Echilibrul financiar al întreprinderii

Echilibrul financiar al întreprinderii reprezintă o parte a echilibrului macroeconomic, acesta

deosebindu-se prin proprile reguli și trăsături specifice.
Pentru a se putea realiza un echilibru, întreprinderea ar trebui să permită realizarea unui echilibru între
necesarul de fonduri și resursele financiare, deci pentru a exista un echilibru, trebuie să existe egalitate
între cele două menționate mai sus.
Principala măsură în asigurarea echilibrului financiar al întreprinderii constă în respectarea principiului
autonomiei funcționale.
Realizarea echilibrului financiar al întreprinderii presupune respectarea unor reguli privind desfășurarea
activității financiare. Există trei reguli:
1. Regula echilibrului financiar minim, aceasta constă în rămânerea activelor destinate finanțării
la dispoziția întreprinzătorului o perioadă cel puțin egală cu durata de viață a imobilizărilor.
2. Regula îndatorării maxime, constă în existența a două limite în ceea ce privește îndatorarea:
 Suma datoriilor la termen nu trebuie să depășească suma capitalurilor proprii
 Suma datoriilor pe termen mediu și lung nu trebuie să depășească autofinanțarea medie,
aferentă unei perioade de 3 ani.
3. Regula finanțării maxime, sugerează faptul că, pentru finanțarea unui proiect de investiție,
valoarea totală a îndatorării nu poate să depășească un anumit procent din valoarea totală a
investiției.
Indicatorii de apreciere a echilibrului financiar sunt : fondul de rulmen, nevoia de fond de rulment și
trezorerie netă.
Fondul de rulment reprezintă echilibrul financiar pe termen lung, care compară resursele permanente de
finanțare cu nevoile permanente.
Dacă fondul de rulment crește, înseamnă că avem o situație favorabilă și semnifică că o parte însemnată
din fondul de rulment este destinată finanțării activelor circulante, iar daca fondul de rulment scade, vom
avea o situație nefavorabilă, deci doar o parte din activele circulante vor fi finanțate. Dacă fondul de
rulment rămâne neschimbat, atunci poate fi rezultatul stagnării atât a volumului de investiții cât și a
volumului activității curente.
Există trei abordări privind constituirea și nivelul fondului de rulment:
1. Abordarea moderată, constă în finanțarea activelor imobilizate și partea permanentă a activelor
curente, cu fonduri pe termen lung.
2. Abordarea conservatoare, reprezintă finanțarea activelor imobilizate, a activelor curente
permanente și a unei părți a activelor curente temporare cu fonduri pe termen lung.
3. Abordarea agresivă, este finanțarea activelor imobilizate și o parte a activelor curente
permanente cu fonduri pe termen lung.
Nevoia de fond de rulment, este un alt indicator al echilibrului financiar pe termen scurt, și constă în
capacitatea întreprinderii de a genera resursele necesare finanțării, fără a recurge la finanțare externă.
Dacă NFR este mai mare decât 0, atunci există un deficit de surse temporare, iar daca NFR este mai mica
decât 0, se înregistrează un excedent de surse temporare, și dacă NFR este egală cu 0, atunci volumul
activității comerciale și de producție stagnează, ca urmare a întreruperii activității.
Trezoreria netă, reprezintă atât volumul disponibilităților bănești cât și al plasamentelor pe termen scurt,
care au aparut din operațiunile de încasări și plăți sau din plasarea excedentelor de trezorerie.
Dacă avem o creștere a trezoreriei nete, înseamnă că există o autonomie financiară pe termen scurt și al
echilibrului financiar pe de o parte, dar și ca urmare a diminuării pe termen scurt, a volumului
împrumuturilor bancare.
Dacă avem o scădere a trezoreriei nete, rezultă creșterea volumului creditelor pe termen scurt concomitant
cu scăderea disponibilităților inclusive a plasamentelor realizate de întreprindere.
Dacă avem o stagnare a trezoreriei nete, înseamnă că se va întrerupe activitățile de comercializare și
producție desfășurate de întreprindere.
Indicatorii de îndatorare sunt de două tipuri :

Dt 2 Dt
≤ ≤2
 Coeficientul de îndatorare globală (CIG) CIG = P t 3 sau C pr
D term 1 D term
≤ ≤1
 Coeficientul de îndatorare totală (CIT) CIT = C perm 2 sau C pr
Dacă indicatorii de îndatorare vor atinge valorile maxime, atunci capacitatea de îndatorare a întreprinderii
este saturate și nu se va mai putea lua noi credite.
Echilibrul financiar static se evaluează pe baza bugetului de venituri și cheltuieli, care este instrumentul
de previzionare a nevoilor și a resurselor necesare pentru finanțarea activității întreprinderii.
a) În etapa de elaborare a proiectului de buget, necesarul de resurse se stabilește în funcție de
cerințele impuse de întreprinzător.
b) În etapa de execuție a bugetului, se vizează asigurarea resurselor, și împărțirea acestora pe
destinații și urmărirea modalităților de utilizare eficientă a acestor resurse.
Echilibrul financiar static se manifestă sub forma solvabilității.
Solvabilitatea reprezintă capacitatea întreprinderii de a plăti la scadență datoriile față de creditorii săi.
Ratele solvabilității cel mai des utilizate sunt:

 Rata solvabilității generale (RSG) – în baza acestei rate se apreciază gradul de acoperire a
obligațiilor pe termen scurt pe seama activelor circulante.
 Rata solvabilității parțiale (RSP) – reprezintă capacitatea întreprinderii de a-și onora
obligațiile pe termen scurt din creanțe și disponibilități.
 Rata solvabilității imediate (RSI) – semnifică legătura dintre elementele cele mai lichide ale
activului în raport cu obligațiile pe termen scurt.
Echilibrul financiar dinamic este format din capacitatea de plată și lichiditate.

 Capacitatea de plată – constă în capacitatea întreprinderii de a-și onora obligațiile, ajunse la

scadență. Aceasta este dependentă de lichiditate, care este atât un factor component cât și un
factor determinant al capacității de plată. Capacitatea de plată se măsoară cu ajutorul
coeficientului capacității de plată. Putem spune că echilibrul financiar este perfect, dacă valoarea
acestui coeficient este egală cu 1.
  Lichiditatea – reprezintă legătura între echilibrul financiar static și echilibrul financiar dinamic.
Lichiditatea financiară constă în capacitatea întreprinderii de a-și onora la termen toate obligațiile
de plată pe seama disponibilităților existente. Măsurarea acesteia se face prin intermediul
coeficientului lichidității.
Modalități de abordare a echilibrului financiar
Aprecierea echilibrului financiar se face pe baza bilanțului contabil, care trebuie retratat. Abordările
necesare pentru retratarea bilanțului contabil sunt :

 Abordarea patrimonială – se folosește pentru a evidenția starea de solvabilitate prin prisma

activelor ce compun patrimonial întreprinderii.
 Abordarea funcțională – este bazată pe analiza stării de echilibru pe parcursul unei perioade de
gestiune.
Retratarea bilanțului contabil va avea 2 forme : bilanțul de lichiditate și bilanțul functional.
Bilanțul de lichiditate este conceput după optica creditorilor întreprinderii în baza căreia, activele de care
dispune întreprinderea permit rambursarea integral a creditelor.
În activ,

 Trebuie eliminate activele fictive, și din capitalurile propria se va scădea aceeași sumă
 Din valoarea totală a imobilizărilor financiare, creanțele care au fracțiuni mai mici de un an sunt
puse la active circulante
 Creanțele întreprinderii față de creditori, care conțin fracțiuni mai mari de un an sunt trecute la
active imobilizate
 Diferențele nefavorabile de curs valutar se vor trece la datorii pe termen mediu și lung
 Cheltuielile înregistrate în avans sunt trecute la active circulante ( cele care privesc exercițiul
viitor) sau la active imobilizate (cele care privesc exercițiile următoare)
În pasiv,

 Din capitalurile propria se deduc dividend care se trec la datorii pe termen scurt
 Diferențele favorabile de curs valutar se vor trece în categoria capitalurilor propria pentru cele
realizabile sub 1 an sau la datorii pe termen mediu și lung pentru cele realizabile peste un an
 Veniturile realizate în avans se trec la datorii sub 1 an sau peste 1 an dacă realizarea efectivă este
mai mica sau mai mare de 1 an
 Datoriile întreprinderii se trec la datorii sub sau peste 1 an.
Bilanțul functional se realizează având în vedere continuarea activității întreprinderii. Poate fi utilizat de
mai mulți utilizatori : investitori, acționari, manageri, furnizori, sau personal. Structura bilanțului are ca
punct de pornire cele trei cicluri de operațiuni : investiții, exploatare și trezorerie.
Importanța estimării echilibrului financiar al întreprinderii
Estimarea echilibrului financiar este în strânsă legătură cu obiectivele persoanelor care solicită acest
lucru. Vom observa o diversitate de interese la nivelul acționarilor, managerilor sau creditorilor.