CAPITOLUL IX.

SALARIUL
9.1. Definirea și conținutul salariului

Desfășurarea activităților economice necesită prezența, alături de ceilalți factori de

producție și a factorului muncă. Venitul ce se cuvine factorului muncă datorită participării
la activitatea economică îmbracă forma de salariu.
Deși factorul muncă a fost prezent în toate timpurile în cadrul proceselor de
producție, salariul nu a existat în toate timpurile. Salariul, privit ca venit al persoanelor care
participă prin munca lor proprie la procesul de producție este o categorie economică care a
apărut în anumite condiții social-economice, odată cu apariția în societate a unor oameni
lipsiți de mijloace de producție și de subzistență, posesori doar ai forței de muncă devenită
marfă. Neavând alți factori de producție, omul este lipsit și de mijloacele necesare traiului,
singura lui alternativă este să-și închirieze forța lui de muncă, de pe urma căreia să obțină
venitul necesar traiului. Acest lucru îl poate face numai dacă este cetățean liber, egal în
drepturi cu ceilalți, liber atât din punct de vedere juridic, cât și din punct de vedere economic
(lipsit de mijloace de subzistență).
Fiind liber din punct de vedere economic și juridic el va închiria, pe baza unui
contract, capacitatea sa de muncă celor ce posedă ceilalți factori de producție. Deci, salariul
apare ca venit obținut de către posesorul forței de muncă ca urmare a închirierii și folosirii
acesteia de către cei ce dispun și de ceilalți factori de producție. Deoarece este plătit de către
cei ce inițiază și organizează activitățile economice, salariul este, în același timp, și un cost,
o cheltuială care se regăsește în costul total al producției.
De-a lungul timpului s-au dat mai multe explicații cu privire la semnificația
salariului. Unii autori îl consideră ca plată pentru închirierea forței de muncă de către
utilizatori. Pe timpul închirierii muncii, salariatul este la dispoziția celui care o utilizează. În
această optică salariul reprezintă chiria sau prețul muncii. O altă categorie de autori, pornind
de la faptul că pe timpul cât și-a vândut forța de muncă salariatul își închiriază serviciile,
salariul este privit ca o sumă plătită celor care își închiriază serviciile.
Aprofundarea diferitelor laturi cu privire la conținutul salariului poate avea loc și
pe baza analizei unor teorii privind substanța salariului, care pot fi grupate în două categorii:
moniste și dualiste.
Concepțiile moniste explică substanța salariului printr-un singur factor. Unui din
acești factori este costul formării resurselor de muncă. În concordanță cu aceasta, mărimea
salariului se reduce la strictul necesar pentru a permite salariatului să trăiască și să-și întrețină
familia, sau acel minim fără de care forța de muncă nu poate exista și nu poate să se
reproducă. Este prima explicație a substanței salariului dată de Turgot și Quesnay. La rândul
său, David Ricardo precizează că prețul natural al muncii este acela care asigură muncitorilor
mijloacele necesare pentru a subzista și a-și perpetua specia, fără creștere și fără diminuare.
Ricardo, spre deosebire de ceilalți reprezentanți ai economiei clasice, admite însă evoluția
lentă, pe o perioadă mai mare de timp, a salariului denumit de el “prețul natural al muncii”,
idee pe care Karl Marx o preia atunci când fundamentează revendicările salariaților pentru
sporirea salariilor.

O altă teorie monistă explică substanța salariului pornind de la rezultatul sau

productivitatea muncii. Salariul devine astfel o parte mai mare sau mai mică din rezultatele
obținute în activitatea desfășurată, aceasta putând fi mai mare sau mai mică, în funcție de
productivitatea muncii. Se consideră deci, că salariul reprezintă o anumită parte din
rezultatele muncii, necesare salariatului pentru a putea trăi.
În teoria marxistă, substanța salariului este explicată tot pe baza unui factor -
valoarea forței de muncă marfă. Salariul reprezintă, potrivit acestei concepții, forma
transformată a valorii forței de muncă, prețul acesteia, dar care apare ca preț al muncii.
Valoarea în cazul forței de muncă înseamnă munca cheltuită pentru producerea și
reproducerea normală a forței de muncă.
În cadrul unor abordări noi, se consideră că natura salariului este dată de capitalul
cultural care se formează prin intermediul capitalului economic. Cheltuielile cu creșterea și
pregătirea forței de muncă reprezintă capital economic. Pentru că ceea ce se vinde sau se
închiriază este priceperea salariatului, îndemânarea și cunoștințele sale formate pe baza
cheltuielilor respective, capitalul economic devine capital cultural, iar salariul apare ca plată
pentru utilizarea capitalului cultural. Această teorie nu poate explica însă substanța salariului
atunci când învățământul este gratuit, salariului apărând parțial, ca un transfer gratuit de
venituri de la cumpărătorul forței de muncă (statul) la vânzătorul ei (cadrul didactic).
În ultimul deceniu s-a răspândit și teoria capitalului uman. Capitalul uman este
stocul de experiență acumulată de lucrător. Capitalul uman rezultă din investițiile specifice
făcute în prezent cu scopul de a genera venituri viitoare, purtătorul și totodată gestionarul
unei asemenea investiții este salariatul care urmărește, prin vânzarea forței de muncă să
maximizeze salariul (venitul) pe care- l obține. Potrivit acestei concepții inegalitatea
salariilor derivă din inegalitatea formării și utilizării capitalului uman, adică din diferențierea
pregătirii salariaților, a capacității lor de adaptare la procesele de muncă și la tehnologiile
existente în întreprinderi.
Teoria dualistă despre substanța salariului își are originea în doctrinele economice,
după care substanța salariului constă, concomitent, în costul forței de muncă și
productivitatea muncii. În viziunea acestei teorii, ceea ce primește salariatul este o parte din
produsul muncii, condiționat de nivelul productivității muncii. Mărimea salariului se
formează astfel încât să se situeze cel puțin la nivelul costului forței de muncă.
Natura salariului, în condițiile contemporane ține, totodată, de piață. Indiferent
cum este definit, fie că reprezintă mijloacele de subzistență sau expresia eficienței, capitalul
uman, costul și productivitatea muncii etc. salariul se formează în contextul relațiilor de
piață, pe baza raportului dintre cerere și oferta de forță de muncă.
În ultimul timp în abordarea naturii și substanței salariului se remarcă curentul numit
heterodox, care ajunge la concluzia că folosirea forței de muncă și stabilirea salariului nu
rezultă numai din mecanismele pieței, ci și dint-un ansamblu de interacțiuni economice, mult
mai cuprinzător în care rolul instituțiilor este central. Această nouă explicație arată că în
stabilirea salariului pe lângă cele arătate mai înainte intervin: sindicalismul și instituțiile de
stat ce reglementează munca salarială, care sunt considerate elemente determinante pentru
funcționarea pieței muncii care, în prezent, nu mai poate fi redusă doar la aspectul economic
întrucât include deopotrivă aspecte sociologice, juridice, politice și psihologice. Se
recunoaște astfel caracterul tot mai complex al naturii salariului, iar în problematica acestuia
au fost incluse conceptele de sindicat, contract de muncă, segmentarea muncii, negocierea
colectivă etc.
Analiza diferitelor concepții privind structura și substanța salariului arată că între
acestea există o strânsă legătură și, totodată, pune în evidență următoarele elemente
definitorii ale acestui concept:
a) salariul este prețul plătit pentru utilizarea factorului uman al producției, în calitatea
acestuia de angajat al unei întreprinderi;
b) salariul este un venit primar, format în procesul repartiției și revine ca o contraprestație
personală pentru cel mai activ factor de producție - forța de muncă;
c) pentru ca posesorul forței de muncă să obțină salariul, el trebuie să închirieze capacitatea
sa de muncă pe o perioadă de timp unei alte persoane.
Posesorul forței de muncă - salariatul - are un comportament diferit în raport cu
salariul pe care-l primește deoarece el îl raportează întotdeauna la cerințele existenței sale
de pe care și-o dorește normală și la parametri tot mai ridicați de siguranță. Ca urmare, astăzi
dacă salariul individual sau personal se dovedește insuficient în raport cu ceea ce se
consideră o existență normală, intră în funcțiune modalitățile de completare a lui cu resurse
care au revenit inițial întreprinderii sau societății, ceea ce atestă că în acordarea salariului se
implică, adesea, procese de redistribuire a veniturilor la baza cărora nu se află relațiile de
piață, astfel, pe lângă salariul individual sau personal s-au mai constituit salariul colectiv,
salariul social și salariul familial.
Salariul colectiv este atribuit în mod global tuturor salariaților unei întreprinderi, ca
participare la rezultatele acesteia (la profit) sau prin diferite facilități. Participarea se poate
organiza în mai multe forme: directă la profit (cotă parte din profitul întreprinderii) ca un
supliment mai mult sau mai puțin substanțial la salariu, diferențiat pe meserii, cantitatea și
calitatea muncii depuse; prin intermediul acțiunilor cumpărate de salariați de la
întreprinderea unde lucrează, al sumelor cu care participă la dezvoltarea întreprinderii
devenind coproprietari.
Participarea salariaților trebuie să fie colectivă: profitul se repartizează fiecărui
salariat după unele criterii stabilite pe baza situației existente în fiecare unitate economică.
Salariul social reprezintă acea parte din venitul național, prin care societatea, în
ansamblul său, intervine pentru a spori veniturile unor categorii de salariați sau numai ale
unui grup din cadrul acestora ce se confruntă cu riscuri mari, cum sunt accidentele de muncă,
bolile profesionale, șomajul etc.
Salariul familial se constituie sub forma alocațiilor de stat pentru copii, prime și
sporuri pentru nașteri etc.
Caracterul complex al naturii salariului derivă, de asemenea, din substanța sa care
este relevată atât de salariul nominal cât și de cel real. Salariul nominal reprezintă cantitatea
de bani pe care salariatul o primește de la unitatea în care lucrează ca preț al serviciilor sale.
Salariul real este cantitatea de bunuri și servicii care poate fi cumpărată la un moment dat,
cu salariul nominal. Salariul real este în funcție atât de mărimea salariului nominal, cu care
este direct proporțional, cât și de nivelul prețurilor care variază de la o perioadă la alta, cu
care se află în raport invers proporțional.

9.2. Formele de salarizare. Factorii care determină

mărimea salariului
Pentru un agent economic întreprinzător interesează mai puțin discuțiile cu privire
la definirea salariului, ci mai mult modalitățile prin care se determină mărimea acestuia
pentru fiecare salariat.
Formele de salarizare sunt modalități prin care se determină mărimea și dinamica
salariilor individuale indiferent sub ce formă ar fi plătite. Formele de realizează legătura
între mărimea rezultatului muncii, partea ce revine salariaților, activitatea depusă de ei și
alte elemente economice, sociale, psihologice sau de altă natură. În aceste condiții, prin
intermediul lor se determină cât de mare este salariul unui lucrător.
Pe parcursul evoluției sale, salariul a cunoscut diverse forme de plată. În esență, ele
se pot reduce la trei forme de bază: după timpul lucrat sau în regie, în acord și mixtă. Fiecare
formă se aplică într-o diversitate de variante, orice firmă având varianta sa, diversitatea
decurgând din faptul că volumul activităților, cantitatea precum și modul cum este înțeleasă
stimularea participării la muncă sunt diferite de la o unitate la alta.
Totodată, fiecare formă de salarizare realizează într-un mod specific legătura dintre
participarea la muncă, rezultatul muncii, salariul și alte condiții.
Salarizarea în regie asigură remunerarea salariului după timpul lucrat, fără să se
precizeze expres cantitatea de muncă pe care el trebuie să o depună în unitatea de timp.
Desigur, se subînțelege că un minimum de muncă trebuie depus. Pentru locurile de muncă
unde este folosită această formă de salarizare, fiecărui salariat i se stabilește ce are de făcut,
ca și răspunderile ce-i revin, ținând seama de calificarea pe care o are și de locul pe care-l
ocupă în diviziunea muncii. Mărimea totală a salariului este determinată de timpul de lucru
și de salariul pe unitatea de timp. Salarizarea în regie se practică în activitățile în care
calitatea are o importanță deosebită, unde varietatea lucrărilor de la un moment la altul sau
lipsa de omogenitate a acestora face dificilă aprecierea muncii pentru fiecare lucrare.
Salarizarea în acord constă în remunerarea pe operații, activități, produse etc.
Durata timpului de muncă pentru efectuarea muncii respective nu este fixată în mod expres.
Această formă de salarizare este preferabilă celei în regie pentru că în dorința de a obține un
câștig cât mai mare, salariații sporesc producția, măresc productivitatea muncii, iar
întreprinzătorii pot să-și diminueze cheltuielile de producție prin renunțarea la
supraveghetori. Această formă de salarizare relevă cel mai bine legătura dintre mărimea
salariului și efortul făcut de salariat.
Uneori, această formă de salarizare este contestată deoarece goana după executarea
cât mai mult piese și operațiuni poate conduce la sacrificarea calității, sau poate conduce la
accentuarea oboselii, surmenajului, ca urmare a unui efort susținut în vederea obținerii unui
câștig cât mai mare.
În funcție de condițiile concrete de organizare a muncii din fiecare unitate
economică și de modul cum se realizează stimularea în muncă, acordul este: individual,
colectiv (pe echipe) și global (pe uzină, fabrică etc.). Fiecare dintre aceste variante are atât
avantaje cât și dezavantaje. După tariful aplicat pentru o 87
operație, o activitate sau un produs, această salarizare se poate realiza în acord simplu,
progresiv sau regresiv.
Salarizarea mixtă constă într-o remunerare stabilă (fixă) pe unitatea de timp (re
regulă, o zi de muncă), ce se acordă în funcție de îndeplinirea unor condiții tehnice,
tehnologice, de organizare etc., pentru fiecare normă având un tarif după importanța pe care
o prezintă pentru volumul și calitatea producției. Ca urmare, mărimea salariului devine
variabilă ca în cazul salarizării în acord. Salariul stabilit pentru o zi de muncă este relativ
ridicat și poate fi realizat numai în mod excepțional de către salariații cu aptitudini deosebite.
Pentru marea masă a salariaților nivelul acestuia reprezintă o incitație permanentă la o muncă
suplimentară. Salariul fiecăruia variază, de regulă, în jos de la nivelul maxim, spre deosebire
de salarizarea în acord, unde el variază în sus.
Aplicarea diferitelor forme de salarizare, oricât de perfecționate are fi ele, este de
multe ori contestată atât de salariați, cât și de întreprinderi. De aceea, s-au conturat unele
direcții de acțiune pentru îmbunătățirea formelor de salarizare care își fac loc tot mai mult în
reglementările ce se adoptă în diferite țări: corectarea, participarea și socializarea.
Corectarea privește toate formele de salarizare și îmbracă aspecte bine delimitate:
creșterea siguranței posesorului forței de muncă prin menținerea salariului peste un minim
vital sau decent; adaptarea rapidă a salariului la dinamica prețului și la inflație, atenuarea
disparităților dintre salariile din sectorul de stat și cel privat; acordarea de sporuri sau prime
pentru condiții de muncă mai dificile, responsabilități în domeniul conducerii, aport deosebit
la calitatea activității realizate etc.
Participarea privește admiterea salariaților la repartizarea profitului obținut de
unitatea în care își desfășoară activitatea. Salariații doresc astfel să-și asigure o salarizare cât
mai echilibrată, iar întreprinderile își pun în ea speranța atenuării contradicțiilor dintre
interesele lor și ale salariaților.
Socializarea constă în asigurarea unui surplus la salariu peste remunerarea pentru
munca depusă de fiecare și se aplică numai unor grupuri de salariați aflați în situații mai
grele, care nu pot face față numai cu salariul încasat pentru munca depusă.
O problemă de mare importanță teoretică și practică o reprezintă posibilitatea
determinării riguroase a mărimii salariului. Unii autori consideră că mărimea salariului este
determină de nivelul și dinamica productivității muncii. Alți autori consideră că mărimea
salariului este determină exclusiv de raportul dintre cererea și oferta de forță de muncă.
Socialiștii susțineau că mărimea salariului trebuie stabilită anticipat, la nivelul cel mai
decent. Marxismul apreciază această mărime ca o rezultantă a acțiunii mai multor factori
cum ar fi: valoarea forței de muncă, productivitatea muncii, corelația dintre cererea-oferta
forței de muncă, nivelul prețurilor, raportul de forțe sociale dintre salariați și patroni etc.
Mărimea efectivă a salariului unui angajat să află și sub incidența comportamentului
contradictoriu al posesorului forței de muncă concretizat în efectul de substituire și efectul
de venit.
Efectul de substituire are în vedere interesul fiecărui salariat de a obține un câștig
mai mare, prin prelungirea timpului de muncă și prin ridicarea intensității muncii, în
defavoarea timpului liber și a timpului necesar pentru refacere corespunzătoare a capacității
de muncă. Este denumit efect de substituire pentru că se substituie o parte mai mică sau mai
mare din timpul liber al salariatului cu timp de muncă.
Efectul de venit presupune comportamentul salariatului din momentul când mărimea
salariului atinge un anumit nivel care îi permite să ducă o viață decentă la parametrii
aspirațiilor sale și ca urmare salariații renunță la munca suplimentară în favoarea timpului
liber.
Ca urmare, efectul de substituire imprimă salariului o tendință de creștere, în timp
ce efectul de venit o tendință de stagnare sau limitare.
Mărimea salariului este supusă permanent unor procese obiective contradictorii de
diferențiere și apropiere-egalizare. Din punctul de vedere al procesului forței de muncă,
diferențele au la bază mai întâi calitățile extrem de diferite ale muncii. Diferențele

5
determinate de caracterul și însemnătatea muncii au rol de pune de acord munca depusă cu
mărimea salariului. De aceea, la o muncă egală depusă în același condiții este firesc să se
obțină un salariu egal. Această egalizare nu este contestată nici de salariați și nici de
beneficiarii forței de muncă. Diferențele izvorâte din calități diferite, de la un individ la altul,
ale forței de muncă nu se pot egaliza. În condițiile aceleiași calificări, aceste diferențe se
restrâng, dar nu dispar. Eventuala egalizare a salariului în asemenea situații se lovește atât
de opoziția salariaților, cât și a utilizatorilor forței de muncă.
În ceea ce privește egalizarea salariilor în funcție de eficiența muncii depuse, se
realizează numai dacă la o muncă egală corespunde și o eficiență egală. Altfel, aceasta este
contestată uneori de către salariați, alteori de către unitățile economice. În concluzie, o
egalizare între salariile încasate de posesorii forței de muncă nu este posibilă decât la o
muncă egală, depusă în condiții similare, se obține o eficiență egală.
Existența unor diferențieri în mărimea salariului încasat de către fiecare posesor al
forței de muncă, în funcție de calitățile fiecărui individ, de caracteristicile muncii și de
eficiența acestuia, are un caracter stimulativ pentru pregătirea salariaților și participarea lor
la procesul de muncă. Totodată, aceste diferențieri corespund intereselor celor ce utilizează
forța de muncă, în sensul de a angaja cu prioritate lucrători cu eficiența (productivitatea) cea
mai mare.
Mărimea și dinamica salariilor pe termen lung este influențată de următorii factori:
a) Costul resurselor de muncă. Cheltuielile cu producerea și reproducerea forței de muncă,
adică acele cheltuieli impuse de calificare, de transport, hrană, îmbrăcăminte, locuință
etc., manifestă tendință generală de creștere de la o perioadă la alta și această tendință
trebuie să se reflecte și în evoluția salariilor, în sensul creșterii acestora.
b) Productivitatea muncii. Cu cât productivitatea muncii este mai mare și se obține un venit
total mai mare, cu atât posesorul forței de muncă se consideră îndreptățit să primească
un salariu mai mare. Când productivitatea muncii scade, nu se poate acționa în același
sens și asupra salariilor deoarece se intensifică măsurile revendicative ale salariaților
pentru menținerea și chiar mărirea salariilor. În economiile de piață, partea din venitul
creat ca rezultat al creșterii productivității muncii constituie obiect de dispută între
posesorii factorilor de producție.
c) Raportul dintre cererea și oferta forței de muncă. Implicațiile raportului cerere-ofertă de
forță de muncă asupra dinamicii salariilor trebuie privite cu prioritate pe termen lung. În
economiile de piață, incidența raportului dintre cererea și oferta de forță de muncă asupra
dinamicii salariului se transpune prin regula generală că o creștere a cererii pe ansamblul
său, sau pe un anumit segment, atrage după sine creșterea salariilor pe total sau pe
segmentul respectiv și invers, dacă oferta este mai mare, salariul scade.
d) Dinamica salariilor este influențată și de evoluția prețurilor la bunurile de consum și a
tarifelor la servicii. La o creștere a prețurilor generată de inflație, salariații acționează
pentru corectarea remunerării lor, prin creșterea ei. Aceasta se face printr-un sistem
organizat după unele criterii prin indexare, prin acțiuni revendicative etc.
e) Asupra mărimii salariului mai acționează și alți factori cum sunt: gradul de organizare
în sindicate și capacitatea acestora de a obține un câștig de cauză pentru revendicările
salariale; capacitatea salariaților de a se organiza și de a putea discuta cu unitatea
economică sau cu organele specializate ale statului cu prilejul încheierii contractelor
colective de muncă: migrația internațională a forței de muncă; prevederile legislației cu
privire la mișcarea sindicală și revendicativă din fiecare țară.

6
 CAPITOLUL X. MAXIMIZAREA PROFITULUI
10.1. Conținutul, formele, funcțiile și factorii care influențează
mărimea profitului
Profitul este, în cel mai restrâns sens, venitul pe care-l obțin agenții economici ca produs al
utilizării capitalului. În sensul cel mai larg, profitul este venitul pe care-l obțin agenții economici, ca
surplus peste costul de producție.
Natura profitului nu este privită în mod unitar de către toți economiștii. O parte dintre ei
consideră profitul în sens restrâns, ca venit sau recompensă a factorului capital. Alți economiști
definesc profitul ca venitul ce provine din munca însușită de cei ce posedă capitalul pe seama celor
care-și vând forța de muncă. În cel de al treilea rând, natura profitului este pusă în legătură cu abilitatea
întreprinzătorului care, în cadrul activităților economice desfășurate în producție și în schimb, ca și în
alte sfere, obține câștiguri mai mari sau mai mici în funcție de capacitatea sa de a acționa în cadrul
afacerilor întreprinse.
Profitul constituind unul din scopurile fundamentale ale activității economice, determină
firmele să-și organizeze de așa natură activitatea încât să obțină profit. În vederea realizării acestui
obiectiv, întreprinzătorii, agenții economici în general, își asumă numeroase riscuri. În acțiunile
întreprinse ei trebuie să investească foarte multă inteligență și abilitate deoarece în cadrul economiei de
piață domină incertitudinile. În afacerile pe care le întreprind, agenții economici, întreprinzătorii pot să
obțină ce și-au propus, după cum pot pierde o parte sau tot capitalul pus în mișcare. Pentru toate aceste
motive, indiferent de elementele care definesc natura profitului, se apreciază că, în ultimă analiză,
acestea reprezintă o recompensă pentru activitatea depusă de agentul economic întreprinzător.
Profitul se determină potrivit unei metodologii oficiale, așa cum rezultă din reglementările în
vigoare în fiecare țară și reprezintă o sumă globală care, teoretic și practic, poate să fie formată din două
componente:
1) profit legitim sau legal - realizat în contextul respectării prevederilor legale de-a lungul întregii
activități din care este obținut, inclusiv a prevederilor legale referitoare la metodologia de calcul;
2) profitul nelegitim sau nelegal - realizat în contextul încălcării, deliberate sau nu a legalității, prin
“umflarea costurilor”, sustragerea de la plata impozitelor și taxelor, duble înregistrări, neefectuarea
unor cheltuieli pentru protecția mediului ambiant etc., care poate fi sau nu descoperit de autoritățile
financiare sau de partenerii înșelați, poate rămâne întreprinzătorului sau poate fi preluat de către
stat, la buget, sau restituit în dauna cărora a fost obținut.
Profitul determinat ca diferență între veniturile și cheltuielile ocazionate de activitatea unui
agent economic este impozabil conform legilor din fiecare țară. Cine-l obține poate dispune de el numai
după plata impozitului. Profitul care rămâne la dispoziția agentului economic după plata impozitului pe
profit poartă numele de profit admis. Profitul admis reprezintă instituționalizarea unei mărimi a
profitului care se stabilește nu atât în funcție de politica statului de a asigura un anumit nivel al profitului
pe ramuri și subramuri, pe categorii de mărime a firmelor etc. Ca urmare, adoptarea sau modificarea
unor legi referitoare la profit sau la impozitele pe profit declanșează numeroase dispute economice și
politice.
Modul de calcul al profitului conduce la o sumă globală nediferențiată care nu spune nimic
despre natura profitului și legitimitatea însușirii sale în totalitate de către cel ce a inițiat activitatea
economică. Ca urmare, se consideră că profitul este format din profit obișnuit, normal sau ordinar, iar
uneori și din supraprofit sau profit de monopol. Profitul obișnuit, normal sau ordinar este cel considerat
suficient de orice agent economic pentru a-și continua activitatea. Nivelul său este în funcție de
capacitatea fiecărui agent economic de a organiza activitatea și de a combina cât mai eficient factorii
de producție. Lipsa acestui profit face imposibilă existența agentului economic respectiv. Unii agenți
economici obțin și supraprofit sau profit de monopol, peste cel normal. Monopolul este rezultatul
concentrării unei părți atât de mari dintr-o activitate într-o firmă sau în câteva care se înțeleg între ele,
astfel încât se pot stabili prețuri scăzute la cumpărare și ridicate la vânzare sau alte practici care le
asigură profituri mai mari, nejustificate prin prisma aportului la activitatea economică.
Indiferent de forma pe care o îmbracă, profitul 7 îndeplinește mai multe funcții pentru agenții
economici, proprietari, întreprinzători, populație, societate în general: a) funcția de stimulare a
activității economice, întrucât el constituie un scop fundamental al acesteia. Obținerea celui mai mare
profit constituie un obiectiv fundamental pentru toți agenții economici determinându-i să-și asume toate
riscurile pe care le implică organizarea și desfășurarea afacerilor în care se antrenează; b) funcția de
creștere economică îndeplinită de profit întrucât acesta reprezintă una din principalele surse ale
acumulării destinate investițiilor în vederea creșterii și dezvoltării economice, inclusiv de creare a noi
locuri de muncă; c) funcția de control asupra activității agenților economici. Nivelul și dinamica
profitului însușit constituie un adevărat barometru al calității activității agenților economici. Cu cât
profitul este mai mare și cu cât perioada în care se însușește acesta este mai îndelungată, cu atât mai
mult se verifică în practică calitățile și abilitatea agentului economic în rândul oamenilor de afaceri; d)
funcția de sursă a finanțării acțiunilor cu caracter social, deoarece profitul servește la formarea
veniturilor bugetare din care sunt finanțate acțiunile guvernamentale ce stau la baza finanțării
învățământului, culturii, sănătății, administrației publice și altele similare. În condiții normale, cea mai
mare parte a veniturilor bugetului statului au ca sursă profiturile realizate de agenții economici, care
plătesc impozite și taxe cu atât mai mari cu cât mai mari sunt profiturile realizate. În mod corect se
afirmă deseori că, prosperitatea din domeniul social depinde în mod hotărâtor de prosperitatea, respectiv
profitabilitatea (rentabilitatea) realizată de agenții economici. Pe de altă parte, dereglările ce se produc
în sistemul activităților economice se repercutează negativ asupra domeniilor de activități sociale,
primele care sunt lezate în proporții mai mari decât activitățile economice însele; e) funcția de
amplificare a bogăției. Indiferent dacă este utilizat pentru dezvoltare sau pentru consum, profitul cu cât
este mai mare, atât în cadrul fiecărei firme mici sau mari corporații, cât și la nivelul tuturor agenților
economici din întreaga țară, cu atât o parte crescândă din el poate fi utilizată pentru mărirea avuției
(capitalului) firmelor sau a avuției personale a agenților economici și a unei părți tot mai importante din
rândul populației.

8
să dispună de o Fiecare agent economic, pentru a putea să-și orienteze activitatea, trebuie rol
analiză
financiară
corespunzătoare, în cadrul căreia un deosebit, privind mărimea și dinamica profitului, îl au masa un
și rata profitului. ca
Masa profitului este suma totală obținută sub formă de profit de către agent economic, și
ramură sau întreaga economie națională și determinată diferență între prețul de vânzare și costul
producției sau dintre venituri cheltuieli. Calculat pe produs (bun sau serviciu), profitul unitar astfel
determinat constituie un reper important pentru alegerea sortimentului sau produsului care asigură
maximum de profit.
Rata profitului se determină ca un raport procentual între masa profitului și costurile aferente
obținerii lui; masa profitului și volumul capitalului folosit sau între masa profitului și cifra de afaceri.
Pr Pr Pr
pr' = — * 100; pr ' = — * 100; pr ' = —* 100
c C CA
unde:
pr' = rata profitului;
Pr = masa profitului; c = costurile;
C = capitalul folosit;
CA = cifra de afaceri (volumul încasărilor din activitatea proprie).

Cele trei norme de calcul vor conduce, firesc, la rezultate diferite întrucât numărul raportului,
reprezentat de masa profitului, se împarte la numitori diferiți. Cele mai des utilizate dintre formulele
ratei profitului, în ultimul timp, sunt cele care au la numitor capitalul folosit sau cifra de afaceri.
Pentru domenii ale activității economice care au drept rezultat bunuri sau servicii cu ciclu de
producție scurt sau foarte scurt, prima formulă pare a fi mai relevantă întrucât ponderea capitalului fix
este mai mică, iar diferența dintre capitalul folosit și costul producției are tendința de micșorare.
Rata profitului reflectă și evidențiază gradul de rentabilitate la nivelul produsului, agentului
economic, ramurii și economiei naționale, importanța ei rezidă în orientarea structurii activității
economice pe bunuri, ramuri și subramuri. Dacă atât în cazul calculului masei profitului, cât și al ratei
profitului nu se va obține un rezultat pozitiv (mai mare decât zero), înseamnă că, din punct de vedere
oficial, nu se obține profit. Dacă rezultă o mărime diferită de zero, dar negativă, nu se obține profit, ci
pierdere.
Atât mărimea cât și dinamica profitului sunt influențate de numeroși factori. Cel mai important
este desigur numărătorul, reprezentat prin masa profitului cu care crește sau scade direct proporțional,
așa cum reiese din cele trei formule prezentate.
Dacă vom supune analizei indicatorul masa profitului, vom deduce că are, la rândul său, o
condiționare complexă depinzând de:
1. nivelul productivității sau randamentul factorilor care influențează volumul rezultatelor - ceea ce
înseamnă orientarea firmei spre acele acțiuni (activități) care conduc la o productivitate cât mai
mare, îndeosebi prin prisma randamentului factorului muncă. Eficiența factorilor de producție este,
la rândul ei, determinată de alți factori cum ar fi: eficiența învățământului, a sistemului de ocrotire
a sănătății, a cercetării științifice, de eficiența acumulării și investițiilor, de structurile de ramură și
teritoriale ale economiei naționale;
2. prețul de vânzare și costul, întrucât masa profitului este rezultatul diferenței dintre cele două
elemente. Întrucât prin creșterea prețului de vânzare, într-o economie de piață concurențială se
ridică substanțial nivelul competitivității, accentul se pune pe reducerea costului;
3. volumul, structura și calitatea producției (activității sau bunurilor economice) care acționează
separat dar mai ales în unitatea și interdependența lor. În practică, incidențele generate de acești
factori de influență se intersectează sau suprapun, putând fi sau nu convergente unele cu altele;
4. viteza de rotație a capitalului.
Cunoscut fiind faptul că, în activitatea economică, capitalul parcurge o mișcare complexă o
putem simboliza astfel:
B - C ... P ... BE - B' în care:
9
 B - bani (sau capitalul bănesc);
C - capitalul productiv (bunuri de producție);
P - activitatea economică în care se folosește capitalul;
BE - bunuri economice obținute în urma activității economice;
B' - bani ce rezultă din vânzarea bunurilor economice (mărfuri) rezultate.
Mișcarea completă de la B la B' este o rotație, iar timpul acestei mișcări este timpul de rotație.
Întreprinderea este interesată ca în decursul unui an să realizeze un număr de rotații cât mai mare. În
acest scop se reduce timpul de aprovizionare, de producție și de vânzare a mărfurilor. Volumul profitului
va fi astfel direcționat cu viteza de rotație.
5. Mărimea rentabilității, respectiv rata profitului depinde și de calitatea conducerii activității de
producție, aprovizionare și desfacere. O conducere corespunzătoare se reflectă în combinarea și
folosirea optimă a factorilor de producție, obținerea unui volum maxim de rezultate cu un capital
dat, reducerea stocurilor și a creditelor, conducând implicit la sporirea profitului.

Fiecare dintre acești factori este influențat la rândul său de alți factori de care trebuie să țină
seama fiecare agent economic în adoptarea deciziilor în scopul creșterii gradului de
rentabilitate al afacerilor făcute.

10