Sunteți pe pagina 1din 2

Caracterizarea lui Ion

Categorie fundamentala a operelor epice si dramatice, instanta narativa ce


ocupa locul principal in sistemul operei literare alaturi de alte concepte precum
istorie, discurs, spatiu, timp, personajul ia nastere prin portret facut de narator
sau de catre alte personaje si prin evolutia sa de-a lungul operei. Constructia
personajului se realizeaza prin constructia a doua dimensiuni: social-exterioara si
psihologica-interioara.
In romanul realist obiectiv personajul principal constituie elementul care
confera unitate intregului edificiu romanesc, structurand actiunea in functie de
interventiile sale, fiind liantul care opereaza intre planuri, sustinand si dirijand
implicit actiunea. Prin importanta si valoarea simbolica a conflictului, eroul realist
reprezinta o unitate exponentiala pentru o anumita categorie sociala, structura sa
psihologica, putand fi subsumata unor trasaturi definitorii de caracter.
Romanul realist creeaza iluzia unei lumi concrete, a existentei in totalitatea
aspectelor definitorii, instanta narativa inregistrand cu maxima fidelitate viata
intr-o multitudine de ipostaze. Raportul dintre realitate si fictiunea artistica se
intemeiaza pe actul oglindirii dupa un model de tip mimesis asa cum observa
Stendhal: „Romanul e o oglinda purtata de-a lungul unui drum. Cateodata ea
reflecta cerul albastru, alta data noroiul din baltoacele dumneavoastra. Vreti sa
acuzati de imoralitatea omul care poarta oglinda?”.
Romanul romanesc interbelic se dezvolta sub influenta lui Liviu Rebreanu,
obiectivandu-se, din moment ce acesta creeaza o opera dominata de
organicitate, coordonata fundamentala a realismului de tip naturalist. Dupa cum
marturiseste in articolul „Cred”, pentru Liviu Rebreanu literatura inseamna
„creatie de oameni si de viata”, iar romanul se constituie intr-un discurs: ”ce
fixeaza scurgerea vietii... da vietii un tipar care ii cuprinde dinamismul si
fluiditatea”. Pulsatia vietii invadeaza universul romanesc, eliminandu-se
aspectele accidentale si nesemnificative, astfel ca romanul devine o „oglinda
selectiva, sintetica instituindu-se ca univers secund ce urmareste sa genereze o
intinsa iluzie a realului”.
Tema operei este contituita de zugravirea universului satului transilvanean
de la inceputul secolului al XX-lea in centrul caruia sta imaginea taranului roman
stapanit de patima pentru pamant, luptand pentru implinirea acesteia, deoarece
doreste sa obtina demnitate in fata satului. Din punct de vedere compozitional
romanul se structureaza pe duoa mari secvente narative: „Glasul pamantului” si
„Glasul iubirii” care evidentiaza oscilatia eroului intre patima pentru pamant si
iubirea pentru Florica.
In centrul actiunii se afla figura unui personaj monumental, Ion, care se
transforma intr-un exponent al taranimii prin patima sa pentru pamant, dar isi
pastreaza si individualitatea datorita modului in care il obtine, fapt ce justifica
asemanarea lui cu Julien Sorel din „Rosu si negru” de Stendhal, comparatie facuta
de Eugen Lovinescu.
Ion Pop al Glanetasului, personaj principal al romanului a existat in realitate
si se numea „aproape asa” dupa cum marturiseste Rebreanu. Complexitatea
acestui personaj a dat nastere unor viziuni critice, atat de diferite incat din
insumarea lor se constituie figura plurivalenta, alcatuita din putinele lumini si
umbre, dar si impresionanta prin iubirea uriasa pentru pamant si drama pe care o
traieste. Ion se constituie intr-un personaj titular central, eponim si statica,
deoarece parcurge o evolutie inversa de-a lungul firului narativ de la statutul de
„cel mai iubit elev al invatatorului Herdelea” la ce de fiinta contradictorie ce intra
in conflict cu celelalte personaje.
Conflictul central al romanului este constituit de lupta pentru pamant in
satul traditional avand ca nucleu drama taranului sarac Ion. De asemenea, se
instituie doua arii conflictuale: una exterioara-sociala dintre Ion si Vasile Baciu,
Ion, George Bulbuc, si una interioara dintre glasul pamantului si cel al iubirii.
Personajul principal Ion se constituie intr-o fiinta complexa cu insusiri
contradictorii: viclenie si naivitate, gingasie si brutalitate, insistenta si cinism.
Celelalte personaje graviteaza in jurul sau punandu-i in evidenta trasaturile,
caracterinzandu-l in mod direct de catre doamna Herdelea: „Ion e baiat
cumsecade. E muncitor, e harnic, e saritor, e istet”, preotul Belciug: ”e un stricat
si un bataus si-un om de nimic”. Tot direct ete caracterizat si de catre narator
care pune accent pe legatura acestuia cu pamantul, prezentandu-l astfel:
„mandru si multumit ca orice invingator, Ion simtea totusi un gol ciudat in suflet”(
harnicie, istetime si bunatate), dar pe parcurs se dezumanizeaza, moartea sa
fiind expresia intentiei moralizatoare a scriitorului ardelean. El este un taran
sarac, care doreste pamant, un personaj realist tipic pentru aceasta categorie
sociala. Tot in maniera directa, autocaracterizarea evidentiaza framantarile
sufletesti prin monologul interior: „cat pamant, Doamne!”, „ma molesesc ca o
baba naroada”, „si sa raman calic pentru o muiere!”.
Caracterizarea indirecta se realizeaza prin fapte, limbaj, gesturi si mimica,
tradandu-i permanent intentiile: „Ion urmari din ochi pe Ana cateva clipe. Avea
ceva straniu in privire, parca nedumerire si un viclesug neprefacut”.
Vestimentatia ii reflecta conditia sociala de taran, iar numele devine emblematic
pentru o intreaga categorie. In relatia sa cu celelalte personaje se observa un
conflict exterior si explicit, miza acestuia fiind pamantul care determina
autoritatea morala in lumea satului.
Relatia fundamentala se stabileste intre protagonist si un suprapersonaj
simbolic mai puternic decat el: pamantul, avand o importanta covarsitoare in
universul rural. Exista doua ipostaze fundamentale ale lui Ion in raport cu forta
telurica inainte si dupa intrarea in posesia pamanturilor lui Vasile Baciu. In prima
faza Ion se manifesta ca o fiinta coplesita de puterea stihiala(distrugatoare) pe
care o iubeste mai presus de orice: „Iubirea pentru pamant l-a stapanit de mic
copil”, „se simtea mic, slab ca un vierme pe care-l calci in picioare sau cat o
frunza pe care vantul o valtoreste cum ii place”. In cea de-a doua etapa, cand
obtine pamantul lui Vasile Baciu, glasul interior se potoleste, iar raportul Ion-forta
telurica se modifica: ”se simtea ca un urias care-a biruit in lupte grele o ceata de
balauri groaznici”.
Ion a devenit un personaj romanesc memorabil si monumental ca o
intruchipare a omului teluric, dar aflat sub influenta fatumului(destin irevocabil),
fiind strivit de forte mai presus de vointa lui de nestavilit: pamantul stihie si legile
nescrise ale satului traditional.