Experiențe cu Duhul Sfânt în perioada comunistă.

(Continuare după publicația din Septembrie 2020)

Relatare de G.P., Cluj.

Aș vrea să punem accent pe cuvintele Domnului Isus din Evanghelia după Matei
5:14 unde găsim ceva foarte frumos: ”Voi sunteți lumina lumii. O cetate așezată pe un
munte nu poate să rămână ascunsă.” Asta le-a spus ucenicilor, dar acuma ne spune
nouă, și vreau să înțelegem taina acestei minunate asemănări. El atât a zis că noi suntem
lumina lumii, dar mai departe nu explică, însă dacă mergem în Efeseni 5:9: ”Căci roada
luminii stă în orice bunătate, în neprihănire și în adevăr.”, adică voi care sunteți lumina
lumii, în voi trebuie să stea orice bunătate, neprihănirea și adevărul. Aceste trei atribute
sunt toate dumnezeiești, toate numai în El le găsești. Asta produce lumina: bunătate, dar
niciodată nu produce răutate, nici ceartă, nici neînțelegeri. Uitați-vă la soare cât e de
drept, și peste cactus care are niște țepi, și peste fiarele sălbatice care se sfâșie, la toți le
dă căldură și lumină. Voi sunteți asemănători cu soarele, trebuie să dați căldură și lumină
la toți din jurul vostru. Cunosc o persoană care a avut o cădere vrednică de condamnat,
vrednică de suferință și de pedeapsă. Persoana respectivă s-a rugat, și Domnul care-i
bun, care acopere totul căci în El locuiește orice bunătate, scoate pe persoana aceasta
fără nicio condamnare, fără nicio zgârietură. Și atunci persoana aceasta s-a dus înaintea
Domnului și a zis:
- ”Doamne, Tu ești drept, cum de pe mine m-ai scos nevinovat și fără să mă
coste nimic?” Domnul i-a răspuns:
- ”Dacă sunt drept, am dreptul să și plătesc pentru tine, și tot drept rămân.”
Asta a făcut Domnul Isus: a plătit El pentru noi. Fără îndoială, taina evlaviei e foarte mare,
și evlavia e egală cu neprihănirea. În Evrei 5:7 scrie că strigătele mari și lacrimile nu au
fost de-ajuns, căci El a fost ascultat din pricina evlaviei, adică a neprihănirii, pentru că în
El nu s-a găsit întuneric, ci doar lumină. Toate acestea le-am spus ca să știm cu Cine
avem de-a face și unde vrem să ajungem.
Prin harul lui Dumnezeu, ca unei stârpituri, ca unuia care nu meritam, Dumnezeu
mi s-a descoperit și mie. Ceea ce s-a întâmplat cu apostolul Pavel s-a întâmplat și cu
mine. Eu eram secretar de UTM, le spuneam la toți că nu există Dumnezeu, predam
cursuri politice împotriva creștinismului, pentru mine bisericile nu valorau doi bani. Am
făcut cununia religioasă că așa era tradiția, dar eram un comunist și ateu convins. Dar
Dumnezeu a fost mai bun și mai înțelept decât mine și a știut ce trebuie să facă.
Era în anul 1962, aveam 26 de ani și locuiam pe atunci în Turda (abia în 1979 m-
am mutat în Cluj). M-am dus până la un cumnat care era pocăit. În cartierul unde stătea
el era un CAP, și în dorința să câștigăm și noi mai mult am mers acolo cu nevasta să ne
înscriem ca să ne dea și nouă o grădină să o lucrăm, ca să o ducem umpic mai bine
material pentru că aveam deja un copil. Când am intrat în casă el citea ziarul, și zic:
- ”Cumnate, da ți-ai schimbat Biblia, ai luat-o pe a noastră?”
- ”Nu, nu, dar asta a voastră îmi arată cu exactitate cum se împlinește a
noastră.”
Și așa din discuții am ajuns de m-a chemat la adunare. Când m-am dus la adunare nu
mi-a plăcut deloc, iertați-mă că trebuie să spun asta dar am zis că de scap de acolo în
veci eu nu mai merg; mai ales când se rugau... am crezut că sunt niște oameni fără
căpătâi; cum i-a asculta Dumnezeu când ei se rugau toți deodată?! Mă uitam la ei și mi
se părea că unii tremură, alții se înstrâmbau, am zis că vai de mine la ce m-am dus eu
între oamenii aceștia fără minte. N-am înțeles nimic din ce a fost acolo. Dar eu eram cam
prompt în ce promiteam așa că nu am avut de ales. Totuși acolo era un om pe nume
Hudrea Ionuț; omul acesta era însoțit de Domnul. În timp ce predica s-a uitat dintr-o dată
spre mine și a zis:
- ”Ochiul Domnului e îndreptat asupra ta, tinere, ca să-ți cerceteze viața!”
M-am cutremurat deoarece am simțit cuvintele acelea că m-au străpuns. Restul nu m-a
mai interesat ce a spus, atât doar: ”ochiul Domnului”. Care Domn? Cum o fi Domnul
acela? Și cu asta am rămas și cu asta am ieșit de acolo, dar nemulțumit total de ceea ce
am văzut acolo. La ieșire cumnatul meu mă întreabă:
- ”No, ce zici?”
- ”Măi...ce să zic...în felul vostru e...așa...”
- ”Dar mai vii?”
- ”O dată!” ca să nu-l jignesc ”Dar întâi să mă documentez și să văd data aia
când va fi.”
M-am dus acasă și m-am tot gândit: oare chiar există Dumnezeu, oare chiar așa e cum
a zis omul acela, chiar m-a văzut?! Am vorbit și cu nevastă-mea:
- ”Dacă mă pocăiesc eu, te pocăiești și tu?”
- ”Sigur!” zice ea.
Acuma zic să vedem care sunt mai buni, aceștia unde am fost, sâmbatiștii, martorii,
deoarece aveam un frate martor; am zis să îi văd pe toți. În următoarea duminică am
mers la baptiști. Apoi vai cât m-au mai necăjit și ăia; la ei era mai domnește un picuț, și
ne-au pus să ne rugăm pe rând; când mi-a venit rândul să mă rog am zis:
- ”Sfântă născătoare de Dumnezeu...” moment în care toți s-au întors spre mine
și a trebuit să zic ”Amin!”.
Eu numai rugăciunea asta o știam; apoi nu am mai avut cui să îi promit că dacă mă mai
duc sau nu, dar nici nu m-am mai dus. Apoi zic hai să vedem și cum e la sâmbătari, la
frații adventiști. Când m-am dus acolo se vorbea în limba maghiară iar un translator
traducea în limba română. Așa o oboseală a venit peste mine, o displacere... am zis gata,
nici aici nu îi de mine. Măi zic hai să mă duc iar la penticostali că și-așa i-am promis
cumnatului meu că mai merg o dată. De data asta însă, înainte să merg, m-am rugat:
- ”Doamne, nu te supăra că fac târg cu Tine, dar știu că dacă Tu ești, nu îmi ții
în seamă greșeala. Dacă aceștia sunt copiii Tăi pe care i-ai ales, de data asta
dovedește-mi, fă să mă pot ruga de să nu mă încurce niciunul; cum se roagă
ei să mă pot ruga și eu, și să nu mai am probleme cu asta.”
Când am intrat în adunare chiar atunci se plecau frații pe genunchi. M-am plecat și eu pe
genunchi pe ultimul rând și nu m-a mai interesat cum se roagă ceilalți, căci îmi ziceam în
inima mea: ”Îmi dovedești, sau nu, că ești Dumnezeul lor și ei sunt copiii Tăi?” Și atunci
a venit peste mine ceva necunoscut, o poftă de-a mă ruga; măi fraților... toți au terminat
dar eu nu mai terminam rugăciunea. Cineva de lângă mine mă bucnește:
- ”Domnule, s-a terminat rugăciunea!”
Și de aici a plecat pocăința mea; am hotărât să rămân în Biserica Penticostală. Însă eu
după ce m-am pocăit, nevastă-mea nu a mai vrut să se pocăiască. Pe vremea aceea nu
era voie să te botezi decât cu aprobarea cultului din care ai fost, adică să le duci de la
ortodocși hârtie cum că ei sunt de acord cu botezul în Biserica Penticostală, ceea ce nu
reușeai niciodată, însă eu nu eram membru în niciun cult căci eu am fost comunist și nu
aveam nicio religie, așa că m-am botezat în apă în 19 mai 1962 la Câmpia Turzii
împreună cu alți 13 candidați. M-a botezat un frate pe nume Lazăr, tatăl fratelui Viciu care
e și cântăreț cu acordeonul; pe fratele acesta Viciu l-a salvat Domnul de la înec în 1967
la Oarba de Mureș pentru că era cu acordeonul în brațe și a putut ieși la suprafață, dar
peste ceilalți a venit coverul mașinii și i-a acoperit de au murit 14 frați, a fost o tragedie
mare. După botezul în apă am căutat să merg la stăruință, dar în vremea aceea cam rar
se putea face stăruință după botezul cu Duhul Sfânt, dar în Câmpia Turzii era un grup
mai retras la fratele Gal și sora Floarea, acolo aveau o camera mai îndosită și se putea
făcea stăruință; m-am dus împreună cu nevastă-mea deși ea nu era botezată. Ea s-a
așezat undeva mai sus pe un lădoi și privea la noi cum ne rugam. Să vă spun sincer,
poate m-ar fi botezat Domnul la rugăciunea lor dacă nu îmi șopteau unul într-un fel și unul
într-altul; am zis în inima mea: ”Să piară! Ăsta nu-i Duh Sfânt! Nu-mi trebuie așa ceva
Doamne. Dacă vrei să-mi dai, dă-mi, dar nici să nu semene cu-a lor!” Au strigat ei și-au
strigat până când au zis lasă că l-a boteza Domnul altădată, dar eu am rămas acolo cu
Domnul pe genunchi, și atunci când au încetat toți și nu se mai ruga niciunul, am strigat:
- ”Ai milă de mine, nu mă lăsa!”
Și Domnul mi-a dat o vorbire clară în alte limbi de care m-am bucurat extraordinar că
niciodată n-am auzit vorbindu-se așa, nu semăna nici cu ”grui” sau cu ”hui” cum strigau
ei acolo și îmi ziceau să zic ca ei; am socotit că lucrurile astea sunt un fals care din păcate
și astăzi se practică. I-am zis la o soră care venea la urechea mea să-mi șoptească:
- ”Soră, pocăiește-te!” pfui ce s-a supărat pe mine, că nu știu să stăruiesc... zic:
- ”Soră, auzi, ăla nu-i duh sfânt care îl dai tu, acela pe care îl dă Domnul, acela
e Duhul Sfânt.”
Am avut de atunci o bucurie de nu vă pot spune, dar au venit la urmă și necazuri, încercări
și am ajuns să mă îndoiesc; ce Duh Sfânt e acesta, când eu sunt amenințat și dintr-o
parte și dintr-alta?! când eu știu că El e Mângâietorul, iar eu nu aveam niciun răspuns.
Așa că trebuie să vă povestesc cum am ajuns la convingerea definitivă. Au venit
cei de la partid, de la comitetul județean, ca să mă excludă și să pună pe altul:
- ”Măi Presecane, ți-ai tăiat craca de sub picioare, de la noi nu mai ai niciun
sprijin.” Dar unul care era șef peste ceilalți mă întreabă:
- ”Tu îți aduci aminte când m-ai vizitat pe mine la Otopeni, când eram la
Securitate la DSB?”
În perioada aceea când zicea el, eram la București și fiind liberi duminica mai mergeam
pe la alte unități ca să ne cunoaștem între noi, așa că m-am dus la Otopeni că nu era
departe de noi și întreb dacă mai este vreun clujean pe acolo; unul îmi răspunde că el e
clujean. Cine credeți că era? Era Corhuț, fostul director la Sanex. Dar atunci era tânăr,
nu știam eu ce va fi de el. Când m-am dus lângă el, avea o carte pe care a băgat-o repede
sub pernă. Cartea aia era Biblia, dar cine s-ar fi gândit că el citea Biblia în armată. Așa
ne-am cunoscut și am stat puțin de vorbă. Acuma el era șef prin fabrică și vine la mine și
mă întreabă dacă îmi aduc aminte de el:
- ”Noi când ne-am cunoscut eu citeam Biblia și am băgat-o sub pernă; eu citesc
Biblia din tinerețe și nu știe nimeni. Ce te-a făcut pe tine să te afirmi?”
- ”Măi, dar eu nu-s așa; eu când am aflat Cuvântul, în mine ardea, nu puteam
să tac.”
Că eu primul lucru când am venit înapoi în fabrică m-am și apucat să le spun la colegi și
la tineri că Dumnezeu există, și tot ce am zidit înainte acuma demolam. Dar a venit
amenințarea:
- ”Te arestăm, n-ai voie să faci prozelitism!”
- ”Știu, că doar eu îi învățam înainte pe toți asta.”
Așa că m-au schimbat și am rămas cu o mare amenințare de la ei: îmi ziceau că nu voi
mai primi niciodată locuință, că voi rămâne toată viața în baracă. Noi locuiam într-o baracă
din lemn, căptușită cumva, dar plină de ploșnițe. Nu eram numai noi, că erau 21 de familii
și aveam o singură bucătărie la mijloc; deci din 22 de camere, una s-a făcut bucătărie
comună și acolo era o masă lungă de vreo doi metri și un arăzător cu o plită groasă unde
își făceau toate femeile mâncarea; era o harababură. Dar nevesta mea era mai simplă,
mai de la țară, nu avea îndrăzneală să intre acolo așa că gătea în camera noastră pe o
sobă. Ea îmi tot zicea:
- ”Îmi pare rău de tine că ai fost om de care trăgeam nădejde că vom face
treabă și vom fi bine primiți de toți. Acuma toți te plâng, și pe tine și pe mine.”
Deci, soția împotrivă, partidul împotrivă...am ajuns așa încât am zis ”Doamne, nu am nicio
certitudine de tot ce spune Biblia. Am tot auzit predici că ești și faci, dar acum sunt în
această mare strâmtoare. Doamne, să nu te superi dar, aș vrea să îmi vii în ajutor!” Și tot
m-am rugat și într-un fel și într-altul dar n-am primit nimic. Pe atunci lucram ca
escavatorist, și aveam acolo un vestiar mare cu mese lungi și bănci; acolo ne schimbam,
căci aveam fiecare dulapul lui. Când eram de noapte mergeam pe rând numai câte unul
la încărcat trenul, restul la orizontală, adică dormeam în vestiar. Într-o noapte îmi vine
mie rândul să încarc primul, și ăla a fost și singurul tren pe noaptea aceea pentru că altul
nu a mai venit până dimineața. După ce am încărcat trenul în mod normal trebuia să mă
urc în tren și să vin cu el din carieră până la vestiar, că era cam 1,5 km până la carieră,
dar eu nu m-am mai urcat în tren, ci am rămas acolo în carieră. Era acolo o cabană, un
punct cald cum îl numeam noi; acolo am început să mă rog și am intrat la dialog cu
Domnul. Prima dată l-am rugat:
- ”Ce se va întâmpla cu mine? Dacă Tu exiști cu adevărat, dovedește-mi, ca să
știu unde mă duc și să știu ce fac. Nu vreau să fiu unul care nu știe nici unde
merge, nici ce face, nici al cui e. Știi că sunt disperat!”
Eram într-o situație că nu mai aveam dorință să trăiesc. Și am continuat eu să mă rog și
să mă rog, când dintr-o dată parcă a fulgerat o lumină puternică și m-am trezit ca dintr-
un somn. Imediat am simțit puterea Duhului Sfânt peste mine. Când am simțit înviorarea
aceea mi-au explodat ochii cu lacrimi, a început să curgă din mine un râu de mulțumire:
- ”Îți mulțumesc că m-ai auzit, îți mulțumesc că ai venit! Acuma te rog spune-
mi, ce se va alege cu mine, care va fi viitorul meu? ”Aceasta-mi va fi soția cu
care să trăiesc toată viața?”
- ”Da, aceasta! Eu ți-am dat-o și va fi un mare sprijin pentru tine!” dar eu
mă gândeam cum va putea fi și asta, căci vedeam cum merg lucrurile... ”Nu
purta de grijă, ci rămâi credincios că am hotărât o zi când o voi întoarce
și o voi pune în slujbă, ca pe tine.” În momentul acela așa am crezut din
toată inima că va face Dumnezeu, și niciodată de atunci nu mi-am mai pus
întrebarea asta.
- ”Dar care va fi slujba mea?”
- ”Am o slujbă pe care nu oricine o poate primi, și am să te pun în slujba
aceea la vremea potrivită.”
- ”Dar ce se va întâmpla cu mine cu locuința? Căci uite cu ce sunt amenințat.”
- ”Am să-ți dau de câte ori vei cere. Vei fi printre primii, nu printre ultimii!”

În timpul acela se făceau ore patriotice pe șantier cu cei propuși pentru a primi
locuință. Mergeau toți care erau membrii de partid, și câte 300 de ore patriotice trebuia
să facă fiecare familie. Eu eram liniștit că dacă nu m-a chemat nimeni nu m-am dus
nicăieri, mi-am văzut de treburi. Dar într-o zi, când mai erau câteva săptămâni până să
se dea blocul în primire, vine unul pe nume Enache, maistru la împachetare la fabrica de
ciment, și întreabă:
- ”Aici stă Presecan?”
- ”Da, aici stă”
- ”Și cum e baraca?”
- ”Dapoi așa cum o vedeți; jos e beton, dar noi am pus preșuri. Avem o singură
sobă deoarece noi nu mergem la soba comună; și toaleta acolo afară, așa
cum e...”
- ”No poi...aici o să mă mut eu.” La care nevastă-mea:
- ”Stați domnule, unde să vă mutați că noi suntem patru aici: noi doi, fetița, și
am și o mămică, unde să mai vii și dumneata aici?”
- ”Aa nu, că ați primit apartament în bloc”
- ”Nu domnule, cred că e greșeală.”
- ”Dar nu aici stă Presecan de la argilă?”
- ”Ba da.”
- ”Poi mergeți doamnă și vă uitați că sunteți primii pe tabel!”
Mintea mea nu putea crede. M-am urcat pe bicicletă și m-am dus la poartă; acolo era un
tabel cu toți care au primit apartament în bloc. Domnul mi-a zis că printre primii, dar chiar
primul? 1.Presecan Gheorghe, muncitor în locul cutare, apartament cu 2 camere în blocul
care se va da în folosință peste o săptămână. Am strigat în mine, căci nu puteam striga
tare: ”EȘTI! EȘTI! MAI MULT DECÂT AM AUZIT CĂ EȘTI!” Asta a fost pentru mine așa
o dovadă, că nu mai putea nimeni să mă facă să mă îndoiesc de existența Lui; așa a fost
pornirea mea, cu dovezi, și de atunci am început să predic: ”Dumnezeu e unul care zice
și face, nu e unul care să nu poată!” La cei din fabrică și la toți din jurul meu la care înainte
le-am zis că nu există, acuma le ziceam: ”Credeți că există!” Și am mai și luat-o peste
obraz pentru asta dar acuma nu mă mai temeam căci aveam curaj. Vă spun și o
întâmplare un pic nepotrivită: un om își frigea slănină la un foc ca să o pună pe pâine și
ce știu eu cum s-a întors el că a lovit pâinea care a căzut chiar cu partea cu slănina în
jos, ori jos era țărână, mizerie. Nu vă spun cum a început să-L înjure pe Dumnezeu, iar
eu eram chiar lângă el. Omul acesta era mare politruc, zice:
- ”Dacă exiști, nu știai că-mi cade pita jos? Vezi mă că nu este Dumnezeu?” și
își bătea joc. Nu m-am abținut, zic:
- ”Îmi pare rău că ai și facultate și ai așa minte mică de nu încape în ea nimic;
adică îl înjuri pe Dumnezeu că nu ți-a păzit pâinea, și tu ca om deștept care
știi și zici că nu există, păi pe cine înjuri tu mă? Tu trebuia să zici - vai ce
neîndemânatic sunt că m-am întors și mi-am dat pita jos. Poi nu-i Dumnezeu
de vină, ci tu ești de vină!”
Cu asta m-am cam luat la harță umpic cu el; el s-a enervat și mai tare și am zis:
- ”Nu mai am nevoie să te aud!” și am plecat.
Dar am avut o experiență pe care nu o mai poate tăgădui nimeni, nici chiar cei
necredincioși nu au putut să o tăgăduiască. În secția noastră eram trei escavatoriști și trei
ajutori de escavatoriști, dar și ei știau lucra ca și noi. Mergeam pe rând la lucru așa cum
deja v-am spus, iar unii erau sinceri, adică dacă pățeau ceva cu escavatorul stăteau să
repare sau veneau la ceilalți să ceară ajutor de exemplu dacă mai cădea o șenilă sau se
rupea un cablu. Alții lăsau mașina acolo și ziceau că-i bine, iar tu când ajungeai acolo o
găseai defectă. Lucrul acesta s-a repetat de vreo 4-5 ori, de aceea șeful de secție s-a
supărat:
- ”Nimeni nu mai pleacă de la locul de muncă până nu îi ajunge schimbul și dă
sub semnătură escavatorul!”
Nu prea le-a convenit la colegi. La început a mers așa vreo săptămână dar după aia tot
la fel ca înainte procedau. Dar eu nu am făcut așa, eu mi-am păstrat ordinea, mereu
stăteam acolo până venea schimbul, ca să-i dau escavatorul pe semnătură. Într-o seară,
cam pe la ora 21 am încărcat ultimul tren care a și plecat; era întuneric fiindcă toamna se
face mai repede întuneric deși aveam pe lângă calea ferată un stâlp cu lumină care
lumina cât de cât, dar nu vedea la distanță ci de-abia acolea un pic. Dintr-o dată aud o
voce exact așa cum îmi auziți voi acuma vocea:
- ”Ieși afară că vine dealul !!”
Taluzul era cam de 70-80 metri iar când ajungea de se lua piatră de jos de la bază, fără
să-ți dai seama se mișca undeva ceva și se rostogolea un bolovan mai mare, dar așa
cum mi-a spus acuma vocea asta nu s-a întâmplat niciodată. Eu n-am întrebat nici una
nici alta, am apăsat pe buton de am pornit escavatorul și chiar cum era orientată mașina
mea spre ieșire de sub front, am și ieșit repede. Fraților, vă mărturisesc în numele
Domnului că n-am ieșit bine și s-a desprins din deal o stâncă atât de uriașă că așa a lovit
odată exact unde am fost eu cu escavatorul, a trecut și a îndoit linia ferată, până dincolo
și a rupt stâlpul de s-a stins toată lumina. Cu mine mai era un om care curăța pe lângă
linie, îl chema Lorincz, era maghiar; era așa o avalanșă de praf că nu se mai vedea nimic
și mă gândeam dacă nu cumva l-a prins și pe Lorincz bolovanul. Am început să-l strig și
mi-a răspuns în maghiară. S-a liniștit praful acela și l-am chemat:
- ”Spune-mi te rog, cine a strigat?”
- ”Eu n-auzit că strigat, da bine că ieșit că de nu omoare pe tu”
Păi nu s-ar fi ales nimic nici de mine nici de escavator, căci stânca aia care a trecut de
linie și a rupt stâlpul a doua zi au împușcat-o minerii și au schimbat linia acolo. Au încărcat
din ea un tren de 5 vagoane de câte 30 tone un vagon...150 tone, dar asta numai din ce
s-a mai putut aduna, că doar la împușcătură se mai și împrăștie. Ceilalți colegi au zis că
sunt aberații, n-au vrut să creadă, dar baciu Lorincz a zis:
- ”Eu am văzut, eu am văzut!”.
Am stat și m-am gândit logic: cine a putut să fie acela să vadă noaptea că se desprinde
stânca din deal și să strige așa la mine? Am dat slavă Lui Dumnezeu că am auzit acea
voce curată și așa am fost de bucuros și atâta m-am alipit de Domnul și am zis că n-am
să uit asta niciodată și nici n-o pot uita. Bine a zis psalmistul că Îngerul Domnului
tăbărăște în jurul celor ce se tem de El și-i scapă din primejdie; vocea a fost a unui înger
care supraveghea viața mea și știa tot ce se întâmplă. Acestea au fost pentru mine niște
dovezi practice, așa cum spunea și Apostolul Pavel că în urmă cu 14 ani a fost răpit până
în al treilea Cer, apoi după ce lucruri minunate a văzut el acolo nu a mai putut nimeni să-
l clintească, și nici pe mine, și nici pe alții; nu te mai poți îndoi de prezența Lui, nu mai
poți da înapoi căci Dumnezeu își ține Cuvântul și îl ține cu tărie și cu apărare. Dumnezeu
e specialist în toate domeniile, e deasupra înțelepciunii omenești; dacă prin telefon te poți
conecta acuma câte trei continente deodată și poți vorbi și te poți vedea, atunci oare
puterea lui Dumnezeu cum e? E nespus mai mare decât ceea ce noi am descoperit prin
ajutorul undelor, dar ceea ce a păstrat Dumnezeu pentru noi este enorm mai mult și
enorm mai puternic.

Realizat de Isip Daniel, Bistrița.