CAPITOLUL 8

NORMAREA MUNCII

Normarea muncii fiind generată de anumite condiții, ca instrument de conducere, organizare, control și
salarizare, are ca obiectiv investirea cu putere de aplicare a unor durate de timp sau a unor cantități de produse
cărora li s-a dat denumirea de norme de muncă, în cele două forme de exprimare: norma de timp și norma de
producție. Prin această investire, norma de muncă joacă un rol important în reglementarea relațiilor dintre
conducerea întreprinderii și fiecare executant. Aceste relații sunt de natură juridică întrucât ele au loc în cadrul
contractului de muncă, unde se prevăd obligațiile ambelor părți, și de natură economică, întrucât ajută la
concretizarea măsurii în care s-au îndeplinit prevederile contractuale, a drepturilor și obligațiilor pe care le
generează realizările obținute prin aplicarea lor.
Contractul de muncă prevede:
-dreptul întreprinderii de a cere executantului (angajatului) ca într-un timp determinat să presteze o
anumită muncă sau să producă o anumită cantitate de produse și obligația acestuia din urmă de a satisface
această cerere;
-dreptul angajatului de a pretinde conducerii întreprinderii să-i acorde salariul corespunzător pentru
rezultatele muncii prestate într-un anumit timp și obligația întreprinderii de a onora acest drept.
8.1. Normele de muncă și rolul lor
Norma de muncă reprezintă sarcina de muncă ce se stabilește unui angajat care are calificarea
corespunzătoare și lucrează cu ritm normal și cu intensitate normală, pentru efectuarea unor operații sau lucrări,
în condiții tehnico-organiza- torice precizate.
Norma de muncă cuprinde acțiunile utile ale executantului, precum și acele întreruperi (reglementate),
fără de care nu este posibilă realizarea sarcinii de muncă prescrise; munca neproductivă și întreruperile
nereglementate nu se includ în norma de muncă.
Normele de muncă se stabilesc pentru toate categoriile de personal și ele servesc ca factor de organizare a
producției și a muncii, ca instrument de planificare și ca element important pentru construirea unui sistem cât
mai corect de salarizare.
Normele se întocmesc ținând seama de stadiul de dezvoltare al tehnicii, al organizării producției și a
muncii. în funcție de acest factor ele au un caracter progresiv.
Treptat, condițiile tehnice avute în vedere la aprobarea normelor, modificându- se, ridicându-se pe o
treaptă superioară, normele de muncă vechi se înlocuiesc cu altele noi.
 Nivelul normelor de muncă se stabilește ținând seama de utilizarea cât mai rațională a utilajelor și a
timpului de muncă. Astfel, normarea muncii exercită o influență pozitivă pentru realizarea unei discipline a
muncii.
Normele de muncă nu sunt numai un factor de organizare a producției, ci și un instrument de planificare.
Ele se aplică în planificarea forței de muncă atât operativ în producție, la repartizarea lucrărilor pe muncitori
cât și în planificarea anuală și de perspectivă, când se calculează necesarul de forță de muncă.
Normele de muncă sunt folosite ca element esențial la calculul capacității de producție a unor secții și
ateliere, precum și la desfășurarea lucrului după grafic, coordonând în timp activitatea secțiilor, atelierelor și
chiar a unor întreprinderi.
Așa cum am arătat la începutul capitolului, normele de muncă sunt și un important element pentru
sistemele de salarizare. Salariul se calculează în raport direct proporțional cu producția realizată. Astfel, norma
de muncă cointeresează pe muncitori la realizări cantitative cât mai ridicate.
8.2.Formele de exprimare a normelor de muncă

Forma de exprimare a normelor de muncă depinde de specificul activității respective, de posibilitatea

de măsurare a consumului de timp de muncă si de forma de salarizare utilizată.
Norma de muncă poate fi exprimată în: norma de timp NT; norma de producție NP; sfera de atribuții
S/ț: norma sau zona de servire Ns; norma, numărului de persoane N/_.
Norma de timp NT reprezintă timpul stabilit unui executant (care are o calificare corespunzătoare și
lucrează cu ritm normal) pentru efectuarea unei unități de lucrare (produs), în condiții tehnico-
organizatorice precizate ale locului de muncă.
Norma de timp se exprimăîn unități de timp-om, pe unitatea naturală de produs sau pentru o lucrare
(bucată, metru, m2, m3, kg, tonă).
Ea se folosește atunci când sarcina muncitorului se schimbă relativ des, când durata lucrărilor
executate este mare (construcții de mașini, foraj, construcții industriale și civile etc.), precum și atunci
când activitatea este caracterizată de o diversitate mare de lucrări.
Norma de producție Np reprezintă cantitatea de produse sau de lucrări stabilită a se efectua într-o
unitate de timp (lună, schimb, oră), de către un executant care are calificarea corespunzătoare și lucrează
în ritm normal și cu intensitate normală, în condiții tehnico-organizatorice precizate ale locului de muncă.
Norma de producție se exprimă în unități de producție naturale (bucăți, kg, metri etc.) pe unitatea
de timp (ore, schimburi). Această formă de exprimare a normei de muncă este indicată în cazurile când
executantul realizează lucrări omogene ce se mențin o perioadă de timp îndelungată (filatură, țesătorie,
extracție de cărbune).'
 Atât norma de producție cât și norma de timp sunt mărimi inverse una față de alta, ceea ce
înseamnă că norma de producție se mărește în măsura în care norma de timp se micșorează și invers.
Sfera de atribuții SA. Atunci când lucrările sunt variate și cu durate de execuție relativ mici sau atunci
când ordinea în care apar lucrările și ponderea fiecăruia dintre ele se conturează abia în timpul
desfășurării lor, fără a putea fi precizate anticipat, cum este cazul lucrărilor de întreținere sau reparații,
fiind neeconomică stabilirea și expunerea normei de muncă sub forma de normă de timp sau de
producție, aceasta se exprimă sub forma unei sfere de atribuții, cu precizarea normei (zonei) de servire.
Sfera de atribuții SA reprezintă deci ansamblul atribuțiilor și sarcinilor de muncă stabilite unui
executant, care are calificare corespunzătoare și lucrează în ritm și intensitate normale pentru a le
îndeplini, în cadrul proceselor de producție la care participă sau al activității pe care o desfășoară, în
condiții tehnico-organizatorice precizate ale locului de muncă.
Ea se stabilește fie pe baza determinării directe a cantității de muncă necesare (pentru lucrările’ cu
volum cunoscut), fie pe baza volumului total de muncă al acestor lucrări,într-o perioadă mai lungă de
timp (acolo unde volumul de muncă nu poate fi determinat direct).
Norma sau zona de servire Ns reprezintă locul de muncă, delimitat prin suprafața sau înzestrarea
sa, în care executantul își exercită atribuțiile sau sarcinile de muncă, de exemplu: numărul de războaie
pentru o țesătoare.
În cazul când munca este organizată în colectiv, normele de muncă exprimate sub forma sarcinilor
cantitative de muncă sau în sfere de atribuții trebuie să fie însoțite de norme de personal NL-
Norma de personal NL reprezintă numărul de lucrători, meseria (funcția) lor și nivelul de calificare
necesar pentru realizarea de către un executant colectiv a unui ansamblu de sarcini normate de muncă, în
condiții tehnice și organizatorice date. Norma de personal precizează uneori și atribuțiile fiecărui membru
al colectivului.

8.3.Clasificarea normelor de muncă

Criteriile cele mai importante de clasificare a normelor de muncă sunt: sfera de aplicabilitate,
complexitatea, stadiul de aplicare și numărul de destinatari.
• După sfera de aplicabilitate, normele de muncă sunt:
- locale, atunci când se stabilesc pentru condiții tehnico-organizatorice specifice unei
singure unități, în care se elaborează și se aplică;
- unificate, atunci când se stabilesc pentru aceleași elemente ale proceselor de
producție și pentru condiții de muncă identice din mai multe unități.
• După complexitatea lor, normele de muncă se clasifică în:
 -norme pe elemente, care se referă la efectuarea unei singure operații sau lucrări;
acestea pot fi exprimate sub forma normelor de timp, de producție,sferă de atribuții, muncă de servire sau
de personal;
- norme grupate, care rezultă din însumarea celor pe elemente pentru efecutarea unui
grup de operații sau lucrări. Spre deosebire de normele de muncă pe elemente, cele grupate nu pot fi
exprimate, de regulă, decât sub forma normelor de timp.
• După stadiul de aplicare, normele de muncă pot fi:
- definitive, care reprezintă cantitatea de muncă real necesară pentru efectuarea unei
lucrări (operații) de către un executant cu calificare corespunzătoare. Aceste norme au parcurs toate
etapele experimentale și au fost investite cu putere de aplicare. Ele nu se schimbă decât o dată cu
schimbarea condițiilor avute în vedere la elaborare;
- de însușire, care reflectă timpul de muncă necesar pentru efectuarea unei operații sau
lucrări la un moment dat al însușirii lor de către executant. Ele se stabilesc prin corectarea normei
calculate cu un coeficient care se reduce treptat pe măsura însușirii lucrării de către executant, anulându-
se complet la sfârșitul perioadei de însușire. Aceasta este de 6 luni, putând fi prelungită în cazuri
excepționale până la 12 luni;
- provizorii, care apar în mod accidental și pot fi aprobate pe termen de cel mult 3 luni,
până la aprobarea unor norme definitive.
• După numărul de destinatari sau numărul de persoane a căror sarcină de muncă o
precizează, norma de muncă poate fi:
- normă de muncă individuală, care stabilește sarcina de muncă a unei singure
persoane și poate fi exprimată sub formă de timp de muncă, normă de producție, sferă de atribuții și
normă de servire;
- normă de muncă colectivă, care precizează sarcina de muncă a unei formații de lucru.
Pe lângă precizarea sarcinii de muncă sub formă de normă de timp, normă de producție, sferă de atribuții
și normă de servire, aceasta trebuie să precizeze, în mod obligatoriu, și norma de personal.

8.4.Structura normei de timp

Norma de timp cuprinde numai o parte din elementele componente ale timpului de muncă, acelea care
au rol determinant pentru îndeplinirea sarcinii de muncă. Structura normei de timp cuprinde în totalitate
timpul productiv al executantului și timpul de întreruperi reglementate, constituind împreună timpul
normat. în norma de timp nu se cuprinde timpul de muncă neproductiv și cel de întreruperi
nereglementate în activitatea executantului, acestea împreună constituind timpul nenormat.
• Procedeele de stabilire a normelor de timp sunt: cercetarea analitică a consumului de
timp de muncă, calculul analitic al necesarului de timp de muncă pe bază de normative de muncă,
compararea cu norme de muncă tip.
Cercetarea analitică a consumului de timp de muncă este un procedeu bazat pe observarea directă a
procesului de muncă, în timpul elaborării normei de timp.
Constă în defalcarea procesului de muncă în elemente componente, analiza acestuia în vederea
perfecționării metodei de muncă, efectuarea de măsurători directe asupra activității executanților,
funcționării utilajelor și regimurilor de lucru. Acest procedeu se folosește atunci când nu există date
obținute anterior asupra timpului de muncă necesar (respectiv, nu există normative de muncă).
Calculul analitic al necesarului de timp de muncă (pe bază de normative de muncă) constă în
stabilirea normei prin folosirea de normative de timp de muncă, de frecvență, de tehnologie existente
(norma rezultă din însumarea tuturor categoriilor de timp, stabilite pe bază de normative).
Acest procedeu poate fi utilizat în normarea muncii pentru toate tipurile de producție, avându-se
doar grijă ca defalcarea procesului de producție în elemente componente să corespundă tipului de
producție dat.
Avantajele procedeului de stabilire a normelor prin calcul analitic sunt:
-operativitatea mare față de procedeul bazat pe observarea directă asupra procesului de muncă;
-asigurarea unei precizii satisfăcătoare și același grad de încărcare a normelor de muncă pentru
operații sau lucrări din sectoare de producție diferite și unități diferite;
-posibilitatea elaborării normelor de muncă pentru produse și tehnologii noi, concomitent cu
proiectarea procesului tehnologic, asigurându-se astfel condițiile de aplicare de la începutul
fabricației.
Compararea cu norme de muncă tip este procedeul care constă în analiza comparativă a duratei
operației sau lucrării respective cu cea a unei operații sau lucrări asemănătoare, pentru care există
elaborate norme de muncă tip.
Prin normă de muncă tip se înțelege norma stabilită pentru elementul reprezentativ al unei grupe de
obiecte ale muncii, similare, care se realizează în cadrul unei tehnologii tip, și care diferă între ele ca
dimensiune sau alți parametri tehnico-constructivi.
Aplicarea acestui procedeu presupune tipizarea prealabilă a proceselor de producție.
Norma de timp pentru orice piesă se stabilește prin comparație cu două piese tip învecinate în
grupă, ai căror parametri au valorile cele mai apropiate de cele ale piesei pentru a cărei execuție se
stabilește norma.
 8.5.Stabilirea duratei elementelor componente ale normei de timp

Elementele din structura normei de timp au conținut diferit din punctul de vedere al utilității
consumului de timp de muncă, pe de o parte, iar pe de altă parte, apar în mod diferit în cadrul procesului,
atât ca succesiune cât și ca frecvență. Acestea fac ca la determinarea duratei lor să se urmărească aspecte
diferite și implicit să se utilizeze procedee adecvate.
Chiar și la determinarea duratei aceluiași element din structura normei de muncă se utilizează
procedee diferite, care țin seama de tipul producției, caracterul muncii, operativitatea în determinarea
duratei, existenta sau nu a normativelor de muncă și alte aspecte ce pot fi luate în considerare.
Stabilirea timpului de pregătire și încheiere -Conținutul și durata timpului de pregătire și încheiere
depind de tipul de producție, de modul de organizare a producției și a muncii, de caracterul operației care
se normează.
Această categorie de timp intră în calculul normei de timp de muncă în măsura în care activitățile
sunt realizate de executantul de bază. Când activitățile sunt realizate de către personalul auxiliar, durata
acestora nu se ia în calcului normei de timp pentru efectuarea lucrării sau lotului de piese, ci la normarea
activității personajului auxiliar.
De regulă mărimea timpului de pregătire și încheiere nu variază în funcție de mărimea lotului. Pot
fi însă și cazuri când variază în funcție de mărimea lotului și anume atunci când în timpul prelucrării
pieselor dintr-un anumit lot apar activități care se repetă după un anumit număr de piese. în acest caz,
timpul se stabilește separat pentru lucrările constante și separat pentru cele variabile.
Stabilirea timpului operativ. Timpul operativ se poate determina fie global, fie prin însumarea
timpului de bază cu cel ajutător, stabiliți în prealabil separat.
Pentru procesele manuale și manual-mecanice, unde nu se justifică evidențierea separată a celor
două elemente (cum este cazul la lucrările de asamblare, operații de formare în turnătorii), timpul
operativ este determinat global prin măsurători directe sau cu ajutorul normativelor de muncă.
În cazul proceselor mecanizate și automatizate, timpul operativ se poate determina în funcție de
parametrii tehnico-funcționali ai utilajului sau pe bază de observări directe.
Stabilirea timpului de servire a locului de muncă. Conținutul și durata timpului de servire
a locului de muncă este dependent de: tipul de producție, de caracterul muncii, de felul utilajului și de
gradul de complexitate a lucrării ce se execută.
Ca și timpul de pregătire și încheiere timpul necesar pentru efectuarea unor activități de
servire nu se ia în calcului normei de timp dacă sunt executate de muncitori auxiliari.
Durata acestei categorii de timp se stabilește prin măsurări directe, sau pe bază de
normative exprimate sub formă de procente din timpul operativ sau din timpul de funcționare utilă a
utilajului.
Stabilirea timpului de odihnă și necesități fiziologice. Durata timpului de odihnă și
necesități fiziologice se stabilește în procente din totalul timpului productiv, prin observări (fotografierea
zilei de muncă, observări instantanee) sau cu ajutorul normativelor de muncă. Mărimea acestuia depinde
de intensitatea solicitărilor la care este expus executantul.
La procesele mecanizate și automatizate, acest timp se acordă numai dacă nu se
suprapune cu timpul de funcționare fără supraveghere. Această categorie de timp acordându-se pentru
refacerea energiei consumate de executant în timpul procesului de muncă, nu este suficient să se
stabilească numai durata acestuia. Un aspect la fel de important îl constituie repartizarea acestuia pe
durata schimbului de lucru.
Organizarea corectă a acestui timp urmărește evitarea variațiilor capacității de muncă și a
nivelului productivității muncii pe parcursul duratei de lucru (schimb) ca urmare a oboselii, prin
acordarea de pauze în momentul în care productivitatea muncii are tendința de scădere.
Acordarea pauzelor trebuie să țină seama de intensitatea efortului, natura acestuia
(solicitare fizică, psihică, nervoasă), ritmul de muncă și condițiile mediului ambiant.
Stabilirea timpului de întreruperi condiționate de tehnologie și organizare. Durata
timpului de întreruperi condiționate de tehnologie și organizare se poate determina global (tf O) sau
separat pentru timpul de întreruperi condiționate de tehnologie(tfh) și pentru întreruperi condiționate de
organizare (tog).
Determinarea timpului de întreruperi condiționate de organizare. în cazul executantului
colectiv (muncaîn echipă), se creează premise pentru apariția unor întreruperi condiționate de organizarea
muncii, concretizate prin așteptarea de către unii membri din echipă a terminării lucrării (operației)
respective de ceilalți membri ai echipei.
8.6.Calculul normei de timp
Elementele normei de timp se pot exprima fie în unități de timp, fie în
procente din timpul de funcționare utilă a utilajului, fie în procente din timpul de bază, din
timpul operativ sau din întregul timp productiv, după caz.
Normarea muncii fiind generată de anumite condiții, ca instrument de con-
ducere, organizare, control și salarizare, are ca obiectiv investirea cu putere de aplicare a
unor durate de timp sau a unor cantități de produse cărora li s-a dat denumirea de norme
de muncă, în cele două forme de exprimare: norma de timp și norma de producție. Prin
această investire, norma de muncă joacă un rol important în reglementarea relațiilor dintre
conducerea întreprinderii și fiecare executant. Aceste relații sunt de natură juridică
întrucât ele au loc în cadrul contractului de muncă, unde se prevăd obligațiile ambelor
părți, și de natură economică, întrucât ajută la concretizarea măsurii în care s-au îndeplinit
prevederile contractuale, a drepturilor și obligațiilor pe care le generează realizările
obținute prin aplicarea lor.
Contractul de muncă prevede:
- dreptul întreprinderii de a cere executantului (angajatului) ca într-un timp
determinat să presteze o anumită muncă sau să producă o anumită cantitate de
produse și obligația acestuia din urmă de a satisface această cerere;
- dreptul angajatului de a pretinde conducerii întreprinderii să-i acorde
salariul corespunzător pentru rezultatele muncii prestate într-un anumit timp și
obligația întreprinderii de a onora acest drept.