. Sexual (homo-/hetero-).
3. Vertical – de la mamă la copil (la naştere sau în perioada neonatală).
4. Transmiterea directă (contact, sărut) nu este exclusă.
5. Riscul infecţiei prin injecţie – 20-30%
6. Contagiozitate sangvină extremă – de 10 ori superioară infecţiei cu HCV şi de 100 ori – HIV.
Perioada de incubaţie - 30–180 zile (10 săptăm)
Perioada de stare – simptomatică la 20-30% pacienţi (forme anicterice 70-80%)
Vindecare – 90%
Hepatita virală B poate evolua spre cronicizare (10% la persoane imunocompetente).
Hepatita fulminantă – 0,1 - 1%
Ciroza hepatică sau cancer – 20%

CINETICA MARKERILOR 
 Hepatita acută
o Ag HBs este primul marker depistat în ser după 1-3 luni de la contagiu, persistă 1-2 luni şi dispare peste câteva săptămâni după
normalizarea transaminazelor. Persistă la purtătorii cronici.
o Ag HBe apare imediat după HBs, marker de replicare virală, dispare înaintea Ag HBs.
o Ac anti-HBc (IgM) apar peste 2-4 săpt după Ag HBs.

69
 o Ac anti-HBe apar după încetarea replicării virale, odata cu dispariţia Ag HBe. Marker de pronostic favorabil.
o Ac anti-HBs apar peste 2-3 săptămâni după dispariţia Ag HBs (  fereastră imunologică ). Neutralizanţi. Markeri ai vindecării.
Lipsesc la purtătorii cronici.
Evoluţie favorabilă: dispariţia Ag HBs şi Ag HBe, apariţia succesivă a Ac anti-HBc, anti-HBe şi anti-HBs.
 Hepatita fulminantă – prezenţa constantă a IgM anti-HBc în titru înalt.
 Hepatite cronice (evoluţie peste 6 luni).
 Hepatită cronică activă (persistenţa Ag HBs, Ag HBe şi Ac anti-HBc - IgG).
 Hepatită cronică persistentă (Ag HBs, Ac anti-HBe, anti-HBc) - purtător cronic de Ag HBs. (Reactivări sunt posibile, supraveghere
necesară).

115. Virusurile hepatitice. Virusul hepatitei C. Clasificarea (familie, gen, sp.). Caracterele morfobiologice. Markerii
serologici. Patogeneza hepatitei C, consecintele. Diagnosticul de laborator al hepatitei C. Prelevatele, metodele de diagnostic.
Profilaxia specifica.
Familia Flaviviridae, Genul Hepacivirus,
Dimensiuni – 55-65 nm. Genom – ARN+, liniar. Heterogenitate genetică - se disting 6 (11 ?) genotipuri şi numeroase subgenotipuri. HCV
circulă sub forma de un amestec complex şi instabil de populaţii virale genetic distincte. În Europa predomină genotipul 1, care este mai puţin
sensibil la tratamentul cu IFN. Capsida – icosaedrică, proteină unică. Supercapsida – derivată din membrana reticulului endoplasmatic, cu 2
glicoproteine virale E1 şi E2.
Replicarea HCV are loc in citoplasma hepatocitelor şi a celulelor mononucleate din sânge
Markeri epidemiologici – Ag HCV, Ac anti-HCV, ARN viral
Transmitere: Prin transfuzii, transplant de ţesut şi organe, Droguri administrate i/v, Nozocomial (în mediu medico-chirurgical, stomatologie,
 piercing, tatuaj, acupunctură), Vertical , Sexual, Intrafamilial (foarfece, peptene, aparat de ras, etc)
Incubaţia – 4 – 12 săptămâni
Hepatita C acută: 70-90% - asimptomatică, activitatea serică a transaminazelor (în special ALAT) este moderat crescută şi tranzitorie, uneori
oscilantă. Se poate vindeca spontan în 20 % cazuri, fără a conferi imunitate completă.
Hepatita C fulminantă – co-infecţie cu HBV sau HAV.
Hepatita C cronică (80% cazuri) – persistenţa HCV peste 6 luni de la infecţia acută. Creştere cronică a activităţii ALAT, care este moderată şi
fluctuantă. Co-infecţia cu HIV – factor stimulator. Complicaţii – ciroză (20% cazuri), cancer.
116. Virusurile hepatitice. Virusul hepatitei D. Clasificarea (familie, gen, sp.). Caracterele morfobiologice. Markerii
serologici. Patogeneza hepatitei D, superinfectie si coinfectie. Diagnosticul de laborator al hepatitei D. Prelevatele, metodele
de diagnostic. Profilaxia specifica.
Agent viral defectiv, satelit al HBV, 36-37 nm. Descoperit în 1977.
Genul Deltavirus
Genom – ARN-, circular (3 genotipuri). Capsida – sferică, 2 proteine, Ag Delta. Supercapsidă – derivată din HBV, cu 3 forme de Ag HBs
Se replică în nucleu, independent de HBV, dar care îi asigură supercapsida cu Ag HBs. Manifestă efect citopatic direct sau via răspunsul imun
celular.
Markerii HDV – Ag HDV, Ac anti-HDV, ARN viral (asociaţi cu markeri ai HBV).
Mecanismele şi căile de transmitere – identice cu HBV.
Infecţia Delta se poate manifesta în acelaşi timp cu hepatita B (co-infecţie, evoluţie acută, risc de forme fulminante) sau survine la un purtător 
cronic (suprainfecţie, risc de hepatită cronică activă cu evoluţie rapidă în ciroză, forme fulminante sunt posibile).

DIAGNOSTICUL DE LABORATOR AL HEPATITELOR VIRALE

Diagnostic paraclinic: dozarea transaminazelor, bilirubinei, raportul albumine/globuline.
Trombopenie, leucocitoză, diminuarea protrombinei – factori d e “alertă”.
Diagnostic etiologic
Detectarea virionilor (ME, IME) sau Ag virale (ELISA, RIF) în bioptate hepatice sau sânge.
Detectarea AN virali întrahepatic sau în sânge (hibridare, PCR).
Evidenţierea anticorpilor antivirali în serul sangvin prin tehnici ELISA, ARI, imunoblot, RIFI
Diagnosticul hepatitei A
Evidenţierea Ig M anti-HAV (Ig G – imunitate)
Diagnosticul hepatitei B
Depistarea Ag HBs, Ag HBe, Ac anti-HBc, anti-HBs, anti-HBe, anti-polimerază în ser; Ag HBc – în hepatocit)
Diagnosticul hepatitei C
Depistarea Ac anti-HCV (80% peste 15 săpt de la expoziţie, 95% - 5 luni, 97 % - 6 luni )
Diagnosticul hepatitei D
Evidenţierea Ac anti-HDV

PROFILAXIA HEPATITELOR VIRALE

1. Control eficace al donatorilor de sânge, ţesuturi, organe, spermă, prevenirea MST şi nozocomiale, utilizarea materialelor de uzaj unic,
ameliorarea condiţiilor sanitare, etc.
2. Imunizarea activă
Anti-hepatita A – vaccin inactivat (10-20 ani).
Anti-hepatita B (vaccin recombinant Ag HBs).
Vaccin anti-hepatita D şi E– în curs de studiu.
3. Imunizarea pasivă
Imunoglobuline specifice anti- HAV, anti-HBV, anti-HEV.

Tratament specific al hepatitelor A şi E nu există.

Tratamentul specific al hepatitei B: Interferon alfa; Vidarabin, lamivudin, entecavir, telbivudin, adefovir (!!! Selecţia tulpinilor rezistente);
Imunoterapie

70
Tratamentul specific al hepatitei C: Interferon alfa; Ribavirin; Imunoterapie

117. Infectia HIV-SIDA. Virusul HIV. Clasificarea (familie, gen, variante). Structura virionului. Markerii serologici.
Celulele tinta si rezervorul celular. Patogeneza infectiei HIV. SIDA. Diagnosticul de laborator al infectiei HIV-SIDA (reste
directe si indirecte de depistare, teste de confirmare, diagnosticul serologic). Terapia specifica.
Retroviridae – familie numeroasă de virusuri ARN dotate cu o enzimă numită reverstranscriptază: ARN  ADNd.c
CLASIFICAREA FAM. RETROVIRIDAE
Subfamilia Orthoretrovirinae
Genurile: Alpharetrovirus, Betaretrovirus, Gammaretrovirus, Deltaretrovirus, Epsilonretrovirus (induc tumori şi leucemii), Lentivirus (virusul 
 HIV)
Subfamilia Spumaretrovirinae
Genul: Spumavirus (nepatogeni)

CARACTERE MORFOSTRUCTURALE GENERALE ALE FAMILIEI RETROVIRIDAE

Dimensiuni – 80-130 nm
Formă – sferică
Genom – două molecule de ARN+, capacitate de integrare în nucleu sub formă de ADN proviral
Enzima – reverstranscriptaza
Capsidă – icosaedrică
Supercapsidă – derivată din MCP, lipidică cu GP virale înserate
Ciclul replicativ este identic.
VIRUSUL HIV. STRUCTURA ŞI ORGANIZAREA GENOMULUI
HIV-1 şi HIV-2 – responsabili de Sindromului Imuno-Deficienţei Achiziţionate (SIDA)
HIV-1 – repartiţie mondială
HIV-2 – limitat la Africa de Vest
Structura virusului HIV-1 / HIV-2
Genomul: diploid – 2 molecule de ARN+ identice, nu sunt utilizate în calitate de ARNm
 Enzime: reverstranscriptaza (RT), integraza, proteaza
Capsida: în formă de trunchi de con, constituită din 2 proteine p24/26 CA (internă, majoră) şi p7,9 NC (a nucleocapsidei, asociată ARN)
Supercapsida: dublu strat lipidic de origine celulară în care sunt înserate 2 GP virale
 Gp120/125, de suprafaţă, asigură fixarea virusului la receptorul celular CD4. Regiunea V3 este responsabilă de ataşare şi induce
anticorpi neutralizanţi specifici
 Gp41/36, transmembranară, legată de gp120, responsabilă de fuziunea supercapsidei cu membrana celulară
Proteina p17/16, matrice, căptuşeşte stratul intern al SC, asociată cu proteaza
Genomul, proteinele interne (p24, p7, p17) şi enzimele constituie nucleoidul (core) viral.
Structura genomului (apr. 10 mii nucleotide)
• Gena gag (group antisens)  prot. structurale interne (p24 şi p17)
• Gena pol  (polimerase)  3 enzime: RT (p66), integraza (p31), proteaza (p9)
• Gena env (enveloppe)  o prot. precursor gp160, clivată ulterior în gp41 şi gp120
• Gene regulatoare tat, rev, nef, vif, vpr şi vpu (HIV-1) sau vpx (HIV-2)
Omologia dintre HIV-1 şi HIV-2 este de 42%, mai înaltă la nivelul genelor  gag  şi pol  (peste 50%) şi redusă la nivelul genelor env (39%).
Se disting 3 grupe genomice ale HIV-1: M, O şi N. Grupul M (major) comportă 10 subtipuri (A-H, J şi K), repartizate geografic neuniform
(majoritatea – în Africa, B – Europa occidentală si America de Nord, F – România, G – Rusia, etc).
Structura antigenică – toate proteinele şi glicoproteinele virale sunt imunogene.
Rezistenţa HIV: HIV este sensibil la solvenţi lipidici şi detergenţi, la 56 grade C este inactivat în 30 min, în 5 minute - 0,2 % hipoclorit de Na,
70% etanol, 0,2% glutaraldehidă. Labil la pH-uri extreme, radiaţii UV şi RX
Cultivarea: Celule mononucleate de la persoane sănătoase; Linii celulare din LT – MT2; Animale sensibile – maimuţele cimpanzei (HIV-1),
Rhesus (HIV-2)

Ciclul de replicare. Ataşarea HIV la celula-gazdă prin legarea gp120 la receptorul celular CD4. Rezultă o modificare conformaţională a gp120,
ce permite buclei V3 a acestei gp să se fixeze de coreceptori de pe suprafaţa celulei: CCR5 şi CXCR4, CCR3, CCR2b ş.a. Penetrarea NC prin
fuziunea supercapsidei (gp41) cu MCt. Decapsidarea şi eliberarea ARN viral asociat cu RT. Retrotranscrierea ARN+ în ADN- (RT). RT
degradează ARN+, apoi transcrie ADN- în ADNd.c., care va fi circularizat, apoi integrat (integraza) în cromozomul celular, constituind
 provirusul. Transcrierea ADNv în ARNm prin intermediul ARN-polimerazei II celulare. Sinteza proteinelor virale sub controlul factorilor 
celulari şi proteinelor reglatoare. Poliproteina gag/pol  160 kd (p17 MA, p24 CA, p7 NC, p10 (proteaza), p66 (RT), p31 (integraza). Poliproteina
env 160 kd (gp41 şi gp120); Transcrierea ARN viral (ARN+); Asamblarea NC; Eliberarea prin înmugurire la nivelul MCt modificată prin
inserarea gp virale: 10 mlrd de virioni/zi/o persoană infectată.
Variabilitatea HIV este determinată de erorile comise de RT (o eroare la fiecare 10 mii baze). Mutaţiile survin în special la n ivelul genei env
(bucla V3 din gp120, care intervine în fixarea HIV de coreceptori, reprezintă epitopul major de neutralizare). Nu există 2 suşe virale identice. La
 bolnav este prezentă o populaţie virală polimorfă, cu genomuri diferite.
Consecinţe: dificultatea de a obţine vaccin eficient; selecţia mutantelor rezistente la antiretrovirale
Celulele-ţintă şi rezervorul celular: Limfocite TCD4+ (Th) (99% de replicare, ECP-sinciţii); CPA: monocite/macrofage tisulare (replicare
slabă, ECP minim), celulele dendritice (prezente în timus, tegument, mucoase, organe limfoide, SNC şi sânge perif.). Ele au rol de vector şi
rezervor de virus (adsorb HIV la suprafaţa lor şi il transportă în organele limfoide, unde el se replică în celulele CD4+). Se disting suşe cu
tropism macrofagic (M, sau R5), utilizează coreceptorul CCR5, şi suşe cu tropism limfocitar (T, sau X4), coreceptorul CXCR4 . Limfocitele T
 pot fi infectate cu ambele suşe (prezintă ambii receptori).
În primo-infecţie – suşe R5, în stadiu de SIDA – suşe X4.
Mecanismele de distrugere a limfocitelor T CD4:
1. Liza directă a celulelor infectate (ECP).
2. Limfocitele T CD8 pot distruge limfocitele T CD4 infectate.

71
 3. Apoptoză în urma stimulării antigenice a celulelor care au fost în contact cu Ag HIV.
4. Limfocitele infectate, acoperite cu gp120 pot provoca fixarea, fuziunea şi moartea limfocitelor neinfectate.
5. Hiperstimulare celulară cu dezvoltarea anergiei celulare.

PATOGENEZA ŞI CLINICA INFECŢIEI CU HIV

Transmiterea:
 Cale sexuală (hetero-/homo-).
 Cale sangvină (toxicomani, hemofili, transfuzii de sânge sau transplante de organe, manopere medicale penetrante-injecţii,
acupunctură, tatuaj, pearcing).
 Cale verticală (in utero în ultimele săptămâni de sarcină, în timpul naşterii sau în timpul alăptării).
Evoluţia maladiei
Primo-infecţia (peste 20 zile după contaminare). Durata 2-4 săptămâni. Are loc:
1. multiplicarea intensă şi diseminarea virusului,
2. scăderea numărului de limfocite T CD4,
3. creşterea numărului limfocitelor CD8.
Diminuarea şarjei virale este determinată de răspunsul imun specific celular şi umoral (Ac anti-gp120, gp41, p24). Evoluţia poate fi
asimptomatică sau simptomatică (50%): adenopatie cervicală, febră, faringită, oboseală, mialgii, erupţii cutanate.
Faza asimptomatică, de latenţă clinică (durata aproximativ 10 ani).
Virusul se replică în organele limfoide, numărul LT CD4 diminuează lent sau rămâne stabil. Apar variante noi de virus care se multiplică, SI le
recunoaşte şi reacţionează specific, ciclul se repetă de multiple ori. Aceasta duce la diminuarea progresivă a LT CD4 şi epuizarea SI, urmată de
multiplicarea necontrolată a HIV şi dispariţia completă a limf. T CD4.
Faza clinică (SIDA) – incubaţia 8-10 ani Numărul LT CD4 500-200 celule/ml.
Se manifestă clinic prin febră cronică, pierdere în greutate, diaree, afecţiuni ale tuturor organelor şi sistemelor, infecţii oportuniste, tumori
(sarcomul Kaposi, limfome).
 Paraziţi: Toxoplasma, Histoplasma, Leishmania
 Bacterii: Mycobacterium, Salmonella , etc
 Fungi: Pneumocystis carinii, Cryptococcus neoformans, Cryptosporidium, Candida , etc
 Virusuri: HSV, HZV, CMV.
5-10% de infectaţi sunt “asimptomatici de lungă durată”.
• Şarjă virală redusă.
•  Numărul LT CD4 stabil (peste 500/ml).
• Răspuns imun celular şi umoral constant.
• Absenţa semnelor clinice.
Răspunsul imun:
Umoral – Ac anti-gp120 împiedică fixarea HIV.
Celular – LT CD8 recunosc şi distrug celulele infectate (în special LT CD4, Th).

Teste indirecte de depistare

Teste ELISA de depistare a Ac (după 22 zile de la contagiu)
Teste combinate Ag - Ac (detectarea Ag p24 şi Ac anti-p24 prin tehnici ELISA)
Teste rapide (RA cu particule de gelatină sensibilizate)
Teste de confirmare (în caz de reacţie pozitivă). Tehnica de referinţă – Western-blot (separarea el-for. a proteinelor virale, transferarea lor pe o
 bandă de nitroceluloză, tratarea cu serul cercetat, apoi efectuarea RIE). Pot fi detectaţi Ac contra tuturor Ag.
Criterii de apreciere: un ser este considerat pozitiv dacă sunt prezenţi Ac contra cel puţin 2 Ag de suprafaţă (gp160, gp120, gp41), asociaţi cu
Ac contra cel puţin o proteină internă (p24, p17 sau a enzimelor)
Teste directe
Detectarea Ag p24 (marker direct al infecţiei HIV) prin tehnici ELISA. Poate fi detectat în primo-infecţie până la seroconversie, apoi dispare şi
reapare în momentul evoluţiei spre SIDA.
Detectarea ARN-lui plasmatic sau ADNv prin teste de amplificare genică.
Prezenţa ARNv în ser denotă replicarea constantă a virusului. Determinarea şarjei virale este utilizată pentru monitorizarea unui pacient infectat.
Izolarea HIV în cultură
Se realizează prin inocularea cu plasmă sau celule mononucleate de la bolnav a unei culturi de celule mononucleate de la donatori sănătoşi.
Replicarea este detectată prin evidenţierea Ag p24, RT sau a ARNv.
Diagnosticul primo-infecţiei (markerii virali)
1. ARNv plasmatic (apare după 8-17 zile de la contagiu)
2. Ag p24 în ser (pănă la apariţia Ac anti-p24)
3. Ac anti-HIV (după 3 săptămâni de la contagiu)
4. Monitorizarea virologică a seropozitivilor 
5. Parametrii imuno-hematologici (formula sangvină, determinarea subpopulaţiilor de LT (valori absolute, raport T CD4/T CD8),
dozarea Ig, microglobulinei beta2)
6. Markerii virali (şarja virală plasmatică (ARNv), Ag p24, Ac anti-p24)

CHIMIOTERAPIA ANTIRETROVIRALĂ
După mecanismul de acţiune:
Inhibitori nucleozidici şi nucleotidici ai RT (Abacavir, Didanosin, Lamivudin, Stavudin, Zalcitabin, Zidovudin, Tenofovir)
Inhibitori nenucleozidici ai RT (Delavirdin, Efavirenz, Nevirapin)
Inhibitori ai proteazelor (Amprenavir, Indinavir, Lopinavir, Nelfinavir, Ritonavir, Sanquinavir 
Inhibitorii adeziunii şi penetrării – în curs de evaluare (CD4, T20)
72
 Inhibitor al asamblării şi eliberării - Interferonul alfa
Tratamentul este indicat tuturor bolnavilor de SIDA şi persoanelor cu numărul LT CD4+ mai mic de 350/ml.
Este indicată asocierea a 3 chimioterapice: 2 INRT + 1 IP; 2 INRT + 1 INNRT, 3 INRT, 1 INRT+1 INNRT+IP
 Dificultăţi: Durata şi costul tratamentului; Toxicitatea preparatelor; Dezvoltarea rezistenţei
Monitorizarea terapiei antiretrovirale: Măsurarea şarjei virale (copii ARNv în plasmă); Determinarea numerică a LT CD4+

PROFILAXIA: Măsuri nespecifice: prevenirea transmiterii HIV. Profilaxia specifică – dificilă:

 Existenţa a 2 virusuri HIV-1 şi HIV-2 cu numeroase subtipuri genetice şi antigenice.
 Infecţia naturală nu este stopată de răspunsul imun, iar memoria imunologică este mediocră.
  Nu este definitiv clar rolul LT CD8+ (Tc).
 Lipsa unui model animal satisfăcător.

118. Familia Herpesviridae. Clasificarea (subfamilii, genuri, spp.). Caracterele morfobiologice ale virusurilor herpetice.
Virusurile HSV 1 si HSV 2. Patogeneza infectiilor cauzate (infectia primara, latenta, reactivarile). Particularitatile de evolutie
la persoane imunocompromise. Diagnosticul de laborator al infectiilor cauzate de HSV. Prelevatele. Metodele de diagnostic.
Profilaxia si terapia specifica.
FAMILIA HERPESVIRIDAE
Virusurile herpetice - agenţi patogeni ai omului, primatelor şi altor mamifere (porci, cai, vite), ai păsărilor (găini, curcani, etc), peştilor şi
 broaştelor, reunind peste 100 de virusuri.
Clasificarea virusurilor herpetice de interes medical:
Subfamilia Alphaherpesvirinae: genul Simplexvirus (HSV-1, HSV-2); genul Varicellovirus (VZV)
Subfamilia Betaherpesvirinae: genul Cytomegalovirus (CMV ); genul Roseolovirus (HHV-6/7)
Subfamilia Gammaherpesvirinae: genul Lymphocryptovirus (EBV); genul Rhadinovirus (HHV-8)

Virion sferic, 150-200 nm diametru, constituit din:

centru dens, de forma unui mosor (bobină), de natură proteică, pe care este înfăşurat acidul nucleic;
genomul viral – ADNd.c., constituit din 80-100 gene
capsida de simetrie icosaedrică, formată din 162 capsomere;
tegument – structură proteică fibrilară, situată între capsidă şi supercapsidă;
peplos (supercapsida), dublu strat lipidic, pe suprafaţa căreia proiemină spiculi scurţi, constituţi din 5-8 glicoproteine, responsabile de
adeziune şi fuziune.
Enzime (ADN-polimeraza ADN-dependentă, timidin-kinaza, ribonucleotid-reductaza, serin-proteaza).
Caractere biologice
 virusuri dermo, limfo şi neurotrope
 determină infecţii latente, recurente
 majoritatea prezintă potenţial oncogen
  posedă numeroase enzime ce intervin în multiplicarea virală
  prezintă un spectru foarte larg de gazde şi o gamă diversă de forme clinice
 sunt virusuri fragile şi se transmit numai prin contact direct
Rezistenţa la agenţi fizici şi chimici
În stare liofilizată, la 4 grade, virusurile herpetice se menţin ani de zile.
Relativ instabile la temperaturi ambientale (+ 22 grade C), inactivate de solvenţi lipid ici, detergenţi, dezinfectanţi uzuali, pH extreme. Prezintă
sensibilitate la acţiunea inhibitorilor sintezei ADN (acyclovir, etc).

Multiplicarea virală
•  Adsorbţia virionului la suprafaţa celulei-ţintă.
•  Penetrarea NC prin fuziunea supercapsidei virale cu membrana celulară.
•  Degradarea partiala a capsidei de enzime celulare şi  pătrunderea ADN viral în nucleul celulei . Sinteza proteinelor celulare se opreşte.
•  Biosinteza: în 3 runde consecutive are loc transcrierea ARNm viral cu sinteza ulterioară a 3 tipuri de proteine: foarte precoce (alpha,
immediate early ), precoce (beta, early), care sunt în majoritate enzime şi proteine tardive ( gamma, late ), care sunt proteine de structură.
•  Replicarea ADN 
•  Asamblarea NC are loc în nucleu. Părăsindu-l prin inmugurire, NC se învelesc cu membrana nucleară internă, în care sunt înserate GP
virale imature, pe care o „dezbracă” în procesul de înmugurire prin membrana nucleară externă. În citoplasmă NC capătă proteinele
tegumentului şi sunt ulterior re-învelite în supercapsidă într-o veziculă de exocitoză, în membrana căreia se conţin GP virale mature.
• Virionii sunt eliberaţi prin exocitoză .

Celula infectată este alterată ireversibil prin:

 Inhibarea rapidă a metabolismului celular.
 Fragmentarea cromozomului şi apariţia incluziilor intranucleare – corpusculii Cowdry.
 Apariţia de sinciţii şi celule gigante.

SUBFAMILIA ALPHAHERPESVIRINAE
GENUL Simplexvirus
Specii:  Herpes simplex virus tip 1 (HSV-1); Herpes simplex virus tip 2 (HSV-2)
Cultivare:
• Culturi celulare primare umane sau din rinichi de iepure, fibroblaste de embrion de găină, linii celulare HeLa
• Ouă embrionate de găină (pe membrana chorioalantoică produc pustule –  pocks -uri)
73
 • Animale de laborator 
• Şoarece nou-născut (letal)
• Iepure (keratoconjunctivită după scarificarea corneei)
• Cobai infectat intraplantar (erupţie veziculară locală)
Patogeneza infecţiilor cu HSV
Sursa de virus – omul (90% au Ac anti-HSV1 şi 20% anti-HSV2)
Transmiterea virusului:
1. Contact direct: prin salivă sau lichidul vezicular, mai rar prin obiecte contaminate recent cu salivă (preponderent HSV-1)
2. Contact sexual (preponderent HSV 2)
3. În timpul naşterii (herpes neonatal, HSV 2)
4. Transplacentar (herpes congenital, HSV 2))
5. Prin intermediul transplantelor de organe infectate
6. Autoinocularea

Primo-infecţia este precoce, la 1-3 ani, în 90% cazuri – asimptomatică.

 Manifestări clinice:
herpesul labial
gingivostomatită (erupţie veziculară şi ulceroasă, adenopatie cervicală, febră)
kerato-conjunctivită (prezintă riscul ulceraţiei corneei şi orbirii)
eczema herpeticum (survine la pacienţi cu eczeme cronice, se manifestă ca o dermatită veziculară generalizată)
panariţiu herpetic (la personalul medical, la copii – autoinoculare)
meningite, menindo-encefalite, consecutiv infecţiei pe calea nervilor trigemen sau olfactiv (letalitate 70%).
 După infecţie (clinică sau asimptomatică) virusul se localizează în ganglionul trigemen, determinând o infecţie latentă. Genomul viral persistă 
 sub formă de episom. Replicarea ADN nu are loc, exprimându-se doar câteva gene “de latenţă”.
Reactivarea infecţiei (herpesul recurent) are loc consecutiv scăderii rezistenţei organismului: stress, radiaţii, frig, infecţii, perturbări hormonale,
etc. Virusul se propagă centrifug pe cale nervoasă, determinând o infecţie locală (frecvent la joncţiunea cutaneo-mucoasă): herpes labial, nazal,
keratita herpetică (buchet de vezicule, se acoperă cu cruste în câteva zile, vindecarea survine în 10 zile).

Infecţia cu HSV -2 Determină preponderent infecţii genitale.

Primo-infecţia are loc la persoane de 15-25 ani (primele contacte sexuale) sau la nou-născuţi (herpes congenital, neonatal). 75% cazuri primo-
infecţia este inaparentă.
 Manifestări clinice:
• herpesul genital (leziuni veziculo-ulcerative ale penisului, vulvei, vaginului, colului uterin, perineului, feselor, proctita herpetică.
După infecţia primară virusul rămâne latent în ganglionii lombari şi sacrali, determinând recurenţe, cu aceeaşi localizare, care sunt mai
 puţin severe.
• herpesul neonatal. Contractat de nou-născut la naştere sau de la personalul medical cu herpes oral sau panariţiu herpetic. Se manifestă
 prin septicemie sau conjunctivită. Netratat progresează cu diseminare viscerală şi deces (65%). Infecţia poate fi asimptomatică.
• infecţie congenitală. Transmiterea transplacentară determină malformaţii congenitale, vicii.
• cancer de col uterin şi vulvar.
 La gazde imunocompromise infecţia cu HSV evoluează grav, cu diseminare masivă şi afectarea organelor interne. Recurenţele sunt mai
 frecvente, cu ulcerare, necroză, extindere.

Răspuns imun: umoral şi celular, se instalează după 1-3 săptămâni de la infecţie. Ig M apar şi în reactivări şi sunt martor de multiplicare virală.
Ig nu sunt protectoare, reactivările au loc în prezenţa Ac. Imunitatea celulară joacă rolul principal în controlul infectiei cu HSV.

Diagnosticul de laborator al infecţiei cu HSV

 Prelevate: lichid din vezicule, ulceraţii, cruste, fragmente bioptice sau necroptice.
  Examenul microscopic: ME; Microscopia optică – pe frotiuri colorate cu hem-eozină se observă celule mari, cu incluzii intranucleare eozinofile
(Cowdry); Detectarea Ag virale: RIF cu Ac monoclonali
  Examenul virusologic: Izolarea virusului pe animale sensibile, ou embrionat de găină sau culturi celulare; Indicarea virusului : manifestări clinice
la animal, apariţia veziculelor pe membrana chorio-alantoica a oului embrionat, ECP specific pe culturile de celule (celule gigante sincitiale cu
incluzii intranucleare); Identificarea virusului cu ajutorul serurilor imune specifice (RN, RIF, ELISA); Detectarea genomului viral  prin tehnici
de biologie moleculară (hibridare in situ, PCR)
Diagnosticul indirect. Serodiagnostic . Examinarea serurilor perechi (precoce şi tardiv) cu evidenţierea creşterii titrului de Ac de cel puţin 4 ori.
Reacţii utilizate: RFC, RN, RIFI, ELISA.

Tratamentul specific al infecţiei cu HSV: Vidarabin (adenin-arabinosid). Analog nucleozidic al guaninei. Inhibitor competitiv al ADN
 polimerazei virale; Acyclovir, Valacyclovir, Zovirax (acycloguanosid), Penciclovir, famciclovir. Analogi nucleozidici ai guaninei. Inhibitori ai
ADN polimerazei virale, manifestă activitate numai asupra virusului în curs de replicare. Foscarnet (phosphonoformat). Dezechilibrează reacţia
de polimerizare a ADN.

119. Familia Herpesviridae. Genul Varicellovirus. Caracterele morfobiologice ale VZV. Patogeneza varicelei si zonei-
zoster. Particularitatile de evolutie la persoane imunocompromise. Diagnosticul de laborator al infectiilor cauzate de HZV.
Prelevatele. Metodele de diagnostic. Profilaxia specifica.
GENUL Varicellovirus
Specia – virusul Varicella-Zoster (VZV), agentul etiologic al varicelei în primo-infecţie şi al zonei-zoster prin reactivare.
Cultivarea – numai pe culturi celulare (celule primare de origine umană, simiană, din rinichi de iepure, linii celulare)
Infecţia primară – varicela
Sursa de virus – omul
74
 Transmiterea – aerogenă, prin secreţii rinofaringiene sau prin contact cu lichidul vezicular sau obiecte recent contaminate cu lichid vezicular.
Varicela se manifestă în special la copii de 2-6 ani, evoluând epidemic iarna şi primăvara. Contagiozitate maximă cu 1-2 zile înaintea erupţiei şi
o săptămână după ultimul puseu eruptiv. Perioada de incubaţie – 14 zile
După pătrundere virusul se multiplică local în căile respiratorii (mai rar conjunctivă) şi ganglionii limfatici locali. Urmează faza de viremie
 primară, cu durata de 10-11 zile şi cu afectarea sistemului reticulo-endotelial.
Peste 5 zile urmează viremia secundară cu răspândirea şi multiplicarea virusului în tegument, conjunctivă, tractul respirator (ţesuturilor de
origine ectodermică). Apare febra şi succesiunea unor valuri de erupţie pruriginoasă care evoluează independent (maculă – papulă – vezicule cu
lichid clar, apoi cruste) şi ating tot corpul. Dispar fără cicatrice.
Odată cu apariţia Ac (2-3 săptămâni) simptomele dispar. Evoluţia este benignă.
La persoane cu deficienţe imunitare – leziuni hemoragice, suprainfecţie bacteriană, encefalite, pneumonii, varicela diseminată, letală.
La gravide în primele 20 săptămâni de sarcină varicela poate determina o embriofetopatie.

Reactivarea (Zona-Zoster): În cursul primoinfecţiei, prin nervii senzitivi sau hematogen, VZV diseminează spre ganglionii spinali sau ai
nervilor cranieni, unde persistă latent. În caz de reactivare virusul se multiplică şi se deplasează pe cale nervoasă centrifugă spre sectorul cutanat
corespunzător, determinând Zona-Zoster. Infecţia debutează cu neuralgie severă, hiperestezie şi erupţie veziculară localizată unilateral în
dermatomul nervului afectat. Poate fi asociată cu meningită sau paralizii. Forme clinice: zoster oftalmic, zoster motor, encefalomielita.
Erupţiile persistă până la apariţia răspunsului imun (umoral, celular).

Tratament – acyclovir, valacyclovir, famciclovir. Tratament simptomatic (analgezice, antipruriginoase).

Profilaxie – vaccin viu atenuat, tulpina Oka (în special la imunodeprimaţi). Pentru prevenirea evoluţiei grave la contacţi (nou-născuţi, copii până
la 15 ani, gravide neimunizate, persoane cu imunodeficienţe) se administrează Ig umană hiperimună specifică sau gammaglobuline de
convalescenţi de zona.

120. Familia Herpesviridae. Genul Cytomegalovirus. Caracterele morfobiologice ale virusului citomegalic. Patogene za
infectiilor cauzate de CMV , manifestarile clinice (infectie primare, reactivarile). Diagnosticul de laborator al infectiilor
cauzate de CMV. Prelevatele. Metodele de diagnostic. Profilaxia specifica.
SUBFAMILIA BETAHERPESVIRINAE
GENUL Cytomegalovirus
Specia Virusul cytomegalic (CMV)
Cultivarea – numai pe culturi de celule primare din fibroblaste umane sau culturi de miometru.
Celulele – ţintă: macrofagele, celulele endoteliale, limfocitele T şi B, celulele-suşă din măduva osoasă, celulele epiteliale ale canalelor 
glandulare.

Patogeneza infecţiei cu CMV

Sursa de infecţie – omul
Transmiterea:
1. Prin contact direct cu secrete şi excrete ale bolnavilor (salivă, lacrimi, lapte, urină, secreţii ale colului uterin, vaginale, spermă, mase
fecale, sânge).
2. Congenital (vertical).
3.  Neonatal (în timpul naşterii, prin lapte).
4. Transfuzii de sânge sau transplante de organe.
Primoinfecţia este în general asimptomatică (80-90%). În caz de viremie este urmată de persistenţa latentă a virusului în glandele salivare şi
limfocite B.
 Manifestări clinice:
Infecţia congenitală
• moarte in utero cu avort;
• naştere prematură, cu dezvoltarea bolii cu incluzii citomegalice (microcefalie, hepatosplenomegalie, purpură trombocitopenică,
 pneumonie interstiţială, defecte neurologice). Patomorfologic - celulele infectate devin gigante (citomegalie), cu incluzii intranucleare
 specifice în „ochi de bufniţă”.
Infecţia postnatală (infectarea în timpul naşterii sau cu laptele matern). Copiii elimină virusul prin urină şi salivă. Decurge inaparent în
majoritatea cazurilor. La prematuri – pneumonie interstiţială, sechele neurologice şi retardare psihomotorie.
Infecţia primară a copilului sau a adolescentului. După o incubaţie de 30 de zile diseminarea virală se manifestă prin febră,
hepatosplenomegalie, adenopatii asociate cu sindrom mononucleozic (neutropenie, limfocitoză, bazofilie). Evoluţie benignă.
Infecţia adultului (doar la imunodeprimaţi, persoane cu transfuzii sau transplante). Se aseamănă cu mononucleoza infecţioasă (cu febră şi
 splenomegalie, dar fără angină, fără adenită şi fără Ac heterofili )
 După primoinfecţie virusul persistă latent în limfocite.

Reactivările se traduc prin apariţia unei viremii tranzitorii şi excreţia virusului. La imunodeprimaţi – pneumonie, hepatită, infecţie generalizată.
Imunitate – umorală (Ac neutralizanţi, fixatori de complement) şi celulară prin intermediul limfocitelor Tc şi celulelor NK. CMV are efect
imunosupresor, ducând la creşterea nr limfocitelor Ts şi diminuarea limfocitelor Th.

Diagnosticul de laborator al infecţiilor citomegalice

 Prelevate: fracţia leucocitară a sângelui, urină, spălătură rinofaringeană, secreţii cervicale, probe bioptice sau necroptice.
Diagnosticul microscopic. Prezenţa celulelor mari, cu incluzii intranucleare în „ochi de bufniţă” pe frotiuri din leucocite, plasmă, sediment urinar 
sau secţiuni tisulare
Detectarea Ag virale cu Ac monoclonali (RIF, ELISA)
Examenul virusologic – dificil. Cultivarea pe culturi de celule este lentă (2-8 săptămâni). ECP- celule mari, incluziuni eozinofile intranucleare şi
 bazofile intracitoplasmatice
Detectarea genomului viral (PCR)
Serodiagnostic. Cercetarea serurilor perechi în RFC, RHAI, RIFI, ELISA
Infecţie congenitală – izolarea virusului în primele 2 săptămâni de viaţă, depistarea Ig M.
75